Capitolul XMicul cabinet de la Tuileries

Să-l lăsăm pe Villefort pe drumul Parisului, unde, graţie celor trei cai pe care îi plăteşte, străbate distanţele în goana mare şi să pătrundem prin cele două sau trei saloane de dinainte, în cabinetul mic de la Tuileries, cu fereastra zăbrelită, cunoscută îndeajuns de bine, deoarece fusese cabinetul favorit al lui Napoleon şi al lui Ludovic al XVIII-lea, iar astăzi aparţine lui Louis-Philippe.

În cabinetul acesta, aşezat la o masă de nuc, adusă din Hartwell şi pe care, printr-una din acele manii familiare marilor personaje, o îndrăgea în mod special, regele Ludovic al XVIII-lea asculta distrat pe un bărbat între 50 şi 52 ani, cu păr cărunt, cu figura aristocratică şi cu îmbrăcăminte îngrijită, făcând între timp însemnări pe marginea unui volum de Horaţiu.

— Ediţia Gryphius, destul de incorectă, deşi preţuită.

— Şi care se preta mult pătrunzătoarelor observaţii filologice ale Maiestăţii sale.

— Spui, prin urmare, domnule… Glăsui regele.

— Că sunt cum nu se poate mai îngrijorat, sire.

— Serios? Nu cumva ai visat şapte vaci grase şi şapte vaci slabe?

— Nu, sire, căci asta nu ne-ar anunţa decât şapte ani de belşug şi şapte ani de secetă, iar cu un rege prevăzător cum este Maiestatea voastră, seceta nu poate inspira temeri.

— Despre ce alt flagel este atunci vorba, dragă Blacas?

— Sire, cred, am toate motivele să cred că o furtună se pregăteşte la Sud.

— Scumpul meu duce, răspunse Ludovic al XVIII-lea, eu cred că eşti rău informat şi, dimpotrivă, ştiu sigur că timpul este foarte frumos în partea aceea.

Deşi om de spirit, Ludovic al XVIII-lea iubea gluma ieftină.

— Sire, glăsui domnul de Blacas, chiar dacă n-ar fi vorba decât să liniştiţi un servitor fidel, n-ar putea Maiestatea voastră să trimită în Languedoc, în Provenţa şi în Dauphiné oameni siguri, care să-i facă un raport asupra spiritului acestor trei provincii?

— Conimus surdis {4}, răspunse regele, continuând să-şi adnoteze ediţia din Horaţiu.

— Sire, răspunse curteanul râzând, ca să arate că înţelege emistihul poetului, Maiestatea voastră poate să aibă absolută dreptate, bizuindu-se pe bunul simţ al Franţei, eu cred însă că nu mă înşel cu totul, temându-mă de vreo tentativă disperată.

— Din partea cui?

— Din partea lui Bonaparte, sau cel puţin a partidului său.

— Dragă Blacas, cu obsesiile dumitale, mă împiedici să lucrez, glăsui regele.

— Iar pe mine, sire, cu siguranţă dumneavoastră mă împiedicaţi să dorm.

— Aşteaptă, dragul meu, aşteaptă, am o notă admirabilă pentru Pastor quum traheret {5}. Aşteaptă şi vei continua pe urmă.

Se aşternu o clipă de tăcere în timpul căreia Ludovic al XVIII-lea scrise, cu o scriere foarte măruntă, o notă nouă în marginea Horaţiului său. Apoi:

— Continuă, scumpul meu duce, spuse el, ridicându-se, cu aerul satisfăcut al unui om care crede că a avut o idee, atunci când a comentat ideea altuia. Continuă, te-ascult.

— Sire, spuse Blacas, care nădăjduise o clipă că-l va confisca pe Villefort în folosul său, mă văd în situaţia de a vă spune că nu simple zvonuri lipsite de temei, nu simple vorbe în vânt mă neliniştesc. Un om cu judecată, vrednic de toată încrederea mea şi însărcinat de mine cu supravegherea Sudului (ducele şovăi, rostind cuvintele acestea), a sosit, spunându-mi: „Un mare pericol îl ameninţă pe rege”. Atunci am alergat, sire.

— Mala ducis avi domum {6}, continuă Ludovic al XVIII-lea, adnotând.

— Maiestatea voastră îmi porunceşte să nu mai stărui asupra acestui subiect?

— Nu, dragă duce, dar întinde mâna.

— Care?

— Pe care o vrei, colo la stânga.

— Aici, sire?

— Eu îţi spun la stânga şi dumneata cauţi la dreapta. La stânga mea vreau să spun. Acolo, aşa! Ai să găseşti raportul ministrului poliţiei cu data de ieri… Dar uite-l chiar pe domnul Dandré… Nu-i aşa că vrei să spui: domnul Dandré? Întrerupse Ludovic al XVIII-lea, adresându-se uşierului care venea într-adevăr să-l anunţe pe ministrul poliţiei.

— Da, sire, domnul baron Dandré, glăsui uşierul.

— Exact, baron, urmă Ludovic al XVIII-lea, cu un zâmbet imperceptibil. Intră, baroane şi povesteşte ducelui ultimele noutăţi pe care le ştii cu privire la domnul de Bonaparte. Nu ne ascunde nimic asupra situaţiei, oricât ar fi de gravă. Spune, insula Elba e oare un vulcan şi o să vedem ţâşnind de-acolo războiul învăpăiat, zburlit: bella, horrida bella {7}?

Domnul Dandré se legăna foarte graţios pe spătarul unui jilţ, de care îşi sprijinea mâinile şi zise:

— A binevoit Maiestatea voastră să consulte raportul de ieri?

— Da, da. Dar spune-i şi ducelui, care nu-l poate găsi, ce cuprindea raportul. Istoriseşte-i în amănunt ce face pe insula lui, uzurpatorul.

— Domnule, glăsui baronul, adresându-se ducelui, toţi servitorii Maiestăţii sale au dreptul să se felicite pentru ştirile recente care ne vin de pe insula Elba. Bonaparte…

Domnul Dandré îl privi pe Ludovic al XVIII-lea care, ocupat cu scrisul unei note, nici nu înalţă capul.

— Bonaparte, continuă baronul, se plictiseşte de moarte. El stă zile întregi privind cum lucrează minerii săi din Porto-Longone.

— Şi se scarpină ca să-i treacă urâtul, glăsui regele.

— Se scarpină? Întrebă ducele. Ce vrea să spună Maiestatea voastră?

— Ei, da, scumpul meu duce, uiţi că marele om, eroul, semizeul, e atins de o boală de piele care îl mistuie: prurigo.

— Mai mult decât atât, domnule, duce, continuă ministrul poliţiei, suntem aproape siguri că în scurtă vreme uzurpatorul va fi nebun.

— Nebun?

— Nebun de legat: mintea îi slăbeşte, uneori plânge cu lacrimi fierbinţi, sau râde în hohote; alteori stă ceasuri întregi pe ţărm, zvârlind pietre în apă, iar când piatra a făcut cinci-şase rotocoale, pare tot aşa de mulţumit ca şi cum ar fi câştigat un alt Marengo sau un alt Austerlitz. Acestea, veţi recunoaşte, sunt semne de nebunie.

— Sau de înţelepciune, domnule baron, sau de înţelepciune, glăsui Ludovic al XVIII-lea râzând. Marii căpitani ai antichităţii se distrau zvârlind pietre în mare. Vezi-l pe Plutarh în viaţa lui Scipio Africanul.

Domnul de Blacas rămase visător faţă de nepăsarea ambilor. Villefort, care nu voise să-i spună totul, pentru a răpi altcineva întregul beneficiu al secretului său, îi spusese totuşi destul ca să-l neliniştească grav.

— Haide, haide, Dandré, spuse Ludovic al XVIII-lea, Blacas nu-i convins încă. Treci la convertirea uzurpatorului.

Ministrul poliţiei se înclină.

— Convertirea uzurpatorului? Murmură ducele, uitându-se la rege şi la Dandré, care alternau ca doi păstori din Virgiliu. Uzurpatorul e convertit?

— Absolut, scumpul meu duce, la bunele principii. Explică-i, baroane.

— Iată ce este, domnule duce, spuse ministrul cu cea mai mare seriozitate. De curând Napoleon şi-a trecut oamenii în revistă şi deoarece doi sau trei dintre răcanii lui bătrâni, cum îi numeşte el, manifestau dorinţa de a se înapoia în Franţa, el le-a dat libertate, îndemnându-i să-l servească pe regele lor bun. Acestea au fost propriile lui cuvinte, domnule duce, ţi-o spun cu certitudine.

— Ei, Blacas, ce spui? Glăsui triumfător regele, încetând o clipă cercetarea voluminosului tom deschis în faţa sa.

— Spun, sire, că ori domnul ministru al poliţiei, ori noi ne înşelăm. Dar, pentru că e cu neputinţă ca ministrul poliţiei să se înşele, deoarece el are în pază siguranţa şi onoarea Maiestăţii voastre, probabil că greşesc eu. Totuşi, sire, în locul Maiestăţii voastre, aş vrea să cercetez persoana despre care i-am vorbit. Voi stărui chiar ca Maiestatea voastră să-i facă onoarea aceasta.

— Cu plăcere, duce, voi primi pe oricine vei vrea sub auspiciile dumitale; dar vreau să-l primesc cu armele în mână. Domnule ministru, ai un raport mai recent decât acesta, căci el poartă data de 20 februarie şi suntem în 3 martie?

— Nu, sire, dar aştept unul din oră în oră. Sunt plecat de astăzi dimineaţă şi poate că, în lipsa mea, a sosit.

— Du-te la prefectură, iar dacă nu e, atunci, atunci, continuă Ludovic al XVIII-lea râzând, fabrică unul. Nu e aşa că lucrul se obişnuieşte?

— O, sire, glăsui ministrul. În privinţa aceasta, slavă Domnului, nu e nevoie să se născocească nimic. Fiecare zi acoperă birourile noastre cu denunţurile cele mai amănunţite care provin de la o mulţime de nenorociţi, ce nădăjduiesc un dram de recunoştinţă pentru serviciile pe care nu le fac, dar pe care ar vrea să le facă. Bat câmpii şi nădăjduiesc că într-o zi, vreo întâmplare neaşteptată va da prezicerilor lor aparenţa unei realităţi.

— Bun, du-te, domnule, spuse Ludovic al XVIII-lea şi gândeşte-te că te aştept.

— Nu întârzii decât numai cât e necesar să mă duc şi să vin, sire. În zece minute sunt înapoi.

— Iar eu, sire, spuse domnul de Blacas, mă duc să-l caut pe mesagerul meu.

— Ia stai, ia stai, glăsui Ludovic al XVIII-lea. Blacas, trebuie să-ţi schimbi armele. Îţi voi da un vultur cu aripile desfăcute, ţinând în gheare o pradă care încearcă zadarnic să-i scape, cu deviza: Tenax {8}.

— Sire, ascult, spuse domnul de Blacas, înfrângându-şi cu greu nerăbdarea.

— Aş vrea să te consult asupra pasajului acesta: Molli fugiens anhelitu {9}; ştii, e vorba de cerbul care fuge din faţa lupului. Nu eşti vânător şi mare doborâtor de lupi? Cum găseşti titlul acesta dublu de molli anhelitu?

— Admirabil, sire. Dar mesagerul meu este asemeni cerbului despre care vorbiţi, căci a făcut 220 leghe cu trăsura şi aceasta abia în trei zile.

— Păcat de osteneală şi de frământare, scumpul meu duce, când noi avem telegraful căruia nu-i trebuie decât 3-4 ore, fără ca răsuflarea lui să sufere câtuşi de puţin.

— O, sire, îl răsplătiţi rău pe bietul tânăr care vine aşa de departe şi cu atâta înflăcărare, pentru a comunica Maiestăţii voastre o înştiinţare folositoare. Vă implor să-l primiţi bine, măcar pentru domnul de Salvieux, care mi-l recomandă.

— Domnul de Salvieux, şambelanul fratelui meu?

— El.

— Într-adevăr se află la Marsilia?

— De acolo îmi scrie.

— Îţi pomeneşte şi el ceva despre conspiraţia aceasta?

— Nu, dar mi-l recomandă pe domnul de Villefort şi mă însărcinează să-l introduc la Maiestatea voastră.

— Domnul de Villefort? Exclamă regele; mesagerul se numeşte domnul de Villefort?

— Da, sire.

— Şi vine din Marsilia?

— În persoană.

— De ce nu mi-ai spus numele lui numaidecât? Reluă regele trădând pe figura sa un început de îngrijorare.

— Sire, îmi închipuiam că numele acesta este necunoscut Maiestăţii voastre.

— Nu, nu, Blacas. E un tânăr serios, inteligent şi mai cu seamă ambiţios; şi, la naiba, cunoşti din auzite numele tatălui său.

— Tatăl său?

— Da, Noirtier.

— Noirtier girondinul? Noirtier senatorul?

— Da, exact.

— Şi Maiestatea voastră se foloseşte de fiul unui astfel de om?

— Blacas, dragul meu, nu înţelegi nimic. Ţi-am spus că Villefort e ambiţios. Ca să ajungă cineva, Villefort va sacrifica totul, chiar pe părintele său.

— În cazul acesta, sire, să-l introduc?

— Imediat, duce. Unde e?

— Mă aşteaptă jos, în trăsura mea.

— Du-te după el.

— Alerg.

Ducele ieşi cu vioiciunea unui tânăr; înflăcărarea regalismului său sincer îi dădea 20 de ani.

Ludovic al XVIII-lea rămase singur, abătându-şi ochii asupra Horaţiului său întredeschis şi murmurând:

Justum et tenacem propositi virum {10}.

Domnul de Blacas reveni cu iuţeala cu care coborâse. Dar, în anticameră, fu nevoit să invoce autoritatea regelui. Haina prăfuită a lui Villefort, veşmântul lui în care nimic nu era conform cu ţinuta curţii, stârnise susceptibilitatea domnului Brezé, care fu nespus de uimit aflând pretenţia tânărului de a se prezenta îmbrăcat astfel în faţa regelui. Dar ducele îndepăr-tă toate dificultăţile cu un singur cuvânt: „Ordinul Maiestăţii sale”; şi, în ciuda observaţiilor pe care maestrul de ceremonii continua să le facă în apărarea principiului, Villefort fu introdus.

Regele se afla acolo unde îl lăsase ducele. Deschizând uşa, Villefort se pomeni faţă în faţă cu el. Prima mişcare a tânărului magistrat fu de a se opri.

— Intră, domnule Villefort, glăsui regele, intră.

Villefort salută şi făcu câţiva paşi înainte, aşteptând întrebările regelui.

— Domnule Villefort, continuă Ludovic al XVIII-lea, ducele de Blacas susţine că ai ceva important să ne spui.

— Sire, domnul duce are dreptate şi nădăjduiesc că şi Maiestatea voastră va fi de acord.

— Mai întâi şi în primul rând, domnule, răul este, după părerea dumitale, aşa de mare precum vrei să mă faci să cred?

— Sire, îl cred destul de mare, dar graţie demersului pe care l-am făcut, nădăjduiesc că nu e ireparabil.

— Vorbeşte mai pe larg dacă vrei, domnule, spuse regele, care începea să se lase influenţat de emoţia ce tulburase figura domnului de Blacas şi care altera glasul lui Villefort. Vorbeşte şi, în primul rând, începe de la început, iubesc ordinea în orice.

— Sire, spuse Villefort, voi face Maiestăţii voastre un raport fidel, dar o voi ruga să mă scuze dacă tulburarea în care mă găsesc întunecă oarecum cuvintele mele.

O ochire aruncată regelui, după introducerea aceasta insinuantă, îl asigură pe Villefort de bunăvoinţa augustului său auditor, încât continuă:

— Sire, am sosit cât mai iute posibil la Paris pentru a comunica Maiestăţii voastre că am descoperit, în resortul funcţiilor mele, nu unul din acele comploturi vulgare şi fără consecinţă, aşa cum se urzesc zilnic în rândurile de jos ale poporului şi ale armatei, ci o conspiraţie veritabilă, o furtună care ameninţă chiar tronul Maiestăţii voastre. Sire, uzurpatorul înarmează trei vase; şi pune la cale un proiect, nechibzuit poate, dar poate şi grav, oricât de nechibzuit ar fi. Cred că, în ceasul acesta, a părăsit insula Elba pentru a merge.

— Unde? Nu ştiu, dar cu siguranţă pentru a încerca o debarcare, fie la Neapole, fie pe coastele Toscanei, deci în Franţa. Maiestatea voastră nu ignoră că suveranul de pe insula Elba a păstrat relaţii cu Italia şi cu Franţa.

— Da, domnule, ştiu, glăsui regele foarte mişcat şi nu de mult s-au primit relatări că în strada Saint-Jacques au avut loc întruniri bonapartiste. Dar continuă, te rog. Cum de ai căpătat aceste amănunte?

— Sire, ele rezultă din interogatoriul pe care l-am luat unui om din Marsilia, pe care îl supravegheam de multă vreme şi pe care l-am arestat chiar în ziua plecării mele. Omul acesta, marinar turbulent şi de un bonapartism care mi-era suspect, a fost într-ascuns pe insula Elba. El l-a văzut pe marele mareşal care l-a însărcinat cu o misiune verbală pentru un bonapartist din Paris, a-l cărui nume nu l-am putut face să-l mărturisească. Dar misiunea era să-l însărcineze pe bonapartist cu pregătirea spiritelor pentru o întoarcere (sire, ţineţi seama că interogatoriul vorbeşte), pentru o întoarcere foarte apropiată.

— Şi unde-i omul? Întrebă Ludovic al XVIII-lea.

— În închisoare, Sire.

— Şi lucrul ţi s-a părut grav?

— Aşa de grav, Sire, încât evenimentul surprinzându-mă în mijlocul unei serbări de familie, în chiar ziua logodnei mele, am părăsit totul, logodnică şi prieteni, am amânat totul pentru a veni să depun la picioarele Maiestăţii voastre şi temerile de care eram cuprins şi asigurarea devotamentului meu.

— Adevărat, glăsui Ludovic al XVIII-lea. Nu era vorba de un proiect de căsătorie între dumneata şi domnişoara de Saint-Méran?

— Fiica unuia dintre cei mai fideli servitori ai Maiestăţii voastre.

— Da, da; dar să revenim la complot, domnule de Villefort.

— Sire, mi-e teamă că e mai mult decât un complot, mi-e teamă că e o conspiraţie.

— O conspiraţie pe vremurile astea, spuse regele zâmbind, e un lucru uşor de plănuit, dar mai greu de dus la capăt prin simplul fapt că, restabilit de ieri pe tronul strămoşilor noştri, avem ochii deschişi deopotrivă asupra trecutului, asupra prezentului şi asupra viitorului. De zece luni miniştrii mei sporesc supravegherea pentru ca litoralul Mediteranei să fie bine păzit. Dacă Bonaparte ar debarca la Neapole, întreaga coaliţie s-ar ridica, mai înainte ca el să ajungă la Piombino. Dacă ar debarca în Toscana, ar pune piciorul în ţară inamică. Dacă debarcă în Franţa, va debarca împreună cu o mână de oameni, iar noi îi vom veni lesne de hac, duşmănit cum e de populaţie. Linişteşte-te, deci, domnule. Nu conta însă mai puţin pe re-cunoştinţa noastră regală.

— A, iată-l pe domnul Dandré! Exclamă ducele de Blacas.

În momentul acela ministrul poliţiei apăru într-adevăr, în pragul uşii, palid, tremurând. Privirea lui clipocea de parcă ar fi fost izbit de o lumină puternică.

Villefort făcu un pas pentru a se retrage. Îl reţinu însă o strângere de mână a domnului de Blacas.