Capitolul IXSeara de logodnă

Precum am spus, Villefort se îndreptase iarăşi spre piaţa Grand-Cours şi, reintrând în casa doamnei de Saint-Méran, îi găsi pe musafirii pe care îi lăsase la masă în salon, la cafea.

Renée îl aştepta cu o nerăbdare împărtăşită de toată societatea. De aceea fu primit cu exclamaţii generale:

— Ei, tăietorule de capete, stâlp al statului, Brutus regalist, exclamă unul, ce este? Spune.

— Suntem ameninţaţi cumva de un nou regim al teroarei? Întrebă altul.

— Căpcăunul din Corsica a ieşit oare din caverna lui? Întrebă al treilea.

— Doamnă marchiză, spuse Villefort, apropiindu-se de viitoarea soacră, am venit să vă rog să mă scuzaţi că sunt nevoit să vă părăsesc astfel… Domnule marchiz, aş putea să am onoarea de a vă spune două cuvinte în particular?

— Va să zică e ceva cu adevărat grav? Întrebă marchiza, observând norul care întuneca fruntea lui Villefort.

— Atât de grav, încât sunt silit să-mi iau concediu de la dumneavoastră pentru câteva zile. Vezi, prin urmare, continuă el, întorcându-se spre Renée, cât de gravă e situaţia.

— Pleci, domnule? Exclamă Renée, incapabilă să-şi ascundă emoţia pe care i-o pricinuia neaşteptata veste.

— Vai, da, domnişoară, răspunse Villefort, trebuie.

— Şi unde te duci? Întrebă marchiza.

— Secretul justiţiei, doamnă. Totuşi, dacă cineva de aici are comisioa-ne pentru Paris, un prieten al meu va pleca astă seară şi îşi va lua cu plăcere această sarcină.

Musafirii se priviră între ei.

— Mi-ai cerut să stăm un moment de vorbă? Întrebă marchizul.

— Da, să trecem în cabinetul dumneavoastră, vă rog.

Marchizul îl luă pe Villefort de braţ şi ieşi cu el.

— Ei, ce e? Vorbeşte! Glăsui marchizul când ajunse în cabinetul său.

— S-au petrecut lucruri pe care le cred de cea mai mare gravitate şi care reclamă plecarea mea îndată la Paris. Acum, marchize, scuză-mi in-discreţia şi brutalitatea întrebării: ai rente de stat?

— Toată averea mea este în efecte. Vreo 600-700 de mii de franci

— Ei bine, vinde-le, marchize, vinde-le, căci altminteri eşti ruinat.

— Dar cum vrei să le vând de aici?

— Ai un agent de schimb, nu-i aşa?

— Da.

— Dă-mi o scrisoare pentru el şi să le vândă fără să piardă un minut, o secundă; poate că şi aşa am să ajung prea târziu.

— Drace, să nu pierdem timpul! Glăsui marchizul.

Se aşeză la masă şi scrise o scrisoare agentului său de schimb, ordonându-i să vândă neapărat.

— Acum, că am scrisoarea, spuse Villefort, împăturind-o cu grijă în portofel, îmi mai trebuie una.

— Pentru cine?

— Pentru rege.

— Pentru rege?

— Da.

— Dar nu cutez să-i scriu aşa, deodată, Maiestăţii Sale.

— De aceea nici nu-ţi cer dumitale să-i scrii şi te însărcinez să-i ceri domnului de Salvieux. Trebuie să-mi dea o scrisoare cu ajutorul căreia să pot pătrunde la Maiestatea Sa, fără a fi supus tuturor formalităţilor de audienţă care mă pot face să pierd un timp preţios.

— Dar nu-l ai pe ministrul Justiţiei, care este liber să intre oricând la Tuileries şi prin mijlocirea căruia poţi să ajungi, fie zi, fie noapte, la rege?

— Da, fără îndoială, dar este inutil să împart cu altcineva meritul noutăţii pe care i-o duc. Înţelegi? Ministrul Justiţiei m-ar pune în mod firesc pe al doilea plan şi mi-ar răpi tot beneficiul afacerii. Nu-ţi spun decât un lucru, marchize: cariera mea este asigurată dacă ajung primul la Tuileries, căci îi voi face regelui un serviciu pe care el nu va putea să-l uite.

— În cazul acesta, dragul meu, du-te şi fă-ţi bagajul. Eu îl chem pe Salvieux şi-l pun să scrie scrisoarea, care îţi va servi de liberă trecere.

— Bine, nu pierde timp, căci într-un sfert de oră trebuie să fiu în trăsură.

— Spune trăsurii să oprească în faţa porţii.

— Nici vorbă. Mă vei scuza faţă de marchiză, nu-i aşa? Şi faţă de domnişoara de Saint-Méran, pe care o părăsesc într-o astfel de zi cu un regret profund.

— Le vei găsi pe amândouă în cabinetul meu şi ai să poţi să-ţi iei rămas bun de la ele.

— Îţi mulţumesc de o sută de ori. Ocupă-te de scrisoare.

Marchizul sună; apăru un lacheu.

— Spune-i contelui de Salvieux că îl aştept… Acum pleacă, urmă marchizul, adresându-se lui Villefort.

— Bun, mă întorc imediat.

Şi Villefort ieşi în goană. Dar la uşă se gândi că un substitut de procuror regal, care ar fi văzut mergând cu paşi iuţi, riscă să tulbure odihna unui oraş întreg. Îşi reluă deci mersul obişnuit, care era cât se poate de magistral.

Zări la uşa sa, în umbră, o fantomă albă, care îl aştepta nemişcată.

Era frumoasa fată catalană care, neavând veşti de la Edmond, se furişase pe înnoptate din Pharo, pentru a veni să afle cauza arestării logodnicului ei.

La apropierea lui Villefort, ea se desprinse de zidul lângă care stătea rezemată şi-i tăie drumul. Dantès îi vorbise substitutului despre logodnica sa, astfel că Mercédès n-avu nevoie să spună cine este, pentru ca Villefort s-o recunoască. Fu surprins de frumuseţea şi demnitatea femeii, iar când ea îl întrebă ce a devenit iubitul ei, lui i se păru că el e acuzatul şi ea judecătorul.

— Omul despre care vorbeşti, spuse Villefort răstit, este foarte vinovat şi nu pot să fac nimic pentru el, domnişoară.

Mercédès scoase un suspin, dar când Villefort încercă să treacă mai departe, ea îl opri din nou.

— Dar cel puţin unde este, întrebă ea, ca să mă pot interesa dacă e mort sau viu?

— Nu ştiu. Nu-mi mai aparţine, răspunse Villefort.

Stânjenit de privirea curată şi de atitudinea imploratoare a fetei, el o respinse pe Mercédès şi intră închizând repede uşa, ca pentru a lăsa afară durerea ce i se aducea.

Dar durerea nu se lăsă respinsă astfel. Asemenea săgeţii mortale despre care vorbeşte Virgiliu, omul rănit o ia cu el. Villefort intră, închise uşa, dar, când ajunse în salon, picioarele îl părăsiră; scoase un oftat, care se-măna cu un hohot de plâns şi căzu într-un jilţ.

Atunci, în adâncul inimii lui bolnave, încolţi primul grăunte al unui ulcer ucigător. Omul pe care îl sacrifica ambiţiei sale, inocentul care plătea pentru părintele culpabil, i se arătă, palid şi ameninţător, de mână cu logodnica sa, palidă ca şi el. Şi cu ei odată veni remuşcarea. Nu remuşcarea care îl face pe bolnav să zvâcnească asemenea oamenilor cuprinşi de furii, despre care vorbeşte literatura antichităţii, ci zgomotul surd şi dureros care, în anumite momente, loveşte inima, rănind-o cu amintirea unei acţiuni trecute, rană ale cărei dureri sfâşietoare sapă un rău ce merge, adâncindu-se, până la moarte.

Îşi făcu loc atunci, în sufletul lui Villefort, încă o clipă de şovăială. Ceruse în multe rânduri, fără altă emoţie decât aceea provocată de lupta judecătorului cu acuzatul, pedeapsa cu moartea în contra arestaţilor. Iar condamnaţii aceştia, executaţi graţie fulgerătoarei lui elocvenţe, care cucerise sau pe judecători, sau pe juraţi, nu lăsaseră nici măcar un nor pe fruntea sa, căci erau vinovaţi, sau cel puţin aşa îi credea Villefort.

De data aceasta, însă, era altceva: aplicase pedeapsa închisorii pe viaţă unui nevinovat, unui nevinovat care era pe cale de a fi fericit şi căruia îi distrugea nu numai libertatea, dar şi fericirea. De astă dată el nu mai era judecător, era călău.

Simţea, gândindu-se, zvâcnetul surd, pe care l-am descris şi care pâ-nă atunci îi era necunoscut, răsunând în adâncul inimii sale şi năpădindu-i pieptul cu temeri vagi. La fel, printr-o suferinţă violentă, instinctivă, este înştiinţat rănitul, care nu-şi va apropia niciodată, fără să tremure, de-getul de rana căscată, sângerândă, mai înainte ca ea să fie închisă.

Dar rana primită de Villefort era dintre acelea care nu se închid, sau care nu se închid decât pentru a se deschide mai sângerânde şi mai dureroase decât înainte.

Dacă, în momentul acesta, glasul blând al lui Renée ar fi răsunat la urechea lui, cerându-i graţie; dacă frumoasa Mercédès ar fi intrat spunându-i: „În numele Domnului, care ne priveşte şi ne judecă, dă-mi-l pe logodnicul meu”; da, fruntea aceasta, încovoiată pe jumătate sub imperiul nece-sităţii, s-ar fi plecat cu totul, iar mâinile-i îngheţate ar fi semnat desigur, cu orice risc, ordinul de punere în libertate a lui Dantès; însă nici un glas nu murmură în tăcere, iar uşa nu se deschise decât pentru ca valetul lui Villefort să intre şi să spună că erau înhămaţi caii la caleaşcă.

Villefort se ridică, sau, mai bine zis, ţâşni ca un om care biruie într-o luptă lăuntrică. Alergă la dulap, turnă în buzunare tot aurul dintr-unul din sertare, se învârti într-o clipă înspăimântat prin cameră, cu mâna pe frunte, articulând cuvinte fără şir; apoi, în sfârşit simţind că valetul îi pusese mantaua pe umeri, ieşi, se năpusti în trăsură şi porunci cu glas scurt să-l ducă în strada Grand-Cours la domnul de Saint-Méran.

Nefericitul Dantès era condamnat.

Aşa cum domnul de Saint-Méran făgăduise, Villefort găsi în cabinet pe marchiză şi pe Renée. Zărind-o pe Renée, tânărul tresări, căci i se păru că ea îi va cere din nou libertatea lui Dantès. Dar, vai, se impune să spunem, spre ruşinea egoismului nostru, frumoasa fată nu era preocupată de-cât de un lucru: de plecarea lui Villefort.

Îl iubea pe Villefort, iar Villefort pleca în momentul când trebuia să-i devină soţ. Villefort nu putea spune când va reveni, astfel că Renée, în loc să-l deplângă pe Dantès, îl blestema pe omul care, prin fapta lui, o despărţea de logodnicul ei.

Ce trebuia să spună Mercédès?

Biata Mercédès îl găsise în colţul străzii Loge pe Fernand, care o urmărise. Se înapoiase la Catalani şi, epuizată, deznădăjduită, se trântise pe pat. Fernand îngenunchease dinaintea patului şi, strângându-i mâna îngheţată, pe care Mercédès nu se gândea s-o retragă, o acoperea cu sărutări aprinse, pe care Mercédès nu le simţea.

Ea petrecu noaptea astfel. Lampa se stinse când nu mai avu ulei. Fata nu văzu întunericul, aşa cum nu văzuse lumina, iar ziua reveni fără ca ea s-o vadă.

Durerea puse dinaintea ochilor ei un văl care nu-i îngăduia să-l vadă decât pe Edmond.

— A, tu eşti aici? Spuse ea, în sfârşit, întorcându-se spre Fernand.

— Nu te-am părăsit de ieri, răspunse Fernand cu un suspin dureros.

Domnul Morrel nu se dăduse bătut; aflase că, după interogatoriu, Dantès a fost dus la închisoare. Alergase atunci la toţi prietenii săi, se prezentase persoanelor din Marsilia care puteau să aibă influenţă, dar zvonul se şi răspândise că tânărul a fost arestat, ca agent bonapartist, iar pentru că, în epoca aceea, chiar cei mai cutezători priveau ca un vis smintit orice încercare a lui Napoleon de a reveni pe tron, el nu găsise decât răceală, temere sau refuz, pretutindeni. Se înapoiase acasă deznădăjduit, mărturisindu-şi că situaţia era gravă şi că nimeni nu-i putea veni în ajutor.

La rându-i, Caderousse era foarte neliniştit şi foarte frământat: în loc să iasă, aşa cum făcuse domnul Morrel, în loc să încerce ceva în favoarea lui Dantès, pentru care de altminteri nu putea face nimic, el se închisese cu două sticle de vin, încercând să-şi înece neliniştea în beţie. Dar, în starea de spirit în care se afla, două sticle erau prea puţin, pentru a-i întuneca judecata. Rămăsese deci, prea beat ca să plece după alt vin, nu îndeajuns de beat pentru ca beţia să-i fi stins amintirile, aşezat în faţa sticlelor goale, cu coatele pe o masă schiloadă, privind cum dansează în răsfrângerea lumânării cu feştila lungă, toate acele spectre pe care Hoffmann le-a semănat pe manuscrisele sale umezite de punch, ca o pulbere neagră şi fantastică.

Numai Danglars nu era nici frământat, nici neliniştit. Danglars era chiar voios, căci se răzbunase pe un duşman şi-şi asigurase, pe bordul „Faraonului”, locul pe care se temea că-l va pierde. Danglars era dintre oamenii aceia ai calculului, care se nasc cu o pană dinapoia urechii şi cu o călimară în locul inimii. Totul era pentru el, în lume, scădere sau înmulţire, iar o cifră i se părea mult mai preţioasă decât un om, când cifra putea să sporească totalul pe care omul îl putea scădea.

Prin urmare, Danglars se culcase la ora obişnuită şi dormea liniştit.

După ce primise scrisoarea domnului de Salvieux, Villefort o sărutase pe Renée pe ambii obraji, sărutase mâna doamnei de Saint-Méran, o strânsese pe a marchizului şi gonea acum cu trăsura pe drumul spre Aix.

Bătrânul Dantès se stingea de durere şi de nelinişte.

Despre Edmond, ştim ce a devenit.