Capitolul XIVPrizonierul furios şi prizonierul nebun

La vreun an după întoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea, se produse o vizită a domnului inspector general al închisorii.

Dantès auzi din fundul carcerei sale huruind şi scrâşnind, toate acele pregătiri care stârneau sus mult zgomot, însă care jos ar fi fost zgomote neînsemnate pentru orice altă ureche decât aceea a unui prizonier obişnuit să asculte în tăcerea nopţii păianjenul care îşi ţese pânza şi căderea periodică a stropului de apă căruia îi trebuie un ceas pentru a se forma pe tavanul carcerei.

Bănui că se petrecea la cei vii ceva neobişnuit. Trăia de aşa de multă vreme într-un mormânt, încât se putea considera de-a binelea ca mort.

Într-adevăr, inspectorul vizită, una după alta, camerele, celulele şi carcerele. Fură interogaţi numeroşi prizonieri. Erau cei pe care blândeţea sau îndobitocirea lor îi recomanda bunăvoinţei administraţiei. Inspectorul îi întrebă cum erau hrăniţi şi ce reclamaţii aveau de făcut.

Răspunseră unanim că hrana era nesuferită şi reclamau libertatea.

Inspectorul îi întrebă atunci dacă nu aveau să-i spună şi altceva.

Ei clătinară din cap. Ce alt bun decât libertatea pot să ceară prizonierii?

Inspectorul se întoarse zâmbind şi îi spuse guvernatorului:

— Nu ştiu de ce suntem trimişi să facem turneele astea inutile. Cine vede un prizonier, vede o sută, cine aude un prizonier, aude o mie. Totdeauna acelaşi lucru: prost hrăniţi şi nevinovaţi. Mai aveţi alţii?

— Da, avem prizonieri periculoşi sau nebuni, pe care îi ţinem la carceră.

— Haide, glăsui inspectorul cu un aer de profundă oboseală, să ne facem meseria până la cap. Să coborâm în carcere.

— Aşteptaţi, spuse guvernatorul, să trimitem măcar după doi oameni. Deţinuţii săvârşesc uneori, chiar din silă de viaţă şi pentru a fi condamnaţi la moarte, acte inutile, de deznădejde: aţi putea fi victima unui astfel de act.

— Luaţi-vă atunci precauţiile, spuse inspectorul.

Într-adevăr, se trimise după doi soldaţi şi se începu coborârea pe o scară aşa de împuţită, de infectă, de mucezită, încât simpla trecere printr-un atare loc vătăma neplăcut vederea, mirosul şi respiraţia.

— Oh, făcu inspectorul, oprindu-se la jumătatea coborâşului. Cine dracu poate să locuiască aici?

— Un conspirator dintre cei mai primejdioşi, care ne e recomandat în mod special ca un om în stare de orice.

— E singur?

— De bună seamă.

— De cât timp e aici?

— De aproape un an.

— Şi a fost băgat la carceră din momentul intrării?

— Nu, domnule, doar după ce a vrut să omoare pe gardianul însărci-nat cu aducerea hranei.

— A vrut să-l omoare pe gardian?

— Da, domnule şi ne va lămuri chiar acesta. Nu-i aşa, Antoine? Întrebă guvernatorul.

— Da, a vrut să mă ucidă, răspunse gardianul.

— Ei, dar în cazul acesta omul e nebun.

— Mai mult decât atât, glăsui gardianul, este un demon.

— Vreţi să se depună o plângere? Întrebă inspectorul pe guvernator.

— Inutil, domnule. Este îndeajuns de pedepsit şi aşa. De altminteri acum e aproape de nebunie şi, după experienţa pe care ne-o dau observaţiile noastre, până într-un an va fi complet alienat.

— Atunci cu atât mai bine pentru el, spuse inspectorul. Devenind nebun absolut, va suferi mai puţin.

Precum se vede, inspectorul era un om plin de umanitate, vrednic de funcţiile filantropice pe care le îndeplinea.

— Aveţi dreptate, domnule, spuse guvernatorul, iar reflexia dumneavoastră dovedeşte că aţi studiat profund natura umană. Astfel, avem într-o carceră, care nu e despărţită de acesta decât prin vreo douăzeci de picioare şi în care se coboară pe o altă scară, un bătrân abate, fost şef de partid în Italia, care se află aici din 1811, căruia i s-a smintit mintea pe la sfârşi-tul lui 1813 şi care, din momentul acela, nu mai e fiziceşte de recunoscut: acum plânge, acum râde; acum slăbeşte, acum se îngraşă. E mai bine să-l vedeţi pe el decât pe acesta. Nebunia lui e amuzantă şi nu vă va întrista.

— Am să-i văd şi pe unul şi pe altul, răspunse inspectorul. Trebuie să ne facem meseria în chip conştiincios.

Inspectorul era la primul său turneu şi vroia să dea autorităţii o idee bună despre sine.

— Să intrăm deci mai întâi la acesta, adăugă el.

— Cu plăcere, răspunse guvernatorul.

Şi făcu semn gardianului care deschise uşa.

Auzind scârţâitul zăvoarelor masive, strigătul ţâţânelor ruginite, Dantès, ghemuit într-un ungher al carcerei unde primea cu o bucurie nedescrisă dâra de lumină ce se filtra printr-o ferestruică îngustă, zăbrelită, înălţă capul. Văzând un om necunoscut, luminat de faclele pe care le purtau doi gardieni, căruia guvernatorul îi vorbea cu pălăria în mână, întovărăşit de doi soldaţi, Dantès bănui despre ce era vorba şi, constatând, în sfârşit, că i se prezintă ocazia de a implora o autoritate superioară, sări înainte cu mâinile împreunate.

Soldaţii întinseră îndată baioneta, crezând că încarceratul se năpustea cu gânduri rele asupra inspectorului.

Inspectorul făcu un pas înapoi.

Dantès îşi dădu seama că a fost înfăţişat ca un om primejdios.

Adună atunci, în privirea sa, toată umilinţa pe care o poate cuprinde inima omului şi, exprimându-se cu o elocinţă pioasă care îi uimi pe asistenţi, încercă să mişte sufletul musafirului său.

Inspectorul ascultă discursul lui Dantès până la capăt, apoi, întorcându-se spre guvernator:

— Va cădea în devoţiune, şopti el. E de pe acum dispus la sentimente mai blânde. Vezi, frica îşi face efectul asupra lui. A dat înapoi din faţa baionetelor, iar un nebun nu dă înapoi de la nimic. Am făcut în această privinţă observaţii foarte curioase la Charenton.

Apoi, întorcându-se spre încarcerat:

— În rezumat, glăsui el, ce ceri?

— Întreb ce crimă am săvârşit. Cer să mi se dea judecători; cer deschiderea procesului meu; cer, în sfârşit, să mă împuşcaţi dacă sunt vinovat, iar dacă nu, să mă puneţi în libertate.

— Eşti bine hrănit? Întrebă inspectorul.

— Da, cred, habar nu am. Dar aceasta nu are importanţă. Ceea ce trebuie să intereseze, nu numai pe mine, biet prizonier, dar şi pe toţi slujbaşii care fac dreptate, precum şi pe regele care ne guvernează, e că un nevinovat să nu fie victima unui denunţ infam şi să nu moară sub zăvoare, blestemându-şi călăii.

— Eşti tare umil astăzi, spuse guvernatorul. N-ai fost totdeauna aşa. Vorbeai cu totul altfel, dragul meu, în ziua când ai vrut să-ţi răpui gardianul.

— E adevărat, domnule, spuse Dantès şi cer cu smerenie iertare omului acesta care a fost totdeauna bun cu mine… Dar ce vreţi, eram nebun, furios.

— Şi nu mai eşti?

— Nu, domnule, căci captivitatea m-a încovoiat, m-a frânt, m-a nimicit… Sunt de aşa de multă vreme aici!

— De aşa de multă vreme? Când ai fost arestat? Întrebă inspectorul.

— La 28 februarie 1815, orele 2 după amiază.

Inspectorul calculă.

— Suntem în 30 iulie 1816; ce tot spui? Nu sunt decât şaptesprezece luni de când eşti prizonier.

— Decât şaptesprezece luni? Reluă Dantès. O, domnule, nu ştiţi ce înseamnă şaptesprezece luni de închisoare: şaptesprezece ani, şaptesprezece veacuri, mai cu seamă pentru un om care, ca mine, era în pragul fericirii. Pentru un om care, ca mine, avea să se însoare cu femeia iubită. Pentru un om care vedea deschizându-se în faţa lui o carieră onorabilă şi căruia totul îi lipseşte acum, care, în toiul celei mai frumoase zile, cade în noaptea cea mai profundă, care îşi vede cariera nimicită, care nu ştie dacă aceea care îl iubea îl mai iubeşte, care habar nu are dacă părintele-i bătrân e mort sau viu. Şaptesprezece luni de închisoare pentru un om deprins cu aerul mării, cu independenţa marinarului, cu spaţiul, cu imensitatea, cu infinitul. Domnule, şaptesprezece luni de închisoare sunt mai mult decât merită toate crimele pe care limba omenească le arată cu denumirile cele mai odioase. Fie-vă milă de mine, domnule şi cereţi pentru mine, nu indulgenţa, ci asprimea. Nu o graţiere, ci o judecată; judecători, domnule, nu cer decât judecători. Nu i se pot refuza judecători unui acuzat.

— Bine, spuse inspectorul, vom vedea.

Apoi, întorcându-se spre guvernator:

— La drept vorbind, glăsui el, nefericitul îmi inspiră milă. Când vom urca, îmi veţi arăta situaţia lui.

— Desigur, spuse guvernatorul. Cred însă că veţi găsi împotriva lui note cumplite.

— Domnule, continuă Dantès, ştiu că nu mă puteţi scoate de aici prin propria dumneavoastră hotărâre. Dar puteţi să transmiteţi cererea mea autorităţii; puteţi să provocaţi o anchetă, puteţi, în sfârşit, face să fiu judecat. Tot ce cer este judecata: Să ştiu ce crimă am săvârşit şi la ce pedeapsă sunt osândit. Căci, vedeţi, nesiguranţa e chinul cel mai mare.

— Lămureşte-mă, spuse inspectorul.

— Domnule, exclamă Dantès, înţeleg după glasul dumneavoastră că sunteţi mişcat. Domnule, spuneţi-mi să nădăjduiesc.

— Nu-ţi pot spune asta, răspunse inspectorul. Pot numai să-ţi făgăduiesc că voi examina dosarul dumitale.

— O, atunci, domnule, sunt liber, sunt salvat!

— Cine te-a arestat? Întrebă inspectorul.

— Domnul de Villefort, răspunse Dantès. Vedeţi-l şi înţelegeţi-vă cu el.

— Domnul de Villefort nu mai e la Marsilia de un an, ci la Toulouse.

— Atunci nu mă mai miră, murmură Dantès. Singurul meu protector este îndepărtat.

— Domnul de Villefort avea vreun motiv de ură în contra dumitale? Întrebă inspectorul.

— Niciunul, domnule. Ba chiar a fost binevoitor cu mine.

— Aş putea deci să mă încred în notele pe care le-a lăsat asupra dumitale sau pe care mi le va da?

— Pe deplin, domnule.

— Bine, aşteaptă.

Dantès căzu în genunchi înălţând mâinile spre cer şi murmurând o rugăciune prin care îl recomanda lui Dumnezeu pe omul care coborâse în închisoarea sa, asemenea Mântuitorului ce vine să scape sufletele din in-fern.

Uşa se închise, dar nădejdea, coborâtă o dată cu inspectorul, rămase închisă în carcera lui Dantès.

— Vreţi să vedeţi registrul închisorii numaidecât, întrebă guvernatorul, sau să trecem la carcera abatelui?

— Să sfârşim întâi cu carcerele, răspunse inspectorul. Dacă aş urca la lumină, n-aş mai avea poate curajul să-mi continui trista misiune.

— O, acesta nu e un prizonier ca celălalt, iar nebunia lui e mai puţin întristătoare decât raţiunea vecinului său.

— Şi care e nebunia lui?

— Oh, o nebunie ciudată: se crede posesorul unei comori imense. În primul an al captivităţii, a oferit guvernului un milion, dacă guvernul vrea să-l pună în libertate; în al doilea an, două milioane; în al treilea, trei milioane şi aşa mai departe. E în al cincilea an de captivitate; va cere să vă vorbească în secret şi vă va oferi cinci milioane.

— Hm, curios, într-adevăr, spuse inspectorul. Şi cum îl cheamă pe milionar?

— Abatele Faria.

— Numărul 27! Glăsui inspectorul.

— Aici e. Deschide, Antoine.

Gardianul se execută, iar privirea curioasă a inspectorului se cufundă în carcera abatelui nebun.

De obicei, aşa i se spunea prizonierului.

În mijlocul încăperii, într-un cerc desenat pe pământ cu o bucată de tencuială desprinsă din zid, stătea culcat un om aproape gol, într-atât de zdrenţuite îi erau straiele. Desena în cerc linii geometrice foarte precise şi părea tot aşa de ocupat să-şi rezolve problema, cum era Arhimede când a fost ucis de un soldat al lui Marcellus. De aceea, nici nu se clinti la zgomotul pe care îl făcu uşa carcerei deschizându-se şi nu păru că se trezeşte decât când lumina torţelor lumină cu o strălucire solul umed pe care lucra. Atunci se întoarse şi văzu cu mirare societatea numeroasă, care coborâse în carcera lui.

Se ridică repede, luă o pătură zvârlită la piciorul patului jalnic şi se înfăşură cu grabă pentru a se prezenta străinilor într-o stare mai decentă.

— Ce ceri dumneata? Spuse inspectorul fără să-şi schimbe formula.

— Eu, domnule? Glăsui abatele cu uimire, nu cer nimic.

— Nu înţelegi? Reluă inspectorul. Sunt trimisul guvernului, am misiunea să vin prin închisori şi să ascult reclamaţiile prizonierilor.

— O, atunci, domnule, e altceva! Exclamă repede abatele. Şi nădăjduiesc că ne vom înţelege.

— Vedeţi, şopti guvernatorul, nu începe precum vă anunţasem?

— Domnule, continuă prizonierul, eu sunt abatele Faria, născut la Roma, fost 20 de ani secretarul cardinalului Rospigliosi. Am fost arestat, nu ştiu bine de ce, pe la începutul anului 1811 şi reclam din momentul acela libertatea mea autorităţilor italiene şi franceze.

— De ce autorităţilor franceze? Întrebă guvernatorul.

— Pentru că am fost arestat la Piombino şi îmi închipui că, asemenea Milanului şi Florenţei, Piombino a devenit capitala vreunui departament francez.

Inspectorul şi guvernatorul se priviră râzând.

— La naiba, dragul meu, glăsui inspectorul, noutăţile dumitale din Italia nu sunt proaspete.

— Ele datează din ziua când am fost arestat, domnule, spuse abatele Faria. Şi deoarece Maiestatea sa Împăratul a creat regalitatea Romei pentru fiul pe care cerul i-l trimisese, îmi închipui că, urmărind cursul cuceririlor sale, el a îndeplinit visul lui Machiaveli şi al lui Cezar Borgia, acela de a face din întreaga Italie un singur şi unic regat.

— Domnule, spuse inspectorul, Providenţa a adus din fericire oarecari schimbări planului acesta gigantic, al cărui partizan fierbinte îmi faci impresia că eşti.

— Este singurul mijloc de a face din Italia un stat puternic, independent şi fericit, răspunse abatele.

— Se poate, răspunse inspectorul, dar nu am venit aici ca să fac cu dumneata un curs de politică ultramontană, ci pentru a te întreba, ceea ce am şi făcut, dacă ai niscai reclamaţii de formulat cu privire la modul cum eşti hrănit şi adăpostit.

— Hrana e ca în toate închisorile, răspunse abatele, adică foarte proastă. Cât priveşte locuinţa, o vedeţi: e umedă şi nesănătoasă, dar îndeajuns de convenabilă pentru o carceră. Acum nu e vorba de asta, ci de revelaţiuni de cea mai mare importanţă şi de cel mai înalt interes pe care am a le face guvernului.

— Iată-ne la subiect, şopti guvernatorul inspectorului.

— Iată de ce sunt aşa de fericit că vă văd, continuă abatele, cu toate că m-aţi deranjat dintr-un calcul foarte important care, dacă reuşeşte, va schimba poate sistemul lui Newton. Puteţi să-mi acordaţi favoarea unei conversaţii particulare?

— Hm, ce spuneam eu? Făcu guvernatorul.

— Vă cunoaşteţi bine personalul, răspunse inspectorul zâmbind.

Apoi, întorcându-se spre Faria:

— Domnule, glăsui el, ceea ce îmi ceri dumneata este cu neputinţă.

— Totuşi, domnule, reluă abatele, dacă ar fi vorba ca guvernul să câştige o sumă enormă, de exemplu, o sumă de cinci milioane…

— Ei, nu zău, spuse inspectorul, întorcându-se la rându-i spre guvernator, aţi prezis până şi cifra.

— Uite, declară abatele observând că inspectorul făcea o mişcare pentru a se retrage, nu e necesar să fim absolut singuri. Domnul guvernator va putea să asiste la convorbirea noastră.

— Dragă domnule, spuse guvernatorul, din păcate ştim dinainte şi pe dinafară ce vei spune. E vorba de comorile dumitale, nu-i aşa?

Faria îl privi pe omul batjocoritor, cu ochi în care, un observator dezinteresat ar fi văzut desigur licărirea judecăţii şi a adevărului.

— Fără îndoială, spuse el; despre ce vreţi să vorbesc, dacă nu despre asta?

— Domnule inspector, continuă guvernatorul, pot să vă istorisesc povestea aceasta la fel de bine ca şi abatele, căci de patru sau cinci ani mi se împuiază capul cu ea.

— Aceasta dovedeşte, domnule guvernator, spuse abatele, că sunteţi asemenea oamenilor despre care pomeneşte scriptura – care au ochi şi nu văd, care au urechi şi nu aud.

— Dragă domnule, spuse inspectorul, guvernul e bogat şi, slavă domnului, nu are nevoie de banii dumitale. Păstrează-i deci, pentru ziua când vei ieşi din închisoare.

Ochii abatelui se dilatară; apucă mâna inspectorului.

— Dar dacă nu ies din închisoare, glăsui el, dacă împotriva oricărei justiţii sunt reţinut în carcera aceasta, dacă mor fără să fi împărtăşit cuiva secretul meu, comoara va fi pierdută. Nu e mai bine să profite de ea şi guvernul şi eu? Vom merge până la şase milioane. Da, voi renunţa la şase milioane şi mă voi mulţumi cu restul, dacă mi se redă libertatea.

— Pe cuvântul meu, glăsui inspectorul în şoaptă, dacă nu s-ar ştii că omul acesta e nebun, el vorbeşte cu atâta convingere, încât ai crede că spune adevărul.

— Nu sunt nebun, domnule şi spun chiar adevărul, reluă Faria, care, cu fineţea auzului caracteristică prizonierilor, nu pierduse un cuvânt al inspectorului. Comoara despre care vă vorbesc există cu adevărat şi sunt gata să semnez o înţelegere cu dumneavoastră, pe temeiul căreia mă veţi duce la locul arătat de mine. Se va săpa pământul sub ochii noştri, iar dacă mint, dacă nu se găseşte nimic, dacă sunt un nebun, cum spuneţi – ei bine, mă veţi readuce în carcera aceasta, unde voi rămâne de-a pururi şi unde voi muri fără să vă mai cer, nici dumneavoastră, nici nimănui, ceva.

Guvernatorul începu să râdă.

— E tare departe comoara dumitale? Întrebă el.

— Cam la o sută de leghe de aici, spuse Faria.

— Povestea nu e rău imaginată, glăsui guvernatorul. Dacă toţi prizonierii ar vrea să se amuze plimbându-şi gardienii o sută de leghe şi dacă gardienii ar consimţi să facă o astfel de plimbare, ar fi un mijloc excelent pentru prizonieri de a-şi lua tălpăşiţa, îndată ce ar găsi ocazia, iar într-o atare călătorie ocazia s-ar prezenta cu siguranţă.

— Mijlocul e cunoscut, spuse inspectorul, iar domnul nu are nici mă-car meritul originalităţii.

Apoi, întorcându-se spre abate:

— Te-am întrebat dacă eşti bine hrănit? Întrebă el.

— Domnule, răspunse Faria, juraţi-mi pe Hristos că mă veţi elibera dacă v-am spus adevărul şi vă voi indica locul unde e îngropată comoara.

— Eşti bine hrănit? Repetă inspectorul.

— Domnule, nu riscaţi nimic şi vedeţi bine că nu urmăresc să fug, din moment ce cu voi rămâne în închisoare în timp ce se va face călătoria.

— Nu răspunzi întrebării mele, reluă inspectorul cu enervare.

— Nici dumneavoastră cererii mele, exclamă abatele. Fiţi deci blestemat, ca şi ceilalţi smintiţi care n-au vrut să mă creadă! Nu vreţi aurul meu, îl voi păstra. Îmi refuzaţi libertatea, mi-o va trimite Dumnezeu. Plecaţi, nu mai am nimic de spus.

Şi zvârlindu-şi pătura, abatele ridică bucata de tencuială şi se aşeză din nou în mijlocul cercului său, unde îşi continuă liniile şi calculele.

— Ce face el acolo? Întrebă inspectorul retrăgându-se.

— Îşi socoteşte comorile, spuse guvernatorul.

Faria răspunse batjocurii acesteia printr-o ochire plină de cel mai desăvârşit dispreţ.

Ieşiră. Temnicerul încuie uşa în urma lor.

— O fi posedat într-adevăr niscaiva comori, spuse inspectorul, urcând scara.

— Sau va fi visat că le are, răspunse guvernatorul, iar a doua zi s-o fi trezit nebun.

— Într-adevăr, glăsui inspectorul cu naivitatea corupţiei. Dacă ar fi fost cu adevărat bogat, n-ar fi stat la închisoare.

Aşa se sfârşi aventura pentru abatele Faria. Rămase prizonier şi în urma acestei vizite, reputaţia lui de nebun amuzant spori.

Caligula sau Neron, căutătorii de comori, dornici de imposibil, şi-ar fi plecat urechea la cuvintele bietului om şi i-ar fi acordat aerul pe care îl râvnea; spaţiul pe care îl preţuia aşa de mult şi libertatea pe care se oferea s-o plătească aşa de scump. Dar regii din zilele noastre, menţinuţi în limita probabilului, nu mai au cutezanţa de a voi. Ei se tem de urechea care ascultă ordinele, de ochiul care scrutează acţiunile, nu mai simt superioritatea esenţei lor divine; sunt oameni încoronaţi, atâta lot. Altădată, ei se credeau, sau cel puţin spuneau că sunt fiii lui Jupiter şi reţineau ceva din purtările de zeu ale părintelui lor. Doar nu se poate controla cu uşurinţă ceea ce trece dincolo de nori. Astăzi regii se lasă lesne, ajunşi. Iar pentru că întotdeauna i-a repugnat stăpânirii despotice să arate la lumina zilei efectele temniţei şi ale torturii; pentru că sunt puţine exemple ca o victimă a inchiziţiilor să fi putut reapărea cu oasele sfărâmate şi cu plăgile sângerând, tot aşa nebunia, ulcer născut în noroiul carcerelor, din cauza torturilor morale – se ascunde aproape totdeauna cu grijă în locul unde ea s-a născut sau, dacă iese, se va îngropa în vreun spital mohorât, unde medicii nu recunosc nici omul, nici gândirea în zdreanţă informă pe care le-o transmite temnicerul obosit.

Devenit nebun în închisoare, abatele Faria era condamnat prin însăşi nebunia sa la închisoare veşnică.

Cu privire la Dantès, inspectorul se ţinu de cuvânt. Urcând la guvernator, ceru să i se prezinte registrul închisorii. Nota referitoare la prizonier era concepută astfel:

„EDMOND DANTÈS Bonapartist înverşunat. A luat parte activă la întoarcerea din Insula Elba. A se ţine în cel mai mare secret şi cea mai strictă supraveghere.”

Nota avea alt scris şi o altă cerneală decât restul registrului, ceea ce dovedea că fusese adăugată după încarcerarea lui Dantès.

Acuzaţia era prea pozitivă pentru a încerca s-o combaţi. Inspectorul scrise deci sub acoladă: „Nimic de făcut”.

Vizita îl înviorase, pentru a spune astfel, pe Dantès. De când intrase în închisoare, el uitase să ţină socoteala zilelor; dar inspectorul i-a dat o nouă dată şi Dantès n-a uitat-o. Scrise dinapoia lui, pe zid, cu o bucată de tencuială desprinsă din tavan, 30 iulie 1816 şi din momentul acesta făcu o crestătură în fiecare zi, pentru ca măsura timpului să nu-i mai scape.

Zilele se scurseră, apoi săptămânile, apoi lunile. Dantès aştepta mereu. Începuse prin a fixa eliberării sale un termen de cincisprezece zile. Punând în urmărirea afacerii sale jumătate din interesul pe care păruse a-l dovedi, inspectorului îi erau, desigur, de ajuns 15 zile. După trecerea celor 15 zile îşi spuse că era absurd să creadă că inspectorul s-ar fi ocupat de el, înainte de a se înapoia la Paris, iar întoarcerea la Paris nu putea să aibă loc decât după terminarea turneului şi turneul putea să dureze încă o lună, două. Îşi acordă deci trei luni în loc de 15 zile. După cele trei, luni un alt raţionament veni în ajutorul său, făcându-l să-şi acorde şase luni; zilele una după alta totalizându-le, văzu că aşteptase zece luni. În aceste zece luni nu se schimbase nimic din regimul închisorii sale. Nu răzbise până la el nici o veste mângâietoare. Temnicerul, întrebat, era mut ca de obicei. Dantès începu să se îndoiască de simţurile sale, să creadă că, ceea ce el socotea o amintire a memoriei sale nu era decât o halucinaţie a minţii şi că îngerul consolator, apărut în închisoare, coborâse la el pe aripa unui vis.

După un an, guvernatorul fu schimbat. Obţinând direcţia fortului Ham, luă cu el mai mulţi subordonaţi şi printre alţii şi pe temnicerul lui Dantès. Veni un nou guvernator, căruia i se păru prea greu să înveţe numele prizonierilor săi. Astfel că ceru să i se comunice numai numerele lor. Oribilul hotel se compunea din 50 de camere. Locuitorii camerelor fură numiţi cu numărul încăperii ce ocupau şi nefericitul tânăr nu mai fu numit cu pronumele său, Edmond, sau cu numele său, Dantès; el se numi nr. 34.