Capitolul XIIICele o sută de zile

Domnul Noirtier era un bun profet, iar lucrurile se desfăşurară cu iuţeala prevestită de el. Cunoaşteţi întoarcerea de pe insula Elba, întoarcere ciudată, miraculoasă, care, fără precedent, va rămâne probabil neimitată în viitor.

Ludovic al XVIII-lea nu încercă decât în mod slab să preântâmpine greaua lovitură. Lipsa de încredere în oameni îi răpea încrederea în evenimente. Regalitatea sau, mai bine zis, monarhia abia reconstituită de el se clatină pe baza ei încă nesigură şi un singur gest al împăratului nărui întregul edificiu.

— Amestec inform de vechi prejudecăţi şi de idei noi. Villefort nu avu deci de la regele său decât recunoştinţa, nu numai inutilă pentru moment, dar chiar periculoasă şi crucea de ofiţer al Legiunii de onoare, pe care avu prudenţa să n-o arate, deşi domnul de Blacas, aşa cum îi recomandase regele, se grăbi să-i expedieze brevetul.

Napoleon l-ar fi destituit desigur pe Villefort de nu s-ar fi aflat sub protecţia lui Noirtier, devenit atotputernic la curtea celor O sută de Zile, atât prin pericolele pe care le înfruntase, cât şi prin serviciile pe care le adusese. Astfel, precum făgăduise, girondinul de la 93 şi senatorul de la 1806 ocroti pe cel care îl ocrotise şi pe el în ajun.

Toată puterea lui Villefort se mărgini deci, în răstimpul acestei evocări a imperiului, a cărui a doua cădere putu de altminteri s-o prevadă foarte uşor, la a înăbuşi secretul pe care Dantès fusese pe punctul de a-l divulga.

Fu destituit numai procurorul regal, bănuit de moliciune întru bonapartism.

Totuşi puterea imperială abia fusese restabilită, adică împăratul abia ocupase Palatul Tuileries, părăsit de Ludovic al XVIII-lea şi abia se lansaseră ordinele sale numeroase şi divergente din cabinetul mic unde, o dată cu Villefort, i-am introdus pe cititorii noştri şi unde, pe masa de nuc, găsise deschisă încă, plină pe jumătate, tabachera lui Ludovic al XVIII-lea, că, în ciuda atitudinii magistraţilor săi, Marsilia începu să simtă pâlpâind tăciunii războiului civil, totdeauna nestinşi complet la Sud. Puţin trebui atunci ca represaliile să nu treacă dincolo de tărăboiul cu care fură asediaţi regaliştii zăvorâţi prin casele lor şi de afronturile publice care îi urmăriră pe cei ce se încumetau să iasă.

Printr-un reviriment firesc, vrednicul armator pe care l-am arătat ca aparţinând partidului popular, deveni, la rându-i, în momentul acesta.

— Nu vom spune atotputernic, căci domnul Morrel era un om prudent, oarecum timid, ca toţi cei care şi-au făcut o înceată şi trudnică situaţie comercială.

— Dar în măsură, deşi depăşit de bonapartiştii zeloşi care-l tratau de moderat, în măsură, zic, să ridice glasul pentru a face să se audă o reclamaţie. Reclamaţia aceasta, precum veţi bănui uşor, se referea la Dantès.

Villefort rămăsese în picioare, deşi superiorul său căzuse, iar căsătoria sa, cu toate că nerevocată, fusese amânată pentru timpuri mai bune. Dacă împăratul îşi păstra tronul, Gérard va avea nevoie de o altă alianţă, iar părintele său se va însărcina să i-o găsească; dacă o a doua Restauraţie îl va readuce pe Ludovic al XVIII-lea în Franţa, influenţa domnului Saint-Méran sporea dimpreună cu a sa, astfel că, mai mult decât oricând, căsătoria devenea iarăşi o partidă strălucită.

Substitutul de procuror regal rămase deci, deocamdată, primul magistrat din Marsilia când, într-o dimineaţă, uşa sa se deschise şi îi fu anunţat domnul Morrel.

Altcineva s-ar fi grăbit să vină în întâmpinarea armatorului, iar prin graba sa şi-ar fi trădat slăbiciunea. Villefort era însă un om superior, care avea, dacă nu practica, cel puţin instinctul tuturor lucrurilor. II sili pe Morrel să facă anticameră, aşa cum ar fi făcut sub Restauraţie, cu toate că nu era nimeni la el, ci pentru simplul motiv că era regula ca un substitut de procuror regal să oblige la anticameră. Apoi, după un sfert de oră pe care el îl întrebuinţă citind două sau trei ziare de nuanţe diferite, porunci ca armatorul să fie introdus.

Domnul Morrel se aştepta să-l găsească pe Villefort abătut. Îl găsi aşa cum îl văzuse cu şase săptămâni înainte, adică liniştit, ferm, plin de acea politeţe rece.

— Cea mai de netrecut dintre toate barierele care despart omul ridicat, de omul de rând.

Intrase în cabinetul lui Villefort convins că magistratul va tremura văzându-l şi, dimpotrivă, se pomenea înfiorat şi emoţionat el dinaintea personajului iscoditor care-l aştepta cu cotul rezemat de birou.

Se opri la uşă. Villefort îl privi ca şi cum îl recunoştea cu greu. În sfârşit, după câteva clipe de examinare şi de tăcere, în răstimpul cărora vrednicul armator îşi răsucea pălăria în mâini:

— Domnul Morrel, dacă nu mă înşel? Zise Villefort.

— Da, domnule, eu, răspunse armatorul.

— Apropie-te, continuă magistratul făcând cu mâna un semn protector şi spune-mi cărei împrejurări datorez cinstea vizitei dumitale.

— Nu bănuiţi, domnule? Întrebă Morrel.

— Nu, câtuşi de puţin. Ceea ce nu mă împiedică să fiu cât se poate de dispus a-ţi fi pe plac, dacă lucrul stă în puterea mea.

— Lucrul depinde în întregime de dumneavoastră, domnule, spuse Morrel.

— Explică-te atunci.

— Domnule, continuă armatorul, recăpătându-şi siguranţa pe măsură ce vorbea şi tare, de altminteri, pe dreptatea cauzei sale şi a poziţiei sale, vă reamintiţi că, cu câteva zile înainte de a se afla de debarcarea Maiestăţii sale Împăratul, venisem să reclam indulgenţa dumneavoastră pentru un tânăr nenorocit, un marinar, secund pe bordul bricului meu. Era acuzat, dacă vă amintiţi, de legăturile cu insula Elba. Legăturile acestea, care erau o crimă pe atunci, sunt astăzi titluri de favoare. Dumneavoastră, care îl serveaţi pe Ludovic al XVIII-lea, nu l-aţi menajat, domnule. Eraţi dator s-o faceţi. Astăzi îl serviţi pe Napoleon şi trebuie să-l protejaţi. E, de asemeni, datoria dumneavoastră. Vin deci să vă întreb ce a devenit el.

Villefort făcu o sforţare uriaşă să se stăpânească.

— Numele acestui om? Întrebă el. Fii bun şi spune-mi numele lui.

— Edmond Dantès.

Evident, Villefort ar fi preferat, ca într-un duel, să primească focul adversarului său de la 25 de paşi, decât să audă rostit acest nume în faţa sa. Nu clipi totuşi.

„În chipul acesta, îşi spuse Villefort, n-au să mă poată acuza că am făcut din arestarea tânărului o chestiune pur personală.”

— Dantès? Edmond Dantès, zici?

— Da, domnule.

Villefort deschise atunci un registru gros, aflat într-un sertar vecin, trecu la o masă, de la masă trecu la dosar şi, întorcându-se spre armator:

— Eşti sigur că nu te înşeli, domnule? Îi spuse el cu aerul cel mai natural.

Dacă Morrel ar fi fost un om mai fin sau mai luminat asupra afacerii, i s-ar fi părut bizar ca substitutul de procuror regal să-i răspundă în chestiuni cu totul străine de resortul lui. Şi s-ar fi întrebat de ce Villefort nu-l trimite la registrele închisorii, la guvernatorii de închisoare, la prefectul departamentului. Dar Morrel, căutând zadarnic teama pe chipul lui Villefort, nu mai văzu – din moment ce orice temere îi părea absentă – decât condescendenţă. Villefort calculase exact.

— Nu, domnule, spuse Morrel, nu mă înşel. De altminteri îl cunosc pe bietul băiat de zece ani şi este în serviciul meu de patru. Am venit, vă amintiţi, acum şase săptămâni, rugându-vă să fiţi drept cu bietul băiat. M-aţi primit destul de rău şi mi-aţi răspuns în chip nemulţumit. O, regaliştii erau severi cu bonapartiştii pe vremea aceea.

— Domnule, răspunse Villefort, bravând situaţia cu iuţeala şi cu sângele-i rece de totdeauna, eram regalist pe vremea când credeam că Bourbonii sunt nu numai moştenitori legitimi ai tronului, dar şi aleşii naţiunii. Însă întoarcerea miraculoasă, ai cărei martori am fost, mi-a dovedit că mă înşelam. Geniul lui Napoleon a învins. Monarhul legitim e monarhul iubit.

— Bravo! Strigă Morrel, cu sinceritatea-i naivă, îmi face plăcere să vă aud vorbind astfel şi nutresc speranţe pentru soarta lui Edmond.

— Ia stai, reluă Villefort, răsfoind alt registru. Am găsit: un marinar, nu-i aşa, care se însura cu o catalană? Da, da, îmi amintesc acum. Lucrul era foarte grav.

— Cum aşa?

— Ştiţi că, ieşind de la mine, a fost dus la arestul din Palatul Justiţiei.

— Da, şi?

— Ei şi am raportat la Paris. Am expediat hârtiile găsite asupra lui. Ce vrei, eram dator… Iar la 8 zile după arestare, prizonierul a fost ridicat.

— Ridicat? Exclamă Morrel. Dar ce s-a făcut cu bietul băiat?

— O, linişteşte-te! O fi fost transportat la Fenestrellers, la Pignerol, pe insulele Sainte-Marguerite, ceea ce în termeni administrativi se cheamă că a fost exilat. Într-o bună dimineaţă ai să-l vezi revenind la comanda vasului său.

— Să vină când va vrea, locul lui este păstrat. Dar cum de nu s-a înapoiat până acum? Cred că prima grijă a justiţiei bonapartiste ar fi trebuit să fie punerea în libertate a celor închişi de justiţia regalistă.

— Nu rosti acuzaţii tari, scumpe domnule Morrel, răspunse Villefort. În toate trebuie să se procedeze legal. Ordinul de încarcerare venise de sus, e nevoie ca tot de sus să vină şi ordinul de eliberare. Iar Napoleon s-a înapoiat abia de 15 zile. Scrisorile de anulare trebuie să fie expediate.

— Dar, întrebă Morrel, nu este nici o cale ca să se grăbească formalităţile, acum când noi triumfăm. Am oarecari prieteni, oarecare influenţă. Pot să obţin ridicarea sentinţei.

— Nu s-a dat nici o sentinţă.

— Atunci a arestării.

— În materie politică, nu există registru de arestări. Guvernele au uneori interesul ca un om să dispară fără a lăsa urmă: notele de închisoare ar călăuzi cercetările.

— Poate că era astfel sub Bourboni, dar acum…

— Dragă domnule Morrel, aşa e în toate timpurile. Guvernele se succed şi se aseamănă. Maşina penitenciară, montată sub Ludovic al XVIII-lea, merge şi astăzi aproape ca la Bastilia. Împăratul a fost totdeauna mai strict în ce priveşte regulamentul închisorilor sale decât însuşi marele rege, iar numărul încarceraţilor, despre care registrele nu păstrează nici o urmă, este incalculabil:

Atâta bunăvoinţă ar fi zdruncinat chiar certitudinile, iar Morrel nu avea nici măcar bănuieli.

— Dar, în sfârşit, domnule de Villefort, spuse el, ce sfat mi-aţi da care să grăbească întoarcerea bietului Dantès?

— Unul singur, domnule. Adresează o petiţie ministerului justiţiei!

— O, domnule, ştim ce înseamnă petiţiile: ministrul primeşte două sute pe zi şi nu citeşte patru.

— Da, reluă Villefort, dar va citi o petiţie trimisă de mine, recomandată de mine, adresată direct de mine.

— Şi aţi vrea să trimiteţi dumneavoastră petiţia aceasta?

— Cu cea mai mare plăcere. Dantès putea să fie vinovat atunci. El e însă inocent astăzi şi e de datoria mea să redau libertatea aceluia pe care am fost dator să-l bag în închisoare.

Villefort preântâmpină astfel pericolul unei anchete, puţin probabilă, dar posibilă, anchetă care ar fi însemnat, cu siguranţă, pierzania lui.

— Dar cum se scrie ministrului?

— Aşază-te aici, domnule Morrel, spuse Villefort, cedând locul său armatorului. Îţi voi dicta.

— Aveţi bunătatea aceasta?

— Nici vorbă. Să nu pierdem timp. Am pierdut şi aşa prea mult.

— Da, domnule, să ne gândim că bietul băiat aşteaptă, suferă şi îşi pierde poate speranţa.

Villefort se înfioră gândindu-se la prizonierul care îl blestema în tăcere şi în întuneric. Mersese însă prea departe ca să poată da înapoi: Dantès trebuia să fie zdrobit între roţile ambiţiei sale.

— Aştept, domnule, spuse armatorul, stând în fotoliul lui Villefort, cu un condei în mână.

Villefort dictă atunci o cerere prin care, desigur, într-un scop excelent, exagera patriotismul lui Dantès şi serviciile aduse de el cauzei bonapartiste. În cererea aceasta Dantès devenise unul dintre cei mai activi agenţi ai întoarcerii lui Napoleon. Evident că, văzând o astfel de petiţie, ministrul va face imediat dreptate, dacă dreptatea nu era până atunci făcută.

După ce petiţia fu scrisă, Villefort o reciti cu glas tare.

— Aşa, spuse el. Şi acum încrede-te în mine.

— Petiţia va pleca fără întârziere, domnule?

— Astăzi chiar.

— Recomandată de dumneavoastră?

— Cea mai bună recomandaţie pe care o pot pune, domnule, este de a confirma tot ce spui dumneata în cerere.

Villefort se aşeză, la rându-i şi aplică pe un colţ al petiţiei: certificarea sa.

— Acum, domnule, ce trebuie să fac? Întrebă Morrel.

— Să aştepţi, reluă Villefort. Garantez eu pentru tot.

Asigurarea îi dădu speranţe lui Morrel. Plecă de la substitutul de procuror regal încântat de aceasta şi se duse să-l vestească pe bătrânul părinte al lui Dantès că-şi va revedea în curând fiul.

Villefort, în loc să o trimită la Paris, păstră cu grijă în mâinile sale cererea care, salvându-l pe Dantès în prezent, îl compromitea aşa de năpraznic în viitor, în ipoteza când pe viitor înfăţişarea Europei şi întorsătura evenimentelor ar îngădui-o, adică în cazul unei a doua Restauraţii.

Dantès rămase deci prizonier. Pierdut în adâncimile carcerii sale, el nu auzi zgomotul formidabil al prăbuşirii tronului lui Ludovic al XVIII-lea şi acela, mai năpraznic, al năruirii imperiului.

Dar Villefort urmărise totul cu un ochi vigilent, ascultase totul cu o ureche atentă. De două ori, în intervalul scurtei apariţii imperiale, care se numeşte cele o sută de zile, Morrel revenise, stăruind mereu pentru eliberarea lui Dantès şi de fiecare dată Villefort îl liniştise cu făgăduieli şi speranţe. În sfârşit, sosi Waterloo, Morrel nu se mai arătă la Villefort. Armatorul făcuse pentru tânărul său prieten tot ce omeneşte se putea face.

A încerca tentative noi sub a doua Restauraţie, însemna a se compromite fără folos.

Ludovic al XVIII-lea se reurcă pe tron. Villefort, pentru care Marsilia era plină de amintiri devenite pentru el remuşcări, ceru şi obţinu locul de procuror regal, vacant la Toulouse. La 15 zile după instalarea sa în noua reşedinţă se însură cu domnişoara Renée de Saint-Méran, al cărei părinte era la curte mai bine decât oricând.

Iată cum, de-a lungul celor o sută de zile şi după Waterloo, Dantès rămase sub zăvoare, uitat, dacă nu de oameni, cel puţin de Dumnezeu.

Danglars înţelese toată greutatea loviturii cu care îl izbise pe Dantès, când îl văzuse pe Napoleon revenind în Franţa. Denunţul lui îşi atinsese ţinta şi, ca toţi oamenii cu anumite însuşiri pentru crimă, dar cu o inteligenţă mijlocie pentru viaţa obişnuită, numi această coincidenţă bizară un decret al Providenţei.

Când Napoleon se, înapoie la Paris şi când glasul său răsună din nou, imperios, puternic, Danglars se înfricoşă. Se aşteptă să-l vadă în fiecare clipă reapărând pe Dantès, Dantès care ştia totul, Dantès ameninţător şi puternic pentru toate răzbunările. Exprimă atunci domnului Morrel dorinţa de a părăsi serviciul pe mare şi ceru să fie recomandat de el unui negustor spaniol, la care intră pe la sfârşitul lui martie, adică după 10 sau 12 zile de la intrarea lui Napoleon la Tuileries. Plecă deci la Madrid şi nu se mai auzi de el.

Fernand nu pricepu nimic. Dantès era absent, mai mult nu-i trebuia. Ce devenise acesta? Nu căuta să afle. Decât, în răstimpul pe care i-l lăsa absenţa lui, se strădui s-o amăgească pe Mercédès asupra motivelor ab-senţei şi să făurească planuri de emigrare şi de răpire. Din când în când, de asemeni şi acestea erau ceasurile sumbre ale vieţii sale, el se aşeza sus pe capul Pharo, în locul unde se distinge deopotrivă Marsilia şi satul Catalani, privind trist, nemişcat, ca o pasăre de pradă, dacă nu cumva îl vede, pe unu din cele două drumuri, pe tânărul frumos, cu mers sprinten, cu capul sus, care devenise şi pentru el mesagerul unei grele răzbunări. Atunci, planul lui Fernand era făcut: va zdrobi capul lui Dantès cu un foc de puşcă şi se va sinucide apoi, pentru a da o coloratură asasinatului. Fernand se amăgea însă: el nu s-ar fi sinucis niciodată, căci nădăjduia mereu.

Între timp şi printre atâtea fluctuaţii dureroase, imperiul chemă o ul-timă rezervă de soldaţi şi toţi oamenii în stare să poarte arme se năpustiră în afara Franţei, la glasul răsunător al Împăratului. Fernand plecă împreună cu ceilalţi, părăsind coliba şi pe Mercédès, ros de gândul mohorât şi grozav că, în urma lui, poate rivalul va reveni şi se va însura cu aceea pe care el o iubea.

Dacă Fernand s-ar fi sinucis vreodată, ar fi făcut-o, părăsind-o pe Mercédès.

Atenţiile lui pentru Mercédès, mila pe care părea că o arată faţă de nenorocirea ei, grija de a-i satisface dorinţele cele mai neînsemnate, produseseră efectul pe care se produc totdeauna asupra inimilor generoase aparenţele devotamentului: Mercédès, care îl iubise totdeauna pe Fernand în chip prietenesc, îşi spori faţă de el cu un nou sentiment, recunoştinţa.

— Frate, îi spuse ea, punând sacul de recrut pe umerii catalanului, frate, singurul meu prieten, nu te lăsa ucis, nu mă lăsa singură pe lumea aceasta, unde plâng şi unde voi rămâne singură, când tu nu vei mai fi.

Cuvintele acestea, rostite în momentul plecării, dădură lui Fernand oarecare speranţă. Dacă Dantès nu se înapoia, Mercédès, va putea, deci, să-i aparţină într-o zi.

Mercédès rămase singură pe pământul sterp care nu i se păruse niciodată aşa de arid, având ca orizont marea imensă. Scăldată în lacrimi, asemenea făpturii nebune, despre care ne vorbeşte dureroasa poveste că era văzută rătăcind mereu în preajma satului Catalani. Uneori, oprindu-se sub soarele arzător al sudului, în picioare, neclintită, mută ca o statuie, privind Marsilia. Alteori, aşezată pe ţărm, ascultând geamătul mării, etern ca şi durerea ci şi întrebându-se întruna dacă nu era mai bine să se plece îna-inte, să se lase dusă de greutatea ei, să se deschidă abisul şi s-o înghită, decât să sufere astfel crudele alternative ale unei aşteptări fără speranţă.

Nu curajul i-a lipsit fetei pentru a-şi îndeplini planul, ci religia i-a venit în ajutor şi a salvato de sinucidere.

Caderousse fu chemat ca şi Fernand, numai că el, fiind mai vârstnic cu opt ani decât catalanul şi însurat, nu făcu parte decât din a treia strigare şi fu expediat pe coaste.

Bătrânul Dantès, care nu mai era susţinut decât de speranţă, o pierdu la căderea Împăratului.

Exact la cinci luni după despărţirea de fiul său şi aproape în acelaşi ceas când acesta fusese arestat, el îşi dădu ultima suflare în braţele fetei.

Domnul Morrel făcu faţă tuturor cheltuielilor de înmormântare şi plăti micile datorii pe care bătrânul le făcuse în timpul bolii.

Nu era numai recunoştinţă în purtarea lui, era şi curaj. Sudul se afla în flăcări şi era o crimă să ajuţi, chiar pe patul de moarte, părintele unui bonapartist aşa de periculos ca Dantès.