Capitolul XIITatăl şi fiul

Domnul Noirtier.

— Căci într-adevăr el era.

— Îl urmări din ochi pe servitor, până când acesta închise uşa. Apoi, temându-se, desigur, să nu asculte în anticameră, o redeschise imediat. Precauţia nu fu de prisos, iar iuţeala cu care Germain se retrase dovedi că el era scutit de păcatul care i-a pierdut pe primii noştri părinţi. Domnul Noirtier se osteni apoi să încuie singur uşa anticamerei, după care încuie uşa camerei de dormit, trase zăvoarele şi se înapoie cu mâna întinsă spre Villefort, care-i urmărise toate mişcările cu o uimire din care încă nu-şi revenise.

— O, dragul meu Gérard, spuse el tânărului, privindu-l cu un zâmbet a cărui expresie putea fi definită anevoie, ştii că nu ai aerul de a fi încântat că mă vezi?

— Ba da, tată, glăsui Villefort, sunt încântat, dar mă aşteptam aşa de puţin la vizita dumitale, încât ea m-a cam uluit.

— Dragul meu, urmă domnul Noirtier, aşezându-se, cred că şi eu aş putea, să-ţi spun la fel. Cum, îmi anunţi logodna la Marsilia pentru 28 februarie, iar la 3 martie eşti la Paris?

— Tată, nu te plânge că sunt aici, spuse Gérard, apropiindu-se de domnul Noirtier, căci am venit pentru dumneata, iar călătoria mea te va salva poate.

— Serios? Spuse domnul Noirtier, întinzându-se molatic în jilţ; serios? Ia povesteşte-mi, domnule magistrat. E desigur ceva serios.

— Tată, ai auzit vorbindu-se de un club bonapartist care-şi ţine şedinţele în strada Saint-Jacques?

— Numărul 53? Da, eu sunt vice-preşedintele lui.

— Tată, sângele dumitale rece mă înfioară.

— Ce vrei, dragul meu, când ai fost proscris de montagnarzi, când ai ieşit din Paris într-o căruţă cu fân, când ai fost fugărit prin câmpiile Bordeaux-ului de copoii lui Robespierre, asta te oţeleşte pentru multe. Continuă deci. Ei, ce s-a petrecut la clubul din strada Saint-Jacques?

— A fost chemat acolo generalul Quesnel şi generalul Quesnel.

— Plecat la 9 seara de la el de-acasă.

— A fost regăsit a treia zi în Sena.

— Şi cine ţi-a povestit istoria asta hazlie?

— Însuşi regele, domnule.

— Ei, bine, eu în schimbul poveştii dumitale, continuă Noirtier, îţi voi comunica o veste.

— Cred că ştiu, tată, ce vrei să-mi spui…

— A, ştii de debarcarea Maiestăţii sale Împăratul?

— Tăcere, tată, te rog, mai întâi pentru dumneata şi apoi pentru mine. Da, cunoşteam vestea şi o cunoşteam chiar înaintea dumitale, căci de trei zile gonesc nebun de la Marsilia la Paris, cu ciuda că nu pot trimite la 200 de leghe înaintea mea gândul care îmi frige mintea.

— De acum trei zile? Eşti nebun. Acum trei zile împăratul nu era îmbarcat.

— N-are a face, ştiam proiectul.

— Ei, cum?

— Printr-o scrisoare care ţi-era adresată din insula Elba.

— Mie?

— Dumitale şi pe care am surprins-o în portofelul mesagerului. Dacă scrisoarea cădea în mâinile altcuiva, în ceasul acesta, tată, ai fi fost poate împuşcat.

Părintele lui Villefort începu să râdă.

— Haide, haide, spuse el, se pare că Restauraţia a învăţat de la impriu modul de a rezolva grabnic chestiunile… Împuşcat, dragul meu? Ce pripit eşti! Dar unde e scrisoarea? Te cunosc prea bine ca să mă tem că ai lăsat-o pe undeva.

— Am ars-o, de teamă să nu rămână vreun crâmpei, căci scrisoarea însemna condamnarea dumitale.

— Şi pierzania viitorului dumitale, răspunse Noirtier cu răceală. Da, înţeleg, dar n-am motive să mă tem.

— Fac mai mult decât atât, domnule, te salvez.

— La naiba, chestia devine mai dramatică: explică-te.

— Domnule, revin la clubul din strada Saint-Jacques.

— Se pare că clubul acesta stă în sufletul domnilor de la poliţie. De ce nu l-au căutat mai bine? L-ar fi găsit.

— Nu l-au găsit, dar sunt pe urma lui.

— Ştiu, ăsta e cuvântul consacrat: când poliţia rămâne de ruşine spune că e pe urme, iar guvernul aşteaptă liniştit ziua când ea va veni să spună, cu urechile plecate, că urma e pierdută.

— Da, dar a fost găsit un cadavru. Generalul Quesnel a fost ucis şi, în toate ţările din lume, aceasta se numeşte crimă.

— Crimă, zici? Nimic nu dovedeşte că generalul a fost victima unei crime. Zilnic se găsesc în Sena oameni care s-au aruncat din desperare, care s-au înecat, neştiind să înoate.

— Tată, ştii foarte bine că generalul nu s-a înecat din desperare şi că nu se scălda nimeni în Sena în luna ianuarie. Nu, nu tăgădui, moartea aceasta poartă calificativul de crimă.

— Şi cine a calificat-o astfel?

— Chiar regele.

— Regele? Îl credeam destul de filosof ca să înţeleagă că, în politică, nu există crimă. În politică, dragul meu, ştii ca şi mine că nu există oa-meni, ci idei. Nu sentimente, ci interese. În politică nu se ucide un om, se suprimă un obstacol, atâta tot. Vrei să ştii cum s-au petrecut lucrurile. Ei bine, am să-ţi spun. Credeam că putem să contăm pe generalul Quesnel, fiindcă ne fusese recomandat de pe insula Elba. Unul dintre noi, se duce la el şi îl invită să vină în strada Saint-Jacques, la o adunare unde va găsi prieteni. El vine şi i se desfăşoară tot planul; plecarea din insula Elba, debarcarea proiectată. Apoi, după ce el a ascultat totul, a auzit totul, când nu mai avea ce afla, răspunde că este regalist. Fiecare e pus să facă un jurământ, el îl face, dar cu atâta rea voinţă, încât însemna mai degrabă a-l ispiti pe Dumnezeu. Cu toate acestea, generalul a fost lăsat să iasă liber, absolut liber. Acasă nu s-a mai întors. Ce vrei, dragul meu? De la noi a plecat, dar o fi greşit drumul, atâta tot. Crimă! Nu zău, mă uimeşti, Villefort. Dumneata, substitut de procuror regal, construind o acuzare pe dovezi aşa de şubrede… Mi-a venit mie vreodată în gând să-ţi spun, când îţi exerciţi meseria de regalist şi faci să se taie capul unuia dintre ai mei: „Fiule, ai săvârşit o crimă?” Nu. Am spus: „Foarte bine, domnule, ai combătut victorios. Mâine revanşa.”

— Dar, tată, ia seama, revanşa aceasta va fi grozavă, când ne-o vom lua noi.

— Nu te înţeleg.

— Te bizui pe întoarcerea uzurpatorului?

— Mărturisesc.

— Te înşeli, tată. Nu va face nici zece leghe în interiorul Franţei fără să fie urmărit, fugărit, prins ca o fiară.

— Dragul meu, împăratul este în momentul acesta pe drumul spre Grenoble, la 10 sau la 12 va fi la Lyon şi la 20 sau 25 la Paris.

— Populaţia se va ridica…

— Pentru a veni în întâmpinarea lui.

— N-are cu el decât câţiva oameni şi se vor trimite contra lui armate.

— Care vor forma o escortă pentru intrarea în capitală. Nu zău, dragă Gérard, nu eşti decât un copil. Te crezi bine informat, pentru că un telegraf îţi spune, la trei zile după debarcare: „Uzurpatorul a debarcat la Cannes, cu câţiva oameni; suntem în urmărirea lui.” Dar unde e? Ce face? Habar nu ai. E urmărit, atâta ştii. Ei bine, va fi urmărit astfel până la Paris, fără să se tragă un foc.

— Grenoble şi Lyonul sunt oraşe fidele, care-i vor opune o barieră de netrecut.

— Grenoble îi va deschide porţile cu entuziasm. Lyonul întreg va veni să-l întâmpine. Crede-mă, suntem tot atât de bine informaţi ca şi voi, iar poliţia noastră preţuieşte cât a voastră. Vrei o dovadă? Vroiai să-mi ascunzi călătoria dumitale şi totuşi am ştiut de sosirea dumitale la o jumătate de oră după ce ai trecut bariera. Nu i-ai dat adresa decât vizitiului. Ei bine, îţi cunosc adresa şi dovada este că vin exact în momentul când te aşezi la masă. Sună deci şi cere încă un tacâm. Vom mânca împreună.

— Într-adevăr, răspunse Villefort, privindu-şi părintele cu uimire; într-adevăr, îmi pari bine informat.

— Ei, doamne, lucrul e foarte simplu. Voi, care ţineţi puterea, nu aveţi decât mijloacele pe care le dă banul. Noi, care o aşteptăm, le avem pe acelea pe care le dă devotamentul.

— Devotamentul? Întrebă Villefort râzând.

— Da, devotamentul, aşa se numeşte în termeni cinstiţi ambiţia care nădăjduieşte.

Şi părintele lui Villefort întinse singur mâna spre cordonul soneriei pentru a chema servitorul, pe care nu-l chema fiul.

Villefort îi opri braţul.

— Stai, tată, încă un cuvânt, glăsui tânărul.

— Spune.

— Oricât de prost organizată ar fi poliţia regelui, ea ştie totuşi un a-mănunt grozav.

— Care?

— Semnalmentele omului care, în dimineaţa zilei când a dispărut generalul Quesnel, s-a prezentat la el.

— A, isteaţa poliţie ştie asta? Şi care sunt acestea?

— Tenul brun, păr, favoriţii şi ochi negri, redingotă albastră încheiată până la bărbie, rozeta de ofiţer al Legiunii de onoare la butonieră, pălărie cu boruri largi şi baston de trestie.

— Aha, ştie asta? Spuse Noirtier. Şi de ce atunci nu a pus mâna pe om?

— Pentru că l-a pierdut ieri sau alaltăieri la colţul străzii Coq-Héron.

— Când îţi spuneam cu că poliţia voastră este o proastă…

— Da, dar dintr-un moment într-altul poate să-l găsească.

— Da, spuse Noirtier, privind cu nepăsare în juru-i. Da, dacă omul n-ar fi înştiinţat; dar este, şi, adăugă el zâmbind, îşi va schimba fizionomia şi costumul.

Rostind cuvintele acestea, el se ridică, îşi scoase redingota şi cravata, se îndreptă spre o masă pe care erau pregătite toate obiectele de toaletă ale fiului său, luă un brici, îşi săpuni chipul şi, cu o mână perfect sigură, dădu jos favoriţii compromiţători care ofereau poliţiei un document aşa de preţios.

Villefort îl privea cu o groază în care intra şi admiraţie.

După retezarea favoriţilor, Noirtier dădu părului altă formă; luă, în locul cravatei negre, una colorată, care se afla deasupra unui geamantan deschis; îmbrăcă, în locul redingotei albastre, încheiată până la gât, o redingotă cafenie şi răscroită a lui Villefort; încercă la oglindă pălăria cu boruri întoarse a tânărului, păru mulţumit de cum îi venea şi, lăsându-şi bastonul de trestie în colţul căminului unde-l pusese, făcu să şuiere în mâna-i nervoasă o nuieluşă de bambus cu care elegantul substitut dădea mersului său acea dezinvoltură ce forma una din calităţile-i de seamă.

— Ei, spuse el, întorcându-se spre fiul său, după ce transformarea fu gata, crezi că poliţia ta mă recunoaşte acum?

— Nu, tată, îngăimă Villefort. Cel puţin aşa nădăjduiesc.

— Acum, dragă Gérard, continuă Noirtier, mă încred în prudenţa ta pentru a face să dispară toate lucrurile astea pe care ti le las în grijă.

— O, fii liniştit, tată, spuse Villefort.

— Da, da! Acum cred că tu ai dreptate şi că se prea poate, într-adevăr, să-mi fi salvat viaţa. Dar fii pe pace, îţi voi înapoia serviciul curând.

Villefort clătină din cap.

— Nu eşti convins?

— Nădăjduiesc, cel puţin, că te înşeli.

— Ai să-l mai vezi pe rege?

— Poate.

— Vrei să treci în ochii lui drept profet?

— Tată, profeţii nenorocirii sunt rău veniţi la curte.

— Da, dar într-o zi sau alta li se face dreptate. Şi, presupunând o a doua Restauraţie, vei trece atunci drept un om mare.

— În sfârşit, ce să-i spun regelui?

— Spune-i acestea: „Sire, sunteţi înşelat asupra spiritului armatei. Cel pe care îl numiţi la Paris căpcăunul din Corsica şi căruia la Nevers i se mai spune uzurpatorul, se numeşte de pe acum la Lyon, Bonaparte şi la Grenoble, Împăratul. Îl crezi fugărit, urmărit. El merge, se repede ca vulturul pe care-l readuce. Soldaţii pe care îi crezi agonizând de foame, frânţi de oboseală, gata să dezerteze, sporesc ca atomii de zăpadă în jurul fulgului care se precipită. Sire, pleacă. Lasă Franţa în mâna adevăratului ei stăpân care n-a cumpărat-o, ci a cucerit-o. Pleacă, sire, nu pentru că te-ar paşte vreun pericol.

— Adversarul vostru este deajuns de tare ca să vă graţieze, ci pentru că ar fi umilitor pentru un nepot al Sfântului Ludovic să-şi datoreze viaţa omului de la Arcole, de la Marengo şi de la Austerlitz. Spune-i astea, Gérard, sau, mai bine zis, pleacă, nu-i spune nimic; tăinuieşte-ţi călătoria. Nu te lăuda cu ce-ai venit să faci şi cu ce-ai făcut la Paris. Reia-ţi postul, întoarce-te la Marsilia noaptea, intră la tine printr-o uşă dosnică şi rămâi acolo, cuminte, umil, neştiutor mai cu seamă inofensiv, căci, de data aceasta îţi jur, vom proceda cu oameni viguroşi, care-şi cunosc duşmanii. Du-te, fiul meu, du-te, dragă Gérard, şi, în schimbul supunerii faţă de ordinele părinteşti sau, dacă preferi, în schimbul respectului pentru sfaturile unui prieten, te vom menţine la locul tău. Va fi, adăugă Noirtier zâmbind, un mijloc pentru tine de a mă salva încă o dată dacă bascula politică te va readuce pe tine sus şi pe mine jos. Adio, dragă Gérard. La viitoarea ta călătorie, să tragi la mine.

Şi Noirtier ieşi cu liniştea care nu-l părăsise o clipă cât ţinuse anevoioasa conversaţie.

Palid şi agitat, Villefort alergă la fereastră, desfăcu perdeaua şi îl văzu trecând calm, netulburat, printre doi sau trei oameni cu înfăţişare suspectă, ascunşi la colţul străzilor şi care stăteau poate acolo ca să-l aresteze pe omul cu favoriţi negri, cu redingotă albastră şi cu pălărie cu boruri late.

Villefort rămase astfel în picioare, respirând greu, până când părintele său dispăru la răspântia Bussy. Atunci se năpusti asupra obiectelor părăsite de el, băgă în fundul geamantanului cravata neagră şi redingota albastră, mototoli pălăria pe care o vârî jos, într-un dulap, rupse bastonul de trestie în trei, aruncându-l în foc, îşi puse o şapcă de voiaj, chemă valetul, îi interzise cu o privire ploaia de întrebări pe care acesta se simţea îmboldit să le pună, plăti nota hotelului, sări în trăsura care-l aştepta pregătită, află la Lyon că Bonaparte intrase în Grenoble şi, în mijlocul agitaţiei care domnea pe tot cuprinsul drumului, sosi la Marsilia, stăpânit de toţi fiorii care intră în inima omului dimpreună cu ambiţia şi cu cele dintâi onoruri.