Capitolul II Tatăl şi fiul.

Să-l lăsăm pe Danglars în luptă cu geniul urii, încercând să sufle împotriva camaradului său o presupunere haină la urechea armatorului şi să-l urmăm pe Dantès care, după ce a străbătut Cannebiera în toată lungimea ei, o luă pe strada Noailles, intră într-o căsuţă situată pe partea stângă a aleilor Meikan, urcă repede cele patru etaje ale unei scări întunecoase şi, ţinându-se de rampă cu o mână, apăsând cu cealaltă bătăile inimii, se opreşte în faţa unei uşi întredeschise prin care se vedea până în fundul unei cămăruţe.

În camera aceasta locuia părintele lui Dantès.

Vestea sosirii „Faraonului” nu ajunsese încă până la bătrânul care, urcat pe un scaun, încerca să întindă cu o mână tremurătoare câţiva colţunaşi şi clematite ce se căţărau de-a lungul ferestrei.

Deodată el se simţi luat în braţe şi o voce cunoscută strigă în spatele lui:

— Tată, bunul meu tată!

Bătrânul scoase un strigăt şi se întoarse; apoi, văzându-şi fiul, se lăsă în braţele acestuia, palid şi tremurând.

— Ce ai, tată? Exclamă tânărul neliniştit, nu cumva eşti bolnav?

— Nu, nu, dragul meu Edmond, fiul meu, copilul meu, nu; dar nu te aşteptam, astfel că bucuria, emoţia de a te revedea aşa, fără de veste… Doamne, mi se pare că am să mor.

— Ei, dar vino-ţi în fire, tată, sunt eu, uite sunt eu! Se zice că bucuria nu face rău şi de aceea am intrat pe neaşteptate. Haide, zâmbeşte-mi, în loc să te uiţi aşa la mine cu ochii rătăciţi. M-am întors şi-o să fim fericiţi.

— Foarte bine, băiatule, glăsui bătrânul, dar în ce fel o să fim fericiţi? Nu mă mai părăseşti? Haide, istoriseşte-mi norocul tău.

— Să mă ierte Dumnezeu, glăsui tânărul, că mă bucur de un noroc făcut din doliul unei familii. Dar Dumnezeu ştie că eu n-am dorit-o; a venit şi n-am puterea să fiu mâhnit: bunul căpitan Leclère a murit, tată şi e posibil ca, prin protecţia domnului Morrel, să capăt locul lui. Înţelegi, tată? Căpitan la douăzeci de ani. Cu leafă de o sută de ludovici şi cu parte la beneficii. Nu e asta mai mult decât putea să nădăjduiască un biet matelot ca mine?

— Da, fiul meu, da, într-adevăr, spuse bătrânul, e un noroc.

— De aceea vreau ca din primii bani pe care îi voi câştiga, să ai o căsuţă cu o grădină, în care să-ţi cultivi clematitele, colţunaşii şi caprifoiul… Dar ce ai, tată, te simţi rău?

— Răbdare, răbdare, are să-mi treacă.

Dar, părăsindu-l forţele, bătrânul se lăsă pe spate.

— Haide-haide, glăsui tânărul, un pahar cu vin, tată, o să-ţi facă bine; unde ţii vinul?

— Nu, mulţumesc, nu căuta; n-am nevoie de vin, spuse bătrânul, încercând să-şi reţină feciorul.

— Ba da, tată, ba da, arată-mi locul.

Şi deschise două sau trei sertare.

— Degeaba, glăsui bătrânul, nu mai e vin.

— Cum nu mai e vin, întrebă Dantès îngălbenindu-se şi privind când obrajii scofâlciţi, vineţi, ai bătrânului, când sertarele goale; cum nu mai este vin? Ai dus lipsă de bani, tată?

— N-am dus lipsă de nimic de vreme ce te am pe tine, spuse bătrânul.

— Totuşi, îngăimă Dantès, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, totuşi, acum trei luni, la plecare, ţi-am lăsat două sute de franci.

— Da, da, Edmond, este adevărat; dar tu la plecare ai uitat o mică datorie la vecinul Caderousse; mi-a amintit el de ea spunându-mi că, dacă nu-i plătesc, se duce să-i ceară domnului Morrel. Înţelegi că, de teamă ca să nu-ţi facă vreun rău…

— Ei, şi?

— Am plătit eu.

— Dar lui Caderousse îi datoram o sută patruzeci de franci, exclamă Dantès.

— Da, îngăimă bătrânul.

— Şi i-ai dat suma asta din cei două sute de franci pe care ţi-i lăsasem?

Bătrânul făcu un semn din cap.

— Va să zică ai trăit trei luni cu şaizeci de franci? Murmură tânărul.

— Tu ştii ce puţine nevoi am eu!

— Vai, iartă-mă, exclamă Edmond, aruncându-se în genunchi dinaintea bietului bătrân.

— Ce faci?

— Oh, mi-ai sfâşiat inima.

— Acum ai venit, glăsui bătrânul cu un zâmbet; să uităm totul, că totul este bine.

— Da, am venit, spuse tânărul, am venit cu un viitor frumos şi cu bani puţini. Poftim, tată, spuse el, i-ai şi trimite îndată după ceva.

Şi îşi goli pe masă buzunarele care conţineau vreo duzină de piese de aur, cinci sau şase monede a câte cinci franci şi bani mărunţi.

Chipul bătrânului Dantès se lumină.

— Ai cui sunt banii ăştia? Întrebă el.

— Ai mei, ai tăi, ai noştri… Ia-i, cumpără provizii, fii fericit, mâine vom avea alţii.

— Uşurel, uşurel, spuse bătrânul zâmbind. Dă-mi voie să mă folosesc în chip moderat de punga ta: lumea o să creadă, văzându-mă că cumpăr prea multe lucruri deodată, că am fost silit să te aştept pe tine pentru a le cumpăra.

— Fă cum vrei; dar, în primul rând, ia-ţi o servitoare, tată; nu mai vreau să rămâi singur. Eu am cafea de contrabandă şi un tutun admirabil într-o lădiţă din cală; mâine o să le capeţi. Dar sst, vine cineva.

— E Caderousse, care o fi aflat că ai sosit şi vine, de bună seamă, să-ţi ureze bun venit.

— Bun, iar buzele care spun un lucru, în timp ce inima gândeşte altfel, murmură Edmond; n-are a face însă, e un vecin care ne-a fost altădată de folos; fie bine venit.

Într-adevăr, în momentul când Edmond termina cu glas scăzut fraza, se ivi în uşa dinspre scări capul negru şi bărbos al lui Caderousse. Era un om între douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani; ţinea în mână o bucată de stofă pe care, în calitatea sa de croitor, se pregătea s-o preschimbe într-un rever de haină.

— Hei, te-ai întors, Edmond? Spuse el cu un accent marsiliez foarte pronunţat şi cu un zâmbet larg care-i dezvălui dinţii albi ca fildeşul.

— Precum vezi, vecine Caderousse şi sunt gata să-ţi fiu pe plac într-un fel sau altul, răspunse Dantès abia ascunzându-şi răceala sub vorbele rostite.

— Mulţumesc, mulţumesc; din fericire nu am nevoie de nimic, ba câteodată au nevoie alţii de mine. (Dantès schiţă o mişcare.) Nu spun asta referitor la tine, băiete; ţi-am împrumutat bani, mi i-ai înapoiat; între vecinii buni asta se face şi suntem chit.

— Nu suntem niciodată chit faţă de cei care ne-au îndatorat, spuse Dantès; căci atunci când nu le mai datorezi bani, le datorezi recunoştinţă.

— La ce bun să mai vorbim de asta? Ce-a fost, a trecut. Să vorbim despre întoarcerea ta norocoasă, băiete. Mă duceam în port, când îl întâlnii pe prietenul Danglars:

„Tu la Marsilia?” îl întreb.

„Ei da”, îmi răspunde el.

„Te credeam la Smirna.” „Aş fi putut să fiu, căci mă întorc de acolo”.

„Dar Edmond unde e?” „La părintele lui, de bună seamă, răspunse Danglars.”

Şi atunci am venit, continuă Caderousse, că să am plăcerea de a strânge mâna unui prieten.

— Bunul Caderousse, spuse bătrânul, ne iubeşte aşa de mult…

— De bună seamă că vă iubesc şi vă şi stimez, dat fiind că oamenii cinstiţi sunt rari. Se pare însă că tu devii bogat, băiete, continuă croitorul, aruncând o privire piezişă mormanului de aur şi argint depus de Dantès pe masă.

Tânărul remarcă fulgerarea de lăcomie care ilumină ochii negri ai vecinului.

— Ei, doamne, spuse el cu neglijenţă, banii nu sunt ai mei; îi împărtăşeam tatălui meu temerea că o fi dus lipsă de ceva cât n-am fost eu aici şi, ca să mă liniştească, şi-a deşertat punga pe masă. Haide, tată, continuă Dantès, bagă-ţi banii la loc în puşculiţă; dacă însă vecinul Caderousse are şi el nevoie de un împrumut, poate să ceară.

— Nu, băiete, spuse Caderousse, n-am nevoie de nimic şi, slavă Domnului, meseria îl hrăneşte pe om. Păstrează-ţi banii: niciodată nu are cineva de prisos. În orice caz îţi sunt obligat pentru bunăvoinţa ta, ca şi cum m-aş fi folosit de ea.

— O făceam cu dragă inimă, spuse Dantès.

— Nu mă-ndoiesc. Va să zică te ai bine cu domnul Morrel, şiretule ce eşti.

— Domnul Morrel a fost totdeauna cât se poate de bun cu mine, răspunse Dantès.

— În cazul acesta ai făcut o greşeală refuzând invitaţia lui la masă.

— Cum adică? Exclamă bătrânul Dantès; te-a invitat la masă?

— Da, tată, reluă Edmond, zâmbind de uimirea pe care deosebita cinste ce i se făcuse o stârnea părintelui său.

— Şi de ce ai refuzat, fiule? Întrebă bătrânul.

— Ca să vin cât mai repede la dumneata, tată, răspunse tânărul; abia aşteptam să te văd.

— Asta l-o fi indispus pe bunul domn Morrel, glăsui Caderousse; iar când năzuieşti să fii căpitan, e o greşeală să-l indispui pe armatorul tău.

— I-am explicat cauza refuzului meu, reluă Dantès şi nădăjduiesc că el a înţeles-o.

— Ca să fii căpitan trebuie să-ţi linguşeşti întrucâtva patronii.

— Nădăjduiesc că am să fiu căpitan şi fără asta, răspunse Dantès.

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Prietenii tăi vechi au să se bucure şi ştiu pe cineva acolo, dinapoia citadelei Saint-Nicolas, care n-o să se supere.

— Mercédès? Glăsui bătrânul.

— Da, tată, reluă Dantès şi, cu îngăduinţa dumitale, acum când te-am văzut, acum când ştiu că eşti sănătos şi ştiu că ai tot ce-ţi trebuie, îţi voi cere permisiunea de a mă duce să fac o vizită Catalanilor.

— Du-te, copilul meu, spuse bătrânul Dantès şi Dumnezeu să te binecuvânteze prin femeia ta, aşa cum el m-a binecuvântat prin fiul meu.

— Femeia lui? Întrebă Caderousse. Ce grăbit eşti, tată Dantès. Mi se pare că ea nu este încă femeia Iui.

— Nu, dar după toate probabilităţile, răspunse Edmond, va deveni în curând.

— Oricum, spuse Caderousse, ai făcut bine că te-ai grăbit, băiete.

— De ce?

— Pentru că Mercédès e o fată frumoasă şi pentru că fetele frumoase nu duc lipsă de îndrăgostiţi; ea, mai cu seamă, e urmărită de o duzină.

— Într-adevăr, spuse Edmond, cu un zâmbet sub care se simţea o uşoară nuanţă de nelinişte.

— O, da, reluă Caderousse şi chiar partide bune, dar, înţelegi, tu vei fi căpitan, aşa că pe tine n-au să te refuze.

— Ceea ce înseamnă, glăsui Dantès cu un zâmbet care nu izbutea să-i ascundă îngrijorarea, că dacă nu aş fi căpitan…

— Hm! Făcu Caderousse.

— Haide, haide, spuse tânărul, eu am o părere mai bună decât dumneata despre femei în genere şi despre Mercédès în special şi sunt convins că îmi va rămâne credincioasă, fie că sunt sau nu căpitan.

— Foarte bine, spuse Caderousse; e bine să aibă cineva încredere când se căsătoreşte; dar oricum, crede-mă, băiete, grăbeşte-te de o anunţă că ai sosit şi împărtăşeşte-i speranţele tale.

— Mă duc, spuse Edmond.

Îşi îmbrăţişă părintele, îl salută pe Caderousse cu un semn şi ieşi.

Caderousse mai rămase o clipă, apoi, luându-şi rămas bun de la bătrânul Dantès, coborî la rându-i şi se întâlni cu Danglars, care-l aştepta la colţul străzii Senac.

— Ei, l-ai văzut? Întrebă Danglars.

— Acum m-am despărţit de el, spuse Caderousse.

— Şi ţi-a pomenit de nădejdea lui că va fi căpitan?

— Vorbeşte ca şi cum ar fi de pe acum.

— Răbdare, spuse Danglars, cred că se cam grăbeşte.

— Se pare că lucrul i-a fost făgăduit de domnul Morrel.

— De aceea este aşa de vesel?

— Ba e un neobrăzat; s-a şi oferit să-mi facă servicii, ca şi cum ar fi cine ştie ce mare personaj. Mi-a propus să-mi împrumute bani, de parcă ar fi bancher.

— Şi ai refuzat?

— De bună seamă, deşi aş fi putut să primesc, căci primele monede de argint pe care le-a mânuit eu i le-am dat. Acum însă domnul Dantès n-o să mai aibă trebuinţă de nimeni, o să fie căpitan.

— Eh, încă nu e, spuse Danglars.

— Pe legea mea, ar fi bine să nu ajungă nicicând, glăsui Caderousse, căci în cazul ăsta n-o să mai poată nimeni să stea cu el de vorbă.

— Dacă vrem noi, spuse Danglars, va rămâne ce este, ba poate va deveni mai puţin decât este.

— Ce spui?

— Nimic, vorbesc cu mine însumi. E tot îndrăgostit de frumoasa catalană?

— Îndrăgostit la toartă. S-a dus acolo; dar, ori eu mă înşel tare, ori el o să aibă neplăceri dinspre partea aceea.

— Vorbeşte mai limpede.

— La ce bun?

— E mai important decât crezi. Tu nu ţii la Dantès?

— Nu pot să-i sufăr pe aroganţi.

— Spune-mi, atunci, ce ştii cu privire la catalană.

— Ceva sigur nu ştiu; am văzut însă unele lucruri care, precum ţi-am spus, mă fac să cred că viitorul căpitan va avea neplăceri prin preajma drumului Vieilles-Infirmeries.

— Ce ai văzut? Haide, spune.

— Am văzut că, ori de câte ori vine la oraş, ea vine însoţită de un vlăjgan de catalan cu ochi negri, roşcat, foarte aprins, pe care ea îl numeşte vărul meu.

— Aha şi crezi că vărul ăsta îi face curte?

— Îmi închipui. Ce dracu' poate să facă un flăcău de douăzeci şi unu de ani unei fete frumoase de şaptesprezece?

— Şi spui că Dantès s-a dus la Catalani?

— A plecat înaintea mea.

— Dacă am merge într-acolo, ne-am putea opri la Réserve şi, la un pahar de vin de Malaga, am aştepta niscai noutăţi.

— Cine să ni le dea?

— O să fim pe drum şi-o să vedem pe chipul lui Dantès ce anume s-a întâmplat.

— Haide, spune Caderousse, dar plăteşti tu?

— Desigur, răspunse Danglars.

Porniră amândoi, cu paşi grăbiţi, spre locul indicat. Ajunşi acolo, cerură să li se aducă o sticlă şi două pahare.

Bătrânul Pamphile îl văzuse pe Dantès trecând, nu erau nici zece minute de atunci.

Încredinţaţi că Dantès era la Catalani, se aşezară sub umbrarul abia răsărit al platanilor şi sicomorilor, printre crengile cărora un stol voios de păsări cântau una dintre primele zile frumoase de primăvară.