Capitolul III Catalanii

La o sută de paşi de locul unde cei doi prieteni, cu privirile în zare şi cu urechea la pândă, gustau vinul scânteietor de Malaga, se înălţa dinapoia unui dâmb sterp, bântuit de soare şi de mistral, satul Catalani.

Într-o zi, o colonie misterioasă porni din Spania şi se opri pe fâşia de pământ unde locuieşte şi astăzi. Venea nu se ştie de unde şi vorbea o limbă necunoscută. Unul dintre conducători, care înţelegea provensala, ceru comunei Marsilia să le dăruiască dâmbul sterp pe care, asemeni navigatorilor antici, îşi construiră locuinţele. Cererea le fu acceptată, iar după trei luni, în jurul celor douăsprezece sau cincisprezece bărci care-i aduseseră pe pribegii mării, se ridicase un sat.

Construit bizar şi pitoresc, pe jumătate maur, pe jumătate spaniol, satul pe care îl vedem astăzi este locuit de urmaşii acelor oameni şi care vorbesc limba părinţilor lor. După trei, patru veacuri, au rămas tot credincioşii micului promontoriu asupra căruia se lăsaseră ca un stol de păsări de mare, fără să se amestece câtuşi de puţin cu populaţia marsilieză, căsătorindu-se între ei şi păstrând moravurile şi îmbrăcămintea patriei, aşa cum i-au păstrat şi graiul.

Cititorii noştri sunt rugaţi să ne urmeze pe singura uliţă a micului sat şi să intre cu noi într-una din casele cărora soarele le-a dat, pe dinafară, culoarea frumoasă de frunză ruginie, specifică monumentelor mării, iar pe dinăuntru un strat de spoială de culoare albă, care formează singura podoabă a caselor spaniole.

O fată frumoasă cu păr negru ca tăciunele, cu ochi catifelaţi ca de gazelă, stătea rezemată de un perete, frământând între degetele-i subţiri, de un desen antic, o buruiană inocentă, ale cărei flori le smulgea şi le arunca pe jos. Braţele goale până la cot, braţe bronzate, care păreau modelate după acelea ale Venerei din Arles, erau înfiorate de un neastâmpăr febril şi fata izbea pământul cu piciorul mlădios arcuit, astfel că se întrezărea forma pură, mândră şi cutezătoare a pulpei strânsă într-un ciorap de bumbac roşu, cu dungi cenuşii şi albastre.

La trei paşi de ea, pe un scaun pe care-l legăna cu o mişcare zvâcnită, sprijinindu-şi cotul de o mobilă veche, roasă, un flăcău între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani o privea cu un aer în care se citea neliniştea şi ciuda; ochii lui întrebau, dar privirea dârză şi fixă a fetei îl domina.

— Uite, Mercédès, spunea tânărul, vine Paştele şi e momentul să facem nunta. Răspunde.

— Fernand, ţi-am răspuns de o sută de ori şi de bună seamă că eşti duşmanul tău însuţi, dacă mă întrebi iarăşi.

— Ei bine, repetă, te implor, mai repetă o dată ca să pot crede. Spune-mi pentru a suta oară că refuzi dragostea mea pe care mama ta o aprobă; fă-mă să înţeleg că te joci cu fericirea mea, că viaţa şi moartea mea nu înseamnă pentru tine nimic. O, Doamne, Doamne, să visez zece ani că voi fi soţul tău, Mercédès şi să pierd nădejdea aceasta care era singurul scop al vieţii.

— Eu, cel puţin, nu te-am încurajat niciodată în nădejdea asta, Fernand, răspunse Mercédès, nu poţi să-mi reproşezi nici măcar o cochetărie faţă de tine. Ţi-am spus întotdeauna: „Te iubesc ca pe un frate, dar nu-mi cere altceva decât prietenia aceasta frăţească, deoarece inima mea este a altuia”. Nu ţi-am spus totdeauna aşa, Fernand?

— Da, ştiu, Mercédès, răspunse tânărul; da, ţi-ai îngăduit faţă de mine meritul crud al sincerităţii; dar uiţi că printre catalani e o lege sfântă de a se căsători între ei?

— Te înşeli, Fernand, nu e o lege; e un obicei, atâta tot; şi crede-mă, nu invoca obiceiul ăsta în favoarea ta. Fernand, ai căzut la recrutare; libertatea care ţi se lasă este o simplă îngăduinţă; dintr-un moment într-altul poţi să fii chemat sub drapel. Când vei fi soldat, ce vei face cu mine, o biată orfană, tristă, fără avere, cu o colibă aproape în ruină, unde atârnă câteva plăşi tocite, jalnică moştenire lăsată de părintele meu mamei mele şi de mama mea mie? Gândeşte-te, Fernand, că de un an, de când ea a murit, eu trăiesc din mila oamenilor. Te prefaci uneori că-ţi sunt de folos şi asta pentru a avea dreptul să împarţi pescuitul cu mine, iar eu primesc, Fernand, pentru că tu eşti fiul unui frate al părintelui meu, pentru că am fost crescuţi împreună şi, mai mult decât orice, pentru că te-aş mâhni, refuzându-te. Simt însă că peştele pe care mă duc să-l vând şi cu ai cărui bani cumpăr cânepa pe care o împletesc, simt, Fernand, că este o pomană.

— Şi ce-are a face, Mercédès, dacă, aşa cum eşti tu, săracă şi stingheră, îmi placi mai mult decât fiica celui mai mândru armator sau a celui mai bogat bancher din Marsilia? Ce ne trebuie nouă? O femeie cinstită şi o bună gospodină. Unde aş putea să găsesc ceva mai bun decât eşti tu în ambele privinţe?

— Fernand, răspunse Mercédès, clătinând din cap, devii gospodină rea şi nu poţi să garantezi că rămâi femeie cinstită atunci când iubeşti pe altcineva decât pe soţul tău. Mulţumeşte-te cu prietenia mea căci, îţi repet, e tot ce-ţi pot făgădui şi eu nu făgăduiesc decât ceea ce sunt sigură că pot să dau.

— Da, înţeleg, spuse Fernand; înduri cu linişte mizeria ta, dar ţi-e teamă de a mea. Ei bine, Mercédès, când voi fi iubit de tine, voi încerca să fac avere. Tu îmi vei aduce noroc, astfel că voi deveni bogat. Pot să dau extindere meseriei mele de pescar, pot să intru ca vânzător într-o prăvălie, pot chiar să devin negustor.

— Nu poţi să încerci nimic din toate astea, Fernand. Tu eşti soldat, iar dacă rămâi la Catalani este pentru că nu e război. Rămâi deci pescar; nu-ţi făuri vise care îţi vor arăta realitatea şi mai cumplită încă şi mulţumeşte-te cu prietenia mea, deoarece nu pot să-ţi dau altceva.

— Mercédès, ai dreptate, am să fiu marinar. În locul costumului părinţilor noştri, pe care îi dispreţuieşti, o să am o beretă de lac, o cămaşă vărgată şi o bluză albastră cu ancore pe nasturi. Nu-i aşa că trebuie să fiu astfel îmbrăcat pentru a-ţi fi pe plac?

— Ce vrei să spui? Întrebă Mercédès, aruncându-i o privire poruncitoare. Ce vrei să spui? Nu te înţeleg.

— Vreau să spun, Mercédès, că tu eşti aşa aspră şi crudă cu mine pentru că aştepţi pe cineva îmbrăcat astfel. Dar cel pe care îl aştepţi e nestatornic poate şi, dacă el nu e, este marea cu el.

— Fernand, exclamă Mercédès, te credeam bun şi văd că mă înşel. Fernand, ai o inimă rea dacă, din pricina geloziei tale, chemi mânia lui Dumnezeu. Ei da, nu mă ascund, îl aştept şi îl iubesc pe cel despre care vorbeşti şi, dacă nu se mai întoarce.

— Eu, în loc să învinuiesc nestatornicia pe care o invoci, am să spun că a murit, iubindu-mă.

Tânărul catalan făcu un gest de furie.

— Te înţeleg, Fernand: ai să-i porţi pică pentru că nu te iubesc, ai să încrucişezi cuţitul tău catalan cu pumnalul lui. Ce-ai să câştigi cu asta? Vei pierde prietenia mea, dacă vei fi învins şi vei vedea prietenia mea schimbându-se în ură dacă vei fi învingător. Crede-mă, e greşit mijlocul de a căuta cearta unui om pentru a plăcea femeii care-l iubeşte. Nu, Fernand, nu te lăsa condus de gândurile tale rele. Neputând să mă ai ca femeie, te vei mulţumi să mă ai ca prietenă şi ca soră. Şi, de altminteri, adăugă ea cu ochii tulburaţi, muiaţi în lacrimi.

— Aşteaptă, aşteaptă, Fernand, ai spus adineauri că marea e perfidă şi el a plecat de patru luni. În patru luni au fost nenumărate furtuni.

Fernand rămase neclintit. Nu căuta să şteargă lacrimile care se rostogoleau pe obrajii fetei şi totuşi, pentru fiecare lacrimă, ar fi dat un pahar din sângele său. Lacrimile acestea curgeau însă pentru altul.

Se ridică, făcu un ocol prin colibă, apoi se opri în faţa ei, cu ochi posomorâţi şi cu pumnii crispaţi.

— Haide, Mercédès, spuse el, răspunde-mi încă o dată: eşti într-adevăr hotărâtă?

— Îl iubesc pe Edmond Dantès, spuse fata cu răceală şi nimeni altul, decât Edmond, va fi soţul meu.

— Şi ai să-l iubeşti mereu?

— Cât timp am să trăiesc.

Fernand plecă fruntea ca un om descurajat, scoase un suspin care semăna cu un geamăt, apoi, deodată, ridicându-şi fruntea, privi spre Mercédès cu dinţii încleştaţi şi cu nările fremătând:

— Dar dacă a murit?

— Dacă a murit, am să mor şi eu.

— Dar dacă te uită?

— Mercédès! Strigă un glas voios de afară. Mercédès!

— A, exclamă fata îmbujorându-se de bucurie şi tresăltând de dragoste; cum vezi, nu m-a uitat.

Şi zvâcni spre uşa pe care o deschise, strigând:

— Aici, Edmond! Iată-mă.

Palid şi înfiorat, Fernand se trase înapoi, aşa cum face un călător la vederea unui şarpe şi, întâlnind un scaun, căzu pe el.

Edmond şi Mercédès se îmbrăţişară. Soarele arzător al Marsiliei, care pătrundea prin deschizătura uşii, îi învălui într-un văl de lumină. La început ei nu văzură nimic din ce-i înconjura. O fericire imensă îi izola de lume şi nu-şi vorbeau decât prin cuvinte întretăiate, care sunt elanurile unei bucurii aşa de vii, încât ele par expresia durerii.

Deodată Edmond zări figura mohorâtă a lui Fernand care se profila în umbră, palidă şi ameninţătoare. Printr-o mişcare de care nu-şi dădu seama, tânărul catalan ţinea mâna pe cuţitul trecut prin cordon.

— A, iartă-mă, spuse Dantès încruntând la rându-i sprâncenele, nu băgasem de seamă că suntem trei.

Apoi, întorcându-se spre Mercédès:

— Cine e domnul? Întrebă el.

— Domnul va fi cel mai bun prieten al tău, Dantès, căci e prietenul, vărul, fratele meu: este Fernand, adică omul pe care, după tine, Edmond, îl iubesc cel mai mult. Nu-l recunoşti?

— A, ba da! Spuse Edmond.

Şi, fără s-o lase pe Mercédès, a cărei mână strânsă o ţinea într-a sa, întinse cu o mişcare de prietenie mâna cealaltă catalanului.

Dar, departe de a răspunde gestului prietenos, Fernand rămase mut şi neclintit ca o statuie.

Edmond îşi plimbă privirea cercetătoare de la Mercédès, tulburată şi tremurândă, la Fernand, sumbru şi ameninţător.

Privirea îl lămuri pe deplin.

Furia i se urcă la frunte.

— Nu ştiam că vin cu atâta grabă la tine, Mercédès, ca să găsesc aici un duşman.

— Un duşman? Exclamă Mercédès aruncând o privire furioasă vărului ei; un duşman la mine, Edmond? Dacă aş crede asta te-aş lua de braţ şi aş pleca la Marsilia, părăsind pentru totdeauna casa aceasta.

Ochii lui Fernand aruncară un fulger.

— Iar dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire, dragul meu Edmond, continuă ea cu calmul netulburat care-i dovedea lui Fernand că fata citise până în străfundul cugetului lui sinistru, dacă ţi s-ar întâmpla o nenorocire, m-aş urca pe Morgion şi m-aş arunca peste stânci cu capul înainte.

Fernand deveni nespus de palid.

— Dar te-ai înşelat, Edmond, urmă ea, nu ai nici un duşman aici. Nu e decât Fernand, fratele meu, care-ţi va strânge mâna ca unui prieten devotat.

Şi rostind aceste cuvinte, fata îşi aţinti chipul poruncitor asupra catalanului care, fascinat parcă de privirea ei, se apropie pe îndelete de Edmond şi îi întinse mâna.

Ura lui, asemeni unui val neputincios, deşi furios, se zdrobise în faţa autorităţii pe care femeia o exercita asupră-i.

Dar, de îndată ce atinse mâna lui Edmond, îşi dădu seama că a făcut tot ce putea să facă şi se năpusti afară.

— Oh, exclamă el, alergând ca un smintit cu mâinile la frunte, oh, cine o să mă scape de omul ăsta? Vai de mine, vai de mine…

— Hei, catalanule, hei, Fernand, încotro alergi? Se auzi o voce.

Tânărul se opri brusc, privi în juru-i şi-l zări pe Caderousse aşezat la masă cu Danglars, sub un umbrar de frunze.

— Hei, rosti Caderousse, de ce nu vii încoa? Eşti aşa de zorit încât n-ai timp să spui bună-ziua prietenilor?

— Mai cu seamă că ei au o sticlă aproape plină în faţa lor, adăugă Danglars.

Fernand îi privi pe cei doi cu o figură năucă şi nu răspunse nimic.

— Pare plouat, spuse Danglars făcându-i semn cu genunchiul lui Caderousse. Nu cumva ne-am înşelat şi, împotriva aşteptărilor, Dantès o să triumfe?

— Hei, trebuie să vedem, spuse Caderousse.

Şi întorcându-se spre tânăr:

— Ascultă, catalanule, te hotărăşti? Întrebă el.

Fernand îşi şterse sudoarea care-i şiroia de pe frunte şi intră agale sub umbrarul al cărui frunziş îi calmă parcă întrucâtva simţurile şi a cărui răcoare făcu bine trupului său istovit.

— Bună ziua, glăsui el. M-aţi chemat, nu-i aşa?

Şi mai mult căzu decât se aşeză pe unul din scaunele din jurul mesei.

— Te-am chemat pentru că alergai ca un nebun şi mi-a fost frică să nu te arunci în mare, spuse râzând Caderousse. Ce dracu, omul are prieteni nu numai pentru a le oferi un pahar cu vin, dar şi să-i împiedice să bea trei-patru ocale de apă.

Fernand scoase un geamăt, care semăna cu un hohot de plâns şi lăsă capul să-i cadă pe pumnii încrucişaţi pe masă.

— Ascultă, Fernand, vrei să-ţi spun ceva? Reluă Caderousse, începând conversaţia cu brutalitatea grosolană a oamenilor de rând, care uită, din cauza curiozităţii, de orice diplomaţie; ai aerul unui amant plouat.

Şi-şi însoţi gluma cu un hohot de râs.

— Eh, răspunse Danglars, un flăcău ca el nu poate să fie nenorocit în dragoste. Caderousse, tu îţi baţi joc.

— Ba nu, glăsui acesta. Ascultă-l cum oftează. Haide, haide, Fernand, spuse Caderousse, ridică-ţi nasul şi răspunde-ne. Nu e frumos să nu răspunzi unor prieteni care te întreabă de sănătate.

— Sănătatea mea este bună, spuse Fernand, încleştându-şi pumnii, dar fără să ridice capul.

— Ei vezi, Danglars? Declară Caderousse, făcând semn din ochi prietenului său, buba e asta: Fernand pe care îl vezi şi care e un catalan de ispravă şi bun, unul dintre cei mai buni pescari ai Marsiliei, e îndrăgostit de o fată frumoasă cu numele de Mercédès. Din nefericire însă, se pare că fata e îndrăgostită de secundul „Faraonului”, iar pentru că „Faraonul” a intrat chiar astăzi în port, înţelegi…

— Nu, nu înţeleg, spuse Danglars.

— Bietul Fernand a fost trimis, desigur, la plimbare, continuă Caderousse.

— Ei, şi? Spuse Fernand, ridicând capul şi privindu-l pe Caderousse ca unul care caută pe cine să-şi reverse furia. Mercédès nu depinde de nimeni, nu-i aşa şi e liberă să iubească pe cine vrea…

— A, dacă o iei aşa, spuse Caderousse, lucrul se schimbă. Eu te credeam un catalan; şi mi se spusese despre catalani că ei nu sunt oameni care să se lase înlăturaţi de un rival. Ba se spunea că, mai ales, Fernand e grozav în răzbunarea lui.

Fernand zâmbi cu milă.

— Un îndrăgostit nu e niciodată grozav, glăsui el.

— Bietul băiat, reluă Danglars, prefăcându-se că-l deplânge pe tânăr din adâncul inimii. Ce vrei? Nu se aştepta să-l vadă pe Dantès înapoindu-se aşa, fără de veste. Cine ştie, îl credea poate mort sau necredincios. Lucrurile astea sunt cu atât mai dureroase, cu cât ne vin deodată.

— A, nu, în orice caz, spuse Caderousse, care sorbea, vorbind şi asupra căruia vinul tare de Malaga începea să-şi facă efectul, în orice caz Fernand nu e singurul pe care sosirea cu bine a lui Dantès îl supără. Nu e aşa, Danglars?

— Adevărat, ba aş putea spune c-o să i se înfunde.

— Dar nu are a face, reluă Caderousse, turnând un pahar cu vin lui Fernand şi umplându-l pe-al său pentru a opta sau a zecea oară, în timp ce Danglars abia sorbise; n-are a face căci, până una alta, el se însoară cu Mercédès, cu frumoasa Mercédès: cel puţin pentru asta a venit.

Danglars îl învălui într-o privire cercetătoare pe tânărul asupra căruia cuvintele lui Caderousse cădeau ca plumbul topit.

— Şi pe când nunta? Întrebă el.

— O, nu e încă făcută, murmură Fernand.

— Nu, dar se va face, spuse Caderousse, aşa cum e sigur că Dantès va fi căpitanul „Faraonului”; adevărat, Danglars?

Danglars tresări la această neaşteptată înţepătură şi se întoarse spre Caderousse, al cărui chip îl examină la rându-i, ca să vadă dacă lovitura era premeditată; nu citi însă decât invidia pe figura aproape prostită de beţie.

— Haide, spuse el, umplând paharele, să bem pentru căpitanul Edmond Dantès, soţul frumoasei catalane.

Caderousse duse paharul la gură, cu o mână îngreuiată, şi-l înghiţi dintr-o sorbitură. Fernand îl luă pe al său şi-l sparse de pământ.

— He-he-he, spuse Caderousse, dar ce zăresc colo pe dâmb, spre catalani? Ia uită-te tu, Fernand, că ai vederea mai bună decât mine; mi se pare că încep să văd tulbure şi ştii că vinul este înşelător; parcă ar fi doi amanţi care merg unul lângă altul, mână în mână. Dumnezeu să mă ierte, ei nu bănuiesc că-i vedem. Uite-i cum se îmbrăţişează.

Danglars nu scăpă nimic din zbuciumul lui Fernand, al cărui chip se descompunea văzând cu ochii.

— Domnule Fernand, îi cunoşti? Spuse el.

— Da, răspunse acesta cu glas înăbuşit. E domnul Edmond şi domnişoara Mercédès.

— Ei, vezi, spuse Caderousse. Şi eu care nu-i recunoşteam. Hei, Dantès, hei, fată frumoasă, veniţi încoa puţin şi spuneţi-ne pe când nunta, căci domnul Fernand, care e un încăpăţânat, nu vrea să ne spună.

— Nu ai de gând să taci? Glăsui Danglars prefăcându-se că îl reţine pe Caderousse care, cu îndărătnicia beţivilor, se pleca afară din umbrar. Vezi-ţi de treabă şi lasă-i pe îndrăgostiţi să se iubească-n pace. Priveşte-l pe domnul Fernand şi ia pildă; el e mai cu judecată.

Poate că, îmboldit de Danglars, ca taurul de toreador, Fernand s-ar fi năpustit în cele din urmă, căci se şi ridicase, părând că se încordează spre a se năpusti asupra rivalului; dar, zglobie şi dreaptă, Mercédès îşi înălţă capul frumos, iar privirea ei limpede străluci. Fernand îşi aduse aminte de ameninţarea ei că va muri dacă Edmond moare şi recăzu descurajat pe scaun.

Danglars se uită pe rând la amândoi: unul prostit de beţie, altul stăpânit de iubire.

— Nu m-aleg cu nimic de pe urma acestor nătărăi, murmură el, mi-e că stau între un beţiv şi un fricos: un invidios care se ameţeşte cu vin, în timp ce ar trebui să se îmbete cu fiere; un mare nătărău, căruia i s-a luat amanta de sub nas şi care se mulţumeşte să plângă şi să se plângă ca un copil. Şi totuşi el are ochi învăpăiaţi ca spaniolii, sicilienii şi calabrezii, ca-re se răzbună aşa de bine; are pumni să strivească un cap de bou, la fel de uşor ca ghioaga unui măcelar. Hotărât, destinul lui Edmond e mai puternic. El se va însura cu fata frumoasă, va fi căpitan şi îşi va bate joc de noi; dacă nu cumva… Un zâmbet hidos se schiţă pe buzele lui Danglars… Dacă nu cumva mă amestec şi eu, adăugă el.

— Hei, continua să strige Caderousse ridicându-se pe jumătate şi cu pumnii pe masă. Hei, Edmond, nu-ţi vezi prietenii, ori eşti de pe acum prea mândru ca să le mai vorbeşti?

— Nu, dragă Caderousse, răspunse Dantès, nu sunt mândru, dar sunt fericit şi fericirea îmi pare că orbeşte mai mult decât trufia.

— Bravo, asta-i o explicaţie, spuse Caderousse. Bună ziua, doamnă Dantès.

Mercédès salută cu gravitate.

— Nu mă cheamă încă aşa, glăsui ea, iar în ţara mea se spune că aduce nenoroc numirea fetelor cu numele logodnicului lor înainte ca logodnicul să le fie soţ. Spune-mi, te rog, Mercédès.

— Iartă-l pe bunul vecin Caderousse, spuse Dantès; s-a înşelat cu foarte puţin…

— Va să zică nunta are loc în curând, domnule Dantès? Întrebă Danglars salutându-i pe tineri.

— Cât mai curând cu putinţă, domnule Danglars; astăzi logodna, la papa Dantès şi mâine sau poimâine, cel mai târziu, ospăţul de logodnă, aici la Réserve. Nădăjduiesc ca prietenii să fie de faţă, ceea ce înseamnă că dumneata eşti invitat, domnule Danglars, ceea ce înseamnă că şi tu eşti, Caderousse.

— Şi Fernand, spuse Caderousse, cu un râs cleios. Este şi Fernand poftit?

— Fratele soţiei mele este fratele meu, spuse Edmond şi ne-ar părea nespus de rău, lui Mercédès şi mie, dacă l-am vedea îndepărtându-se de noi într-un astfel de moment.

Fernand deschise gura să răspundă, dar glasul se stinse în gâtlej şi nu putu să articuleze un sunet.

— Astăzi logodna, mâine sau poimâine ospăţul… Drace, eşti tare grăbit, căpitane!

— Danglars, reluă Edmond zâmbind, am să-ţi spun cum i-a spus Mercédès adineaori lui Caderousse: Nu-mi da titlul care nu mi se cuvine încă, fiindcă asta ar putea să-mi poarte nenoroc.

— Iartă-mă, răspunse Danglars; spuneam doar că pari tare grăbit. Ce naiba, avem timp: „Faraonul” nu porneşte pe mare până în trei luni.

— Oamenii sunt totdeauna grăbiţi să fie fericiţi, domnule Danglars, căci, când ai suferit îndelung, îţi vine greu să crezi în fericire. Dar nu numai egoismul mă îndeamnă la asta; trebuie să mă duc la Paris.

— A, la Paris? Şi te duci pentru prima oară acolo, Dantès?

— Da.

— Ai treabă?

— Nu pentru mine: un comision al bietului nostru căpitan Leclère; înţelegi, Danglars, e ceva sfânt. Dealtfel, fii pe pace, n-o să zăbovesc, decât timpul pentru dus şi întors.

— Da, da, înţeleg, rosti cu glas tare Danglars. Apoi pentru sine: „La Paris ca să predea, nici vorbă, la adresă, scrisoarea pe care i-a dat-o marele mareşal. Drace, scrisoarea asta mă face să mă gândesc la o idee, o idee admirabilă. A, Dantès, prietene, tu nu eşti încă trecut în registrul «Faraonului» sub numărul I”.

Apoi, întorcându-se spre Edmond care se depărta:

— Călătorie bună! Îi strigă el.

— Mulţumesc, răspunse Edmond, întorcând capul şi însoţind mişcarea cu un gest prietenos.

Apoi, cei doi îndrăgostiţi îşi continuară drumul calmi şi voioşi, ca doi aleşi care urcă spre cer.