Capitolul XVI Un savant italian

Dantès îl luă în braţe pe noul său prieten, aşteptat îndelung cu atâta nerăbdare, şi-l trase spre fereastră, pentru ca lumina slabă ce pătrundea în carceră să-l lumineze pe deplin.

Era un bărbat scund, cu păr albit mai mult de necazuri decât de vârstă, cu ochi pătrunzători, ascunşi sub sprâncene groase, care încărunţeau, cu barba încă neagră, coborând până pe piept: slăbiciunea chipului brăzdat de zbârcituri profunde, linia cutezătoare a trăsăturilor caracteristice, trădau un om deprins mai mult cu executarea facultăţilor morale decât a forţelor fizice. Fruntea noului venit era acoperită de sudoare.

Nu se putea distinge forma dintâi a veşmântului său, căci el cădea în zdrenţe.

Părea să aibă cel puţin 65 de ani, deşi după o anumită vigoare în mişcări ai fi zis că are mai puţini decât aceia pe care îi arăta datorită îndelungii captivităţi.

Primi cu oarecare plăcere protestările entuziaste ale tânărului. Sufletu-i îngheţat păru că se încălzeşte o clipă şi că se topeşte în contactul cu sufletul arzător al acestuia. Îi mulţumi pentru prietenia sa cu o anume căldură, deşi se simţise foarte decepţionat, găsind încă o carceră acolo unde credea că întâlneşte libertatea.

— Să vedem mai întâi, spuse el, dacă e vreun mijloc să ştergem, pentru ochii temnicerilor dumitale, urmele trecerii mele. Toată liniştea noastră în viitor stă în neştiinţa lor de cele ce s-au petrecut.

Se plecă atunci spre deschizătură, luă piatra pe care o ridică uşor cu toată greutatea ci şi o băgă în gaură.

— Piatra nu a fost desprinsă cum trebuie, spuse el, clătinând din cap; nu ai unelte?

— Dar dumneata, întrebă Dantès cu uimire, dumneata ai?

— Mi-am făcut câteva. Afară de o pilă, am tot ce îmi trebuie: daltă, cleşte, levier.

— Oh, aş fi curios să văd produsele acestea ale răbdării şi priceperii dumitale! Spuse Dantès.

— Uite mai întâi o daltă.

Şi îi arătă o lamă tare şi ascuţită, înfiptă într-o bucată de lemn de fag.

— Cu ce ai făcut-o? Întrebă Dantès.

— Cu una din barele patului meu. Cu instrumentul acesta am săpat întregul drum care m-a adus până aici. Vreo cincizeci de picioare.

— Cincizeci de picioare? Exclamă Dantès cu groază.

— Vorbeşte mai încet, tinere, vorbeşte mai încet. Deseori se întâmplă să se tragă cu urechea la uşile prizonierilor.

— Ei mă ştiu singur.

— N-are a face.

— Şi spui că ai străpuns cincizeci de picioare, ca să ajungi până aici?

— Da, cam asta e distanţa care desparte camera mea de a dumitale. Atât numai că am calculat rău curba, neavând un instrument de geometrie pentru a întocmi scara proporţională. În loc de 40 picioare elipsă, au fost 50. Credeam, precum ţi-am spus, că voi ajunge la zidul dinafară, că-l voi găuri şi mă voi arunca în mare. Am mers de-a lungul coridorului spre care dă camera dumitale, în loc să trec pe dedesubt. Toată munca mea e pierdută, căci coridorul dă într-o curte plină de santinele.

— E drept, spuse Dantès. Dar coridorul nu acoperă decât o faţă a încăperii mele şi încăperea mea are patru.

— Da, fără îndoială, dar în primul rând este o latură al cărei zid e format de stâncă; ar trebui ca zece mineri înzestraţi cu toate uneltele lor să muncească zece ani ca să străpungă stânca; cealaltă e desigur lipită de temelia apartamentului guvernatorului; am cădea în beciurile care se închid, probabil, cu cheia şi am fi prinşi. Faţa cealaltă dă.

— Ia stai.

— Unde dă ea?

Latura în chestiune era aceea unde se afla ferestruica prin care venea lumina, ferestruica ce se îngusta până în momentul când lăsa libertate luminii şi prin care desigur, un copil n-ar fi putut să treacă. Era prevăzută cu trei rânduri de zăbrele, care puteau să-l liniştească de teama unei evadări pe temnicerul cel mai bănuitor.

Punând întrebarea, noul venit trase masa sub fereastră.

— Urcă-te pe masă, îi spuse el lui Dantès.

Dantès se supuse, se urcă pe masă şi, ghicind intenţiile tovarăşului său, îşi sprijini spatele pe perete şi întinse mâinile.

Cel care îşi dăduse ca nume numărul încăperii sale şi al cărui nume adevărat Dantès nu îl cunoştea încă, urcă mai sprinten decât ar fi putut presupune vârsta lui; cu o iscusinţă de pisică sau şopârlă, întâi pe masă, apoi de pe masă pe mâinile lui Dantès, pe urmă de pe mâinile lui, pe umeri. Astfel, încovoiat în două, căci bolta carcerei îl împiedica să se înalţe, îşi strecură capul printre primele rânduri de zăbrele şi putu atunci să se plece în jos.

Peste o clipă îşi trase repede capul.

— O, îşi spuse el, bănuisem!

Şi lunecă de pe corpul lui Dantès pe masă, iar de pe masă sări la pământ.

— Ce ai bănuit? Întrebă tânărul neliniştit, sărind la rândul său.

Bătrânul prizonier medita.

— Da, zise el, asta e. Cea de-a patra latură a carcerei dumitale dă într-o galerie exterioară, un fel de terasă, pe unde trec patrulele şi unde veghează santinelele.

— Eşti sigur?

— Am văzut chipul soldatului şi vârful puştii lui şi nu m-am dat înapoi aşa de repede, decât de teamă să nu mă zărească.

— Ei, şi? Glăsui Dantès.

— Vezi bine că e cu neputinţă să fugim prin carcera dumitale.

— Atunci? Continuă tânărul cu un accent interogator.

— Atunci, spuse bătrânul deţinut, facă-se voia lui Dumnezeu.

Şi o umbră de resemnare profundă se întinse pe trăsăturile bătrânului.

Dantès privi cu uimire şi admiraţie pe omul care renunţa cu atâta filosofie, la o speranţă nutrită de-atâta amar de vreme.

— Vrei să-mi spui acum cine eşti? Întrebă Dantès.

— Vai, da, dacă aceasta mai poate să te intereseze acum când nu-ţi mai pot fi de vreun folos.

— Dumneata poţi să mă mângâi şi să mă sprijini, căci îmi pari tare printre cei tari.

Bătrânul zâmbi cu tristeţe.

— Sunt abatele Faria, spuse el, prizonier din anul 1811, precum ştii, în castelul If. Eram însă de trei ani închis în fortăreaţa Fenestrelle. În 1811 m-au transportat din Piemont în Franţa. Am aflat atunci că destinul, care pe vremea aceea îi părea supus, a dăruit lui Napoleon un fiu şi că fiul a-cesta, în leagăn, a fost numit regele Romei. Nu puteam nici pe departe să bănuiesc atunci ceea ce mi-ai spus adineauri: că peste patru ani, colosul va fi răsturnat. Dar cine domneşte în Franţa? Napoleon al II-lea?

— Nu, Ludovic al XVIII-lea.

— Ludovic al XVIII-lea, fratele lui Ludovic al XVII-lea? Ciudate şi misterioase mai sunt hotărârile cerului! Ce-o fi vrut Providenţa, scoborând pe omul pe care-l ridicase şi ridicându-l pe cel pe care-l scoborâse?

Dantès îl urmărea din ochi pe omul care uita o clipă propria-i soartă, preocupându-se astfel de destinele lumii.

— Da, da, continuă el, e ca în Anglia: după Carol I, Cromwell, după Cromwell, Carol II, şi, poate, după Jacques II, vreun ginere, vreo rudă, vreun prinţ de Orania! Un stathouder, care se va face rege; şi atunci noi concesii poporului, atunci o constituţie, libertate! Ai să vezi, tinere, spuse el, întorcându-se spre Dantès şi privindu-l cu ochi strălucitori, profunzi, aşa cum, desigur, aveau profeţii. Eşti încă tânăr, ai să vezi.

— Da, dacă ies de aici.

— A, da, spuse abatele Faria. Suntem prizonieri, însă în unele momente uit şi atunci, pentru că ochii mei străpung zidurile care mă închid, cred că sunt liber.

— Dar de ce eşti închis?

— Eu? Pentru că am visat în 1807 proiectul pe care Napoleon a venit să-l înfăptuiască în 1811; pentru că, asemeni lui Machiaveli, am vrut un imperiu mare şi singur, compact şi puternic, în mijlocul acelor principăţele, care făceau din Italia un cuib de mici regate tiranice şi slabe; pentru că am crezut că găsesc pe Cesar Borgia al meu într-un nerod încoronat, care s-a prefăcut că mă înţelege pentru a mă trăda mai bine. Era proiectul lui Alexandru al VI-lea şi al lui Clement al VII-lea. El va eşua totdeauna, pentru că ei l-au întreprins zadarnic şi pentru că Napoleon n-a putut să-l termine. Hotărât lucru, Italia e blestemată!

Şi bătrânul coborî capul.

Dantès nu înţelegea cum poate să-şi rişte un om viaţa pentru astfel de interese; e drept că, dacă îl cunoştea pe Napoleon, deoarece îl văzuse şi îi vorbise, habar n-avea în schimb cine era Clement al VII-lea şi Alexandru al VI-lea.

— Nu eşti dumneata preotul care e socotit… Bolnav? Întrebă Dantès încercând să împărtăşească părerea temnicerului şi care era părerea generală în Castelul If.

— Care e socotit nebun, vrei să spui, nu-i aşa?

— Nu îndrăzneam, spuse Dantès, zâmbind.

— Da, da, continuă Faria cu un râs amar, eu sunt cel care este crezut nebun. Eu îi amuz, de-aşa de lungă vreme pe gazdele închisorii şi i-aş înveseli pe copilaşi, dacă ar fi copii în locaşul acesta al durerii fără speranţă.

Dantès rămase o clipă nemişcat şi tăcut.

— Aşadar, renunţi să mai fugi? Îi spuse el.

— Văd că fuga e imposibilă. Înseamnă să mă revolt împotriva lui Dumnezeu încercând ceea ce Dumnezeu nu vrea să se înfăptuiască.

— De ce te descurajezi? Ar fi, de asemenea, să ceri Providenţei prea mult, vrând să izbuteşti de la prima încercare. Nu poţi să reîncepi într-altă direcţie ceea ce ai făcut în direcţia asta?

— Dar ştii ce am făcut, ca să-mi vorbeşti ca s-o iau de la început? Ştii că mi-au trebuit patru ani pentru a face uneltele pe care le am? Ştii că de doi ani scormonesc şi sap un pământ tare ca granitul? Ştii că a trebuit să desfac pietre pe care altădată n-aş fi crezut că le pot clinti, că zile întregi au trecut în munca asta de titan şi că, uneori, seara, eram fericit când putusem sfărâma un deget de ciment vechi, devenit la fel de tare ca piatra? Ştii, ştii că, pentru a depozita pământul şi pietrele smulse, a trebuit să străpung bolta unei scări în antreţelul căreia toate sfărâmăturile au fost rând pe rând îngropate, astfel că azi antreţelul e plin şi că n-aş mai şti unde să pun un pumn de praf? Ştii, în sfârşit, că-mi închipuiam că am ajuns la ţinta lucrului meu, că mă simţeam tare, numai atât cât să îndeplinesc opera asta şi că acum Dumnezeu nu dă numai îndărăt ţelul, dar îl strămută cine ştie unde? Oh, îţi spun, îţi repet, de acum încolo n-am să mai fac nimic pentru a-mi recâştiga libertatea, de vreme ce Dumnezeu vrea ca ea să fie pierdută pentru de-a pururi.

Edmond îşi coborî capul, ca să nu-i mărturisească omului că bucuria de-a avea un tovarăş îl împiedica să împărtăşească, aşa cum s-ar fi cuvenit, durerea deţinutului de-a nu se fi putut salva.

Abatele Faria se lăsă pe patul lui Edmond şi Edmond rămase în picioare.

Tânărul nu se gândise niciodată la fugă. Sunt lucruri care par aşa de imposibile încât nici nu te gândeşti să le încerci şi le eviţi din instinct. Să sapi cincizeci de picioare sub pământ, să consacri acestei operaţii o muncă de trei ani, ca să ajungi, dacă izbuteşti, la un abis ce dă în mare; să le arunci de la 50, de la 60, de la 100 picioare poate, pentru aţi sfărâma, căzând, capul de vreo stâncă, dacă glonţul santinelelor nu te-a ucis mai înainte; să fii obligat, dacă scapi de toate aceste primejdii, să faci înot, o leghe – era prea mult pentru a nu te resemna.

— Şi am văzut că Dantès fusese cât pe-aci să împingă resemnarea până la moarte.

Dar acum, când tânărul văzuse un bătrân care se crampona de viaţă cu atâta energie, dându-i exemplul hotărârilor desperate, începu să mediteze şi să-şi măsoare curajul. Altcineva încercase ceea ce el nici nu se gândise să facă; altul, mai puţin tânăr, mai puţin puternic, mai puţin îndemânatic decât el, îşi procurase, graţie iscusinţei şi răbdării, toate instrumentele de care avusese nevoie pentru extraordinara operaţie pe care numai o măsurătoare greşită o putuse împotmoli, altul făcuse toate acestea. Prin urmare, nimic nu-i era imposibil lui Dantès. Faria străpunsese 50 de picioare, el va străpunge 100. Faria, la 50 de ani, pusese trei ani în serviciul operei sale, el nu avea decât jumătate din vârsta lui Faria, va consacra şase; Faria, abate, savant, om al bisericii, nu se temuse să rişte traversarea de la Castelul If la insula Daume, Ratonneau sau Lemaire; el, Edmond marinarul, el, Dantès cufundătorul îndrăzneţ, care căutase de atâtea ori o ramură de mărgean în fundul mării, va şovăi să facă o leghe înot? Cât trebuia pentru a face o leghe înot? Un ceas? Ei, şi? Nu rămăsese el ore întregi pe mare, fără să pună piciorul pe ţărm? Nu, nu, Dantès nu avea nevoie decât să fie încurajat printr-un exemplu. Tot ce altul a făcut sau ar fi putut face, va face şi Dantès.

Tânărul medită un moment.

— Am găsit ce căutai, îi spuse el bătrânului.

Faria tresări.

— Dumneata? Spuse el ridicând capul cu un aer care arăta că, dacă Dantès glăsuia adevărul, descurajarea tovarăşului său nu va fi de lungă durată. Ei, ce ai găsit?

— Coridorul pe care l-ai străpuns ca să vii de la dumneata aici se în-tinde în aceeaşi direcţie ca şi galeria din afară, nu-i aşa?

— Da.

— De bună seamă că el nu e mai departe de cincisprezece paşi.

— Cel mult.

— Ei bine, pe la jumătatea coridorului vom găuri un drum formând un fel de braţ al unei cruci. De data aceasta ia-ţi bine măsurile. Vom da în galeria de afară. Ucidem santinela şi evadăm. Pentru ca planul să izbutească, nu e nevoie decât de curaj şi dumneata ai. Vigoarea mie nu-mi lipseşte. Nu vorbesc de răbdare, dumneata ai dovedit, voi dovedi şi eu.

— O clipă, răspunse abatele. Dumneata n-ai ştiut, dragul meu tovarăş, de ce natură este curajul meu şi ce întrebuinţare socotesc să dau puterii mele. Cât priveşte răbdarea, cred că am fost deajuns de răbdător, reîncepând în fiecare dimineaţă munca nopţii şi în fiecare noapte munca zilei. Dar pe atunci, ascultă-mă tinere, mi se părea că-l serveam pe Dumnezeu eliberând una dintre făpturile care, fiind nevinovată, nu putuse fi osândită.

— Ei, bine, întrebă Dantès, situaţia nu e tot asta? Oare, de când m-ai întâlnit pe mine, te recunoşti culpabil?

— Nu, dar nu vreau să devin. Credeam până acum că nu am de-a face decât cu lucruri şi iată că îmi propui să am a face cu oameni. Am putut să găuresc un zid şi să nimicesc o scară, dar nu voi găuri un piept şi nu voi nimici o existenţă.

Dantès schiţă o mişcare uşoară de surpriză.

— Cum, spuse el, putând să fii liber, te-ar opri un asemenea scrupul?

— Dar dumneata, glăsui Faria, de ce nu l-ai răpus într-o seară pe temnicer cu piciorul mesei, de ce nu te-ai îmbrăcat cu hainele lui şi de ce n-ai încercat să fugi?

— Pentru că ideea nu mi-a venit, declară Dantès.

— Pentru că ai o groază instinctivă de a săvârşi o atare crimă, o astfel de groază, încât nici nu te-ai gândit, reluă bătrânul; căci, în lucrurile simple şi îngăduite, poftele noastre naturale ne înştiinţează să nu ne abatem de la linia dreptului nostru. Tigrul care varsă sângele în mod firesc, a cărui destinaţie este asta, n-are nevoie decât de un lucru: ca mirosul său să-i dea de veste că are o pradă în apropiere. El se năpusteşte de îndată spre pradă, cade asupra ei şi o sfâşie. Este instinctul lui şi se supune lui. Dar omul, dimpotrivă, se dă înapoi din faţa sângelui. Nu legile sociale fac să simţim repulsie în faţa crimei, ci legile naturale.

Dantès rămase buimăcit. Aceasta era într-adevăr explicaţia celor ce se petrecuseră, fără să-şi dea seama, în mintea sau, mai degrabă, în sufletul său, căci unele gânduri vin din cap şi altele din inimă.

— Şi apoi, continuă Faria, de aproape doisprezece ani de când sunt în închisoare, m-am gândit la toate evadările celebre. N-am văzut să izbutească decât foarte puţine. Evadările fericite, evadările încununate de succes deplin, sunt cele meditate cu grijă şi pregătite pe îndelete; aşa a scăpat ducele de Beaufort din castelul Vincennes; abatele Dubuquoi de la For-l'Évêque şi Latude din Bastilia. Mai sunt cele pe care le poate oferi hazardul: acestea sunt cele mai bune. Crede-mă, să aşteptăm un prilej, iar dacă pri-lejul se prezintă, să profităm de el.

— Dumneata ai putut să aştepţi, spuse Dantès oftând. Munca îndelungată îţi dădea o îndeletnicire de fiecare clipă, iar când n-aveai munca pentru a te distra, aveai speranţele pentru a te consola.

— Şi apoi, spuse abatele, nu mă îndeletniceam numai cu atât.

— Dar ce făceai?

— Scriam sau studiam.

— Vi se dau hârtie, condeie, cerneală?

— Nu, spuse abatele, dar îmi fac eu.

— Îţi faci hârtie, condeie şi cerneală? Exclamă Dantès.

— Da.

Dantès îl privi cu admiraţie. Abia îi venea totuşi să creadă. Faria observă îndoiala-i uşoară.

— Când ai să vii la mine, îi spuse el, am să-ţi arăt o lucrare întreagă, rezultatul gândurilor, cercetărilor şi reflexiilor întregii mele vieţi pe care o meditasem la umbra Colosseumului la Roma, la piciorul coloanei San-Marco la Veneţia, pe malurile Arno-ului la Florenţa şi pe care nu bănuiam deloc că, într-o zi, temnicerii îmi vor lăsa răgazul s-o realizeze între cele patru ziduri ale Castelului If. E un Tratat asupra posibilităţii unei monarhii generale în Italia. Va alcătui un mare volum in-quarto.

— Şi l-ai scris?

— Pe două cămăşi. Am născocit un preparat care face cârpa netedă ca pergamentul.

— Va să zică, eşti chimist?

— Oarecum. L-am cunoscut pe Lavoisier şi sunt prieten cu Cabanis.

— Dar pentru o astfel de lucrare a trebuii să faci cercetări istorice. Aveai deci cărţi?

— Aveam la Roma, în biblioteca mea, vreo cinci mii de volume. Citindu-le şi recitindu-le, am descoperit că, cu o sută cincizeci de lucrări bine alese, ai, dacă nu rezultatul complet al cunoştinţelor omeneşti, cel puţin tot ce îi este de folos unui om să ştie. Am consacrat trei ani din viaţa mea citind şi recitind aceste o sută cincizeci de volume, astfel că le cunoşteam aproape pe dinafară când am fost arestat. Cu o uşoară sforţare de memorie, mi le-am reamintit în închisoare pe deplin. Astfel aş putea să-ţi recit pe Tucidide, Xenofon, Plutarh, Tit-Liviu, Tacit, Strada, Jornandes, Dante, Montaigne, Shakespeare, Spinoza, Machiaveli şi Bossuet. Nu ţi-i amintesc decât pe cei mai importanţi.

— Dar, în cazul acesta, cunoşti mai multe limbi?

— Vorbesc cinci limbi vii, germana, franceza, italiana, engleza şi spaniola. Cu ajutorul limbii vechi, greaca, înţeleg greaca modernă. Atât numai că o vorbesc prost dar o studiez în momentul de faţă.

— O studiezi? Glăsui Dantès.

— Da, mi-am făcut un vocabular din cuvintele pe care le ştiu, le-am aranjat, le-am combinat, le-am sucit şi le-am răsucit, astfel ca ele să-mi poată ajunge pentru a-mi exprima gândul. Ştiu aproape o mie de cuvinte, adică tot ce-mi trebuie la nevoie, deşi cred că în dicţionare sunt o sută de mii. Desigur nu voi fi elocvent, dar mă voi face înţeles de minune şi asta îmi ajunge.

Din ce în ce mai înmărmurit, Edmond începea să găsească aproape supranaturale facultăţile acestui om ciudat. Vru să le găsească vreun cusur şi continuă:

— Dar dacă nu ţi s-au dat condeie, spuse el, cu ce ai putut să, scrii tratatul acesta aşa de voluminos?

— Mi-am făcut cu condeie admirabile, care ar putea să fie preferate condeielor obişnuite, dacă materia ar fi cunoscută; cartilajele capetelor de peşti care ni se servesc uneori în zilele de post. De aceea mă bucur totdeauna când văd venind miercurile, vinerile şi sâmbetele, căci ele îmi dau speranţa de a spori provizia cu condeie, iar lucrările mele istorice, sunt – mărturisesc – îndeletnicirea cea mai plăcută. Coborând în trecut, uit prezentul; mergând liber şi independent în istorie, nu-mi mai amintesc că sunt prizonier.

— Dar cerneală? Spuse Dantès, cu ce ţi-ai făcut cerneală?

— Era altădată un cămin în carcera mea, glăsui Faria. Căminul a fost astupat, fireşte, la câtva timp după sosirea mea, iar ani de zile se făcuse într-însul foc; interiorul lui e deci căptuşit de funingine. Topesc funinginea într-o porţie de vin, care mi se dă în fiecare duminică şi operaţia îmi furnizează cerneală excelentă. Pentru notele speciale, care au nevoie să atragă privirea, îmi înţep degetul şi scriu cu sânge.

— Când am să pot vedea toate acestea? Întrebă Dantès.

— Când ai să vrei, răspunse Faria.

— O, numaidecât! Exclamă tânărul.

— Urmează-mă, spuse abatele.

Şi reintră în coridorul subteran unde dispăru. Dantès îl urmă.