Capitolul XVII Camera abatelui

După ce trecu, încovoindu-se, dar cu destulă uşurinţă, prin coridorul subteran, Dantès ajunse la extremitatea opusă, care dădea în camera abatelui. Aici trecătoarea se îngusta, oferind abia spaţiul suficient pentru ca un om să se poată strecura, târându-se. Camera abatelui avea lespezi pe jos. Ridicând una dintre lespezile din ungherul cel mai întunecos, el începuse laborioasa operaţie, al cărei sfârşit a fost văzut de Dantès.

Tânărul examină camera cu multă luare aminte de îndată ce intră. La prima vedere, ca nu prezenta nimic deosebit.

— Bun, spuse abatele, nu e decât 12 şi un sfert; avem încă în faţa noastră câteva ore.

Dantès privi în juru-i, ca să vadă în ce orologiu putuse citi abatele în mod aşa de precis ora.

— Priveşte raza zilei care vine prin fereastra mea, spuse abatele şi priveşte pe zid liniile pe care le-am tras. Graţie acestor linii, care sunt combinate cu dubla mişcare a pământului şi a elipsei descrise în jurul soarelui ştiu cât e ora cu mai multă exactitate decât dacă aş avea un ceas, căci un ceas se deranjează, pe când soarele şi pământul nu se deranjează niciodată.

Dantès nu înţelese nimic din explicaţie. Îşi închipuise totdeauna, văzând soarele răsărind de după munţi şi apunând în Mediterana, că acesta mergea, iar nu pământul. Dubla mişcare a globului pe care stătea şi de care totuşi nu-şi dădea seama, i se părea aproape imposibilă. Vedea, în fiecare cuvânt al interlocutorului său, mistere ştiinţifice la fel de admirabile a fi scormonite ca şi minele acelea de aur şi de diamante pe care le vizitase, într-o călătorie făcută de el, pe când era încă aproape copil, la Guzarate şi la Golconda.

— Haide, îi spuse el abatelui, sunt grăbit să-ţi examinez comorile; abatele se îndreptă spre cămin, desprinse cu dalta pe care o ţinea totdeauna în mână piatra ce forma altădată vatra şi care ascundea o cavitate profundă. În cavitatea aceasta erau închise toate obiectele despre care îi vorbise el lui Dantès.

— Ce vrei să vezi mai întâi? Îl întrebă.

— Arată-mi marea dumitale lucrare asupra regalităţii în Italia.

Faria scoase din dulapul preţios trei sau patru suluri de cârpe răsucite ca nişte foi de papirus; fâşii de pânză de patru degete lăţime şi de opt-sprezece lungime. Fâşiile numerotate erau acoperite cu un scris pe care Dantès îl putu citi, căci erau scrise în limba maternă a abatelui, adică în italiană, idiom pe care, în calitatea sa de provensal, Dantès îl înţelegea perfect.

— Vezi, aici este totul, îi spuse el. Sunt aproape opt zile de când am scris cuvântul „Sfârşit” în josul fâşiei a şaizeci şi opta. Au fost întrebuinţate două cămăşi ale mele şi toate batistele pe care le aveam. Dacă redevin liber vreodată şi se găseşte în întreaga Italie un tipograf care să îndrăznească a mă tipări, reputaţia mea e făcută.

— Da, văd, răspunse Dantès. Arată-mi acum, te rog, condeiele cu care a fost scrisă lucrarea.

— Uite-le, glăsui Faria.

Şi îi arătă tânărului un beţişor lung de şase degete, gros ca mânerul unui penel, la capătul şi în jurul căruia era legat cu aţă unul din acele cartilagii pătate încă de cerneală, despre care abatele i-a vorbit lui Dantès. Se prelungea cu un vârf şi era crestat ca o pană obişnuită.

Dantès îl examină, căutând din ochi instrumentul cu care putuse fi tăiat aşa de corect.

— A, da, spuse Faria, briceagul, nu-i aşa? El e capodopera mea; l-am făcut, ca şi” cuţitul pe care îl vezi dintr-un sfeşnic vechi de fier.

Briceagul tăia ca un brici. Cât priveşte cuţitul, el avea avantajul că putea să servească totdeodată de cuţit şi de pumnal.

Dantès examină obiectele cu atenţia cu care, în dughenele de curiozităţi din Marsilia, examinase uneori instrumentele executate de sălbatici şi aduse de pe mările Sudului, de către, căpitani de cursă lungă.

— În ce priveşte cerneala, spuse Faria, ştii cum procedez: o fac pe măsură ce am nevoie.

— Mă mir acum de-un lucru, glăsui Dantès, că zilele ţi-au ajuns pen-tru toată munca aceasta.

— Aveam nopţile, răspunse Faria.

— Nopţile? Eşti deci înzestrat ca pisicile şi vezi limpede noaptea?

— Nu, dar Dumnezeu i-a dat omului inteligenţa pentru a veni în ajutorul sărăciei simţurilor sale: mi-am procurat lumină.

— Cum?

— Din carnea care mi se aduce desfac grăsimea, o topesc şi scot din ea un fel de ulei compact. Uite lumânarea mea.

Şi abatele îi arătă lui Dantès un lampion la fel cu acelea care servesc la iluminatul public.

— Dar foc?

— Uite, două pietre şi iască.

— Dar chibrituri?

— M-am prefăcut că sufăr de-o boală de piele şi am cerut pucioasă care mi s-a dat.

Dantès puse pe o masă obiectele şi îşi coborî capul, strivit sub perseverenţa şi forţa acestui spirit.

— Asta nu este totul, continuă Faria. Căci nu trebuie să punem toate comorile într-o singură tainiţă. S-o închidem pe aceasta.

Puseră lespedea la locul ei. Abatele presără puţin praf pe deasupra, trecu cu piciorul ca să şteargă orice urmă, înaintă spre pat şi îl mişcă din loc.

Dinapoia căpătâiului, tăinuită de o piatră care o închidea aproape perfect, era o gaură, iar în gaură o scară de frânghie lungă de 25-30 picioare.

Dantès o examină: scara era de o trăinicie care rezista oricărei încercări.

— Cine ţi-a procurat frânghia necesară acestei minunate lucrări? În-trebă Dantès.

— În primul rând câteva cămăşi pe care le aveam, apoi cearşafurile patului meu pe care timp de trei ani cât am stat captiv la Fenestrelle, le-am destrămat. Când m-au transportat la castelul If, am izbutit să aduc cu mine furtişagul. Aici am continuat lucrul.

— Dar nu se observa că cearşafurile de pat nu mai aveau tivuri?

— Le coseam la loc.

— Cu ce?

— Cu acul acesta.

Şi abatele, desfăcând o şuviţă din veşmintele sale, arătă lui Dantès un os lung, ascuţit, pe care îl purta la el.

— Da, continuă Faria, mă gândisem la început să desfac gratiile şi să fug prin fereastra care e, precum vezi, ceva mai lată decât a dumitale şi pe care aş fi lăţit-o şi mai mult în momentul evadării. Dar am observat că fereastra dădea într-o curte interioară, astfel că renunţai la proiectul meu, care era prea riscant. Am păstrat cu toate acestea scara, pentru o împrejurare neprevăzută, pentru una din acele evadări despre care îţi vorbeam şi pe care hazardul o procură.

Cu aerul că examinează scara, Dantès se gândea de data aceasta la altceva. Îi trecuse prin minte o idee. Că omul acesta, aşa de inteligent, de profund, va vedea poate limpede în bezna nenorocirii sale, unde niciodată el n-a putut să distingă ceva.

— La ce te gândeşti? Întrebă abatele zâmbind şi luând cufundarea lui Dantès drept semnul celei mai mari admiraţii.

— Mă gândesc în primul rând la un lucru: la inteligenţa enormă pe care a trebuit s-o cheltuieşti pentru a ajunge aici unde ai ajuns. Ce ai fi făcut devenind liber?

— Poate nimic: prisosul minţii mele s-ar fi evaporat în nimicuri. E nevoie de nenorocire pentru a săpa anumite mine misterioase, tăinuite în inteligenţa umană. Pentru ca pulberea să explodeze, e nevoie de presiune. Captivitatea a reunit asupra unui singur punct toate facultăţile mele risipite ici-colo. Ele s-au ciocnit într-un spaţiu strâmt; şi ştii că, din ciocnirea norilor, rezultă electricitatea, din electricitate fulgerul, din fulger lumina.

— Nu, nu ştiu, spuse Dantès abătut de ignoranţa sa. Unele cuvinte pe care dumneata le rosteşti sunt pentru mine cuvinte lipsite de înţeles. Dumneata eşti fericit că eşti aşa de învăţat.

Abatele zâmbi.

— Spuneai adineauri că te gândeşti la două lucruri.

— Da.

— Şi nu mi l-ai împărtăşit decât pe primul. Care e al doilea?

— Al doilea e că mi-ai povestit viaţa dumitale şi că nu o cunoşti pe a mea.

— Viaţa dumitale, tinere, e prea scurtă ca să cuprindă întâmplări de oarecare importanţă.

— Ea cuprinde o imensă nenorocire, spuse Dantès. O nenorocire pe care n-am meritat-o şi aş vrea – ca să nu-l blestem pe Dumnezeu, cum l-am blestemat uneori – să mă pot lega de oamenii nenorocirii mele.

— În cazul acesta te socoţi inocent de faptul care ţi se impută.

— Absolut inocent, pe capul singurelor fiinţe care îmi sunt dragi, pe capul părintelui meu şi al lui Mercédès.

— Haide, istoriseşte-mi povestea dumitale, spuse abatele închizând tainiţa şi trăgând patul la loc.

Dantès istorisi atunci ceea ce el numea povestea sa şi care se mărginea la o călătorie în India şi la două sau trei călătorii în Levant. Ajunse, în sfârşit, la ultima cursă, la moartea căpitanului Leclère, la pachetul predat de el pentru marele mareşal, la întrevederea cu marele-mareşal, la scrisoarea încredinţată de acesta şi adresată unui domn Noirtier. În sfârşit, la sosirea în Marsilia, la întrevederea cu părintele său, la dragostea lui Mercédès, la ospăţul de logodnă, la arestare, la interogatoriu, la închisoarea provizorie în palatul justiţiei, în sfârşit, la închisoarea definitivă în Castelul If. Ajuns aici, Dantès nu mai ştia nimic, nici măcar timpul de când era deţinut.

După terminarea istorisirii, abatele reflectă adânc.

— Este, spuse el după o clipă, o axiomă de drept, de o mare adâncime şi care se referă la ce îţi spuneam adineauri: dacă un cuget rău nu se naşte odată cu întocmire falsă, natura omenească respinge crima. Totuşi, civilizaţia ne-a dat nevoi, vicii, apetituri care au uneori forja de a ne face să înăbuşim instinctele noastre bune şi să ne îndrume spre rău. De aici ma-xima: „ Dacă vrei să-l descoperi pe vinovat, caută-l mai întâi pe cel căruia crima îi poate fi utilă”. Cui putea să-i servească dispariţia dumitale?

— Oh, nimănui! Însemnăm aşa de puţin.

— Nu răspunde astfel, căci răspunsul e lipsit şi de logică şi de filosofie. Totul e relativ, dragul meu prieten, de la regele care stânjeneşte pe viitorul său succesor, până la funcţionarul care îl stânjeneşte pe cel ce e supranumerar. Dacă regele moare, succesorul moşteneşte o coroană; dacă funcţionarul moare, supranumerarul moşteneşte o leafă de 1200 lire. Cele 1200 lire sunt lista lui civilă. Ele îi sunt tot aşa de necesare pentru a trăi, ca şi cele 12 milioane ale unui rege. Fiecare individ, de la treapta cea mai de jos până la cea mai înaltă a scării sociale, grupează în jurul său o mică lume de interese având vârtejurile şi atomii săi, asemenea lumilor lui Descartes. Numai că lumile acestea se lărgesc pe măsură ce urcă. O spirală răsturnată care se menţine printr-un joc de echilibru. Să revenim, deci, la lumea dumitale. Urma să fii numit căpitanul „Faraonului”?

— Da.

— Urma să te însori cu o fată frumoasă?

— Da.

— Avea cineva interes ca dumneata să nu devii căpitanul „Faraonului”? Avea cineva interes ca dumneata să nu te însori cu Mercédès? Răspunde mai întâi la prima întrebare – ordinea e cheia tuturor problemelor. Avea cineva interes ca dumneata să nu devii căpitanul „Faraonului”?

— Nu, eram foarte iubit pe bord. Dacă mateloţii ar fi putut să aleagă un conducător, sunt sigur că m-ar fi ales pe mine. Un singur om avea oarecari motive să-mi poarte pică. Avusesem, cu câtva timp înainte, o ceartă cu el şi îi propusesem un duel, pe care-l refuzase.

— Aha! Cum se numea omul acesta?

— Danglars.

— Ce era el pe bord?

— Agent contabil.

— Dacă deveneai căpitan, l-ai fi ţinut la postul lui?

— Nu, dacă lucrul depindea de mine, căci mi se păruse că observ oarecari nereguli în socotelile lui.

— Bine, a asistat cineva la ultima dumitale convorbire cu căpitanul Leclère?

— Nu, eram singuri.

— A putut să audă cineva conversaţia dumneavoastră?

— Da, căci uşa era deschisă. Ba chiar… Ia stai… Da, da, Danglars a trecut pe acolo exact în momentul când căpitanul Leclère îmi încredinţa pachetul pentru marele mareşal.

— Bun, făcu abatele, suntem pe calea adevărului. Ai luat pe cineva cu dumneata jos când ai poposit pe insula Elba?

— Pe nimeni.

— Ţi s-a încredinţat o scrisoare?

— Da, de marele mareşal.

— Ce ai făcut cu scrisoarea?

— Am pus-o în portofoliu.

— Aveai portofoliul la dumneata? Cum putea să stea în buzunarul unui marinar un portofoliu cu o scrisoare oficială?

— Ai dreptate, portofoliul meu era pe bord.

— N-ai băgat pe bord scrisoarea în portofoliu?

— Ba da.

— Din Porto-Ferrajo până pe bord ce-ai făcut cu scrisoarea?

— Am ţinut-o în mână.

— Când ai urcat pe „Faraon”, a putut să vadă oricine că ţineai o scrisoare?

— Da.

— Danglars ca şi ceilalţi?

— Danglars ca şi ceilalţi.

— Acum ascultă-mă: adună-ţi toate amintirile şi reconstituie. Cum era conceput denunţul?

— O, da. L-am recitit de trei ori şi fiecare cuvânt mi-a rămas în memorie.

— Repetă-mi-l.

Dantès se reculese o clipă.

— Iată-l, spuse el, textual:         

„Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantès, secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, după ce s-a oprit la Neapole şi Porto-Ferrajo, i-au fost încredinţate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci scrisoarea se va găsi la el, sau la părintele său, sau în cabina sa pe bordul «Faraonului».”

Abatele înălţă din umeri.

— E limpede ca lumina zilei, spuse el. Trebuie să fi avut inima tare naivă şi bună pentru a nu fi ghicit lucrul din capul locului.

— Crezi? Exclamă Dantès. Oh, ar fi o mare mârşăvie!

— Cum era scrisul obişnuit al lui Danglars?

— Un scris aplecat.

— Cum era scrisul scrisorii anonime?

— Un scris răsturnat.

Abatele zâmbi.

— Contrafăcut, nu-i aşa?

— Prea sigur ca să fie contrafăcut.

— Aşteaptă, spuse el.

Luă pana, sau mai bine zis, ceea ce el numea pană, o înmuie în cerneală şi scrise cu mâna stângă pe o cârpă preparată în acest scop, primele două sau trei rânduri ale denunţului.

Dantès se trase înapoi şi îl privi pe abate aproape cu groază.

— O, e uimitor, exclamă el, cât de mult seamănă scrisul acela cu a-cesta.

— Ceea ce înseamnă că denunţul fusese scris cu mâna stângă. Am observat un lucru, continuă abatele.

— Care?

— Că toate scrisorile scrise cu mâna dreaptă sunt variate şi că toate scrisorile scrise cu mâna stângă se aseamănă.

— Va să zică, ai văzut, ai observat?

— Să continuăm.

— O, da, da!

— Să încercăm la a doua chestiune.

— Ascult.

— Avea cineva interes ca dumneata să nu te însori cu Mercédès?

— Da, un tânăr care o iubea.

— Cum îl cheamă?

— Fernand.

— E un nume spaniol?

— Era catalan.

— Crezi că acesta era capabil să scrie scrisoarea?

— Nu, acesta mi-ar fi dat o lovitură de cuţit, atâta tot.

— Da, e în firea spaniolă, un asasinat. O laşitate însă nu.

— De altminteri, continuă Dantès, el nu avea habar de toate amănuntele cuprinse în denunţ.

— Nu le-ai împărtăşit nimănui?

— Nimănui.

— Nici chiar iubitei dumitale?

— Nici chiar logodnicei mele.

— Atunci e Danglars.

— O, acum sunt sigur.

— Aşteaptă… Danglars îl cunoştea pe Fernand?

— Nu… ba da… Îmi amintesc…

— Ce?

— Cu două zile înainte de căsătoria mea i-am văzut împreună, la masă, sub umbrarul bătrânului Pamphile. Danglars era prietenos şi batjocoritor. Fernand era palid şi tulburat.

— Erau singuri?

— Nu, aveau cu ei un al treilea tovarăş, cunoscut apropiat al meu care, fără îndoială, le făcuse cunoştinţă: un croitor cu numele de Caderousse, dar acesta era beat. Ia stai… Ia stai… Cum de nu mi-a reamintit până acum? Lângă masa la care beau, am văzut o călimară, hârtie, condeie (Dantès duse mâna la frunte). Oh, ticăloşii, ticăloşii!

— Vrei să mai ştii ceva? Spuse abatele râzând.

— Da, da, deoarece dumneata gândeşti totul, deoarece vezi limpede în toate, vreau să ştiu de ce n-am fost interogat decât o dată, de ce nu mi s-au dat judecători şi cum de sunt condamnat fără judecată.

— Oh, asta e ceva mai grav, spuse abatele. Justiţia are căi sumbre şi misterioase, pe care le pătrunzi anevoie. Ceea ce noi am făcut până acum cu privire la prietenii dumitale era un joc de copii. Va trebui, în privinţa aceasta, să-mi dai indicaţiile cele mai precise.

— Haide, cercetează-mă, căci dumneata vezi mai limpede în viaţa mea decât eu însumi.

— Cine te-a interogat? Procurorul regal, substitutul, judecătorul de instrucţie?

— Substitutul.

— Era tânăr, sau bătrân?

— Tânăr: douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani.

— Nu e corupt încă, dar ambiţios, spuse abatele. Cum s-a purtat cu dumneata?

— Mai degrabă blând decât sever.

— I-ai povestit totul?

— Totul.

— Şi felul lui de a se purta s-a schimbat în cursul interogatoriului?

— O clipă purtarea lui s-a schimbat când a citit scrisoarea care mă compromitea. Părea copleşit parcă de nenorocirea mea.

— De nenorocirea dumitale?

— Da.

— Şi eşti sigur că el deplângea nenorocirea dumitale?

— Mi-a dat cel puţin o mare dovadă despre simpatia lui.

— Anume?

— A ars singura piesă care mă putea compromite.

— Care? Denunţul?

— Nu, scrisoarea.

— Eşti sigur?

— Lucrul s-a petrecut în faţa mea.

— Situaţia se schimbă. Omul acesta ar putea să fie o făptură mult mai mârşavă decât îţi închipui.

— Pe cinstea mea, mă faci să mă înfior, spuse Dantès. Aşadar, lumea e populată de tigri şi de crocodili?!

— Da. Atât numai că tigrii şi crocodilii cu două picioare sunt mai periculoşi decât ceilalţi.

— Să continuăm, să continuăm.

— Cu plăcere. A ars scrisoarea, spui?

— Da, spunându-mi: „Vezi, nu există decât dovada asta contra dumitale, şi-o nimicesc”.

— Purtarea e prea sublimă ca să fie naturală.

— Crezi?

— Sunt sigur. Cui era adresată scrisoarea?

— Domnului Noirtier, strada Coq-Héron No. 13, la Paris.

— Poţi să presupui că substitutul dumitale avea vreun interes ca scrisoarea să dispară?

— Poate că da. Căci m-a silit să făgăduiesc în două sau trei rânduri, în interesul meu – spunea el – că nu voi vorbi nimănui despre scrisoarea aceasta şi m-a pus să jur că nu voi pronunţa numele scris pe adresă.

— Noirtier?… Repetă abatele, Noirtier? Am cunoscut un Noirtier la Curtea fostei regine a Etruriei, un Noirtier care fusese girondin sub revoluţie. Cum îl chema pe substitutul dumitale?

— De Villefort.

Abatele izbucni în râs.

Dantès îl privi buimăcit.

— Ce ai? Spuse el.

— Vezi raza asta de lumină? Întrebă abatele.

— Da.

— Ei bine, totul e acum pentru mine mai clar decât raza asta străvezie şi luminoasă. Biet copil, biet tânăr! Şi a fost bun cu dumneata magistratul?

— Da.

— Vrednicul substitut a ars, a nimicit scrisoarea?

— Da.

— Cinstitul furnizor al călăului te-a pus să juri că nu vei pronunţa niciodată numele de Noirtier?

— Da.

— Sărmane orb, ştii cine era acest Noirtier?… Noirtier era părintele lui.

Dacă trăsnetul ar fi văzut la picioarele lui Dantès, săpând un abis în fundul căruia se deschidea infernul, efectul produs asupra lui ar fi fost mai puţin prompt, mai puţin electric, mai puţin zdrobitor decât neaşteptatele cuvinte. Se ridică apucându-şi capul în mâini, ca pentru a-l împiedica să explodeze.

— Părintele lui, părintele lui? Exclamă el.

— Da, părintele lui, pe care îl cheamă Noirtier de Villefort, reluă abatele.

O lumină fulgerătoare trecu atunci prin creierul deţinutului, tot ce rămăsese întunecos fu în chiar clipa aceea fulgerat de o lumină strălucitoare. Tărăgănările lui Villefort în timpul interogatoriului, scrisoarea nimicită, jurământul cerut, glasul, implorator aproape, al magistratului, care, în loc să ameninţe, implora parcă, totul îi reveni în memorie. Scoase un strigăt, se clătină o clipă ca un om beat, apoi se năpusti prin deschizătura care ducea de la celula abatelui la a sa:

— Oh, trebuie să fiu singur, spuse el, ca să cuget la toate astea.

Şi, ajungând în carcera sa, căzu pe patul unde temnicerul îl găsi seara stând cu ochii ficşi, cu trăsăturile contractate, dar neclintit şi mut ca o statuie.

În ceasurile de meditaţie care se scurseră ca nişte secunde, el luase o hotărâre cumplită şi făcuse un jurământ formidabil.

Un glas îl trezi pe Dantès din reverie: acela al abatelui Faria care, primind la rându-i vizita temnicerului, venise să-l invite pe Dantès să cineze cu el. Calitatea de nebun recunoscut şi, mai cu seamă de nebun amuzant îi acorda bătrânului prizonier câteva privilegii, ca de exemplu, acela de a avea o pâine ceva mai albă şi o sticluţă cu vin, duminica. Iar astăzi era tocmai duminică şi abatele venise să-l invite pe tânărul tovarăş să împartă cu el pâinea şi vinul.

Dantès îl urmă. Toate liniile chipului său se refăcuseră şi îşi reluaseră locul obişnuit; dar cu o rigiditate şi o tărie, dacă se poate spune astfel, care trădau o hotărâre luată. Abatele îl privi fix.

— Îmi pare rău că te-am ajutat în cercetările dumitale şi că ţi-am spus cele ce ţi-am spus, glăsui el.

— De ce? Întreba Dantès.

— Pentru că ţi-am infiltrat în inimă un sentiment care nu exista într-însa: răzbunarea.

Dantès zâmbi.

— Să vorbim despre altceva, spuse el.

Abatele îl privi încă o clipă şi clătină cu tristeţe din cap. Pe urmă, aşa cum Dantès îl rugase, vorbi despre altceva.

Bătrânul deţinut era dintre oamenii a căror conversaţie, asemenea aceleia a oamenilor care au suferit mult, conţine informaţii numeroase şi un interes susţinut. Dar ea nu era egoistă, iar nefericitul nu pomenea niciodată de nenorocirile sale.

Dantès îi asculta cu admiraţie fiecare cuvânt: unele corespundeau anumitor idei pe care le avea şi anumitor cunoştinţe care erau de resortul meseriei sale de marinar, altele se refereau la locuri necunoscute şi – ca acele aurore boreale care îi luminează pe navigatori la latitudinile australe – arătau tânărului peisaje şi orizonturi noi, iluminate de luciri fantastice. Dantès înţelese câtă fericire ar fi pentru o alcătuire inteligentă să urmeze spiritul acesta ridicat pe înălţimile morale, filosofice sau sociale pe care el era deprins să se joace.

— Ar trebui să mă înveţi câte ceva din ce ştii dumneata, spuse Dantès, măcar pentru ca să nu te plictiseşti cu mine. Am impresia că, de bună seamă, preferi singurătatea.

— Unui tovarăş fără educaţie şi fără însemnătate, aşa cum sunt eu. Dacă consimţi la cererea mea, mă oblig să nu-ţi mai vorbesc de evadare.

Abatele zâmbi.

— Oh, copilul meu, spuse el, ştiinţa omenească e tare mărginită, iar după ce te voi fi învăţat matematicile, fizica, istoria şi cele trei sau patru limbi vii pe care le vorbesc, vei şti ce ştiu eu: iar toată această ştiinţă voi putea s-o torn doar în doi ani, din spiritul meu într-al dumitale.

— În doi ani? Spuse Dantès. Crezi că aş putea să învăţ toate aceste lucruri în doi ani?

— În aplicarea lor, nu. În principiile lor, da. A învăţa nu înseamnă a şti. Există ştiutori şi există savanţi: pe unii îi face memoria, pe alţii filosofia.

— Dar filosofia nu se poate învăţa?

— Filosofia nu se învaţă. Filosofia este împreunarea ştiinţelor dobândite cu geniul care le aplică. Filosofia e norul strălucitor pe care Crist a pus piciorul pentru a urca la cer.

— Haide, spuse Dantès, ce mă înveţi întâi? Sunt grăbit să încep, mi-e sete de ştiinţă.

— Totul! Spuse abatele.

Într-adevăr, din seara aceea, deţinuţii întocmiră un plan de educaţie care începu să fie executat de a doua zi. Dantès avea o memorie prodigioasă, o uşurinţă extremă de concepţie. Dispoziţia matematică a spiritului său îl făcea apt să înţeleagă totul prin calcul, în timp ce poezia marinarului corija tot ce putea să fie prea material în demonstraţia redusă la uscăciunea cifrelor, sau la rectitudinea liniilor. Ştia, de altminteri, italiana şi puţin din greaca pe care o învăţase în călătoriile sale din Orient. Cu ajutorul acestor două limbi, înţelese curând mecanismul tuturor celorlalte, iar după şase luni începu să vorbească spaniola, engleza şi germana.

Aşa cum îi spuse abatele Faria, fie că distracţia oferită de studiu îi ţinea loc de libertate, fie că – precum l-am mai văzut —, respectuos rigid faţă de cuvântul său, el nu mai pomenea de evadare, iar zilele se scurgeau pentru dânsul repezi şi instructive. După un an era alt om.

În ce-l priveşte pe abatele Faria, Dantès observa că, în ciuda distracţiei pe care prezenţa sa o adusese captivităţii lui, el se posomora din zi în zi. Un gând neîncetat şi etern părea că îi împresoară mintea. Cădea în reverii profunde, ofta fără voie, se ridica deodată, îşi încrucişa braţele şi se plimba mohorât în jurul carcerei.

Într-o zi, se opri brusc în mijlocul unuia din cercurile repetate de o sută de ori, pe care le descria în jurul încăperii şi exclamă:

— O, dacă nu ar fi santinele!

— Santinelele n-au să fie decât atâta timp cât ai să vrei dumneata, spuse Dantès, care îi urmărise gândul prin cutia creierului ca printr-un cristal.

— Ţi-am spus, răspunse abatele, că eu mă dau în lături din faţa unei crime.

— Şi totuşi, crima, dacă e săvârşită, va fi săvârşită din instinctul conservării noastre, dintr-un sentiment de apărare personală.

— N-are a face, nu voi putea.

— Te gândeşti totuşi.

— Mereu, mereu, murmură abatele.

— Şi ai găsit un mijloc, nu-i aşa? Îl întrebă repede Dantès.

— Da, dacă s-ar întâmpla să fie pusă pe galerie o santinelă oarbă şi surdă.

— Va fi oarbă, va fi surdă, răspunse tânărul cu un accent de hotărâre care îl înfricoşă pe abate.

— Nu, nu! Exclamă el. Cu neputinţă!

Dantès vru să-l reţină asupra acestui subiect, dar abatele clătină din cap şi refuză să mai răspundă.

Trecură trei luni.

— Eşti tare? Îl întrebă într-o zi abatele pe Dantès.

Fără să răspundă, Dantès luă dalta, o îndoi ca pe o potcoavă şi o îndreptă la loc.

— Te-ai obliga să nu ucizi santinela decât în caz de absolută nevoie?

— Da, pe onoarea mea.

— Atunci, spuse abatele, vom putea să executăm planul nostru.

— Şi cât timp ne va trebui pentru executarea lui?

— Cel puţin un an.

— Dar am putea să ne-apucăm de lucru?

— Imediat.

— Uite, vezi, am pierdut un an! Exclamă Dantès.

— Crezi că l-am pierdut? Spuse abatele.

— O, iartă-mă, iartă-mă! Exclamă Edmond roşind.

— Sst, spuse abatele. Omul nu e niciodată decât om şi încă dumneata eşti unul dintre cei mai buni pe care i-am cunoscut. Ascultă planul meu.

Abatele arătă atunci lui Dantès un desen pe care îl schiţase: planul încăperii sale, al aceleia a lui Dantès şi al coridorului care le lega una de alta. În mijlocul galeriei el fixă un şanţ la fel cu acelea care se practică în mine. Şanţul îi ducea pe ambii prizonieri sub galeria unde se plimba santinela. Ajunşi aici, ei făceau o scobitură largă, desprindeau una din lespezile care formau pardoseala galeriei. La un moment dat, lespedea se afunda sub greutatea soldatului care dispărea înghiţit de scobitură; Dantès se năpustea asupra lui în momentul când, ameţit de cădere, el nu se putea apăra, îl lega, îi punea un căluş şi atunci amândoi, trecând printr-una din ferestrele galeriei, coborau pe zidul exterior cu ajutorul scării de frânghie şi fugeau.

Dantès bătu din palme, iar ochii îi scânteiară de bucurie. Planul era aşa de simplu încât trebuia să izbutească.

Minerii se apucară în aceeaşi zi de lucru, cu atât mai multă tragere de inimă, cu cât munca urma unui lung repaus şi nu făcea decât să continue, după toate probabilităţile, cugetarea intimă şi secretă a amândurora.

Nu-i întrerupea altceva decât ora la care fiecare era nevoit să se înapoieze în carcera sa pentru a primi vizita temnicerului. Se deprinseseră de altminteri să distingă, după zgomotul imperceptibil al paşilor, momentul când omul cobora, astfel că niciodată ei n-ar fi fost prinşi fără veste. Pământul pe care-l extrăgeau din noua galerie şi care ar fi umplut în cele din urmă vechiul coridor, era aruncat puţin câte puţin, cu precauţii extraordinare, printr-una sau printr-alta din ferestrele carcerei lui Dantès sau al lui Faria: îl pulverizau cu grijă, iar vântul nopţii îl ducea departe fără să lase urme.

Trecu mai mult de un an în munca aceasta, îndeplinită cu o daltă, un cuţit şi o pârghie de lemn. În decursul acestui an, în timp ce continuau să lucreze, Faria continua instruirea lui Dantès, vorbindu-i când o limbă, când alta, învăţându-l istoria naţiunilor şi a marilor oameni care lăsau din timp în timp, în urma lor, una din acele dâre luminoase ce se numeşte glorie. Abatele, om de lume, din lumea mare, avea pe deasupra, în manierele sale, o măreţie melancolică, din care, graţie spiritului de asimilare cu care natura îl înzestrase, Dantès se pricepu să extragă acea politeţe elegantă ce-i lipsea şi purtările aristocratice, care nu se capătă de obicei decât prin contactul cu clasele ridicate sau cu societatea oamenilor superiori.

După 15 luni, gaura era gata; scobitura era făcută sub galerie; se auzea umbletul santinelei, iar cei doi lucrători, siliţi să aştepte o noapte întunecoasă şi fără lună pentru ca evadarea lor să fie şi mai sigură, nu mai aveau decât o teamă: ca solul să nu se năruiască prea devreme sub picioarele soldatului. Neajunsul fu înlăturat, punând o mică grindă, pe care o găsiseră la temelii, ca suport. Dantès era ocupat cu aşezarea ei, când îl auzi deodată pe abatele Faria rămas în camera tânărului unde se îndeletnicea cu ascuţirea unei pene, destinată să ţină scara de frânghie; abatele îl chema cu un accent de durere. Dantès intră repede şi îl zări pe abate în picioare, în mijlocul încăperii, palid, cu sudoarea pe frunte, cu mâinile crispate.

— Vai, ce e? Exclamă Dantès.

— Repede, repede, ascultă-mă! Spuse abatele.

Dantès privi chipul livid al lui Faria, ochii lui încercănaţi de un cerc vânăt, buzele-i albe, părul zbârlit; şi, de spaimă, dădu drumul din mână dălţii.

— Dar ce s-a întâmplat? Strigă Edmond.

— Sunt pierdut, spuse abatele. Ascultă-mă. Un rău cumplit, ucigător poate, mă va cuprinde; accesul soseşte, îl simt; am fost atins de el cu un an înainte de încarcerarea mea. Nu există pentru răul acesta decât un leac; ţi-i voi spune: aleargă repede la mine, ridică piciorul patului, piciorul e scobit; vei găsi acolo o sticluţă de cristal, plină pe jumătate cu o licoare roşie. Ad-o; sau, mai bine zis, nu, nu, aş putea să fiu surprins aici, ajută-mă să mă întorc la mine cât mai am oarecari puteri. Cine ştie ce se va întâmpla în timpul cât va dura accesul!

Fără să-şi piardă capul, deşi nenorocirea care îl izbea era imensă, Dantès coborî în coridor, târând după sine pe nefericitul tovarăş şi – aducându-l cu trudă infinită până la extremitatea opusă – ajunse în camera abatelui. Îl depuse pe pat.

— Mulţumesc, spuse abatele, înfiorându-se din toate mădularele, ca şi cum ieşea dintr-o apă îngheţată. Uite, răul vine, am să cad în catalepsie; poate că n-am să fac nici o mişcare, poate că n-am să scot un geamăt; dar, de asemeni, poate că am să spumeg, că am să înţepenesc, că am să strig; caută să nu se audă strigătele mele; e important lucrul acesta, căci, atunci poate mă vor muta în altă cameră şi vom fi despărţiţi pentru totdeauna. Când mă vei vedea nemişcat, rece şi cum s-ar spune, mort, abia în clipa aceea – auzi?

— Descleştează-mi dinţii cu cuţitul, prelinge în gura mea opt până la zece picături din licoarea aceasta, şi-mi voi reveni, poate.

— Poate? Exclamă îndurerat Dantès.

— Ajutor! Ajutor! Strigă abatele; mă… Mă. Mă.

Accesul fu aşa de subit şi de violent, încât nefericitul deţinut nu mai putu să termine cuvântul început; un nor trecu pe fruntea sa, fulgerător şi întunecat ca furtunile mării. Criza îi dilată ochii, îi strâmbă gura, îi împurpură obrajii. Se zvârcoli, spumegă, mugi; dar aşa cum el îi recomandase, Dantès îi înăbuşi strigătele sub pătură. Criza dură două ceasuri. Atunci, mai ţeapăn decât un obiect, mai palid şi mai rece decât marmura, mai frânt decât o trestie călcată în picioare, căzu, se chirci într-o ultimă convulsie şi deveni livid.

Edmond aşteptă ca moartea aparentă să cotropească trupul şi să-l îngheţe; atunci luă cuţitul, introduse lama între dinţi, descleştă cu trudă nespusă fălcile crispate, numără una după alta zece picături din licoarea roşie şi aşteptă.

Se scursese un ceas fără ca bătrânul să facă cea mai mică mişcare. Dantès se temea că a aşteptat prea mult şi-l privea cu mâinile înfundate în păr. În sfârşit, o culoare uşoară apăru pe obraji, ochii, care rămăseseră deschişi, fără vedere, îşi recăpătară privirea, un suspin slab scăpă din gură, făcu o mişcare.

— E salvat! E salvat! Strigă Dantès.

Bolnavul nu putea încă să vorbească, dar întinse cu o încordare vădită mâna spre uşă. Dantès ascultă şi auzi paşii temnicerului; erau orele şapte şi Dantès n-avusese răgazul să măsoare timpul.

Tânărul se năpusti spre deschizătură, se afundă în ea, potrivi lespedea deasupra capului şi intră la el.

Peste o clipă uşa se deschise şi, ca de obicei, temnicerul îl găsi pe pat.

De îndată ce acesta întoarse spatele, de îndată ce zgomotul paşilor se pierdu pe coridor, Dantès, mistuit de nelinişte, porni înapoi, fără să se gândească la mâncare, pe drumul pe care îl făcuse şi, ridicând lespedea cu capul, intră în camera abatelui.

Acesta îşi revenise în fire, dar stătea tot întins, ţeapăn, fără puteri, pe pat.

— Nu credeam că am să te mai văd, îi spuse lui Dantès.

— De ce? Întrebă tânărul; credeai că vei muri?

— Nu; dar totul este gata pentru evadarea dumitale şi credeam că ai să evadezi.

Roşeaţa indignării coloră obrajii lui Dantès.

— Fără dumneata? Exclamă el. M-ai crezut într-adevăr capabil de aceasta?

— Acum văd că m-am înşelat, spuse bolnavul. Oh, sunt tare slab, tare frânt, tare distrus.

— Curaj, îţi vor reveni forţele, spuse Dantès, aşezându-se lângă patul lui Faria şi luându-i mâinile.

Abatele clătină din cap.

— Ultima oară, spuse el, accesul a durat o jumătate de ceas, după care mi s-a făcut foame şi m-am ridicat singur; astăzi nu-mi pot mişca nici piciorul, nici braţul drept. Capul mi-e împăienjenit, ceea ce dovedeşte o îngrămădire de sânge la creier. A treia oară voi rămâne paralizat complet, sau voi muri deodată.

— Nu, nu, linişteşte-te, nu vei muri; al treilea acces dacă te cuprinde, te va găsi liber. Te voi salva ca şi acum şi mai bine decât acum, căci vom avea toate ajutoarele necesare.

— Dragul meu, spuse bătrânul, nu te amăgi; criza care a trecut m-a condamnat la închisoare veşnică; pentru a fugi trebuie să pot merge.

— Ei bine, vom aştepta opt zile, o lună, două luni dacă trebuie; în intervalul acesta îţi vor reveni forţele; totul e pregătit pentru fuga noastră şi avem libertatea de a alege ora şi momentul. În ziua când te vei simţi destul de tare ca să înoţi, în ziua aceea vom pune planul în aplicare.

— Nu voi mai înota, spuse Faria; braţul acesta e paralizat, nu pentru o zi, ci pentru totdeauna. Ridică-l şi vezi cât cântăreşte.

Tânărul ridică braţul care recăzu insensibil. Scoase un oftat.

— Nu-i aşa, Edmond, că eşti convins acum? Spuse Faria; crede-mă, ştiu ce spun: de la primul atac pe care l-am avut, am meditat mereu. Îl aşteptam, căci e o moştenire de familie; tata a murit la a treia criză, bunicul meu de asemenea. Medicul care mi-a compus licoarea aceasta şi care nu e altul decât faimosul Cabanis, mi-a prezis aceeaşi soartă.

— Medicul se înşeală, strigă Dantès; cât priveşte paralizia dumitale, ea nu mă stânjeneşte; te voi lua pe umeri şi voi înota susţinându-te.

— Copilule, glăsui abatele, eşti marinar, eşti înotător, ştii prin urmare că un om încărcat cu o astfel de povară nu ar face nici 80 de metri pe mare. Nu te mai lăsa amăgit de himerele care nu pot înşela inima dumitale admirabilă; voi rămâne deci aici până va suna ora izbăvirii mele, care nu mai poate să fie acum decât aceea a morţii. Dumneata fugi, pleacă. Eşti tânăr, isteţ şi puternic, nu te nelinişti de mine, te dezleg de cuvânt.

— Bine, spuse Dantès, bine, atunci voi rămâne şi eu.

Apoi, ridicându-se şi întinzând o mână solemnă asupra bătrânului:

— Pe sângele lui Crist, jur că nu te voi părăsi” până la moartea dumitale!

Faria îl privi pe tânărul aşa de nobil, de simplu, de superior şi citi pe trăsăturile lui, însufleţite de expresia celui mai curat devotament, sinceritatea afecţiunii şi loialitatea jurământului.

— Haide, spuse bolnavul, accept, mulţumesc.

Pe urmă, întinzându-i mâna:

— Vei fi poate răsplătit pentru devotamentul acesta aşa de dezinteresat, îi spuse el; dar, deoarece eu nu pot şi dumneata nu vrei să pleci, trebuie să astupăm subterana făcută sub galerie. Soldatul ar putea să descopere, mergând, sonoritatea locului scobit, să atragă atenţia unui inspector şi atunci am fi descoperiţi şi despărţiţi. Du-te şi fă treaba aceasta la care eu, din nefericire, nu mai pot să te ajut; munceşte toată noaptea, dacă trebuie şi nu reveni la mine decât mâine dimineaţă, după vizita temnicerului. Îţi voi spune ceva important.

Dantès luă mâna abatelui, care îl linişti printr-un zâmbet şi ieşi cu supunerea şi respectul pe care le purta bătrânului prieten.