Capitolul XXXV Doamna de Saint-Méran

Într-adevăr, se petrecuse o scenă lugubră în casa domnului de Villefort.

După plecarea femeilor la balul unde toate stăruinţele doamnei de Villefort nu l-au putut determina pe soţul ei s-o întovărăşească, procurorul regal se închisese, potrivit obiceiului, în cabinet cu un teanc de dosare care ar fi înfricoşat pe oricine altul, dar care, în timpurile obişnuite ale vieţii sale, abia izbuteau să-i satisfacă apetitul robust de muncitor.

De data asta însă dosarele constituiau un pretext. Villefort nu se zăvora să lucreze, ci să cugete; şi, cu uşa încuiată, după ce dăduse ordin să nu fie deranjat decât pentru lucruri importante, el se aşeză în jilţ şi începu să se gândească încă o dată la toate întâmplările care, de şapte-opt zile, revărsau cupa mâhnirilor sumbre şi a amintirilor amare.

Atunci, în loc să pună mâna pe dosarele grămădite în faţă-i, deschise un sertar al biroului, mişcă un resort şi scoase teancul notelor sale personale, manuscrise de preţ printre care clasase şi etichetase cu cifre cunoscute numai de el numele tuturor celor care, în cariera sa politică, în chestiuni băneşti, în urmăriri de barou sau în misterioase iubiri, îi deveniseră duşmani.

Numărul lor era formidabil astăzi, când începuse să tremure; şi, cu toate acestea, numele acestea, oricât de puternice şi de formidabile erau, îl făcuseră de multe ori să zâmbească, aşa cum zâmbeşte călătorul care, de pe culmea muntelui, priveşte la picioare piscurile ascuţite, drumurile impracticabile şi marginile prăpăstiilor pe lângă care, ca să ajungă sus, s-a căţărat îndelung şi greu.

După ce trecu toate numele acestea în revistă, după ce le reciti, le studie, le comentă pe liste, clătină din cap.

— Nu, murmură el, niciunul dintre duşmani n-ar fi aşteptat răbdător până astăzi, ca să mă strivească acum cu secretul lui. Uneori, precum spune Hamlet, zvonul celor mai adânc îngropate lucruri iese din pământ şi, asemeni luminilor fosforului, aleargă jucăuşe prin aer; dar ele sunt flăcări care luminează un moment şi se pierd. Corsicanul va fi istorisit întâmplarea aceea vreunui preot care, la rându-i, a povestit-o. Domnul de Monte-Cristo a aflat-o, desigur. Şi pentru a se lămuri…

Dar ce interes avea să se lămurească? Reluă Villefort după o clipă de reflexie; ce interes are domnul de Monte-Cristo, domnul Zaccone, fiul unui armator din Malta, exploatatorul unei mine de argint în Thesalia, venit pentru prima oară în Franţa, să se lămurească în privinţa unui fapt sumbru, misterios şi inutil ca acesta? Din informaţiile incoerente care mi-au fost date de abatele Busoni şi de lordul Wilmore, de prieten şi de duşman, un singur lucru reiese limpede, precis, categoric: că niciodată, în nici un caz, în nici o împrejurare, n-a putut să existe cel mai neînsemnat contact între mine şi el.

Villefort îşi spunea însă cuvintele acestea fără să le dea crezare. Lucrul cel mai cumplit pentru el nu era totuşi revelaţia, căci putea să tăgăduiască sau să răspundă, se neliniştea prea puţin de acel Mane, Thekel, Phares care se arăta deodată, cu litere de sânge, pe perete; ceea ce îl neliniştea era să cunoască făptura a cărui mână le scrisese.

În momentul în care încerca să se liniştească şi când, în locul viitorului politic pe care, în visurile sale ambiţioase, îl întrevăzuse uneori, îşi făurea, cu teama de a nu trezi inamicul adormit de atât de multă vreme, un viitor restrâns la bucuriile căminului, răsună în curte huruitul unei trăsuri. Auzi apoi, pe scară, mersul unei persoane vârstnice, apoi nişte bocete şi nişte exclamaţii pe care servitorii le scot de obicei când vor să devină interesaţi prin durerea stăpânilor.

Se grăbi să tragă zăvorul cabinetului şi, curând, fără să fie anunţată, o doamnă bătrână intră cu şalul pe braţ şi cu pălăria în mână. Părul alb dezvăluia o frunte mată ca fildeşul îngălbenit, iar ochii, la colţurile cărora vârsta săpase zbârcituri profunde, dispăreau aproape sub năvala lacrimilor.

— O, domnule, spuse ea, o domnule, ce nenorocire! Am să mor şi eu… Da, cu siguranţă că am să mor.

Şi căzând în jilţul cel mai apropiat de uşă, izbucni în suspine.

Servitorii stăteau în prag şi, neîndrăznind să meargă mai departe, se uitau la bătrânul servitor al lui Noirtier care, auzind din camera stăpânului zgomotul, alergase şi el. Villefort se sculă şi veni repede în întâmpinarea soacrei sale, căci ea era.

— Vai, Doamne, întrebă el, ce s-a întâmplat, ce vă zguduie astfel? De ce nu vă însoţeşte domnul de Saint-Méran?

— Domnul de Saint-Méran a murit, rosti bătrâna marchiză fără introducere, fără expresie şi oarecum buimacă.

Villefort se trase înapoi un pas şi îşi bătu mâinile una de alta.

— A murit? Îngăimă el, a murit aşa… Subit?

— Acum opt zile, continuă doamna de Saint-Méran, ne-am urcat împreună în trăsură, după masă. Domnul de Saint-Méran era suferind de câteva zile; cu toate acestea gândul de a o revedea pe scumpa noastră Valentine îi dădea curaj şi, în ciuda durerilor, a ţinut să plece, dar la şase leghe de Marsilia a fost cuprins, după ce luase pastilele lui obişnuite, de un somn aşa de adânc încât nu mi se părea natural. Şovăiam totuşi să-l trezesc, când mi se păru că figura lui se roşeşte şi că vinele de la tâmple bat mai tare ca de obicei. Cu toate acestea, pentru că se întuneca şi nu mai vedeam nimic, îl lăsai să doarmă. Curând apoi, el scoase un strigăt înăbuşit, sfâşietor, ca al cuiva care suferă în vis şi îşi răsturnă cu o mişcare capul pe spate. Strigai valetul, dădui ordin să se oprească poştalionul, îl strigai pe domnul de Saint-Méran, îi dădui să respire din flaconul cu săruri, dar totul se sfârşise; era mort şi aşa, alături de cadavrul lui, ajunsei la Aix.

Villefort stătea buimăcit, cu gura căscată.

— Şi aţi chemat un medic, fără îndoială…

— Imediat, dar, după cum ţi-am spus, era prea târziu.

— Nici vorbă. Cel puţin a putut să constate boala de care bietul marchiz murise?

— O, da, domnule, mi-a spus, se pare că e vorba de o apoplexie fulgerătoare.

— Şi ce aţi făcut atunci?

— Domnul de Saint-Méran spusese totdeauna că, dacă moare departe de Paris, doreşte ca trupul său să fie adus în cavoul familiei. Am dat dispoziţii să fie pus într-un sicriu de plumb, iar eu îl premerg cu câteva zile.

— Biata mamă! Spuse Villefort, astfel de lovituri la vârsta dumneavoastră…

— Dumnezeu mi-a dat puteri până la capăt, de altminteri, scumpul marchiz ar fi făcut desigur pentru mine ceea ce am făcut eu pentru el. E drept că, de când l-am lăsat acolo, am impresia că sunt nebună. Nu mai pot plânge, e drept, se spune că la vârsta mea omul nu mai are lacrimi, cred cu toate acestea că, atâta vreme cât suferim, ar trebui să putem plânge. Unde e Valentine, domnule? Pentru ea veneam noi, vreau s-o văd pe Valentine.

Villefort gândi că ar fi groaznic să răspundă că Valentine este la bal, spuse marchizei numai că nepoata ei a ieşit cu mama vitregă şi că va fi înştiinţată.

— Îndată, domnule, îndată, te rog! Glăsui bătrâna.

Villefort o luă de braţ pe doamna de Saint-Méran şi o conduse în apartamentul ei.

— Odihneşte-te, mamă, îi spuse el.

Marchiza îşi înălţă capul la auzul acestui cuvânt şi văzându-l pe omul care îi reamintea de fiica atât de regretată şi care, pentru ea, retrăia în Valentine, se simţi zguduită de cuvântul mamă, începu să plângă şi căzu în genunchi, într-un jilţ, unde îşi îngropă capul, suspinând.

Villefort o lăsă în grija femeilor, în timp ce bătrânul Barrois urca înspăimântat la stăpânul său; căci nimic nu înspăimântă mai mult pe bătrâni decât moartea care se depărtează o clipă de ei, lovind un alt bătrân. Apoi, în vreme ce doamna de Saint-Méran, îngenuncheată încă, se ruga din inimă, domnul de Villefort trimise după o trăsură de piaţă şi veni el însuşi la doamna de Morcerf să-şi ia nevasta şi fiica. Era aşa de palid când se ivi în uşa salonului, încât Valentine alergă la el, strigând:

— Tată, s-a întâmplat vreo nenorocire?

— Valentine, a sosit bunica ta, spuse domnul de Villefort.

— Dar bunicul? Întrebă fata tremurând.

Domnul de Villefort nu răspunse decât oferind fiicei sale braţul.

Era şi timpul: cuprinsă de ameţeală, Valentine se clătină, doamna de Villefort se grăbi s-o susţină şi îşi ajută soţul s-o ducă spre trăsură, spunând:

— Ciudat! Cine şi-ar fi putut închipui? Da, ciudat!

Şi familia dezolată fugi astfel, întinzându-şi tristeţea ca un zăbranic peste restul seratei.

La piciorul scării Valentine îl găsi pe Barrois care o aştepta:

— Domnul Noirtier doreşte să vă vadă în seara aceasta, şopti el.

— Spune-i că am să vin când am să ies de la bunica, glăsui Valentine.

Fata înţelesese, cu gingăşia sufletului ei, că doamna de Saint-Méran avea în momentul acela mai multă nevoie de dânsa.

Valentine îşi găsi bunica în pat; mângâieri mute, îndurerări ale inimii, suspine întretăiate, lacrimi arzătoare – iată singurele amănunte ce pot fi istorisite în legătură cu întrevederea aceasta, la care asista, lângă braţul soţului ei, doamna de Villefort, plină de respect, aparent cel puţin, pentru biata văduvă.

După o clipă ea se plecă la urechea soţului:

— Cu îngăduinţa dumitale, şopti ea, e mai bine să mă retrag, căci vederea mea pare s-o mâhnească şi mai mult pe soacra dumitale.

Doamna de Saint-Méran o auzi.

— Da, da, şopti ea la urechea Valentinei, să se ducă, dar tu rămâi.

Doamna de Villefort ieşi şi Valentine rămase singură lângă patul bunicii, căci, consternat de moartea aceea neprevăzută, procurorul regal îşi urmă soţia.

Între timp Barrois se urcase la bătrânul Noirtier, acesta auzise gălăgia din casă şi îl trimisese, precum am spus, pe servitor să se intereseze.

La întoarcerea lui, ochii vii şi mai cu seamă inteligenţi îl cercetară pe mesager:

— Vai, domnule, spuse Barrois, s-a întâmplat o mare nenorocire: doamna de Saint-Méran e aici, iar soţul ei a murit.

Domnul de Saint-Méran şi Noirtier nu fuseseră legaţi niciodată printr-o prietenie profundă, cu toate acestea se cunoaşte efectul pe care îl face totdeauna asupra unui bătrân vestea morţii altui bătrân.

Noirtier îşi lăsă capul în piept ca un om copleşit, sau ca un om care gândeşte, apoi închise un singur ochi.

— Domnişoara Valentine? Întrebă Barrois.

Noirtier făcu semn că da.

— E la bal, domnul ştie aceasta, deoarece domnişoara a venit să-şi ia rămas bun în mare toaletă.

Noirtier închise din nou ochiul stâng.

— Da, vreţi s-o vedeţi?

Bătrânul făcu semn că aceasta dorea.

— S-au dus, fără îndoială, s-o caute la doamna de Morcerf. Am s-o aştept la întoarcere şi am să-i spun să vină la dumneavoastră. Da?

— Da, răspunse paraliticul.

Barrois pândi deci întoarcerea Valentinei şi, precum am văzut, îi expuse dorinţa bunicului.

Pe temeiul acestei dorinţi, Valentine se urcă la Noirtier după ce ieşi de la doamna de Saint-Méran, care, deşi agitată, cedase în cele din urmă oboselii şi dormea un somn tulburat.

Fusese pusă la îndemâna ei o mescioară pe care era o carafă cu oranjadă, băutura ei obişnuită şi un pahar.

Apoi, precum am spus, fata se depărtase de patul marchizei ducându se la Noirtier.

Valentine îl îmbrăţişă pe bătrânul care o privi cu atâta duioşie încât fata simţi din nou ţâşnind din ochii ei lacrimi al căror izvor îl credea secat.

Bătrânul stăruia cu privirea.

— Da, da, glăsui Valentine, vrei să spui că totuşi am un bunic bun, nu-i aşa?

Bătrânul făcu semn că într-adevăr aceasta voia să exprime privirea sa.

— Din fericire, reluă Valentine, căci altminteri, vai, ce aş deveni?

Era ora unu noaptea. Barrois, care simţea nevoia să se culce şi el, atrase atenţia că, după o seară aşa de dureroasă, toată lumea trebuia să se odihnească. Bătrânul nu voi să spună că el se odihnea văzându-şi copila. O concedie pe Valentine, căreia durerea şi oboseala îi dădeau într-adevăr un aer suferind.

A doua zi, intrând la bunica sa, Valentine o găsi pe aceasta în pat; febra nu se calmase; dimpotrivă, o lumină sumbră strălucea în ochii bătrânei marchize, care părea stăpânită de o violentă iritare nervoasă.

— O, Doamne, îţi este şi mai rău, bunicuţo? Exclamă Valentine, observând simptomele agitaţiei.

— Nu, copila mea, nu, glăsui doamna de Saint-Méran, dar aşteptam cu nerăbdare să vii pentru a trimite după tatăl tău.

— Tatăl meu? Întrebă Valentine îngrijorată.

— Da, vreau să-i vorbesc.

Valentine nu îndrăzni să se împotrivească dorinţei bunicii, dorinţă a cărei cauză n-o cunoştea de altminteri, iar peste o clipă Villefort intră.

— Domnule, spuse doamna de Saint-Méran, fără vreo introducere şi ca şi cum s-ar fi temut că n-are timp de ajuns, mi-ai scris că e vorba de o partidă pentru copilă.

— Da, doamnă, răspunse Villefort, e mai mult decât un proiect, e un lucru aranjat.

— Pe ginerele dumneavoastră îl cheamă Franz d'Épinay?

— Da, doamnă.

— E fiul generalului d'Épinay care era de-ai noştri şi care a fost asasinat cu câteva zile înainte de întoarcerea uzurpatorului din insula Elba?

— Exact.

— Căsătoria cu nepoata unui iacobin nu-i repugnă?

— Din fericire, disensiunile noastre civile s-au stins, mamă, spuse Villefort. Domnul d'Épinay era aproape un copil la moartea părintelui său, îl cunoaşte foarte puţin pe domnul Noirtier şi-l va vedea, dacă nu cu plăcere, cel puţin cu indiferenţă.

— Este o partidă potrivită?

— Sub toate raporturile.

— Tânărul…

— Se bucură de consideraţia generală.

— E simpatic?

— E unul dintre cei mai distinşi oameni pe care îi cunosc. În cazul acesta, domnule, spuse doamna de Saint-Méran după câteva secunde de gândire, trebuie să vă grăbiţi căci mai am puţin timp de trăit.

— Dumneavoastră, doamnă? Dumneata, bunico? Exclamară domnul de Villefort şi Valentine.

— Eu ştiu ce spun, reluă marchiza; trebuie deci să vă grăbiţi căci, nemaiavând mamă, s-o aibă cel puţin pe bunica ei pentru a-i binecuvânta căsătoria. Eu sunt singura care îi rămân dinspre partea bietei mele Renée pe care ai uitat-o aşa de iute, domnule.

— O, doamnă, spuse Villefort, uitaţi că trebuia să dau o mamă bietei copile care era orfană.

— O mamă vitregă nu e niciodată o mamă, domnule. Dar nu despre aceasta e vorba, ci despre Valentine, să lăsăm morţii în pace.

Rostise cuvintele cu atâta volubilitate şi cu un atare accent încât, în conversaţia aceasta, era ceva ce semăna cu un început de delir.

— Se va face după dorinţa dumneavoastră, doamnă, glăsui Villefort şi aceasta cu atât mai mult cu cât dorinţa dumneavoastră e în armonie cu a mea. Îndată după sosirea domnului d'Épinay la Paris…

— Bunico, spuse Valentine, convenienţele, doliul aşa de recent… Vrei să mă căsătoresc sub auspicii aşa de triste?

— Copila mea, o întrerupse repede bunica, să lăsăm motivele acestea banale care împiedică spiritele slabe să-şi construiască trainic viitorul. M-am căsătorit şi eu la patul morţii mamei mele şi, de bună seamă, n-am fost nefericită din cauza aceasta.

— Iar ideea de moarte, doamnă? Spuse Villefort.

— Iarăşi şi iarăşi… Vă spun că am să mor. Dar, înainte de a muri, vreau să-l văd pe ginerele meu; vreau să-i poruncesc s-o facă pe nepoata mea fericită, vreau să citesc în ochii lui dacă are de gând să mă asculte, în sfârşit, vreau să-l cunosc, continuă bătrâna cu o expresie înfricoşătoare, ca să pot veni la el din fundul mormântului meu dacă nu o fi aşa cum se cuvine să fie şi aşa cum trebuie.

— Doamnă, glăsui Villefort, alungaţi ideile exaltate care se apropie de nebunie. Morţii, odată culcaţi în mormântul lor, dorm acolo fără să se mai scoale.

— Da, da, bunicuţo, linişteşte-te, spuse Valentine.

— Iar eu, domnule, îţi spun că te înşeli. Am dormit azi noapte şi am avut un somn cumplit. Mă vedeam întrucâtva dormind, ca şi cum sufletul meu plutea deasupra corpului; ochii pe care mă străduiam să-i deschid, se închideau fără de voia mea şi, cu toate acestea, ştiu bine că lucrul vi se părea imposibil, mai cu seamă dumitale, domnule, ei bine, cu ochii închişi am văzut chiar în locul unde te afli, venind din colţul unde este o uşă ce dă în cabinetul de toaletă al doamnei de Villefort, am văzut intrând fără zgomot o formă albă.

Valentine scoase un strigăt.

— Febra vă neliniştea, doamnă, spuse Villefort.

— Îndoiţi-vă dacă vreţi, dar eu sunt sigură de ce spun: am văzut o formă albă şi, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi temut că mă voi îndoi de mărturia vreunui simţ al meu, am auzit mişcându-se paharul – uite chiar acesta de pe masă.

— O, bunico, era un vis!

— Era aşa de puţin un vis încât am întins mâna spre sonerie, iar la gestul acesta umbra a dispărut. Camerista a intrat atunci cu o lumină. Fantomele nu se arată decât celor care trebuie să le vadă: era sufletul soţului meu. Ei bine, dacă sufletul soţului meu vine să mă cheme, de ce sufletul meu n-ar veni s-o apere pe fiica mea? Cred că legătura este şi mai directă.

— O, doamnă, spuse Villefort tulburat fără să vrea până în adânc, nu daţi crezare acestor idei lugubre, veţi trăi cu noi, veţi trăi îndelung, fericită, iubită, onorată şi vă vom face să uitaţi…

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! Exclamă marchiza. Când revine domnul d'Épinay?

— Îl aşteptăm dintr-un moment într-altul.

— Bine, de îndată ce va sosi, daţi-mi de veste. Să ne grăbim, să ne grăbim. Aş vrea apoi să văd un notar ca să mă încredinţez că tot avutul nostru revine Valentinei.

— O, mamă, vrei să mă ucizi? Murmură Valentine apăsându-şi buzele pe fruntea arzândă a bunicii. Doamne, ai febră? Nu un notar trebuie să chemăm, ci un medic.

— Un medic? Spuse ea cu indiferenţă; nu mă doare nimic, mi-e sete, atâta tot.

— Ce bei, bunico?

— Ca întotdeauna, ştii bine, oranjada mea. Paharul e colo, pe masă, dă-mi-l, Valentine.

Valentine turnă oranjada din carafă în pahar şi-l luă cu oarecare spaimă pentru a-l da bunicii, căci ea pretindea că paharul acesta a fost atins de umbră.

Marchiza goli paharul dintr-o înghiţitură.

Apoi se întoarse pe pernă, repetând:

— Notarul! Notarul!

Domnul de Villefort ieşi. Valentine se aşeză lângă patul bunicii. Biata copilă părea să aibă multă nevoie, ea însăşi, de medicul pe care îl recomandase bunicii. O roşeaţă ca flacăra îi ardea pomeţii obrajilor, respiraţia îi era scurtă, gâfâitoare, iar pulsul ei bătea ca şi cum avea febră.

Biata copilă se gândea la deznădejdea lui Maximilien când va afla că doamna de Saint-Méran, în loc să fie o aliată, se purta, fără să-l cunoască, de parcă i-ar fi fost duşmană.

În mai multe rânduri Valentine se gândise să spună totul bunicii şi n-ar fi şovăit o clipă dacă pe Maximilien Morrel îl chema Albert de Morcerf sau Raoul de Château-Renaud. Dar Morrel era de extracţie plebeiană şi Valentine cunoştea dispreţul pe care orgolioasa marchiză de Saint-Méran îl avea pentru tot ce nu era rasă. Taina ei fusese deci, în momentul în care urma să iasă la lumină, alungată în inimă de trista certitudine că o va destăinui inutil şi că, din moment ce părintele şi bunica vor cunoaşte secretul, totul va fi pierdut.

Se scurseră astfel cam două ore. Doamna de Saint-Méran dormea un somn aprins şi agitat. Fu anunţat notarul.

Deşi vestea fusese comunicată în şoaptă, doamna de Saint-Méran se ridică pe pernă.

— Notarul? Întrebă ea, să vină, să vină!

Notarul se afla la uşă, intră.

— Du-te Valentine, spuse doamna de Saint-Méran şi lasă-mă cu domnul.

— Dar, bunico…

— Du-te, du-te.

Fata îşi sărută bunica pe frunte şi ieşi cu batista la ochi.

Îl găsi la uşă pe valetul care îi spuse că medicul aştepta în salon.

Valentine coborî repede. Medicul era un prieten al familiei şi totodată unul dintre oamenii cei mai pricepuţi ai epocii; o iubea foarte mult pe Valentine, pe care o văzuse venind pe lume. Avea o fiică de vârsta domnişoarei de Villefort, dar născută dintr-o mamă ftizică; viaţa lui era o teamă continuă în legătură cu copila.

— Oh, scumpe domnule d'Avrigny, vă aşteptam cu multă nerăbdare! Exclamă Valentine. Dar, mai întâi, cum se simt Madeleine şi Antoinette?

Madeleine era fiica domnului d'Avrigny, iar Antoinette nepoata.

Domnul d'Avrigny zâmbi cu tristeţe.

— Antoinette foarte bine, Madeleine binişor, spuse el. Dar ai trimis după mine, scumpă copilă. Nici tatăl, nici doamna de Villefort nu sunt bolnavi. Întrucât ne priveşte, deşi e vădit că nu ne putem lepăda de nervii noştri, nu-mi închipui că ai nevoie de mine altfel decât pentru a-ţi recomanda să nu laşi imaginaţiei câmp prea liber.

Valentine se îmbujoră. Domnul d'Avrigny ducea ştiinţa ghicitului aproape până la miracol; căci era dintre medicii care tratează totdeauna fizicul prin moral.

— Nu, spuse ea, v-am chemat pentru biata mea bunică. Cunoaşteţi nenorocirea care ne-a lovit, nu-i aşa?

— Nu ştiu nimic, spuse domnul d'Avrigny.

— Oh, glăsui Valentine înfrânându-şi suspinele, bunicul a murit.

— Domnul de Saint-Méran?

— Da.

— Subit?

— De un atac de apoplexie fulgerătoare.

— De o apoplexie? Repetă medicul.

— Da. Astfel că biata bunică e lovită de ideea că soţul ei, pe care nu l a părăsit niciodată, o cheamă şi că se va întâlni cu el. O, domnule d'Avrigny, o recomand îngrijirilor dumneavoastră.

— Unde e?

— În camera ei, cu notarul.

— Şi domnul Noirtier?

— Totdeauna la fel: o luciditate de spirit desăvârşită, aceeaşi nemişcare, acelaşi mutism.

— Şi aceeaşi dragoste pentru dumneata, nu-i aşa, scumpă copilă?

— Da, spuse Valentine oftând, el mă iubeşte mult.

— Cine nu te-ar iubi?

Valentine zâmbi cu tristeţe.

— Şi ce simte bunica dumitale?

— O excitaţie nervoasă ciudată, un somn agitat şi bizar. Pretindea azi-dimineaţă că, în timpul somnului, sufletul ei plutea deasupra corpului pe care îl privea dormind; este delir, pretinde că a văzut o fantomă intrând în camera ei şi că a auzit zgomotul pe care îl făcea aşa-zisa fantomă atingându-i paharul.

— Curios, spuse doctorul, n-o ştiam pe doamna de Saint-Méran predispusă la halucinaţii.

— Pentru prima oară am văzut-o şi eu astfel, glăsui Valentine, iar azi-dimineaţă m-a speriat; am avut impresia că şi-a pierdut mintea, iar tatăl meu – domnule d'Avrigny, ştiţi că tatăl meu e un spirit serios —, ei bine, tatăl meu a părut şi el foarte impresionat.

— Vom vedea, glăsui domnul d'Avrigny, cele ce îmi spui mi se par ciudate.

Notarul cobora.

Valentine fu înştiinţată că bunica ei era singură.

— Duceţi-vă, spuse ea doctorului.

— Dar dumneata?

— O, eu nu îndrăznesc, mi-a interzis să vă chem, apoi, după cum spuneţi, eu însumi sunt agitată, indispusă, astfel că voi da o raită prin grădină ca să mă liniştesc.

Doctorul strânse mâna Valentinei şi, în timp ce urca la bunica ei, fata coborî pe peron.

Nu-i nevoie să spunem care anume parte din grădină era promenada favorită a Valentinei. După ce făcea două-trei ocoluri în jurul casei, după ce culegea un trandafir pentru a şi-l pune la centură sau în păr, ea se afunda sub aleea posomorâtă care ducea la bancă, apoi de la bancă se îndrepta spre grilaj.

De data aceasta Valentine făcu, potrivit obiceiului, două-trei ocoluri printre flori, dar fără să culeagă vreuna: doliul inimii sale, care nu avusese încă timpul să se întindă, respingea simpla găteală, apoi se îndreptă spre alee. Pe măsură ce înainta, i se părea că aude un glas rostindu-i numele. Se opri uimită.

Atunci glasul ajunse mai lămurit la urechea ei şi recunoscu vocea lui Maximilien.