Capitolul XXXIV Pâinea şi sarea

Doamna de Morcerf intră cu însoţitorul ei sub bolta de frunziş; bolta era o alee de tei care conducea la o seră.

— Era prea cald în salon, nu-i aşa, domnule conte? Glăsui ea.

— Da, doamnă şi ideea de a da ordin să se deschidă uşile şi persienele e admirabilă.

Contele simţi, când termină cuvintele, că mâna femeii tremura.

— Dar dumneavoastră, cu rochia aceasta uşoară şi fără alte măsuri de prevedere în jurul gâtului, afară de eşarfa de dantelă, n-o să vă fie frig?

— Ştiţi unde vă duc? Glăsui contesa fără a răspunde întrebării lui Monte-Cristo.

— Nu, doamnă, răspunse acesta, dar vedeţi, nu opun nici o rezistenţă.

— La sera pe care o vedeţi colo, în capătul aleii.

Contele se uită la Mercédès ca pentru a o întreba, ea însă îşi continuă drumul în tăcere şi, la rândul său, Monte-Cristo tăcu.

Ajunseră în clădirea împodobită cu fructe minunate care, de la începutul lui iulie, se coceau sub temperatura calculată întotdeauna astfel încât să ţină locul căldurii soarelui, aşa de des absent la noi.

Contesa lăsă braţul lui Monte-Cristo şi se duse să culeagă de pe un butuc un ciorchine de strugure tămâios.

— Uite, domnule conte, spuse ea cu un zâmbet aşa de trist încât te-ai fi putut aştepta să vezi lacrimile răsărind în colţul ochilor; uite, ştiu că strugurii noştri din Franţa nu se compară cu strugurii din Sicilia şi din Cipru, dar veţi arăta îngăduinţă bietului nostru soare de la Nord.

Contele se înclină şi făcu un pas înapoi.

— Mă refuzaţi? Întrebă Mercédès cu voce tremurândă.

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă rog cu umilinţă să mă scuzaţi, dar nu mănânc niciodată struguri tămâioşi.

Mercédès dădu drumul ciorchinelui cu un oftat. O piersică minunată spânzura de un spalier vecin, încălzit ca şi butucul de viţă graţie căldurii artificiale din seră. Mercédès se apropie de fructul catifelat şi-l culese.

— Luaţi atunci piersica aceasta, spuse ea.

Dar contele făcu acelaşi gest de refuz.

— O, iarăşi? Spuse ea cu un accent aşa de îndurerat încât simţeai că accentul înăbuşe un suspin, într-adevăr mă urmăreşte nenorocirea.

O tăcere îndelungată urmă acestei scene. Ca şi ciorchinele de strugure, piersica se rostogolise pe nisip.

— Domnule conte, reluă în sfârşit Mercédès, privindu-l pe Monte-Cristo cu ochi imploratori, un mişcător obicei arab împrieteneşte de-a pururi pe cei ce-au împărţit pâinea şi sarea sub acelaşi acoperiş.

— Îl cunosc, doamnă, răspunse contele, noi însă ne aflăm în Franţa, nu în Arabia. Şi în Franţa nu există prietenii eterne prin împărţirea sării şi a pâinii.

— Dar noi suntem prieteni, nu-i aşa? Rosti contesa înfiorată, cu ochii aţintiţi spre ochii lui Monte-Cristo şi apucându-i aproape convulsiv braţul cu mâinile.

Sângele năpădi în inima contelui, care deveni palid ca moartea, apoi, urcând din inimă la gât, năpădi obrajii şi ochii lui înotară câteva secunde în vag, ca ochii cuiva lovit de o lumină prea tare.

— De bună seamă că suntem prieteni, doamnă, răspunse el, de ce n-am fi, de altminteri?

Tonul era aşa de departe de acela pe care îl dorea doamna de Morcerf, încât ea întoarse capul scoţând un oftat care semăna cu un geamăt.

— Mulţumesc, spuse ea.

Şi porni mai departe. Ocoliră astfel grădina, fără să mai scoată o vorbă.

— Domnule, reluă deodată contesa după zece minute de plimbare tăcută, e adevărat că aţi văzut, că aţi călătorit, că aţi suferit atâta?

— Da, doamnă, am suferit mult, răspunse Monte-Cristo.

— Dar acum sunteţi fericit?

— Fără îndoială, răspunse contele, căci nu mă aude nimeni plângându-mă.

— Şi fericirea prezentă vă face sufletul mai bun?

— Fericirea prezentă egalează mizeria trecută, spuse contele.

— Nu sunteţi căsătorit? Întrebă contesa.

— Eu, căsătorit? Răspunse Monte-Cristo tresărind, cine v-a putut spune asta?

— Nu mi s-a spus, dar aţi fost văzut în mai multe rânduri însoţind la Operă o tânără şi frumoasă persoană.

— E o sclavă pe care am cumpărat-o la Constantinopol, o fiică de prinţ pe care am făcut-o fiica mea, neavând pe lume altă afecţiune.

— Trăiţi, aşadar, singur?

— Trăiesc singur.

— Nu aveţi o soră… Un fiu… Un părinte?

— N-am pe nimeni.

— Cum puteţi trăi singur, astfel, fără nimic care să vă lege de viaţă?

— Nu este vina mea, doamnă. La Malta am iubit o fată şi era s-o iau de soţie, când a izbucnit războiul şi m-a smuls departe de ea ca un vârtej. Mi se păruse că ea mă iubeşte deajuns pentru a mă aştepta, pentru a rămâne fidelă mormântului meu. Când am revenit, se măritase. Aceasta e povestea oricărui bărbat care a trecut prin vârsta de douăzeci de ani. Aveam poate inima mai slabă decât alţii, aşa că am suferit mai mult decât ei, atâta tot.

Contesa se opri un moment ca şi cum ar fi avut nevoie de popasul acesta pentru a respira.

— Da, spuse ea şi iubirea v-a rămas în inimă… Nu se iubeşte cu adevărat decât o dată… Şi aţi mai văzut-o pe femeia aceea?

— Niciodată.

— Niciodată?

— Nu m-am mai înapoiat în ţinutul ei.

— La Malta?

— Da, la Malta.

— Aşadar, e la Malta?

— Îmi închipui.

— Şi aţi iertat-o pentru că v-a făcut să suferiţi?

— Pe ea, da.

— A, numai pe ea? Îi duşmăniţi, va să zică, pe cei care v-au despărţit de ea?

Contesa se aşeză în faţa lui Monte-Cristo, ţinea încă în mână un crâmpei din ciorchinele parfumat.

— Luaţi, spuse ea.

— Nu mănânc niciodată strugure tămâios, doamnă, răspunse Monte-Cristo ca şi cum nu mai discutaseră în privinţa aceasta.

Contesa aruncă ciorchinele, cu un gest de deznădejde, în tufişul cel mai apropiat.

— Neclintit! Murmură ea.

Monte-Cristo rămase la fel de netulburat ca şi cum mustrarea nu îi era adresată.

Albert alerga în momentul acela.

— O, mamă, o mare nenorocire! Spuse el.

— Cum, ce s-a întâmplat? Întrebă contesa tresărind ca şi cum, după vis, ar fi fost adusă la realitate. O nenorocire? Într-adevăr, e fatal să se întâmple nenorociri.

— Domnul de Villefort e aici.

— Ei, şi?

— Îşi caută nevasta şi fiica.

— Dar de ce?

— Pentru că doamna marchiză de Saint-Méran a sosit la Paris cu vestea că domnul de Saint-Méran a murit, plecând din Marsilia, la primul popas. Doamna de Villefort, care era foarte veselă, nu voia nici să înţeleagă, nici să dea crezare nenorocirii; dar, de la primele cuvinte şi oricâte precauţiuni luase părintele ei, domnişoara Valentine a ghicit totul; lovitura a zdrobit-o ca un trăsnet şi a căzut leşinată.

— Dar ce e domnul Saint-Méran cu domnişoara de Villefort? Întrebă contele.

— Bunicul ei dinspre partea mamei. El venea să grăbească nunta lui Franz cu nepoata lui.

— Serios?

— Şi Franz este în întârziere. De ce nu e şi domnul de Saint-Méran un bunic al domnişoarei Danglars?

— Albert! Albert! Ce spui? Glăsui doamna de Morcerf cu tonul unei blânde mustrări. O, domnule conte, dumneavoastră pentru care el are aşa de multă consideraţie, spuneţi-i că a vorbit cu păcat.

Făcu câţiva paşi înainte.

Monte-Cristo o privi aşa de ciudat, cu o privire totodată îngândurată şi străbătută de admiraţie afectuoasă, încât ea se dădu înapoi…

Atunci contesa îi luă mâna, în timp ce o strângea pe a fiului ei, şi, îm-preunându-le, spuse:

— Suntem prieteni, nu-i aşa?

— O, prietenul dumneavoastră, doamnă? N-am această pretenţie, spuse contele, în orice caz, însă, sunt prea respectuosul dumneavoastră servitor.

Contesa se îndepărtă cu o strângere de inimă care nu se poate exprima prin cuvinte; şi, mai înainte ca să facă zece paşi, contele o văzu ducându-şi batista la ochi.

— Nu sunteţi cumva de acord, mama şi dumneavoastră? Întrebă Albert cu uimire.

— Dimpotrivă, răspunse contele, din moment ce mi-a spus în faţa dumitale că suntem prieteni.

Şi intrară în salonul din care atunci ieşise Valentine cu domnul şi doamna de Villefort.

Se înţelege că Morrel plecase în urma lor.