Capitolul XXXII Informaţiile

Domnul de Villefort se ţinu de cuvântul dat doamnei Danglars şi mai cu seamă sieşi, căutând să afle în ce chip domnul conte de Monte-Cristo a putut să cunoască istoria casei din Auteuil.

Scrise în chiar ziua aceea unui oarecare domn de Boville, care, după ce fusese cândva inspector al închisorilor, a fost ataşat cu grad superior la poliţia de siguranţă, rugându-l să-i dea informaţii ce-l interesau, iar acesta ceru un răgaz de două zile pentru a-şi da seama de la cine anume ar putea să se informeze.

După două zile domnul de Villefort primi nota următoare:

„Persoana care se numeşte domnul conte de Monte-Cristo e cunoscută în special de lordul Wilmore, un străin bogat văzut uneori la Paris şi care se găseşte aici în momentul acesta; este de asemeni cunoscută de abatele Busoni, un preot sicilian cu mare reputaţie în Orient, unde a făcut multe fapte bune.”

Domnul de Villefort răspunse printr-un ordin să se ia de la ambii străini informaţiile cele mai prompte şi mai precise; în seara următoare, ordinele erau executate şi iată lămuririle pe care le primea:

Abatele, care nu se găsea decât pentru o lună la Paris, locuia dincolo de Saint-Sulpice, într-o căsuţă compusă dintr-un singur etaj, deasupra unui parter; patru încăperi, două sus şi două jos, formau întreaga locuinţă al cărei unic locatar era el.

Încăperile de jos se compuneau dintr-o sufragerie, cu masă, scaune şi bufet de nuc şi dintr-un salon cu tapet de lemn alb, fără ornamente, fără covoare şi fără pendulă. Pentru el, personal, abatele se mărginea la obiectele de strictă necesitate.

E drept că abatele ocupa de preferinţă salonul de la primul etaj. Mobilat cu cărţi de teologie şi cu pergamente, în mijlocul cărora îl vedeai îngropându-se – spunea valetul său – luni de-a rândul, salonul era în realitate mai mult o bibliotecă decât un salon.

Valetul îi privea pe vizitatori printr-un fel de ghişeu, iar când figura lor îi era necunoscută sau antipatică, răspundea că domnul abate nu se află la Paris, răspuns care mulţumea pe foarte mulţi, întrucât se ştia că abatele călătoreşte des şi că întârzie uneori îndelung.

De altminteri, indiferent dacă se afla acasă sau nu, dacă se găsea la Paris sau la Cairo, abatele făcea totdeauna pomeni, iar ghişeul servea de lăcaş pentru ajutoarele pe care valetul le împărţea întruna, în numele stăpânului.

Cealaltă cameră, situată lângă bibliotecă, era dormitorul. Un pat fără perdele, patru jilţuri şi o canapea cu catifea de Utrecht, galbenă, formau împreună cu un scăunaş pentru închinat întreg mobilierul.

Lordul Wilmore locuia în strada Fontaine-Saint-George. Era unul dintre acei englezi turişti care îşi toacă toată averea în călătorii. Avea cu chirie apartamentul mobilat pe care îl ocupa, unde stătea numai două sau trei ceasuri pe zi şi unde nu se culca decât foarte rar. Una din maniile lui era de a nu voi cu nici un preţ să vorbească limba franceză, pe care o scria totuşi – se spunea – foarte corect.

În ziua următoare aceleia când preţioasele informaţii parveniseră domnului procuror regal, un bărbat care cobora din trăsură la colţul străzii Férou bătu la o uşă vopsită verde-măsliniu şi întrebă de abatele Busoni.

— Domnul abate a ieşit de dimineaţă, răspunse valetul.

— Aş putea să nu mă mulţumesc cu răspunsul acesta, spuse vizitatorul, căci vin din partea unei persoane pentru care stăpânul dumitale este totdeauna acasă. Te rog să înmânezi însă abatelui Busoni…

— V-am mai spus că nu este aici, repetă valetul.

— Atunci, când se va înapoia, înmânează-i cartea aceasta de vizită şi hârtia cu sigiliu. Diseară, la opt, domnul abate va fi acasă?

— O, negreşit, domnule, afară doar de cazul când domnul abale va lucra, căci atunci este ca şi cum nu ar fi.

— Voi reveni diseară la ora stabilită, continuă vizitatorul.

Şi se retrase.

Într-adevăr, la ora indicată, acelaşi bărbat reveni în aceeaşi trăsură, care de data aceasta, în loc să se oprească la colţul străzii Férou, se opri în dreptul uşii verzi. Bătu, i se deschise şi intră.

După ploconelile respectuoase ale valetului, înţelese că scrisoarea avusese efectul dorit.

— Domnul abate este acasă? Întrebă el.

— Da, lucrează în bibliotecă; însă îl aşteaptă pe domnul, răspunse servitorul.

Străinul urcă o scară destul de grea şi, la o masă a cărei suprafaţă era năpădită de lumina pe care o concentra un vast abajur, în timp ce restul apartamentului se găsea în umbră, îl zări pe abate în veşminte ecleziastice, purtând pe cap scufa care acoperea craniul savanţilor din evul mediu.

— Am onoarea să vorbesc cu domnul Busoni? Întrebă vizitatorul.

— Da, domnule, răspunse abatele, iar dumneavoastră sunteţi persoana pe care domnul de Boville, fost intendent al închisorilor, mi-o trimite din partea domnului prefect de poliţie?

— Exact, domnule.

— Unul din agenţii detaşaţi la siguranţa din Paris?

— Da, domnule, răspunse străinul cu oarecare ezitare şi mai cu seamă roşind puţin.

Abatele îşi potrivi ochelarii mari care îi acopereau nu numai ochii, ci şi tâmplele şi, aşezându-se din nou, făcu semn musafirului să ia loc.

— Vă ascult, domnule, spuse abatele cu un accent italian foarte pronunţat.

— Misiunea cu care sunt însărcinat, glăsui musafirul apăsând pe fiecare cuvânt ca şi cum îi venea greu să-l scoată, e o misiune de încredere pentru cel ce o îndeplineşte şi pentru cel pe lângă care e îndeplinită.

Abatele se înclină.

— Da, reluă străinul, probitatea dumneavoastră, domnule abate, este aşa de cunoscută de domnul prefect al poliţiei încât, ca magistrat, el vrea să ştie de la dumneavoastră un lucru ce interesează siguranţa publică, în numele căreia sunt trimis. Nădăjduim deci, domnule abate, că nici o legătură de prietenie şi nici o consideraţie omenească nu vă va împiedica să tăinuiţi faţă de justiţie adevărul.

— Cu condiţia ca lucrurile care vă interesează să nu atingă cu nimic scrupulele conştiinţei mele, domnule. Eu sunt preot, iar tainele spovedaniei, de exemplu, rămân între mine şi justiţia lui Dumnezeu, iar nu între mine şi justiţia omenească.

— O, fiţi pe pace, domnule abate! Spuse străinul; vom ţine seama de conştiinţa dumneavoastră.

Aplecând spre partea sa abajurul, abatele îl ridică dinspre partea opusă, astfel că, luminând din plin figura străinului, a sa rămânea totdeauna în umbră.

— Iertaţi-mă, domnule abate, spuse trimisul domnului prefect al poliţiei, dar lumina îmi oboseşte groaznic vederea.

Abatele coborî cartonul verde.

— Acum, domnule, vă ascult, vorbiţi.

— Vin la fapt, îl cunoaşteţi pe domnul conte de Monte-Cristo?

— Vă referiţi la domnul Zaccone, nu-i aşa?

— Zaccone? Nu-l cheamă Monte-Cristo?

— Monte-Cristo e un nume de pământ sau, mai bine-zis, un nume de stâncă, nu unul de familie.

— Ei bine, fie; nu zăbovim asupra cuvintelor şi deoarece domnul de Monte-Cristo şi domnul Zaccone sunt aceeaşi persoană…

— Absolut aceeaşi.

— Să vorbim despre domnul Zaccone.

— Bine.

— Vă întrebăm dacă îl cunoaşteţi?

— Foarte mult.

— Cine e el?

— E fiul unui bogat armator din Malta.

— Da, ştiu, aşa se spune; înţelegeţi însă că poliţia nu se poate mulţumi cu un se spune.

— Cu toate acestea, declară abatele cu un zâmbet foarte afabil, când acest se spune e adevărul, e nevoie ca toată lumea să se mulţumească cu el şi ca poliţia să facă la fel.

— Dar sunteţi sigur?

— Nu mai încape vorbă.

— Ţineţi seama, domnule, că nu suspectez întru nimic buna dumneavoastră credinţă. Vă spun: sunteţi sigur?

— Ascultaţi, l-am cunoscut pe domnul Zaccone-tatăl.

— Aha!

— Da şi m-am jucat de nenumărate ori cu fiul său, pe când era copil în şantierele de construcţie.

— Cu toate acestea, titlul de conte…

— Ştiţi că titlurile se cumpără.

— În Italia?

— Pretutindeni.

— Dar bogăţiile care sunt imense, după câte de asemeni se spune…

— În privinţa aceasta cuvântul imens este bine găsit, răspunse abatele.

— Cât credeţi că posedă, dumneavoastră care îl cunoaşteţi?

— O, are cu siguranţă un venit de o sută cincizeci de mii până la două sute de mii de lire.

— Lucrul este în cazul acesta mai de înţeles, glăsui musafirul; se vorbeşte însă de trei, de patru milioane!

— Domnule, un venit de două sute de mii de lire înseamnă un capital de patru milioane.

— Se vorbea însă de un venit de trei sau patru milioane.

— O, aşa ceva nu este de crezut!

— Şi îi cunoaşteţi insula Monte-Cristo?

— Desigur; oricine a venit din Palermo, din Neapole sau din Roma în Franţa, pe mare, o cunoaşte, deoarece a trecut pe lângă ea şi a văzut-o din mers.

— Un loc fermecător după câte se spune.

— O stâncă.

— Şi de ce a cumpărat contele o stâncă?

— Tocmai pentru ca să fie conte. În Italia pentru a fi conte, ai însă nevoie de un ţinut.

— Aţi auzit, fără îndoială, vorbindu-se despre aventurile din tinereţe ale domnului Zaccone?

— Tatăl?

— Nu, fiul.

— A, de aici încep incertitudinile mele, căci atunci l-am pierdut din vedere pe tânărul meu camarad.

— A făcut războiul?

— Cred că da.

— În ce armă?

— În marină.

— Nu sunteţi duhovnicul lui?

— Nu domnule; cred că e luteran.

— Cum, luteran?

— Spun că aşa cred; nu afirm. Credeam, de altminteri, că libertatea cultelor este stabilită în Franţa.

— Fără îndoială; de aceea nu de credinţele lui ne ocupăm în momentul acesta, ci de faptele lui; în numele domnului prefect al poliţiei, vă oblig să spuneţi ce ştiţi.

— E socotit ca un om foarte caritabil. Sfântul nostru părinte Papa l-a făcut cavaler al lui Crist, favoare pe care n-o acordă decât principilor pentru serviciile eminente aduse de el creştinilor din Orient. Are cinci sau şase cordoane mari, cucerite prin servicii aduse astfel principilor sau statelor.

— Şi le poartă?

— Nu, dar este mândru de ele. Spune că preferă recompensele acordate binefăcătorilor omenirii în locul acelora acordate distrugătorilor oamenilor.

— Va să zică, e un predicator…

— Da, un predicator fără pălărie mare şi fără sutană cafenie, bineînţeles.

— Are prieteni?

— Da, căci prietenii săi sunt toţi aceia care îl cunosc.

— Dar are şi vreun duşman?

— Unul singur.

— Cum îl cheamă?

— Lordul Wilmore.

— Unde e el?

— În momentul de faţă e la Paris.

— Şi îmi poate da niscaiva informaţii?

— Preţioase. Se găsea în India o dată cu Zaccone.

— Ştiţi unde locuieşte?

— Undeva, pe Chausée-d'Antin, nu cunosc însă strada şi numărul.

— Nu sunteţi în termeni buni cu englezul?

— Eu îl iubesc pe Zaccone şi el nu mă poate suferi; din cauza aceasta suntem supăraţi.

— Domnule abate, credeţi că contele de Monte-Cristo a mai fost vreodată în Franţa înainte de călătoria pe care a făcut-o acum la Paris?

— În privinţa aceasta vă pot răspunde cu siguranţă. Nu, domnule, n-a mai fost niciodată, deoarece acum şase luni mi s-a adresat mie pentru a căpăta informaţiile care îl interesau. La rându-mi, deoarece nu ştiam când anume mă voi înapoia la Paris, l-am trimis la el pe domnul Cavalcanti.

— Pe Andrea?

— Nu, pe Bartolomeo-tatăl.

— Foarte bine, domnule, nu mai am decât un lucru să vă întreb şi vă oblig în numele onoarei, omeniei şi religiei să-mi răspundeţi fără ocol.

— Spuneţi, domnule.

— Ştiţi în ce scop a cumpărat domnul conte de Monte-Cristo o casă la Auteuil?

— Desigur, căci mi-a spus.

— În ce scop, domnule?

— Ca să facă acolo un ospiciu de alienaţi, în genul celui întemeiat de baronul de Pisani la Palermo. Cunoaşteţi ospiciul acesta?

— Da, din reputaţie, domnule.

— E o instituţie magnifică.

Şi abatele îl salută pe străin, dând de înţeles că ţine să nu mai fie întrerupt de la lucru.

Fie că a priceput dorinţa abatelui, fie că terminase întrebările, vizitatorul se ridică.

Abatele îl petrecu până la uşă.

— Dumneavoastră împărţiţi pomeni mari, glăsui vizitatorul şi deşi se spune că sunteţi bogat, voi îndrăzni să vă ofer ceva pentru săraci; binevoiţi să-mi acceptaţi ofranda?

— Vă mulţumesc, domnule, dar nu ţin decât la un lucru pe lume: ca binele pe care îl fac să vină de la mine.

— Cu toate acestea…

— Hotărârea e neclintită. Dar căutaţi, domnule şi veţi găsi; vai, în ca-lea fiecărui om bogat se pot întâlni atâtea mizerii!

Abatele mai salută o dată, deschizând uşa; străinul salută la rându-i şi ieşi.

Trăsura îl conduse direct la domnul de Villefort.

Peste un ceas trăsura ieşi din nou şi se îndreptă, de data aceasta, spre strada Fontaine-Saint-George. La numărul 5 se opri. Aici locuia lordul Wilmore.

Străinul scrisese lordului Wilmore, cerându-i o întâlnire pe care acesta o fixase la orele zece. De aceea, pentru că trimisul domnului prefect al poliţiei veni la zece fără zece minute, i se răspunse că lordul Wilmore, care era exactitatea şi punctualitatea în persoană, nu se înapoiase încă, dar că se va înapoia cu siguranţă la zece fix.

Vizitatorul aşteptă în salon. Salonul nu avea nimic deosebit, căci era ca toate saloanele de apartament mobilat.

Un cămin cu două vase de Sèvres moderne, o pendulă cu un Amor întinzând arcul, o oglindă în două părţi; de fiecare parte a oglinzii o gravură, reprezentând una pe Homer, purtându-şi călăuza, alta pe Belizariu, cerând pomană; un tapet cenuşiu, o mobilă de postav roşu imprimată cu negru: acesta era salonul lordului Wilmore.

Era luminat de globuri de sticlă mată care nu răspândeau decât o lumină slabă, amenajată parcă într-adins pentru ochii obosiţi ai trimisului domnului prefect de poliţie.

După zece minute de aşteptare pendula sună orele zece; la a cincea bătaie uşa se deschise şi lordul Wilmore apăru.

Lordul Wilmore era un bărbat mai de grabă înalt decât scund, cu favoriţi rari şi roşii, cu tenul alb şi cu părul blond încărunţit. Era îmbrăcat cu toată excentricitatea engleză, adică purta un frac albastru cu nasturi de aur şi cu guler înalt, aşa cum poruncea moda în 1811; o vestă albă şi un pantalon de nankin cu trei degete prea scurt.

Primele sale cuvinte, intrând, fură:

— Domnule, să ştiţi că eu nu vorbesc franţuzeşte.

— Ştiu în orice caz că nu vă place să vorbiţi limba noastră, răspunse trimisul domnului prefect de poliţie.

— Dar dumneavoastră puteţi să vorbiţi, reluă lordul Wilmore, căci dacă n-o vorbesc, o înţeleg.

— Iar eu, declară vizitatorul schimbând idiomul, vorbesc cu destulă uşurinţă engleza pentru a susţine conversaţia în această limbă. Nu vă jenaţi, deci, domnule.

— Hao! Exclamă lordul Wilmore, cu intonaţia aceea care nu aparţine decât celor mai puri englezi.

Trimisul prefectului de poliţie prezentă lordului Wilmore scrisoarea de recomandare. Acesta o citi cu un calm absolut anglican; apoi, după ce termină lectura:

— Înţeleg, spuse el în englezeşte, înţeleg foarte bine.

Atunci începură întrebările.

Ele fură aproape aceleaşi ca şi întrebările adresate abatelui Busoni.

Deoarece lordul Wilmore nu păstra, în calitate de duşman al contelui de Monte-Cristo, rezerva abatelui, răspunsurile fură mult mai intense; istorisi tinereţea lui Monte-Cristo care, după el, intrase la vârsta de zece ani în serviciul unuia din acei mici suverani ai Indiei ce duc război împotriva englezilor; aici, el, Wilmore, l-a întâlnit pentru întâia oară şi au luptat unul în contră altuia. În războiul acesta, Zaccone fusese făcut prizonier, trimis în Anglia şi pus pe pontoane de unde evadase înot. Atunci începură călătoriile, duelurile, pasiunile lui; atunci izbucnise insurecţia din Grecia şi servise în rândurile grecilor. În timp ce era în serviciul lor descoperise o mină de argint în munţii Thesaliei, dar se ferise să vorbească despre descoperirea aceasta cuiva. După Navarin şi când guvernul grec fu consolidat, el ceru regelui Othon un privilegiu de exploatare a minei; privilegiul îi fu acordat. Aşa se explică averea lui imensă care, după lordul Wilmore, putea să se urce la un venit de unul sau două milioane, avere ce totuşi putea dintr-odată să sece dacă şi mina va seca.

— Dar, întrebă vizitatorul, ştiţi de ce a venit în Franţa?

— Vrea să facă tranzacţii cu căile ferate, spuse lordul Wilmore; şi apoi, pentru că e un chimist iscusit şi un fizician nu mai puţin distins, a descoperit un nou telegraf a cărui aplicare o urmăreşte.

— Cam cât cheltuieşte pe an? Întrebă trimisul domnului prefect de poliţie.

— O, cel mult cinci sau şase sute de mii de franci, declară lordul Wilmore; e avar.

Era vădit că ura îl făcea pe englez să vorbească şi că, neştiind ce să reproşeze contelui, îi reproşa avariţia.

— Ştiţi ceva despre casa lui din Auteuil?

— Da, desigur.

— Şi ce ştiţi?

— Întrebaţi în ce scop a cumpărat-o?

— Da.

— Uite, contele e un afacerist care se va ruina, desigur, în încercări şi în utopii; pretinde că la Auteuil, în împrejurimile casei pe care a cumpărat-o, e un curent de apă minerală care poate rivaliza cu apele de la Bag-nères-de-Luchon şi de la Cautorets. Vrea să facă din achiziţia lui un bad-haus, cum spun germanii. A răscolit până acum de două sau de trei ori toată grădina pentru a da de urma faimosului izvor; iar pentru că n-a putut să-l descopere, veţi vedea că în curând o să cumpere casele din vecinătatea sa. Şi, pentru că eu îi port pică, nădăjduiesc că se va ruina cu calea sa ferată, cu telegraful său electric sau cu exploatarea de băi; mă găsesc aici pentru a mă bucura de prăbuşirea sa care se va produce de la o zi la alta.

— Şi de ce îi purtaţi pică? Întrebă vizitatorul.

— Îi port pentru că, trecând prin Anglia, a sedus femeia unui prieten al meu, răspunse lordul Wilmore.

— Dar dacă îi purtaţi pică, de ce nu căutaţi să vă răzbunaţi?

— M-am bătut până acum în trei rânduri cu contele, glăsui englezul; prima dată cu pistolul, a doua cu spada, a treia cu sabia cea mare.

— Şi care a fost rezultatul acestor dueluri?

— Prima dată mi-a rupt braţul, a doua dată mi-a străpuns plămânul, iar a treia oară mi-a făcut rana aceasta.

Englezul coborî gulerul cămăşii care urca până la urechi şi arătă o cicatrice a cărei roşeaţă indica data nu prea veche.

— De aceea îl urăsc mult, repetă englezul şi, cu siguranţă, nu va muri decât de mâna mea.

— Cu toate acestea am impresia că nu faceţi nimic pentru a-l ucide, spuse trimisul prefecturii.

— Hao! Făcu englezul; mă duc în fiecare zi la tir şi, din două în două zile, Grisier vine la mine.

Mai mult nu voia să ştie vizitatorul sau, la drept vorbind, mai mult nu părea să ştie englezul. Agentul se sculă deci şi, după ce îl salută pe lordul Wilmore, care îi răspunse cu rigiditatea şi cu politeţea engleză, se retrase.

La rându-i, după ce auzi închizându-se uşa de la stradă, lordul Wilmore reintră în camera de culcare, unde, cât ai clipi din ochi, lepădă părul blond, favoriţii roşii şi cicatricea, regăsindu-şi părul negru, tenul mat şi dinţii de perle ai contelui de Monte-Cristo.

E drept că, la rându-i, nu trimisul domnului prefect de poliţie, ci domnul de Villefort reintră la domnul de Villefort.

Procurorul regal era întrucâtva liniştit după cele două vizite care, în fond, nu-i comunicaseră nimic liniştitor, dar de asemeni nimic alarmant. De aceea, pentru prima oară după cina de la Auteuil, el dormi noaptea cu oarecare tihnă.