Capitolul XXXI Un bal de vară

În aceeaşi zi, la ora când doamna Danglars ţinea şedinţa din cabinetul domnului procuror regal, o caleaşcă de călătorie, intrând în strada Helder, trecea prin poarta de la numărul 27 şi se oprea în curte.

După o clipă, uşa cupeului se deschidea şi doamna de Morcerf cobora la braţul fiului ei.

De îndată ce îşi conduse mama în apartament, Albert comandă o baie, ceru să i se pună caii şi dădu ordin să fie dus pe Champs-Elysées la contele de Monte-Cristo.

Contele îl primi cu zâmbetu-i obişnuit. Ciudat lucru: nu aveai niciodată impresia că înaintezi cu un pas în inima sau în spiritul acestui om. Cei care vroiau să forţeze, dacă se poate spune astfel, calea spre intimitatea sa, găseau un zid. Morcerf, care alerga la el cu braţele deschise, le lasă să cadă când îl văzu, cu tot zâmbetul prietenos al contelui şi abia cuteză să-i întindă mâna.

La rându-i, Monte-Cristo i-o atinse cum făcea totdeauna, dar fără să i-o strângă.

— Iartă-mă, dragă conte! Spuse el.

— Am sosit de un ceas.

— De la Dieppe?

— De la Tréport.

— A, da!

— Şi am făcut prima vizită la dumneavoastră.

— E încântător din partea dumitale, glăsui Monte-Cristo, aşa cum ar fi spus orice alt lucru.

— Ei, ce veşti mai sunt?

— Veşti? Mă întrebi pe mine, un străin?

— Să mă explic: când întreb ce veşti sunt, întreb dacă aţi făcut ceva pentru mine?

— M-ai însărcinat cu vreun comision? Glăsui Monte-Cristo afectând îngrijorarea.

— Haide-haide, spuse Albert, nu simulaţi indiferenţa. Se zice că există semnale simpatice, care străbat distanţa; ei bine, am primit la Tréport o atingere electrică. Dacă n-aţi lucrat pentru mine, v-aţi gândit cel puţin.

— Asta se poate, spuse Monte-Cristo. Într-adevăr, m-am gândit la dumneata. Dar curentul magnetic al cărui conducător eram lucra – mărturisesc – independent de voinţa mea.

— Serios? Povestiţi-mi, vă rog.

— E simplu: domnul Danglars a luat masa la mine.

— Ştiu, deoarece – ca să-i evităm prezenţa – am plecat, mama mea şi cu mine.

— Dar el a luat masa cu domnul Andrea Cavalcanti.

— Prinţul dumneavoastră italian?

— Să nu exagerăm, domnul Andrea îşi dă numai titlul de viconte.

— Spuneţi că îşi dă?

— Spun: îşi dă.

— Va să zică, nu e?

— Ei, de unde să ştiu eu? El şi-l dă, eu i-l dau, lumea i-l dă; nu e ca şi cum l-ar avea?

— Ce ciudat om sunteţi! Ei, şi?

— Şi ce?

— Domnul Danglars a luat, va să zică, masa aici?

— Da.

— Cu vicontele dumneavoastră Andrea Cavalcanti?

— Cu vicontele Andrea Cavalcanti, cu tatăl său marchizul, cu doamna Danglars, cu domnul şi doamna de Villefort, care sunt persoane încântătoare, cu domnul Debray, cu Maximilien Morrel şi cu… A, da!… Cu domnul Château-Renaud.

— S-a vorbit despre mine?

— Nu s-a spus un cuvânt.

— Atâta pagubă!

— De ce? Cred că dacă ai fost dat uitării, nu s-a făcut decât ceea ce doreai.

— Dragă conte, înseamnă că, dacă nu s-a vorbit despre mine, se gândeau mult la mine şi, în cazul acesta, sunt deznădăjduit.

— Ce-ţi pasă, din moment ce domnişoara Danglars nu se afla printre cei care se gândeau la dumneata? A, da! Este adevărat că ca putea să se gândească acasă.

— Despre asta sunt sigur că nu; sau, dacă se gândea, cu siguranţă că se gândea aşa cum cuget eu despre ea.

— Mişcătoare simpatie! Glăsui contele. Va să zică, vă detaşaţi?

— Ascultaţi, spuse Morcerf, dacă domnişoara Danglars ar fi capabilă să se înduioşeze de chinul pe care nu-l sufăr pentru ca şi să mă răsplătească trecând peste convenţiile matrimoniale stabilite între familiile noastre, m-ar bucura nespus. Pe scurt, cred că domnişoara Danglars ar fi o metresă încântătoare, dar ca nevastă nu…

— Aşa gândeşti despre viitoarea dumitale soţie? Glăsui Monte-Cristo râzând.

— O, da, cam brutal este drept, însă exact. Deoarece nu se poate face însă din visul acesta o realitate, deoarece pentru a ajunge la un anume scop trebuie ca domnişoara Danglars să devină soţia mea, adică să trăiască cu mine, să gândească lângă mine, să cânte lângă mine, să facă versuri şi muzică la zece paşi de mine şi asta pe toată durata vieţii mele – lucrul mă înspăimântă. De o metresă, dragă conte, te desparţi, dar cu o nevastă – la naiba!

— E altceva: o păstrezi veşnic. Şi e îngrozitor s-o păstrezi totdeauna pe domnişoara Danglars, chiar la distanţă.

— Eşti pretenţios, viconte.

— Da, căci de multe ori mă gândesc la ceva imposibil.

— Anume?

— Să găsesc pentru mine o femeie aşa cum tata a găsit pentru el.

Monte-Cristo se îngălbeni şi-l privi pe Albert, jucându-se cu nişte pistoale minunate ale căror resorturi le mişca repede.

— Aşadar, tatăl dumitale a fost fericit? Întrebă el.

— Cunoaşteţi părerea mea asupra mamei, domnule conte: un înger din cer. O vedeţi, încă frumoasă, spirituală totdeauna, mai admirabilă decât oricând. Vin din Tréport, pentru orice alt fiu întovărăşirea unei mame ar fi o politeţă sau o corvoadă, eu însă am petrecut patru zile, între patru ochi cu ea, mai satisfăcut, mai odihnit, mai poetic aş spune, decât dacă aş fi luat la Tréport pe regina Mad sau pe Titania.

— O perfecţiune deznădăjduitoare; insufli tuturor celor care te aud dorinţa profundă de-a rămâne celibatari.

— Tocmai de aceea, reluă Morcerf, pentru că ştiu că există în lume o femeie desăvârşită, nu ţin să mă însor cu domnişoara Danglars. Aţi remarcat vreodată în ce culori strălucitoare îmbracă egoismul nostru tot ce ne aparţine? Diamantul care dezmiardă privirea în vitrina lui Marié sau Fossin devine mult mai frumos din clipa când ne aparţine. Dar dacă evidenţa vă sileşte să recunoaşteţi că există unul cu ape mai curate şi sunteţi totuşi condamnat să purtaţi veşnic un diamant inferior, vă daţi seama de suferinţă?

— Mondenule! Murmură contele.

— De aceea voi sări de bucurie în ziua când domnişoara Eugénie va observa că eu nu sunt decât un atom neînsemnat şi că am abia tot atâtea sute de mii de franci câte milioane are dânsa.

Monte-Cristo zâmbi.

— Mă gândisem la altceva, continuă Albert, lui Franz îi plac lucrurile excentrice, am vrut să-l fac să se îndrăgostească de domnişoara Danglars, dar la patru scrisori pe care i le-am scris în cel mai ispititor stil, Franz mi-a răspuns netulburat: „E drept că sunt excentric, însă excentricitatea mea nu merge până la a-mi retrage cuvântul atunci când l-am dat”.

— Asta numesc şi eu devotament prietenesc: să dai altcuiva femeia pe care n-ai voit-o pentru tine decât cu titlul de metresă.

Albert zâmbi.

— Am uitat să vă spun, continuă el, că scumpul nostru Franz soseşte. Pe dumneavoastră însă nu prea vă interesează, căci nu ţineţi la el, nu-i aşa?

— Eu? Spuse Monte-Cristo. Dragă viconte, ce-ţi dă dreptul să crezi că domnul Franz nu mi-e drag? Mie îmi este dragă toată lumea.

— Şi eu fac parte din toată lumea… Vă mulţumesc.

— O, să nu confundăm, glăsui Monte-Cristo, iubesc pe toată lumea în felul în care Dumnezeu ne porunceşte să iubim pe semenul nostru, adică creştineşte; nu urăsc însă decât anumite persoane. Să revenim la domnul Franz d'Épinay. Spui deci că vine?

— Da, chemat de domnul de Villefort care e la fel de înverşunat, după câte se pare, s-o căsătorească pe domnişoara Valentine, precum domnul Danglars se înverşunează s-o căsătorească pe domnişoara Eugénie. Hotărât lucru, pare-se că este una dintre cele mai obositoare situaţii aceea de părinte de fete mari; am impresia că situaţia le dă febră şi că pulsul lor bate cu nouăzeci pe minut până când se descotorosesc de ele.

— Domnul d'Épinay nu seamănă însă cu dumneavoastră; el îşi suportă nenorocirea cu linişte.

— Mai mult decât atât: o ia în serios; poartă cravate albe şi vorbeşte de pe acum de familia sa. Are de altminteri pentru Villefort multă consideraţie.

— Merită, nu-i aşa?

— Cred că da. Domnul de Villefort a fost socotit totdeauna un om sever, dar drept.

— Bravo, spuse Monte-Cristo; iată cel puţin unul pe care nu-l tratezi ca pe bietul domnul Danglars.

— Lucrul se explică poate prin aceea că nu sunt obligat să mă însor cu fiica lui, răspunse Albert râzând.

— Nu zău, scumpe domn, eşti de o trufie revoltătoare, glăsui Monte-Cristo.

— Eu?

— Da, dumneata. Ia o ţigară.

— Cu plăcere. Şi de ce sunt trufaş?

— Pentru că te aperi, te agiţi, declarând că n-o vrei pe domnişoara Danglars. Lasă lucrurile să meargă în voia lor şi poate că nu dumneata ai să-ţi retragi cuvântul.

— Credeţi? Exclamă Albert cu ochi mari.

— Fără îndoială, domnule viconte, că n-o să ţi se pună jugul cu de-a sila, ce dracu! Haide, să vorbim serios, reluă Monte-Cristo schimbând tonul; doreşti să rupi legătura?

— Aş da o sută de mii de franci pentru asta.

— Ei bine, fii fericit; domnul Danglars e gata să dea încă o dată pe atât pentru a ajunge la acelaşi scop.

— Să fie adevărat norocul ăsta? Întrebă Albert, care totuşi, vorbind astfel, nu putu opri un nor imperceptibil pe fruntea sa. Scumpe conte, domnul Danglars are anumite motive?

— A, te-am prins, natură orgolioasă şi egoistă. Regăsesc în dumneata pe omul care vrea să găurească amorul propriu al altuia cu lovituri de topor, dar care strigă atunci când mândria sa e străpunsă cu un ac.

— Nu, dar cred că domnul Danglars…

— Trebuia să fie încântat de dumneata, nu-i aşa? Ei bine, domnul Danglars e un om de prost-gust – lucru este ştiut —, astfel că e mult mai încântat de altcineva…

— De cine?

— Nu ştiu; studiază, priveşte, reţine aluziile şi fă cum ai să crezi.

— Bun, înţeleg; ascultaţi: mama mea… Nu, mă înşel, nu mama, Ci tatăl meu a avut ideea de a da un bal.

— Un bal în momentul acesta al anului?

— Balurile de vară sunt la modă. Înţelegeţi, acestea sunt baluri de elită; cei care rămân la Paris în iulie sunt adevăraţii parizieni. Vreţi să vă însărcinaţi cu o invitaţie pentru domnii Cavalcanti?

— Peste câte zile are loc balul?

— Sâmbătă.

— Domnul Cavalcanti-tatăl va fi plecat.

— Dar domnul Cavalcanti-fiul rămâne. Vreţi să-l aduceţi pe domnul Cavalcanti-fiul.

— Ascultă viconte, eu nu-l cunosc.

— Nu-l cunoaşteţi?

— Nu, l-am văzut pentru prima oară acum trei-patru zile şi nu garantez pentru el.

— Dar, cu toate acestea, îl primiţi!

— Cu mine e altceva; mi-a fost recomandat de un bun abate care poate se va fi înşelat. Invită-l direct dacă vrei, dar nu-mi spune mie să ţi-l prezint; dacă mai târziu el s-ar însura cu domnişoara Danglars, m-ai învinui de duplicitate şi o să-ţi vină pofta să te încaieri cu mine; de altminteri, nu ştiu de voi veni şi eu.

— Unde?

— La balul dumneavoastră.

— De ce să nu veniţi?

— În primul rând pentru că nu m-aţi invitat încă.

— Vin anume pentru a vă aduce, personal, invitaţia.

— Oh, prea încântător; dar s-ar putea să fiu împiedicat.

— Când vă voi spune ceva, veţi fi îndeajuns de amabil ca să jertfiţi pentru noi toate piedicile.

— Spune-mi.

— Vă roagă mama.

— Doamna contesă de Morcerf? Glăsui Monte-Cristo tresărind.

— O, conte, vă înştiinţez că doamna de Morcerf vorbeşte cu mine în toată voia, spuse Albert; iar dacă nu aţi simţit trosnind în dumneavoastră fibrele simpatice, despre care vă pomeneam adineauri, e pentru că fibrele acestea vă lipsesc complet, căci timp de patru zile n-am vorbit decât despre dumneavoastră.

— Despre mine? Nu zău, mă copleşeşti.

— Aşa se vorbeşte despre o problemă vie.

— A, eu sunt o problemă pentru mama dumitale? O crezusem prea rezonabilă pentru a se lăsa în voia imaginaţiei.

— Problemă, scumpe conte, problemă pentru toţi, pentru mama ca şi pentru alţii, problemă acceptată, dar neghicită, dumneavoastră rămâneţi totdeauna în stare de enigmă; liniştiţi-vă, mama nu se întreabă decât cum se face că sunteţi aşa de tânăr. Cred că, în fond, în timp ce contesa G vă ia drept lordul Ruthwen, mama vă priveşte drept Cagliostro sau contele de Saint-Germain. Întăriţi-o în această părere, la prima ocazie, când veţi veni s-o vedeţi pe doamna de Morcerf. Nu vă va fi greu; posedaţi piatra filosofală a unuia şi inteligenţa altuia.

— Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, spuse contele zâmbind; îmi voi da silinţa să fac faţă tuturor supoziţiilor.

— Aşadar, veţi veni sâmbătă?

— Din moment ce doamna de Morcerf mă roagă…

— Sunteţi încântător.

— Dar domnul Danglars?

— O, el a şi primit trei invitaţii; şi-a luat tatăl meu sarcina asta. Vom căuta să-l avem şi pe marele d'Aguessau, domnul de Villefort; sunteţi însă deznădăjduiţi de un lucru.

— Proverbul spune că nu trebuie să deznădăjduieşti pentru nimic.

— Dansaţi, dragă conte?

— Eu?

— Da, dumneavoastră! De ce ar fi de mirare să dansaţi?

— Într-adevăr, câtă vreme cineva n-a trecut de patruzeci de ani… Nu, nu dansez, îmi place însă să privesc. Dar doamna de Morcerf dansează?

— Nu, nici ea, veţi sta de vorbă, ţine aşa de mult să vorbească cu dumneavoastră.

— Adevărat?

— Pe cuvântul meu de onoare şi vă declar că sunteţi primul om pentru care mama mea a manifestat curiozitatea aceasta.

Albert îşi luă pălăria şi se sculă; contele îl conduse până la uşă.

— Îmi fac un reproş, zise el, oprindu-l pe peron.

— Care?

— Am fost indiscret. Nu trebuia să-ţi vorbesc despre domnul Danglars.

— Dimpotrivă, mai vorbiţi-mi, vorbiţi-mi des, vorbiţi-mi mereu, dar în acelaşi chip.

— Bine, mă linişteşti. Ascultă, când soseşte domnul d'Épinay?

— Peste cel mult cinci sau şase zile.

— Şi când se însoară?

— Îndată după sosirea domnului şi doamnei de Saint-Méran.

— Adu-l la mine când va fi la Paris. Măcar că pretinzi că nu ţin la el, îţi declar că voi fi fericit să-l văd.

— Bine, ordinele dumneavoastră vor fi executate, seniore.

— La revedere!

— Sâmbătă, în orice caz; e lucru stabilit nu-i aşa?

— Nu mai încape vorbă, ţi-am dat cuvântul.

Contele îl urmări din ochi pe Albert, salutându-l cu mâna. Apoi, după ce acesta se urcă în faitonul său, se întoarse şi dând cu ochii de Bertuccio, îl întrebă:

— Ei, ce e?

— S-a dus la palatul justiţiei, răspunse administratorul.

— A rămas mult acolo?

— Un ceas şi jumătate.

— Şi s-a înapoiat acasă?

— Direct.

— Dragă domnule Bertuccio, spuse contele, dacă am acum un sfat să-ţi dau e să te duci să vezi în Normandia de nu găseşti cumva petecul de pământ despre care ţi-am vorbit.

Bertuccio salută şi, deoarece dorinţele sale se armonizau perfect cu ordinul primit, plecă în chiar seara aceea.