Capitolul I. Întâlnirea.
A doua zi, la deşteptare, primul cuvânt a lui Albert a fost propunerea de a merge să facă o vizită contelui. Îi mai mulţumise în ajun, dar înţelegea că un serviciu ca acela pe care i-l făcuse merita două mulţumiri.
Franz, pe care o atracţie îmbinată cu spaima îl atrăgea spre contele de Monte-Cristo, nu vru să-l lase singur şi-l însoţi. Fură introduşi amândoi în salon. Peste cinci minute apăru contele.
— Domnule conte, îi spuse Albert, înaintând spre el, îngăduiţi-mi să vă repet în dimineaţa asta ceea ce noaptea trecută am spus nedesluşit: că nu voi uita niciodată în ce împrejurare mi-aţi venit în ajutor şi că-mi voi aminti totdeauna că vă datorez viaţa sau aproape viaţa.
— Dragul meu vecin, răspunse contele râzând, exageraţi obligaţiile faţă de mine. Îmi datoraţi o mică economie de douăzeci de mii franci din bugetul dumneavoastră de voiaj, atâta tot. Vedeţi bine că lucrul nu merită să vorbim despre el. La rândul dumneavoastră, adăugă el, primiţi toate complimentele mele, căci aţi fost adorabil în ce priveşte liniştea şi curajul.
— Ce vreţi, conte? Spuse Albert. Mi-am închipuit că m-am luat la sfadă cu cineva, că a urmat un duel şi am vrut să-i fac pe bandiţi să înţeleagă un lucru: că oamenii se bat pretutindeni, dar că numai francezii se bat râzând. Cu toate acestea, întrucât obligaţia mea faţă de dumneavoastră nu e mai puţin mare, vin să vă întreb dacă, prin mine, prin prietenii şi prin cunoştinţele mele, nu v-aş putea folosi la ceva. Părintele meu, contele de Morcerf, care e de origine spaniolă, are o poziţie înaltă în Franţa şi în Spania. Eu şi toţi oamenii care mă iubesc stăm la dispoziţia dumneavoastră.
— Vă mărturisesc, domnule de Morcerf, spuse contele, că aşteptam oferta dumneavoastră şi că o primesc cu dragă inimă. Îmi şi aruncasem plasa pentru a vă cere un mare serviciu.
— Care?
— Nu am fost niciodată la Paris, deci nu cunosc Parisul…
— Serios? Exclamă Albert. Aţi putut să trăiţi până astăzi fără a vedea Parisul? De necrezut.
— Cu toate acestea este aşa. Simt însă ca şi dumneavoastră că o necunoaştere mai îndelungată a capitalei lumii inteligente este cu neputinţă. Mai mult decât atât: aş fi făcut poate de multă vreme călătoria aceasta atât de necesară, dacă cunoşteam pe cineva care să mă poată introduce în lumea în care nu aveam nici o legătură.
— O, un om ca dumneavoastră? Exclamă Albert.
— Sunteţi foarte bun, dar deoarece nu îmi recunosc alt merit decât acela de a putea face concurenţă, ca milionar, domnului Aguado sau domnului Rotschild şi pentru că nu merg la Paris ca să joc la bursă, această mică împrejurare m-a reţinut. Acum, oferta dumneavoastră mă hotărăşte. Haide, vă angajaţi, scumpe domnule de Morcerf (contele însoţi cuvintele acestea cu un zâmbet ciudat), vă angajaţi, când voi veni în Franţa, să-mi deschideţi uşile acestei lumi unde voi fi tot aşa de străin ca un chinez?
— O, de minune şi cu dragă inimă, domnule conte! Răspunse Albert, cu atât mai multă plăcere (dragă Franz, nu-ţi bate prea tare joc de mine) cu cât sunt rechemat la Paris printr-o scrisoare pe care am primit-o în dimineaţa aceasta şi unde e vorba, în ce mă priveşte, de o alianţă cu o casă foarte plăcută, care are cele mai bune relaţii în lumea pariziană.
— Alianţă prin căsătorie? Întrebă Franz râzând.
— O, da! Aşadar, când vei reveni la Paris, mă vei găsi om aşezat şi poate părinte de familie. Îi va sta bine gravităţii mele naturale, nu-i aşa? În orice caz, conte, vă repet, eu şi ai mei suntem ai dumneavoastră cu trup şi suflet.
— Accept, spuse contele, căci vă jur că nu-mi lipsea decât ocazia aceasta pentru a realiza proiecte pe care le rumeg de multă vreme.
Franz nu se îndoi o clipă că proiectele acestea erau dintre cele în privinţa cărora contele scăpase un cuvânt în peştera din Monte-Cristo şi-l privi pe conte în timp ce vorbea, încercând să prindă pe fizionomia lui o destăinuire a proiectelor care îl îndrumau la Paris. Era însă greu să pătrunzi în sufletul acestui om, mai cu seamă când el îl învăluia cu un zâmbet.
— Dar, conte, reluă Albert, încântat la gândul că va avea să prezinte un om ca Monte-Cristo, nu cumva acesta e unul din acele proiecte în vânt, aşa cum se fac în călătorie şi care, clădite pe nisip, sunt duse de cea dintâi suflare a vântului?
— Nu, pe onoarea mea, spuse contele. Vreau să merg la Paris, trebuie.
— Şi când?
— Dar dumneavoastră când veţi fi acolo?
— Eu? Glăsui Albert, peste cincisprezece zile sau, cel mai târziu, peste trei săptămâni.
— Ei bine, spuse contele, eu vă acord trei luni. Vedeţi că vă acord un termen larg.
— Şi peste trei luni, exclamă Albert cu bucurie, veniţi să bateţi la uşa mea?
— Vreţi o întâlnire la zi, la ceas? Întrebă contele. Vă înştiinţez că sunt de o exactitate exasperantă.
— La zi, la ceas, îmi convine de minune, spuse Albert.
— Ei bine, fie. (Întinse mâna spre un calendar atârnat lângă oglindă.) Suntem astăzi, spuse el, în 21 februarie (scoase ceasul): e zece jumătate dimineaţa. Vreţi să mă aşteptaţi la 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa?
— De minune, spuse Albert, dejunul va fi gata.
— Unde locuiţi?
— În strada Helder numărul 27.
— Staţi singur? Nu vă stingheresc?
— Locuiesc în palatul părintelui meu, dar într-un pavilion din fundul curţii, absolut separat.
— Bine.
Contele îşi luă carnetul şi scrise: „Strada Helder numărul 27, 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa”.
— Şi acum, spuse contele băgând carnetul în buzunar, fiţi pe pace. Acul pendulului dumneavoastră nu va fi mai exact decât mine.
— Vă voi revedea înainte de plecare? Întrebă Albert.
— Depinde când plecaţi.
— Plec mâine, la cinci după-amiază.
— În cazul acesta vă spun la revedere. Am treabă la Neapole şi nu mă pot înapoia aici decât sâmbătă seara sau duminică dimineaţa. Plecaţi şi dumneavoastră, domnule baron? Îl întrebă contele pe Franz.
— Da.
— În Franţa?
— Nu, la Veneţia. Eu mai rămân încă un an sau doi în Italia.
— Aşadar nu ne vom vedea la Paris?
— Mă tem că n-o să am onoarea aceasta.
— Atunci, domnilor, călătorie bună, spuse contele celor doi prieteni, întinzând fiecăruia câte o mână.
Franz atingea pentru prima oară mâna acestui om. Tresări, căci ea era îngheţată ca o mână de mort.
— Încă o dată, spuse Albert. E stabilit, nu-i aşa? Strada Helder numărul 27, la 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa.
— La 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa, strada Helder numărul 27, repetă contele.
Tinerii îl salutară pe conte şi ieşiră.
— Dar ce ai? Îl întrebă Albert pe Franz când intrară la ei. Pari îngrijorat.
— Da, spuse Franz, îţi mărturisesc. Contele e un om ciudat şi văd cu nelinişte întâlnirea pe care ţi-a dat-o la Paris.
— Întâlnirea… cu nelinişte? Ei, dar eşti nebun, dragă Franz! Exclamă Albert.
— Ce vrei? Spuse Franz. Nebun sau nu, asta e.
— Ascultă, reluă Albert, mă bucur că am prilejul să-ţi spun aceasta. Mi-ai făcut întruna impresia că te-ai purtat rece cu contele pe care l-am găsit totdeauna desăvârşit cu noi. Ai ceva împotriva lui?
— Poate.
— L-ai mai văzut undeva înainte de a-l întâlni aici?
— Exact.
— Unde?
— Îmi făgăduieşti că n-o să spui un cuvânt despre cele ce-ţi voi povesti?
— Îţi făgăduiesc.
— Pe cuvânt de onoare?
— Pe cuvânt de onoare.
— Bine… Ascultă.
Şi Franz îi istorisi lui Albert excursia pe insula Monte-Cristo, cum a găsit acolo un echipaj de contrabandişti şi, în mijlocul echipajului, doi bandiţi corsicani. Zăbovi asupra tuturor împrejurărilor ospitalităţii feerice pe care contele i-o dăruise în peştera din O mie şi una de nopţi. Îi povesti cina, haşişul, statuile, realitatea şi visul şi cum, la trezire, nu mai rămânea ca dovadă şi ca amintire a tuturor acestor întâmplări decât micul iaht, plutind la orizont, spre Porto-Vecchio. Trecu apoi la Roma, la noaptea din Coliseu, la conversaţia pe care o auzise între el şi Vampa cu privire la Peppino şi în cursul căreia contele făgăduise că va obţine graţierea banditului, făgăduială pe care o respectase după cum cititorii noştri şi-au putut da seama. Ajunse, în sfârşit, la întâmplarea din noaptea precedentă, la încurcătura în care se găsise văzând că îi lipseau pentru completarea sumei şase sau şapte sute de piaştri. În sfârşit, la ideea de a se adresa contelui, idee care avusese un rezultat, în acelaşi timp pitoresc şi mulţumitor.
Albert îl asculta pe Franz cu încordare.
— Ei, îi spuse el după ce Franz sfârşi, unde vezi ceva suspect în toate astea? Contele e călător, contele are un vas al său pentru că e bogat. Du-te la Portsmouth sau la Southampton, vei vedea porturile tixite de iahturi care aparţin unor englezi bogaţi, înzestraţi cu aceeaşi fantezie. Pentru a şti unde să se oprească în excursii, pentru a nu se ospăta cu bucătăria aceasta oribilă care ne otrăveşte, pe mine de patru luni, pe tine de patru ani, pentru a nu se culca în paturile groaznice unde nu poţi dormi, el îşi mobilează un adăpost la Monte-Cristo; după ce adăpostul e mobilat, se teme ca stăpânirea toscană să nu-l trimită la plimbare şi să nu fie pierdute cheltuielile sale; atunci cumpără insula şi împrumută numele ei. Dragul meu, scotoceşte în memoria ta şi spune-mi câţi oameni pe care îi cunoşti adoptă numele unor proprietăţi pe care nu le-au avut niciodată.
— Dar, spuse Franz, bandiţii corsicani din echipajul său?
— Ei, ce e de mirare? Ştii mai bine decât oricine că bandiţii corsicani nu sunt hoţi, ci pur şi simplu fugari pe care o vendetă i-a exilat din oraşul sau din satul lor. Poţi deci să-i vezi fără să te compromiţi. Întrucât mă priveşte, declar că dacă mă duc vreodată în Corsica, înainte de a mă prezenta guvernatorului şi prefectului, mă voi prezenta bandiţilor. Îi găsesc încântători.
— Dar Vampa şi banda lui? Urmă Franz. Aceştia sunt bandiţi care a-tacă pentru a fura. Nu tăgăduieşti, sper. Ce spui despre influenţa contelui asupra acestor oameni?
— Voi spune, dragul meu, că, deoarece după toate probabilităţile datorez viaţa mea acestei influenţe nu am dreptul s-o critic prea tare. Aşadar, în loc de a face ca tine o crimă capitală din ea, voi găsi că e natural s-o scuz, dacă nu pentru că mi-a salvat viaţa, ceea ce poate e cam exagerat, cel puţin pentru că mi-a cruţat patru mii de piaştri care fac, în sumă rotundă, 24 mii de livre în moneda noastră. Ceea ce dovedeşte, adăugă Albert, râzând, că nimeni nu e profet în ţara lui.
— Tocmai asta voiam să spun. Din această ţară e contele? Ce limbă vorbeşte el? Care sunt mijloacele lui de existenţă? De unde îi vine imensa avere? Care a fost prima parte a vieţii sale misterioase şi necunoscute, ce a aruncat peste a doua parte culoarea sumbră şi mizantropică? Iată, în locul tău, ce aş vrea să ştiu.
— Dragă Franz, reluă Albert, când, la primirea scrisorii mele, ai văzut că avem nevoie de influenţa contelui, te-ai dus la el spunându-i: Albert de Morcerf, prietenul meu, trece printr-un pericol. Ajutaţi-mă să-l scap din pericol. Nu e aşa?
— Da.
— Te-a întrebat el atunci: cine e domnul Albert de Morcerf? De unde îi vine numele? De unde averea? Care e ţara sa? Unde s-a născut? Spune mi, te-a întrebat el toate acestea?
— Nu, mărturisesc.
— A venit, atâta tot. M-a scos din mâinile domnului Vampa, unde, în ciuda aparenţelor mele pline de dezinvoltură, precum spui, făceam o foarte proastă figură, mărturisesc. Ei, bine, dragul meu, când în schimbul unui asemenea serviciu el îmi cere să fac ceea ce se face în fiecare zi pentru cel dintâi prinţ rus sau italian care trece prin Paris, adică să-l prezint în lume – vrei să-l refuz? Haidade, eşti nebun?
Trebuie să spunem că, împotriva obiceiului, de data aceasta dreptatea era de partea lui Albert.
— În sfârşit, reluă Franz, oftând, fă cum vei vrea, dragă viconte, căci tot ce îmi spui tu este foarte întemeiat, recunosc. Nu e însă mai puţin adevărat că domnul de Monte-Cristo e un filantrop. Nu ţi-a spus cu ce scop vine la Paris. Ei, bine, vine să concureze la premiile Montyon, iar dacă nu-i trebuie decât votul meu ca să le obţină şi influenţa domnului acela aşa de urât prin care se obţin, ei, bine i-l voi da pe al meu şi i-l voi garanta pe celălalt. Cu aceste zise, dragă Franz, să nu mai vorbim şi să ne aşezăm la masă, după care să facem o ultimă vizită la Sfântul Petru.
Făcură întocmai, iar a doua zi, la cinci după-amiază, se despărţeau: Albert de Morcerf pentru a se înapoia la Paris, Franz d'Épinay pentru a petrece două săptămâni la Veneţia.
Dar, înainte de a se urca în trăsură, Albert înmână servitorului de la hotel – căci se temea ca nu cumva musafirul să lipsească la întâlnire – o carte de vizită pentru contele de Monte-Cristo pe care, dedesubtul cuvintelor „Vicontele Albert de Morcerf”, scrise cu creionul: 21 mai, orele zece şi jumătate dimineaţa, strada Helder numărul 27.
