Capitolul II Comesenii

În casa din strada Helder, unde Albert de Morcerf îi dăduse, la Roma, întâlnire contelui de Monte-Cristo, se făceau mari pregătiri în dimineaţa zilei de 21 mai, pentru ca invitaţia tânărului să producă bună impresie.

Albert de Morcerf ocupa un pavilion situat în unghiul unei curţi mari, faţă în faţă cu o altă clădire, destinată personalului de serviciu. Numai două ferestre ale pavilionului răspundeau spre stradă, celelalte dând trei spre curte şi alte două spre grădină.

Între curte şi grădină se înălţa, construită după prostul gust al arhitecturii imperiale, locuinţa somptuoasă şi vastă a contelui şi contesei de Morcerf. Pe toată lăţimea proprietăţii, domina, dând spre stradă, un zid care avea, din loc în loc, vase cu flori şi care era tăiat la mijloc de o poartă înaltă, cu suliţi poleite. Poarta servea pentru intrările ceremonioase. O portiţă, lipită aproape de cabina portarului, lăsa loc de trecere oamenilor de serviciu sau stăpânilor, când aceştia intrau sau ieşeau pe jos.

Ghiceai în alegerea pavilionului, destinat ca locuinţă pentru Albert, prevederea delicată a unei mame care, nevoind să se despartă de fiul ei, înţelesese totuşi că un tânăr de vârsta vicontelui avea nevoie de toată libertatea. Recunoşteai, de asemenea, pe de altă parte – se cuvine să spunem —, egoismul inteligent al tânărului îndrăgostit de viaţa liberă şi trândavă a feciorilor de bani gata, căruia i se poleia, ca şi păsărilor, colivia.

Prin ferestrele de la stradă, Albert de Morcerf putea să exploreze exteriorul. Priveliştea străzii este aşa de necesară tinerilor care vor totdeauna să vadă lumea străbătându-le orizontul, chiar dacă acest orizont nu e decât al străzii! Apoi, după ce făcea explorarea şi dacă aceasta părea că merită un examen mai aprofundat, Albert de Morcerf putea, în interesul cercetărilor sale, să iasă printr-o portiţă aflată vizavi de aceea pe care am arătat-o, lângă cabina portarului şi care merită o menţiune specială.

Era o portiţă uitată parcă de toată lumea chiar din ziua în care fusese construită casa şi pe care o credeai condamnată de-a pururi, într-atât de discretă şi de prăfuită părea. Dar broasca şi ţâţânile ei, unse cu grijă, trădau o practică misterioasă şi asiduă. Portiţa tainică făcea concurenţă celorlalte două, bătându-şi joc de portar, scăpând de sub vigilenţa şi jurisdicţia acestuia, deschizându-se ca faimoasa poartă a peşterii din O mie şi una de nopţi, ca Sesamul vrăjit al lui Ali-Baba, cu ajutorul câtorva cuvinte cabalistice sau al câtorva zgârieturi convenite, rostite de cele mai potolite glasuri sau operate de cele mai subţiri degete.

La capătul unui coridor vast şi liniştit cu care comunica portiţa şi care forma o anticameră, se înfăţişa, pe dreapta, sala de mâncare a lui Albert, dând spre curte, şi, pe stânga, salonul său, dând spre grădină. Plante agăţătoare, desfăcându-se în evantai în faţa ferestrelor, ascundeau curţii şi grădinii interiorul ambelor încăperi, singurele în care, aşezate la parter, puteau să pătrundă privirile indiscrete.

La primul etaj, cele două încăperi se repetau, îmbogăţite cu încă una aflată în locul anticamerei. Cele trei încăperi erau un salon, o cameră de culcare şi un buduar.

Salonul de mai jos nu era decât un fel de divan algerian, destinat fumătorilor.

Buduarul de la primul etaj dădea în dormitor şi comunica, printr-o uşă invizibilă, cu scara. Precum vedeţi, erau luate toate măsurile de precauţie.

Deasupra primului etaj se întindea un vast atelier, care fusese mărit prin dărâmarea pereţilor – pandemoniul disputat de artist dandy-ului. Aci se refugiau şi se îngrămădeau toate capriciile succesive ale lui Albert, cornurile de vânătoare, basurile, flautele, o orchestră completă, căci Albert avusese, o clipă, nu gustul, ci fantezia muzicii. Şevaletele, paletele, pastelurile, căci fanteziei muzicii îi urmase îngâmfarea picturii. În sfârşit, floretele, mânuşile de box, săbiile late şi bastoanele de tot felul, căci, conformându-se tineretului monden din epoca la care am ajuns, Albert de Morcerf cultiva cu infinit mai multă perseverenţă, decât muzica şi pictura, aceste trei arte care completează educaţia leonină, adică scrima, boxul şi bastonul şi primea, rând pe rând, în încăperea destinată tuturor exerciţiilor corpului, pe Grisier, Cooks şi Charles Leboucher.

Celelalte mobile ale încăperii privilegiate erau sipete vechi, de pe timpul lui François I, pline cu porţelanuri chinezeşti, cu vase japoneze, cu faianţe de Luca della Robbia şi tacâmuri de Bernard de Palissy. Jilţuri străvechi, în care se aşezaseră, poate, Henry IV sau Sully, Ludovic XIII sau Richelieu, căci două din acestea, împodobite cu o pajură sculptată unde străluceau, pe fond azuriu, cele trei flori de crin ale Franţei, cu o coroană regală deasupra, ieşeau în mod vădit din magaziile Luvrului sau cel puţin din ale vreunui castel regal. Pe jilţurile acestea cu funduri sumbre şi severe, erau zvârlite, claie peste grămadă, stofe bogate, în culori vii, colorate în soarele Persiei sau înflorite sub degetele femeilor din Calcutta şi din Chandernagor. Nu s-ar fi putut spune care era rostul stofelor. Ele aşteptau, desfătând ochii, o destinaţie necunoscută de chiar proprietarul lor şi, până una alta, iluminau apartamentul cu răsfrângeri catifelate şi aurii. În locul cel mai în evidenţă se afla un pian construit de Roller şi de Blanchet din lemn de trandafir, pian pe măsura saloanelor noastre de liliputani, închizând totuşi o orchestră în cavitatea lui sonoră şi îngustă şi gemând sub povara capodoperelor lui Beethoven, Weber, Mozart, Heydn, Gretry şi Porpora.

Apoi, pretutindeni de-a lungul pereţilor, deasupra uşilor, în plafon, săbii, pumnale, buzdugane, securi, armuri complete, aurite, cu împletituri de aur şi argint, blocuri de minerale, păsări împăiate desfăcându-şi, pentru un zbor imobil, aripile de culoarea focului şi ciocul pe care nu-l închid niciodată.

Se înţelege că încăperea aceasta era preferată de Albert. Totuşi, în ziua întâlnirii, tânărul, îmbrăcat uşor, îşi stabilise cartierul general în salonaşul de la parter.

Acolo, pe o masă înconjurată la distanţă de un divan larg şi moale, toate tutunurile cunoscute, de la tutunul galben de Petersburg până la tutunul negru al Sinaiului, trecând prin Maryland, Porto-Rico şi Lataquieí, străluceau în borcanele de faianţă plesnită pe care le adoră olandezii. Alături de ele, în cutii de lemn înmiresmat, erau înşirate, în ordinea mărimii şi a calităţii, purasurile, regaliile, havanele şi manilele. În sfârşit, într-un dulap deschis larg, o colecţie de pipe nemţeşti, de ciubuce cu capete de chihlimbar, împodobit cu mărgean şi narghilele încrustate cu aur, cu ţevi lungi, de marochin, răsucite ca nişte şerpi, aşteptau capriciul sau simpatia fumătorilor. Albert prezidase în persoană la aranjamentul sau, mai bine-zis, la dezordinea simetrică pe care, după cafea, comesenilor unui dejun modern le place s-o contemple prin fumul ce scapă din gura lor şi care se înalţă în tavan, în spirale capricioase, lungi.

La orele zece fără un sfert, un valet intră. Era un mic groom de cincisprezece ani, care nu vorbea decât englezeşte şi care răspundea la numele de John, singurul servitor al lui Morcerf. Bineînţeles că, în zilele obişnuite, bucătarul palatului era la dispoziţia sa şi că, la ocaziile mari, avea şi valetul contelui.

Valetul acesta, care se numea Germain şi se bucura de încrederea întreagă a tânărului stăpân, adusese un teanc de jurnale, pe care le depuse pe o masă şi un pachet de scrisori, pe care le dădu lui Albert.

Albert aruncă o privire distrată asupra diverselor plicuri, alese două cu scrisul fin şi parfumate, le dezlipi şi le citi cu oarecare interes.

— Cum au venit scrisorile acestea? Întrebă el.

— Una a venit cu poşta, cealaltă a fost adusă de valetul doamnei Danglars.

— Comunică-i doamnei Danglars că accept locul pe care mi-l oferă în lojă… Ia stai… Vei trece în timpul zilei pe la Rosa. Îi vei spune că voi cina cu ea, după cum mă invită, ieşind de la Operă şi îi vei duce şase sticle cu vinuri asortate, Cipru, Xeres, Malaga şi un butoiaş cu stridii de Ostanda. Ia stridiile de la Borel şi nu uita să-i spui că sunt pentru mine.

— La ce oră vrea domnul să fie servit?

— Cât e ceasul acum?

— Zece fără un sfert.

— Ei bine, ai să serveşti la zece şi jumătate fix. Poate că Debray va fi silit să se ducă la minister… Şi de altminteri (Albert îşi consultă carnetul) este chiar ora pe care am indicat-o contelui, 21 mai, zece şi jumătate dimineaţa. Cu toate că nu pun mare temei pe făgăduiala sa, vreau să fiu exact. Ascultă, nu ştii dacă doamna contesă s-a sculat?

— Dacă domnul viconte doreşte, mă voi interesa.

— Da… Îi vei cere unul din serviciile de lichioruri al meu e incomplet şi îi vei spune că voi avea onoarea să trec pe la dânsa pe la orele trei, cerându-i permisiunea de a-i prezenta pe cineva.

Valetul ieşi, Albert se trânti pe divan, rupse banderola câtorva gazete, privi spectacolele, se strâmbă constatând că se reprezintă o operă şi nu un balet, căută zadarnic la anunţurile de parfumerie un preparat pentru dinţi despre care i se vorbise şi aruncă unul după altul trei ziare, cele mai răspândite din Paris, murmurând cu un căscat prelung:

— Nu zău, gazetele astea devin din zi în zi mai plicticoase.

În acel moment, o trăsurică opri în faţa porţii şi, în clipa următoare, valetul reintră anunţându-l pe domnul Lucien Debray. Un tânăr înalt, blond, palid, cu ochii cenuşii şi siguri, cu buze subţiri, reci, cu haină albastră încheiată cu nasturi de aur, cizelaţi, cu cravata albă, cu lornion de baga atârnat de un fir de mătase şi pe care, printr-un efort al nervului sprâncenei şi al nervului zigomatic, izbutea să-l fixeze din când în când în cavitatea ochiului drept, intră fără să zâmbească, fără să vorbească şi cu un aer semioficial.

— Bună ziua, Lucien… Bună ziua! Spuse Albert. A, mă îngrozeşti, dragul meu, cu exactitatea ta. Ce zic exactitate? Tu, pe care nu te aşteptam decât ultimul, soseşti la zece fără cinci, când întâlnirea definitivă nu e decât la zece şi jumătate. Miraculos! Nu cumva guvernul a fost trântit?

— Nu, prea scumpule, zise tânărul, fixându-se în jilţ. Linişteşte-te, ne clătinăm mereu, însă nu cădem niciodată şi încep a crede că devenim de-a binelea inamovibili, fără să mai pun la socoteală că treburile Peninsulei ne vor consolida în chip absolut.

— A, da, adevărat! Îl alungaţi pe don Carlos din Spania.

— Nu, prea scumpule, să nu confundăm. Îl readucem de ceastălaltă parte a frontierei Franţei şi îi oferim o ospitalitate regală la Bourges.

— La Bourges.

— Da, la naiba, n-are de ce se plânge! Bourges e capitala regelui Charles al VII-lea. Cum, nu ştiai asta? Lucru e cunoscut de ieri de întregul Paris, iar alaltăieri transpirase la bursă, căci domnul Danglars – nu ştiu prin ce mijloc omul ăsta află noutăţile o dată cu noi – a jucat à la hausse şi a câştigat un milion.

— Iar cu o panglică nouă, după câte se pare, căci văd o şuviţă albastră adăugată celorlalte.

— Eh, mi-au trimis decoraţia Charles al III-lea, răspunse Debray, cu neglijenţă.

— Haide, nu mai face pe indiferentul şi mărturiseşte că lucrul te-a bucurat.

— A, da. Ca adaus la toaletă, o decoraţie stă bine pe o haină neagră, încheiată. E elegant.

— Şi, spuse Morcerf zâmbind, îţi dă aerul prinţului de Galles sau al ducelui de Reichstadt.

— Iată de ce mă vezi aşa de dimineaţă, prea scumpule.

— Pentru că ai decoraţia lui Charles al III-lea şi pentru că vroiai să-mi anunţi vestea aceasta bună?

— Nu. Pentru că am petrecut noaptea expediind scrisori: douăzeci şi cinci de depeşe diplomatice. Când am venit acasă, azi-dimineaţă, am vrut să dorm, dar m-a apucat durerea de cap, aşa că m-am sculat ca să petrec un ceas călărind. La Boulogne m-au prins plictiseala şi foamea, doi duşmani care merg rareori împreună şi care, totuşi, s-au asociat în contra mea. Un fel de alianţă carlo-republicană. Mi-am amintit atunci că e ospăţ la tine în dimineaţa asta şi iată-mă. Mi-e foame, hrăneşte-mă. Sunt plictisit, distrează-mă.

— Aceasta e datoria mea de amfitrion, dragă prietene, spuse Albert, sunând valetul, în timp ce Lucien zvârlea cu vârful vărguţei sale cu măciulie de aur, încrustat cu turcoaze, gazetele desfăcute, Germain, un pahar cu Xeres şi un pişcot. Până atunci, dragă Lucien, uite ţigări, bineînţeles, de contrabandă. Te poftesc să le guşti şi să-l inviţi pe ministrul tău să ne vândă ţigări la fel în locul foilor de nuc pe care bieţii cetăţeni sunt osândiţi să le fumeze.

— Nici nu-mi trece prin minte! Din momentul în care le-ai avea date de guvern, nu le-ai mai vrea şi ţi s-ar părea execrabile. De altminteri, asta nu priveşte Internele, ci Finanţele, adresează-te domnului Humann, secţia contribuţiilor indirecte, coridorul A, numărul 26.

— Serios, spuse Albert, mă uimeşti cu întinderea cunoştinţelor tale. Dar ia o ţigară.

— A, dragă viconte, glăsui Lucien, aprinzând o manilă de la o lumânare roz ce ardea într-un sfeşnic de argint şi răsturnându-se pe divan. Dragă viconte, cât eşti de fericit că nu trebuie să faci ceva! Nu-ţi dai seama de norocul tău.

— Şi ce ai face tu, scumpul meu pacificator de regate, întrebă Morcerf cu uşoară ironie, dacă nu ai face nimic? Cum? Secretarul particular al unui ministru lansat în marea cabală europeană şi în micile intrigi ale Parisului, având regi şi mai mult decât regi, regine de protejat, partide de reunit, alegeri de dirijat, făcând din cabinetul tău mai mult cu pana şi cu telegraful decât făcea Napoleon pe câmpurile de bătaie cu spada şi victoriile sale, posedând o rentă de douăzeci şi cinci de mii de livre, în afară de postul pe care îl ai, un cal pentru care Château-Renaud ţi-a oferit patru sute de ludovici şi pe care n-ai vrut să-l dai, un croitor care nu-ţi greşeşte niciodată un pantalon, având Opera, Jockey-Clubul şi teatrul Variétés – cum nu găseşti în toate acestea prilejuri de distracţie? Ei, bine, fie, am să te distrez eu.

— Cum adică?

— Dându-ţi posibilitatea să faci o cunoştinţă nouă.

— Bărbat sau femeie?

— Bărbat.

— O, cunosc prea mulţi!

— Dar nu ca acela despre care îţi vorbesc.

— Şi de unde vine el? De la capătul lumii?

— Poate de mai departe.

— Drace, nădăjduiesc că nu el aduce dejunul nostru.

— Nu, fii pe pace, dejunul nostru se prepară în bucătăriile materne. Dar îţi este foame?

— Da, mărturisesc, oricât de umilitoare ar fi declaraţia asta. Dar am cinat ieri la domnul de Villefort şi – ai remarcat, dragă prietene?

— Se cinează foarte prost la oamenii parchetului. S-ar zice că totdeauna au remuşcări.

— Subestimezi mesele altora, măcar că nu se cinează bine nici la miniştrii tăi.

— Da şi cel puţin nu invităm nici oameni cumsecade: iar dacă nu am fi obligaţi să facem onorurile mesei pentru câţiva mocofani care gândesc şi mai cu seamă care votează bine, ne-am feri ca de ciumă să cinăm la noi. Te rog să crezi.

— În cazul acesta, dragul meu, mai ia un pahar cu Xeres şi încă un pişcot.

— Cu plăcere, vinul tău spaniolesc este excelent. Vezi bine că am avut dreptate să pacificăm ţara asta.

— Da, dar don Carlos?

— Ei, don Carlos o să bea vin de Bordeaux, iar peste zece ani îi vom căsători fiul cu mica regină.

— Ceea ce îţi va aduce Lâna de aur dacă te mai afli la minister.

— Albert, am impresia că în dimineaţa asta ai adoptat ca sistem să mă hrăneşti cu fum.

— Recunosc că fumul amuză stomacul mai mult decât orice, dar uite că tocmai aud glasul lui Beauchamp în anticameră. Vă veţi ciondăni amândoi, aşa că o să vă treacă timpul mai uşor.

— În legătură eu ce?

— Cu ziarele.

— O, dragă prietene, spuse Lucien cu dispreţ suveran, crezi că citesc ziarele?

— Un motiv în plus ca să vă certaţi şi mai mult.

— Domnul Beauchamp! Anunţă valetul.

— Intră, intră, pană teribilă! Spuse Albert, sculându-se şi venind în întâmpinarea tânărului. Uite-l şi pe Debray, care te detestă fără să te citească. Cel puţin aşa spune.

— Are dreptate, glăsui Beauchamp. Face ca mine: îl critic fără să ştiu ce face. Bună ziua, comandorule!

— A, ai şi aflat? Răspunse secretarul particular, schimbând cu ziaristul o strângere de mână şi un zâmbet.

— La naiba! Exclamă Beauchamp.

— Şi ce se zice în lume?

— În care lume? Avem multe lumi în anul de graţie 1838.

— Eh, în lumea critico-politică al cărei leu eşti.

— Se spune că este foarte just şi că semeni destul roşu ca să crească puţin albastru.

— Nu e rău zis, glăsui Lucien. Dragă Beauchamp, de ce nu eşti tu de ai noştri? Cu inteligenţa ta ai face în trei sau patru ani situaţie.

— De aceea nu aştept decât un lucru ca să-ţi urmez sfatul: un minister care să fie asigurat pentru şase luni. Acum, un singur cuvânt dragă Albert, căci se impune să-l las pe bietul Lucien să respire. Dejunăm sau cinăm? Eu am Camera. Precum vezi, meseria noastră nu e trandafirie.

— Se va dejuna doar. Nu mai aşteptăm decât două persoane şi ne vom aşeza la masă de îndată ce vor sosi.

— Şi ce fel de persoane aşteptaţi la dejun? Întrebă Beauchamp.

— Un nobil şi un diplomat, zise Albert.

— În cazul acesta, nobilul merită două ore şi diplomatul două. Voi reveni la desert. Păstrează-mi fragi, cafea şi ţigări. Am să mănânc o costiţă la Cameră.

— Să nu faci asta Beauchamp, căci chiar dacă nobilul ar fi un Montmorency şi diplomatul un Metternich, vom dejuna la ceasurile zece şi jumătate fix. Până atunci, fă ca Debray: gustă X-eresul meu şi pişcoturile.

— Bine, fie, rămân. Trebuie cu orice preţ să mă distrez în dimineaţa asta.

— Bravo, eşti în situaţia lui Debray! Mi se pare totuşi că, atunci când guvernul e trist, se cuvine ca opoziţia să fie veselă.

— Dragă prietene, tu nu şti ce mă ameninţă. Am să aud în dimineaţa asta un discurs al domnului Danglars la Camera deputaţilor, iar diseară, la nevastă-sa, tragedia unui pair de Franţa. Să-l ia dracu de guvern constituţional! Iar pentru că aveam putinţa de alegere, după câte se spune, cum de l-am preferat pe acesta?

— Înţeleg. Ai nevoie să faci provizie de ilaritate.

— Nu vorbiţi rău despre discursurile domnului Danglars, spuse Debray. El votează pentru voi, face opoziţie.

— Tocmai asta e nenorocirea! De aceea aştept să-l trimiteţi să pălăvrăgească la Luxemburg ca să râd cu toată pofta.

— Dragul meu, îi spuse Albert lui Beauchamp, se vede că treburile Spaniei sunt aranjate, căci în dimineaţa asta eşti de o acrime revoltătoare. Nu uita că la cronica pariziană se vorbeşte despre o căsătorie între mine şi domnişoara Eugénie Danglars. Nu pot, deci, cu conştiinţa senină, să le las să vorbeşti rău despre elocvenţa unui om care îmi va spune într-o zi: „Domnule viconte, ştii că dau fiicei mele două milioane?”

— Haidade, exclamă Beauchamp, căsătoria asta nu se va face niciodată. Regele a putut să-l facă baron, va putea să-l facă pair, dar nu-l va face nobil, iar contele de Morcerf e o spadă prea aristocratică pentru a consimţi, în schimbul a două milioane amărâte, la o mezalianţă. Vicontele de Morcerf nu trebuie să se însoare decât cu o marchiză.

— Două milioane! Cu toate acestea e o sumă frumuşică! Reluă Morcerf.

— E capitalul social al unui teatru de bulevard sau al unui drum de fier de la Grădina plantelor la Rapée.

— Morcerf, lasă-l să spună ce o vrea, replică Debray cu moliciune şi însoară-te. Te însori cu eticheta unei pungi, nu-i aşa? Ei bine, ce-ţi pasă? E preferabil ca pe eticheta aceasta să fie un blazon în minus şi un zero în plus. Ai şapte blazoane pe armurile tale, vei da trei nevestei tale şi tot îţi mai rămân patru. Adică unul mai mult decât domnului de Guise, care era cât pe-aci să fie regele Franţei şi al cărui văr primar era împăratul Germaniei.

— Cred că ai dreptate, Lucien, îi răspunde Albert distrat.

— Cu siguranţă. De altminteri, orice milionar e nobil, adică poate să fie.

— Sst! Nu spune asta, Debray, zise Beauchamp râzând, căci, ca să te vindece de mania ta de a face paradoxuri, Château-Renaud te va străpunge cu spada lui Renaud de Montauban, strămoşul său.

— Domnul de Château-Renaud! Domnul Maximilien Morrel! Anunţă valetul alţi doi musafiri.

— În cazul acesta, suntem toţi, aşa că vom începe să dejunăm, se bucură Beauchamp. Căci, dacă nu mă înşel, nu mai aşteptai decât două persoane, Albert.

— Morrel? Murmură Albert surprins, Morrel? Ce înseamnă asta?

— Dar, până să termine, domnul de Château-Renaud, un tânăr frumos de treizeci de ani, nobil din creştet până în tălpi, adică având figura unui de Guiche şi spiritul unui Mortemart, îl apucase pe Albert de mână.

— Permite-mi, dragul meu, îi spuse el, să-ţi prezint pe domnul căpitan de spahii Maximilien Morrel, prietenul meu şi, mai mult decât atât, salvatorul meu. De altminteri, omul se prezintă destul de bine el însuşi. Viconte, salută-l pe eroul meu!

Şi se dădu la o parte ca să facă loc unui tânăr nobil înalt, cu fruntea lată, cu ochi străpungători, cu mustăţi negre, pe care cititorii îşi amintesc a-l fi văzut la Marsilia, într-o împrejurare îndeajuns de dramatică, poate, ca să nu-l fi uitat. O uniformă bogată, semifranţuzească, semiorientală, purtată admirabil, scotea în relief pieptul lat, decorat cu crucea Legiunii de Onoare şi zvelteţea cutezătoare a taliei. Tânărul ofiţer se înclină cu o politeţe elegantă. Morrel era graţios în fiecare mişcare a sa, deoarece era puternic.

— Domnule, spuse Albert cu afectuoasă curtoazie, domnul baron de Château-Renaud ştia câtă plăcere îmi va face prilejuindu-mi cunoştinţa dumneavoastră. Sunteţi prietenul său, domnule, fiţi şi al nostru.

— Foarte bine, interveni Château-Renaud şi doreşte-ţi dragă viconte ca, atunci când se va ivi ocazia, să facă pentru tine ce-a făcut pentru mine.

— Dar ce a făcut? Întrebă Albert.

— O, zise Morrel, nu merită osteneala de a mai vorbi despre aceasta, iar domnul exagerează.

— Cum, nu merită osteneala de a mai vorbi? Exclamă Château-Re-naud. Nu merită viaţa osteneala de a vorbi despre ea?… Nu, zău, cele ce spui sunt prea filosofice, scumpe domnule Morrel… Sunt bune pentru dumneata, care îţi expui viaţa în fiecare zi, dar pentru mine, care mi-o expun întâmplător, o dată…

— Ceea ce văd mai limpede în toate acestea, baroane, e că domnul căpitan Morrel ţi-a salvat viaţa.

— O, de bună seamă că da! Spuse Château-Renaud.

— Şi cu ce ocazie? Întrebă Beauchamp.

— Beauchamp, prietene, află că eu mor de foame, spuse Debray. Nu te avânta deci în poveşti.

— Bine, dar eu nu împiedic pe nimeni să se aşeze la masă, spuse Beauchamp… Château-Renaud ne va istorisi întâmplarea în timpul dejunului.

— Domnilor, declară Morcerf, nu e decât zece şi un sfert, ţineţi seama că mai aşteptăm un musafir.

— A, într-adevăr, un diplomat, spuse Debray.

— Un diplomat sau altceva, habar nu am. Ceea ce ştiu este că, întrucât mă priveşte, l-am însărcinat cu o misiune de care s-a achitat aşa de bine, spre mulţumirea mea, încât, dacă eram rege, l-aş fi făcut în chiar clipa aceea cavaler al tuturor ordinelor mele, presupunând că aveam în acelaşi timp la dispoziţie Lâna de aur şi Jartiera.

— În cazul acesta, deoarece nu ne aşezăm încă la masă, spuse Debray, baroane, toarnă-ţi un pahar cu Xeres, cum am făcut noi şi istoriseşte-ne întâmplarea.

— Ştiţi cu toţii că îmi venise ideea să merg în Africa.

— Un drum pe care l-au trasat strămoşii tăi, dragă Château-Renaud, răspunse Morcerf cu galanterie.

— Dar mă îndoiesc că el s-a dus, aşa cum s-au dus ei, pentru a elibera mormântul lui Iisus.

— Ai dreptate, Beauchamp, spuse tânărul aristocrat. Plecasem pur şi simplu ca să fac exerciţii de pistol, ca amator. Duelul îmi repugnă, precum ştiţi, de când doi martori pe care îi alesesem ca să rezolve o afacere m-au silit să zdrobesc braţul unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, bietul Franz d'Épinay, pe care îl cunoaşteţi cu toţii.

— A, da, adevărat, v-aţi bătut pe vremuri, spuse Debray. Cu ce ocazie?

— Să mă ia dracu dacă îmi amintesc, glăsui Château-Renaud. Ceea ce îmi aduc însă perfect aminte e că, fiindu-mi ruşine să las un talent ca al meu să doarmă, am vrut să încerc asupra arabilor nişte pistoale noi care îmi fuseseră făcute cadou. În consecinţă, m-am îmbarcat pentru Oran. De la Oran am ajuns la Constantine, exact în momentul în care ne luam tălpăşiţa. M-am retras împreună cu ceilalţi. Patruzeci şi opt de ore am suportat destul de bine ploaia, în timpul zilei şi zăpada, în timpul nopţii. În sfârşit, în a treia dimineaţă, calul meu muri de frig. Bietul animal! Deprins cu păturile şi cu soba din grajd… Un cal arab care s-a simţit cam dezrădăcinat, întâlnind zece grade de frig în Arabia.

— De aceea vrei să cumperi calul meu englezesc, spuse Debray. Îţi închipui că el va suporta frigul mai bine decât arabul tău.

— Te înşeli, căci am jurat să nu mă mai întorc în Africa.

— Ai tras, va să zică, o frică straşnică? Întrebă Beauchamp.

— Pe cuvântul meu, da, mărturisesc, răspunse Château-Renaud; şi aveam motive. Calul meu era mort; mă retrăgeam pe jos; şase arabi veniră în galop să-mi taie capul; doborâi doi cu două focuri de puşcă, doi cu două focuri de pistol; dar mai rămâneau doi, iar eu eram dezarmat. Unul mă apucă de păr – de aceea îl port scurt acum, nu se ştie ce se poate întâmpla —, altul îmi tăie gâtul cu iataganul şi simţeam frigul de gheaţă al fierului, când domnul pe care îl vedeţi se năpusti asupra lor, îl ucise pe cel care mă ţinea de păr cu un foc de pistol şi crăpă capul cu o lovitură de sabie celui care se pregătea să-mi taie gâtul. Domnul îşi propusese să salveze un om în ziua aceea, iar hazardul a vrut ca eu să fiu acela; când am să fiu bogat, voi pune pe Klagmann sau pe Marochetti să ridice o statuie Hazardului.

— Da, spuse Morrel zâmbind. Era la 5 septembrie, adică aniversarea unei zile când părintele meu a fost salvat în chip miraculos. De aceea, pe cât stă în puterea mea, celebrez în fiecare an ziua asta prin vreo faptă…

— Eroică, nu-i aşa? Întrerupse Château-Renaud. Pe scurt, alesul am fost eu, dar asta nu e totul. După ce m-a salvat de fier, m-a salvat de frig, dându-mi, nu jumătate din mantaua sa, cum făcea Sfântul Martin, ci dându-mi-o întreagă. Apoi de foame, împărţind cu mine – ghiciţi ce?

— Un pateu de la Felix? Întrebă Beauchamp.

— Nu. Calul său din care mâncarăm fiecare câte o bucată, cu multă poftă: era greu.

— Calul? Întrebă Morcerf râzând.

— Nu, sacrificiul, răspunse Château-Renaud. Întrebaţi-l pe Debray dacă l-ar sacrifica pe englezul său pentru un străin?

— Pentru un străin, nu, spuse Debray, dar pentru un prieten, poate.

— Eu am ghicit că veţi deveni prietenul meu, domnule baron, glumi Morrel. De altminteri, am mai avut onoarea să vă spun, eroism sau nu, sacrificiu sau nu, în ziua aceea datoram o ofrandă nenorocului ca răsplată pentru favoarea pe care norocul ne-a făcut-o cândva.

— Întâmplarea la care domnul Morrel face aluzie, continuă Château-Renaud, este o istorie admirabilă, pe care vă va povesti-o într-o zi, după ce veţi face cunoştinţă mai apropiată cu el. Pentru astăzi, să ne garnisim stomacul, nu memoria. La ce oră dejunezi, Albert?

— La zece şi jumătate.

— Exact? Întrebă Debray, scoţându-şi ceasul.

— O, îmi veţi acorda cele cinci minute de graţie, spuse Morcerf, căci şi eu aştept un salvator.

— Al cui?

— Al meu, răspunse Morcerf. Credeţi că nu pot să fiu şi eu salvat şi că numai arabii retează capul? Dejunul nostru este un dejun filantropic şi vom avea la masă – cel puţin nădăjduiesc – doi binefăcători ai omenirii.

— Cum o să procedăm, căci n-avem decât un premiu Montyon? Întrebă Debray.

— Ei, bine, îl vom da cuiva care n-a făcut nimic ca să-l aibă, spuse Beauchamp. De obicei, în felul ăsta, scapă din încurcătură şi Academia.

— Şi de unde vine el? Întrebă Debray. Scuză-mi stăruinţa, ştiu că ai răspuns întrebării, dar destul de vag ca să-mi permit a o pune din nou.

— La drept vorbind, spuse Albert, nu ştiu. Când l-am invitat acum trei luni, se afla la Roma. Dar cine ar putea să spună unde a mai fost de atunci?

— Şi îl crezi capabil să fie exact? Întrebă Debray.

— Îl cred capabil de orice, răspunse Morcerf.

— Ia seama că, împreună cu cele cinci minute de graţie, în total mai avem zece minute.

— Voi profita de ele ca să vă spun un cuvânt despre invitatul meu.

— Pardon, întrebă Beauchamp, e materie pentru un foileton în cele ce ne vei povesti?

— Da, desigur, spuse Morcerf, ba chiar cât se poate de interesantă.

— Spune atunci, căci văd bine că am să lipsesc de la Cameră. Trebuie să mă despăgubesc.

— Mă găseam la Roma în timpul ultimului carnaval.

— Ştim asta, spuse Beauchamp.

— Da, dar ceea ce nu ştiţi e că am fost răpit de tâlhari.

— Nu există tâlhari, declară Debray.

— Ba da, chiar foarte hidoşi, adică admirabili, căci aceia întâlniţi de mine înspăimântau prin frumuseţea lor.

— Dragă Albert, spuse Debray, recunoaşte că bucătarul tău e în întârziere, că stridiile n-au sosit de la Marennes sau de la Ostanda şi că, după exemplul doamnei de Maintenon, vrei să înlocuieşti prânzul printr-o poveste. Spune-o, dragul meu, suntem îndeajuns de binevoitori ca să te iertăm şi să-ţi ascultăm povestea, oricât de extraordinară făgăduieşte să fie.

— Iar eu vă spun că, oricât de extraordinară este, e adevărată de la un capăt la altul. Tâlharii mă răpiseră, deci şi mă duseseră într-un loc foarte trist, care se numeşte catacombele de la San-Sebastian.

— Cunosc locul, spuse Château-Renaud. Era cât pe-aci să fac friguri acolo.

— Mie mi s-a întâmplat mai mult decât atât, zise Morcerf, le-am avut cu adevărat. Mi se comunicase că sunt prizonier dacă nu achit preţul de răscumpărare, patru mii de taleri romani. Din nefericire, nu mai aveam decât o mie cinci sute. Eram la capătul călătoriei şi creditul meu era epuizat. Îi scrisei lui Franz. Uite, Franz era martor şi puteţi să-l întrebaţi dacă mint cu o virgulă. Îi scrisei lui Franz că, dacă nu vine la şase dimineaţa cu cei patru mii de taleri, la şase şi zece minute voi întâlni sfinţii prea fericiţi şi pe glorioşii martiri în tovărăşia cărora aveam onoarea să mă găsesc. Iar domnul Luigi Vampa – acesta e numele căpeteniei de tâlhari —, vă rog să credeţi, s-ar fi ţinut scrupulos de cuvânt.

— Dar Franz a sosit cu cei patru mii de taleri? Întrebă Château-Renaud. Ce dracu, patru mii de taleri nu sunt o problemă când te numeşti Franz d'Épinay sau Albert de Morcerf!

— Nu, a sosit pur şi simplu cu musafirul pe care vi-l anunţ şi pe care nădăjduiesc să vi-l prezint.

— Domnul acesta e, aşadar, un Hercule ce ucide pe Cacus, un Perseu care o mântuieşte pe Andromeda?

— Nu, e un bărbat cam de statura mea.

— Înarmai până în dinţi?

— N-avea nici măcar o undrea.

— A tratat răscumpărarea ta?

— A şoptit două cuvinte la urechea căpitanului şi am fost liber.

— Te pomeneşti că i s-au cerut chiar scuze pentru faptul că le-au arestat! Ricană Beauchamp.

— Exact, spuse Morcerf.

— A, va să zică omul acesta era Ariosto.

— Nu, era pur şi simplu contele de Monte-Cristo.

— Nu există nici un coate de Monte-Cristo, spuse Debray.

— Nici eu nu cred, adăugă Château-Renaud, cu calmul celui care cunoaşte pe degete nobilimea europeană. Cine a auzit de existenţa vreunui conte de Monte-Cristo?

— Poate că vine din Ţara Sfântă, spuse Beauchamp. Vreunul din străbunii săi va fi posedat Calvarul, aşa cum Mortemarii au posedat Marea Moartă.

— Pardon, spuse Maximilien, mi se pare că vă voi scoate eu din încurcătură, domnilor. Monte-Cristo e o insulă mică despre care i-am auzit deseori vorbind pe marinarii din serviciul părintelui meu. Un grăunte de nisip în mijlocul Mediteranei, un atom în infinit.

— Exact aşa e, domnule, spuse Albert; ei, bine, peste acest grăunte de nisip, peste acest atom, e senior şi rege cel despre care vă vorbesc. Desigur că îşi va fi cumpărat brevetul de conte, undeva, prin Toscana.

— Va să zică, e bogat contele tău?

— Îmi închipui că da.

— Dar aşa ceva cred că se vede!

— Te înşeli, Debray.

— Nu te mai înţeleg.

— Ai citit O mie şi una de nopţi?

— Ce întrebare!

— Ştii oare dacă oamenii de acolo sunt bogaţi sau săraci? Dacă boabele lor de grâu nu sunt rubine sau diamante? Au aerul unor pescari amărâţi, nu-i aşa? Îi tratezi ca atare şi, deodată, ei îţi deschid o peşteră misterioasă unde găseşti o comoară cu care poţi cumpăra India.

— Ei, şi?

— Contele meu de Monte-Cristo e unul dintre pescarii aceştia. Are chiar un nume scos din poveste, se numeşte Simbad marinarul şi posedă o peşteră plină cu aur.

— Morcerf, ai văzut peştera? Întrebă Beauchamp.

— Eu nu, ci Franz. Dar, sst!

— Nu trebuie spus un cuvânt despre asta în faţa lui. Franz a coborât acolo cu ochii legaţi şi a fost servit de muţi şi de femei pe lângă care, pare-se, Cleopatra nu e decât o zdreanţă. În privinţa femeilor, nu este tocmai sigur, deoarece ele au intrat decât după ce consumase haşiş. Aşa că s-ar putea prea bine ca aşa-zisele femei să fi fost pur şi simplu un cadril de statui.

Tinerii îl priviră pe Morcerf cu ochi care voiau să spună:

— Dragul meu, baţi câmpii sau îţi râzi de noi?

— Într-adevăr, spuse Morrel pe gânduri, am auzit şi eu un marinar bătrân, cu numele de Penelon, povestind ceva asemănător celor spuse de domnul de Morcerf.

— E o fericire că domnul Morrel îmi vine în ajutor, exclamă Albert. Vă indispune, nu-i aşa, că el aruncă o rază de lumină în labirintul meu?

— Pardon, dragă prietene, spuse Debray, ne povesteşti lucruri neverosimile…

— Asta pentru că ambasadorii şi consulii voştri nu vă pomenesc nimic despre ele. N-au timp, ei ţin să-şi molesteze compatrioţii care călătoresc.

— Uite că te superi şi că te năpusteşti asupra bieţilor noştri agenţi. Ei, Doamne, cu ce vrei să te protejeze? Camera le retează în fiecare zi apuntamentele, de aceea nu mai găseşti niciunul dispus să reprezinte ţara. Vrei să fii ambasador, Albert? Intervin eu să te numească la Constantinopole.

— Nu vreau, pentru ca nu cumva, la prima demonstraţie pe care o voi face în favoarea lui Mehmed-Ali, sultanul să-mi trimită şnurul, iar secretarii să mă stranguleze.

— Ai dreptate, spuse Debray.

— Da, dar toate astea nu-l împiedică pe contele meu de Monte-Cristo să existe.

— La naiba, toată lumea există!

— Nici vorbă, toată lumea există, dar nu în astfel de condiţii. Nu toată lumea are sclavi negri, galerii princiare, cai de şase mii de franci bucata, metrese grecoaice.

— Ai văzut-o pe grecoaică?

— Da, am văzut-o şi am auzit-o, am văzut-o la teatrul Valle şi am auzit-o într-o zi când am dejunat la conte.

— Prin urmare, omul tău extraordinar mănâncă?

— Da, dar mănâncă aşa de puţin încât nici nu merită să vorbim despre asta.

— Veţi vedea că este un vampir.

— Râzi dacă vrei. La fel spunea şi contesa G. care, precum ştiţi, l-a cunoscut pe lordul Ruthwen.

— Straşnic! Spuse Beauchamp. Iată, pentru un om care nu este ziarist, pandantul faimosului şarpe de mare din Constituţionalul. Un vampir, admirabil subiect!

— Ochiul sălbatic, a cărui lumină se micşorează şi se măreşte după voinţă, peroră Debray. Unghiul facial dezvoltat, fruntea magnifică, tenul livid, barba neagră, dinţii albi şi ascuţiţi, politeţea la fel.

— Exact aşa, Lucien, spuse Morcerf. Semnalmentele sunt schiţate întocmai. Da, politeţe ascuţită şi incisivă. Omul acesta mi-a dat de multe ori fiori. Într-o zi, de exemplu, când priveam împreună o execuţie, am avut senzaţia că mă simt rău, mai mult pentru că îl vedeam şi-l auzeam vorbind cu răceală despre toate supliciile pământului, decât pentru că îl vedeam pe călău făcându-şi datoria şi auzeam strigătele osânditului.

— Nu te-a dus cumva în ruinele Coliseului ca să-ţi sugă sângele, Morcerf? întrebă Beauchamp.

— Sau, după ce te-a scăpat, nu te-a pus să iscăleşti vreun pergament roşu, prin care îi cedai sufletul, ca Esau, dreptul primului născut pentru un blid de linte?

— Râdeţi! Râdeţi cât vreţi, domnilor! spuse Morcerf cam jignit. Când vă privesc pe voi, frumoşii parizieni, deprinşi cu bulevardul Gand, plimbăreţi prin Bois de Boulogne, şi-mi amintesc de omul acesta, ei bine, am impresia că nu facem parte din aceeaşi specie.

— Sunt mândru de asta! spuse Beauchamp.

— Fapt este că, interveni Château-Renaud, contele tău de Monte-Cristo e un bărbat galant în momentele lui libere, exceptând totuşi micile sale aranjamente cu bandiţii italieni.

— Eh, nu există bandiţi italieni! spuse Debray.

— Nici vampiri! adăugă Beauchamp.

— Şi nici vreun conte de Monte-Cristo, adăugă Debray. Dragă Albert, uite că sună zece şi jumătate.

— Mărturiseşte că ai avut un coşmar şi să trecem la masă, spuse Beauchamp.

Dar vibraţia pendulului încă nu se stinsese, când uşa se deschise şi Germain anunţă:

— Excelenţa sa, contele de Monte-Cristo!

Auditorii tresăriră fără să vrea, ceea ce arătă preocuparea strecurată de povestirea lui Morcerf în sufletul lor. Nici Albert nu-şi putu înfrâna o emoţie subită.

Nu se auzise nici o trăsură în stradă, nici paşi în anticameră. Chiar uşa se deschisese fără zgomot.

Contele apăru în prag, îmbrăcat cu cea mai mare simplitate, dar nici cel mai pretenţios leu n-ar fi putut găsi un cusur acestei toalete. Totul era de un gust rafinat, totul ieşea din mâinile celor mai eleganţi furnizori: haine, pălărie, rufărie.

Părea în vârstă de abia treizeci şi cinci de ani, iar ceea ce îi izbi pe toţi fu extrema lui asemănare cu portretul pe care îl schiţase Debray.

Contele înaintă zâmbind în mijlocul salonului şi veni drept spre Albert, care, venind în întâmpinarea lui, îi întinse mâna grăbit.

— Exactitatea, spuse contele de Monte-Cristo, e politeţea regilor, după câte a susţinut, cred, un suveran al nostru. Dar, cu toată bunăvoinţa, ea nu e totdeauna şi-a călătorilor. Cu toate acestea, nădăjduiesc, dragă viconte, că vei scuza cele două, trei secunde de întârziere a mea. Cinci sute de leghe nu se fac fără anumite dificultăţi, mai cu seamă în Franţa, unde este, pare-se, interzisă îmboldirea surugiilor.

— Domnule conte, răspunse Albert, tocmai anunţam vizita dumneavoastră câtorva prieteni invitaţi de mine cu prilejul făgăduielii ce aţi binevoit să-mi faceţi şi pe care am onoarea să vi-i prezint. Ei sunt domnul conte de Château-Renaud, a cărui nobleţe numără doisprezece pairi şi ai cărui strămoşi au avut locul lor la Masa Rotundă; domnul Lucien Debray, secretar particular al ministrului de interne; domnul Beauchamp, ziarist teribil, spaima guvernului francez, dar de care, cu toată faima sa naţională, n-aţi auzit, poate, vorbindu-se în Italia, dat fiind că ziarul său nu pătrunde acolo; în sfârşit, domnul Maximilien Morrel, căpitan de spahii.

La auzul acestui nume, contele care, până atunci, salutase curtenitor, dar cu o răceală şi o impasibilitate specific englezeşti, făcu fără să vrea un pas înainte şi o îmbujorare uşoară trecu fulgerător pe obrajii săi palizi.

— Domnul poartă uniforma noilor biruitori francezi, spuse el. Frumoasă uniformă.

Nu s-ar fi putut exprima sentimentul care dădea glasului contelui o vibraţie atât de profundă şi care făcea să-i strălucească, parcă fără de voie, ochii atât de frumoşi, de calmi şi de limpezi când nu avea vreun motiv să-i voaleze.

— Nu-i văzuserăţi niciodată pe africanii noştri, întrebă Albert.

— Niciodată, răspunse contele, recăpătându-şi complet stăpânirea de sine.

— Domnule, sub uniforma aceasta bate una din inimile cele mai brave şi mai nobile ale armatei.

— O, domnule conte! întrerupse Morrel.

— Daţi-mi voie, căpitane… Şi noi am aflat, continuă Albert, în legătură cu domnul, o faptă atât de eroică încât, deşi l-am văzut astăzi pentru prima oară, îi cer favoarea de a vi-l prezenta ca pe prietenul meu.

Şi se puteau remarca încă o dată la contele de Monte-Cristo, auzind aceste cuvinte, privirea ciudată de fixitate, roşeaţa fugară şi uşoara tremurare a pleoapelor, care îi trădau de obicei emoţia.

— A, domnul e o inimă nobilă? Cu atât mai bine! Remarcă contele. Exclamaţia aceasta, care răspundea mai degrabă propriei gândiri, decât cuvintelor lui Albert, îi surprinse pe toţi şi în special pe Morrel. Acesta îl privi mirat pe contele de Monte-Cristo. Dar în acelaşi timp intonaţia era aşa de blândă şi de suavă că, oricât de ciudată fu exclamaţia, nu puteai să te superi.

— De ce s-ar îndoi oare? întrebă Beauchamp pe Château-Renaud.

— Într-adevăr, răspunse acesta, care, cu deprinderea lumii şi cu precizia ochiului său aristocratic, pătrunsese din Monte-Cristo tot ce se putea pătrunde, într-adevăr, Albert nu ne-a amăgit. Contele e un personaj ciudat. Ce spui, Morrel?

— Pe cuvântul meu, spuse acesta, are ochi sinceri şi glas simpatic. Îmi place, cu toate că a făcut o reflexie bizară pe seama mea.

— Domnilor, li se adresă Albert, Germain mă anunţă că sunteţi serviţi. Scumpe conte, permiteţi-mi să vă arăt drumul.

Trecură tăcuţi în sala de mâncare. Îşi ocupă fiecare locul.

— Domnilor, spuse contele, aşezându-se, permiteţi-mi o mărturisire care va fi scuza mea pentru toate abaterile pe care poate le voi face: eu sunt străin, dar în aşa măsură străin, încât mă aflu pentru întâia oară la Paris. Viaţa franceză mi-e deci pe de-a-ntregul necunoscută şi n-am trăit până în prezent decât viaţa orientală, cea mai antipatică bunelor tradiţii pariziene. Vă rog, deci, să mă scuzaţi dacă veţi găsi la mine deprinderi prea turceşti, prea napolitane sau prea arabe. Cu aceste zise, domnilor, să mâncăm.

— Cum rosteşte toate acestea! murmură Beauchamp. Hotărât lucru, e un mare senior.

— Un mare senior! repetă Debray.

— Un mare senior al lumii, domnule Debray, spuse Château-Renaud.