Capitolul XX Locul cu lucernă

Cititorii să ne îngăduie a-i readuce la locul învecinat cu casa domnului de Villefort, unde, în spatele porţii năpădite de castani, vom regăsi persoane cunoscute.

De data aceasta, Maximilien a sosit primul. Şi-a lipit ochiul de paravan şi pândeşte în grădina adâncă o umbră printre copaci şi scârţâitul unui pantofior de mătase pe nisipul aleilor.

În sfârşit, scârţâitul atât de mult dorit se auzi, iar în locul unei umbre se-apropiară două. Întârzierea Valentinei fusese pricinuită de o vizită a doamnei Danglars şi a Memorandum Eugeniei, vizită care se prelungise dincolo de ora la care Valentine era aşteptată. Atunci, ca să nu lipsească de la întâlnire, fata propusese domnişoarei Danglars o plimbare prin grădină, vrând să-i arate lui Maximilien că n-avea nici o vină pentru întârzierea de care el, fără-ndoială, suferea.

Tânărul înţelese totul cu iuţimea intuiţiei amanţilor şi îşi simţi inima uşurată. De altminteri, Valentine conduse plimbarea în aşa fel ca Maximilien s-o poată vedea trecând în sus şi în jos şi, de fiecare dată, o privire neobservată de tovarăşa ei, dar zvârlită peste poartă şi culeasă de tânăr, îi spunea: „Răbdare, dragul meu, vezi că nu sunt eu de vină”.

Şi, într-adevăr, Maximilien se înarmă cu răbdare, admirând totodată contrastul dintre cele două fete; blonda cu ochi nostalgici şi cu talia înclinată ca o salcie frumoasă şi bruna cu ochi mândri, cu talia dreaptă ca un plop; se înţelege că în compararea celor două firi opuse, câştigul, cel puţin în inima tânărului, îl avea Valentine.

După o jumătate de oră de plimbare, fetele se depărtară. Maximilien înţelese că vizita doamnei Danglars se sfârşea.

Într-adevăr, în clipa următoare, Valentine reapăru singură. De teamă ca o privire indiscretă să nu-i urmărească întoarcerea, venea agale. Şi, în loc să înainteze direct spre poartă, se aşeză pe o bancă după ce, fără prefăcătorie, scotocise fiecare tufiş şi scrutase aleile cu privirea.

Apoi alergă la poartă.

— Bună ziua, Valentine, spuse un glas.

— Bună ziua, Maximilien, te-am făcut să aştepţi, dar ai văzut cauza.

— Da, am recunoscut-o pe domnişoara Danglars; nu te credeam aşa de intimă cu tânăra aceasta.

— Cine ţi-a spus că suntem intime, Maximilien?

— Nimeni. Mi s-a părut însă că asta reiese din felul în care mergeaţi la braţ şi cum vorbeaţi: păreaţi două tovarăşe de pension care îşi fac confidenţe.

— Într-adevăr, ne făceam confidenţe, spuse Valentine. Ea îmi destăinuia sila pentru o căsătorie cu domnul de Morcerf, iar eu îi destăinuiam, la rându-mi, că priveam ca o nenorocire căsătoria cu domnul d'Épinay.

— Scumpa mea Valentine!

— De aceea, dragul meu, continuă fata, ai văzut aparenţa aceea de intimitate între mine şi Eugénie. Vorbind despre omul pe care nu-l pot iubi, mă gândeam la omul pe care îl iubesc.

— Cât eşti de bună, Valentine şi ai ceva ce domnişoara Danglars nu va avea niciodată: farmecul nedefinit care pentru o femeie e ceea ce e parfumul pentru floare, ceea ce e gustul pentru fruct; căci pentru o floare nu e totul să fie frumoasă şi pentru un fruct nu ajunge să fie frumos.

— Dragostea te face să vezi lucrurile astfel, Maximilien.

— Nu, Valentine, îţi jur. Uite, vă priveam pe amândouă adineauri şi, pe onoarea mea, recunoscând frumuseţea domnişoarei Danglars, nu înţelegeam cum se poate îndrăgosti de ea un bărbat.

— Asta, pentru că, aşa cum spuneai, Maximilien, eram şi cu ea şi pentru că prezenţa mea le făcea nedrept.

— Nu… Dar spune-mi o chestiune de simplă curiozitate şi care se desprinde din anumite idei ce mi le-am făcut asupra domnişoarei Danglars.

— O, foarte nedrepte, fără să le cunosc anume! Când ne judecaţi pe noi, bietele femei, nu putem să ne aşteptăm la indulgenţă.

— Cu adausul că voi între voi sunteţi nedrepte unele faţă de altele.

— Pentru că, aproape totdeauna, în judecăţile noastre e pasiune. Dar revino la întrebarea dumitale.

— Nu cumva domnişoara Danglars iubeşte pe cineva, de vreme ce respinge căsătoria cu domnul Morcerf?

— Maximilien, ţi-am spus că nu sunt prietenă cu Eugénie.

— Ei, Doamne, spuse Morrel, fetele îşi fac confidenţe fără să fie prietene; recunoaşte că i-ai pus câteva întrebări în privinţa aceasta. Uite, văd că zâmbeşti.

— Dacă este aşa Maximilien, paravanul de scânduri dintre noi nu are nici un rost.

— Ei, ce ţi-a spus?

— Mi-a spus că nu iubeşte pe nimeni, că îi e groază de căsătorie, că bucuria ei cea mai mare ar fi fost să ducă o viaţă liberă şi independentă şi aproape că ar dori ca părintele ei să-şi piardă averea, pentru a se face artistă ca prietena sa, domnişoara Louise d'Armilly.

— Ei, vezi?

— Dar, dar ce dovedeşte asta? Întrebă Valentine.

— Nimic, răspunse Maximilien, zâmbind.

— Atunci, de ce zâmbeşti?

— A, Valentine, vezi că şi dumneata priveşti printre scânduri?

— Vrei să mă depărtez?

— O, nu, nu! Dar să revenim la dumneata.

— A, da, adevărat, căci avem numai zece minute de stat împreună.

— Doamne! Exclamă Maximilien consternat.

— Da, Maximilien, ai dreptate, spuse Valentine cu melancolie, ai în faţa dumitale o biată prietenă. Ce existenţă îţi ofer eu, bietul meu Maximilien, dumitale care eşti făcut să fii fericit îmi reproşez amarnic, crede-mă.

— Ce-ţi pasă, Valentine, dacă eu sunt fericit şi aşa; dacă aşteptarea mi se pare plăcută prin cinci minute în răstimpul cărora te văd, prin două cuvinte pe care mi le spui şi prin convingerea profundă că Dumnezeu n-a plăsmuit două inimi mai în armonie ca ale noastre.

— Îţi mulţumesc. Nutreşte speranţa pentru noi amândoi, Maximilien: speranţa dumitale mă face pe jumătate fericită.

— Dar ce s-a mai întâmplat, Valentino, de mă părăseşti aşa de repede?

— Nu ştiu, doamna de Villefort m-a rugat să vin la ea pentru o comunicare de care depinde, mi s-a spus, o parte din averea mea. Oh, s-o ia, sunt prea bogată, iar după ce vor lua-o, să mă lase liniştită şi liberă. Mă vei iubi tot aşa de mult fiind săracă, nu e aşa, Maximilien?

— Oh, te voi iubi totdeauna; bogăţia sau sărăcia nu mă interesează dacă Valentine ar fi lângă mine, iar eu aş fi sigur că nimeni nu mi-o poate răpi. Nu ţi-e teamă că această comunicare e în legătură cu căsătoria proiectată?

— Nu cred.

— Cu toate acestea, ascultă-mă şi nu te speria, căci câtă vreme am să trăiesc n-am să aparţin alteia.

— Crezi că mă linişteşti spunându-mi asta, Maximilien?

— Iartă-mă, ai dreptate, sunt brutal. Voiam să-ţi spun că deunăzi l am întâlnit pe domnul de Morcerf.

— Şi?

— Domnul Franz e prietenul său, precum ştii.

— Da, şi?

— Şi a primit o scrisoare de la Franz, care îi anunţă înapoierea sa apropiată.

Valentine se îngălbeni şi se rezemă cu mâna de poartă.

— Oh, Doamne, n-o fi asta? Dar nu, comunicarea n-ar veni din partea doamnei de Villefort.

— Pentru ce?

— Pentru că… Nu ştiu… Dar am impresia că, deşi nu se împotriveşte făţiş, doamna de Villefort nu priveşte cu ochi buni această căsătorie.

— Valentine, simt că în cazul acesta o ador pe doamna de Villefort.

— O, nu te grăbi, Maximilien, spuse Valentine cu un zâmbet trist.

— În sfârşit, dacă e potrivnică acestei căsătorii, măcar pentru a o rupe va fi dispusă poate să asculte altă propunere.

— Să nu-ţi închipui asta, Maximilien, nu pe soţi îi respinge doamna de Villefort, ea respinge căsătoria.

— Cum? Căsătoria? Dacă detestă aşa de mult căsătoria, de ce s-a măritat?

— Nu mă înţelegi, Maximilien. Când acum un an i-am spus că mă retrag într-o mânăstire, ea, în ciuda observaţiilor pe care s-a crezut datoare să le facă, a primit propunerea mea.

Chiar tatăl meu consimţise, în urma îndemnului ei, sunt sigură; numai sărmanul meu bunic m-a reţinut. Nu-ţi poţi închipui, Maximilien, ce expresie e în ochii bietului bătrân, care nu mă iubeşte decât pe mine şi care – Dumnezeu să mă ierte dacă păcătuiesc – nu este iubit pe lume decât de mine. Dacă ai şti cum m-a privit când a aflat de hotărârea mea, câtă dojană era în privirea lui şi câtă deznădejde în lacrimile care se rostogoleau fără tânguiri, fără suspine, pe obrajii lui încremeniţi! O, Maximilien, am simţit parcă o remuşcare; m-am aruncat la picioarele lui, strigându-i: „Iartă-mă, iartă-mă bunicule, facă ce vor vrea cu mine, dar nu te voi părăsi niciodată”. Atunci, el a înălţat ochii la cer… Maximilien, pot să sufăr mult; privirea bunicului bătrân m-a răsplătit dinainte pentru ceea ce voi suferi.

— Scumpa mea Valentine, eşti un înger şi nu ştiu cum de am meritat, omorând fără milă în dreapta şi în stânga beduini, afară doar de cazul în care Dumnezeu a socotit că sunt necredincioşi – nu ştiu cum de am meritat să mi te arăţi. Dar, în sfârşit, Valentine, ce interes are doamna de Villefort să nu te măriţi?

— N-ai auzit adineauri, când îţi spuneam că sunt bogată, Maximilien, prea bogată. Am dinspre partea mamei o rentă de aproape cincizeci de mii de lire, bunicul şi bunica, marchizul şi marchiza de Saint-Méran, îmi vor lăsa la fel, domnul Noirtier intenţionează să mă facă singura lui moştenitoare. De aceea, în comparaţie cu mine, fratele meu, Edouard, care nu se aşteaptă, dinspre partea doamnei de Villefort la nici o avere, este sărac. Iar doamna de Villefort îl iubeşte pe copil cu adoraţie şi dacă eu intram la mânăstire, întreaga mea avere, concentrată asupra părintelui meu care moştenea pe marchiz, pe marchiză şi pe mine, revenea fiului ei.

— Oh, ce ciudată este lăcomia aceasta la o femeie tânără şi frumoasă!

— Ţine seama că nu e vorba de ea, Maximilien, ci de fiul ei şi că ceea ce îi reproşezi ca un defect este aproape o virtute din punct de vedere al iubirii materne.

— Dar dacă ai ceda o parte din averea aceasta fiului ei? Întrebă Morrel.

— Cum să fac o astfel de propunere, mai cu seamă unei femei care are neîncetat în gură cuvântul dezinteresare?

— Valentine, dragostea mi-a rămas întotdeauna sfântă şi, ca pe orice lucru sfânt, am învăluit-o în respect şi am tăinuit-o în inima mea. Nimeni pe lume, nici măcar sora mea, nu bănuieşte iubirea aceasta pe care n-am încredinţat-o nimănui pe lume. Valentine, îmi îngădui să vorbesc despre ea unui prieten?

Valentine tresări.

— Unui prieten? Întrebă ea. O, Doamne, mă înfior, Maximilien, numai când te aud. Unui prieten? Cine este?

— Ascultă, Valentine: ai simţit vreodată pentru cineva una din acele simpatii irezistibile, datorită căreia, văzând persoana pentru întâia oară, să crezi că o cunoşti de multă vreme şi să te întrebi unde şi când ai mai întâlnit-o, astfel că, neputându-ţi aminti nici locul, nici timpul, ajungi să-ţi închipui că ai cunoscut-o într-o lume anterioară şi că simpatia aceasta nu e decât o amintire care se redeşteaptă?

— Da.

— Această senzaţie am încercat-o eu când am văzut pentru prima dată un om extraordinar.

— Un om extraordinar?

— Da.

— Pe care îl cunoşti de mult timp?

— Abia de opt sau zece zile.

— Şi numeşti prieten un om pe care îl cunoşti de opt zile? O, Maximilien, te credeam mai zgârcit cu frumosul nume de prieten.

— Logic, ai dreptate, dar spune ce vrei, nimic nu mă va face să revin asupra acestui sentiment instinctiv. Cred că omul acesta va fi amestecat în tot ce mi se va întâmpla bun în viitorul pe care uneori privirea lui profundă pare că-l cunoaşte şi mâna lui puternică că îl dirijează.

— E deci un ghicitor? Întrebă Valentine zâmbind.

— Sunt ispitit deseori să cred că el ghiceşte… Mai cu seamă binele.

— O, spuse Valentine cu tristeţe, prezintă-mi-l pe omul acesta, Maximilien, ca să aflu de la el dacă voi fi iubită îndeajuns pentru a mă despăgubi de tot ce-am suferit.

— Draga mea, îl cunoşti.

— Eu?

— Da. E cel care a salvat viaţa mamei dumitale şi a fiului ei.

— Contele de Monte-Cristo?

— Chiar el.

— O, el nu poate să fie niciodată prietenul meu, căci e prea mult al mamei mele.

— Contele, prietenul mamei dumitale? Sunt sigur că te înşeli.

— Dacă ai şti! Acum nu mai tronează Edouard în casă, ci contele: căutat de doamna de Villefort care vede întrânsul rezumatul cunoştinţelor omeneşti; admirat – auzi?

— Admirat de părintele meu care spune că n-a auzit niciodată pe cineva formulând cu mai multă elocvenţă idei mai înalte; idolatrizat de Edouard, care, deşi înfricoşat de ochii mari, negri ai contelui, aleargă la el de îndată ce îl vede sosind şi îi deschide palma unde totdeauna găseşte o jucărie admirabilă: domnul de Monte-Cristo nu e aici la părintele meu; domnul de Monte-Cristo nu e aici la doamna de Villefort; domnul de Monte-Cristo este la el acasă.

— Draga mea Valentine, dacă lucrurile sunt precum spui, ai simţit, desigur, sau vei simţi în curând efectele prezenţei sale. Îl întâlneşte pe Albert de Morcerf în Italia şi îl scapă din mâinile tâlharilor; o zăreşte pe doamna Danglars şi îi face un cadou regal; mama şi fratele dumitale trec pe dinaintea porţii lui şi nubianul său le salvează viaţa. Omul acesta a primit, evident, puterea de-a influenţa lucrurile. N-am văzut niciodată gusturi mai simple însoţite de o mai mare distincţie. Zâmbetul lui este aşa de blând încât uit cât de amar i-l găsesc alţii. Spune-mi, Valentine, ţi-a zâmbit el aşa? Dacă da, ai să fii fericită.

— Mie? Nu numai că nu mă priveşte, dar dacă trec, din întâmplare, prin faţa lui, întoarce capul. O, nu e generos sau n-are privirea aceea profundă ce citeşte în adâncul inimilor şi pe care dumneata i-o atribui fără motiv, căci dacă ar fi fost generos, văzându-mă singură şi tristă în casa aceasta, m-ar fi ocrotit cu influenţa pe care o exercită; şi, deoarece joacă, după câte pretinzi, rolul soarelui, mi-ar fi încălzit inima cu o rază de-a lui. Spui că te iubeşte? Ce ştii dumneata? Oamenii arată o figură zâmbitoare unui ofiţer ca dumneata înalt, cu o mustaţă lungă şi o sabie mare, dar cred că pot să strivească fără de teamă o biată fată care plânge.

— Valentine, îţi jur că te înşeli.

— Dacă ar fi altfel, Maximilien, dacă m-ar trata diplomatic – cu alte cuvinte, ca un om care, într-un fel sau altul, vrea să devină stăpân în casă —, m-ar fi onorat măcar o dată cu zâmbetul pe care i-l lauzi aşa de mult; dar nu; el m-a văzut nefericită, îşi dă seama că nu-i pot fi cu nimic de folos şi nu-mi acordă nici o atenţie. Cine ştie dacă, pentru a se pune bine cu tatăl meu, cu doamna de Villefort sau cu fratele meu, nu mă va persecuta şi el în măsura posibilităţilor sale? Nu, eu nu sunt o femeie care trebuie dispreţuită fără motiv; mi-ai spus. Iartă-mă, continuă fata văzând impresia pe care cuvintele ei o produceau asupra lui Maximilien, sunt răutăcioasă şi-ţi spun despre omul acesta lucruri pe care nu bănuiam că le am în inimă. Uite, nu tăgăduiesc că influenţa despre care îmi vorbeşti există şi că o exercită chiar asupra mea, dar, precum vezi, o exercită într-un mod dăunător şi corupător de gânduri bune.

— Bine, oftă Morrel, să nu mai vorbim, nu-i voi spune nimic.

— Dragul meu, văd că te mâhnesc. Oh, de ce nu-ţi pot strânge mâna ca să-ţi cer iertare? În definitiv, nu vreau decât să fiu convinsă spune-mi ce a făcut pentru dumneata contele de Monte-Cristo?

— Mă pui într-o mare încurcătură, Valentine. Mărturisesc, întrebându-mă ce-a făcut contele pentru mine, că nimic evident, ştiu. De aceea, cum ţi-am mai spus, afecţiunea mea pentru el este absolut instinctivă şi nu are nimic premeditat. Soarele mi-a făcut ceva oare? Nu. El mă încălzeşte şi la lumina lui văd, atâta tot. Cutare sau cutare parfum a făcut pentru mine ceva? Nu. Mireasma lui desfată în chip plăcut unul din simţurile mele. N-am altceva să spun când sunt întrebat de ce laud parfumul acesta. Prietenia mea pentru el e ciudată, aşa cum şi a lui e pentru mine. Un glas tainic mă înştiinţează că în prietenia noastră, neprevăzută şi reciprocă, este mai mult decât o întâmplare. Găsesc legătura până în cele mai simple acţiuni ale lui, până în cele mai mici gânduri ale sale. Vei râde iarăşi de mine, dar de când îl cunosc pe omul acesta mi-a venit ideea absurdă că tot ce se mai întâmplă bun de la el mi se trage. Cu toate acestea, am trăit treizeci de ani fără să fi avut nevoie de acest protector, nu-i aşa? N-are a face. Uite un exemplu: m-a invitat la masă pentru sâmbătă. E firesc – nu-i aşa?

— Dată fiind prietenia noastră. Ei bine, ce am aflat apoi? Că părintele dumitale e invitat la masa aceasta, că va veni şi mama dumitale Mă voi întâlni cu ei şi cine ştie ce va rezulta în viitor din întrevederea aceasta? Împrejurări foarte simple în aparenţă; cu toate acestea văd în ele ceva ce mă uimeşte, sper în ele. Îmi spun: contele, un om curios care ghiceşte totul; a vrut să mă pună în prezenţa domnului şi doamnei de Villefort şi caut une-ori, îţi jur, să citesc în ochii lui dacă mi-a ghicit dragostea.

— Bunul meu prieten, spuse Valentine, te-aş socoti un vizionar şi mi ar fi într-adevăr frică pentru bunul-simţ al dumitale, dacă te-aş auzi spunând numai lucruri de acestea. Cum vezi altceva decât întâmplarea în întâlnirea despre care vorbeşti? Nu zău, gândeşte-te. Părintele meu, care nu iese niciodată, a fost de zece ori pe punctul să refuze această invitaţie doamnei de Villefort, care, dimpotrivă, arde de dorinţa de a-l vedea la ea pe extraordinarul nabab şi cu mare trudă l-a convins s-o însoţească. Nu, nu, crede-mă, nu am în afară de dumneata, Maximilien, alt ajutor de cerut pe lumea aceasta decât bunicului meu, un cadavru, alt sprijin de căutat, decât în biata mea mamă, o umbră.

— Simt că ai dreptate şi că logica este de partea dumitale, spuse Maximilien, dar glasul dumitale, dulce totdeauna, aşa de puternic pentru mine, astăzi nu mă convinge.

— Nici al dumitale pe mine şi mărturisesc că dacă n-ai alt exemplu să-mi dai…

— Am unul, spuse Maximilien şovăind; sunt însă nevoit să mărturisesc că e şi mai absurd decât primul.

— Atâta pagubă, spuse Valentine zâmbind.

— Şi cu toate acestea, continuă Morrel, el nu e mai puţin concludent pentru mine, om al inspiraţiei şi al sentimentului şi care, de zece ani, de când sunt militar, datorez viaţa uneia dintre aceste fulgerări interioare care îţi comandă o mişcare înainte şi înapoi, pentru ca glonţul care urma să te ucidă să treacă pe de lături.

— Dragul meu Maximilien, de ce nu pui în seama rugăciunilor mele devierile gloanţelor? Când eşti acolo, eu nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru mine şi pentru mama mea, ci pentru dumneata.

— Da, de când te cunosc, spuse Morrel zâmbind. Dar înainte de a te fi cunoscut?

— Haide, răutăciosule, deoarece nu vrei să-mi datorezi nimic, revino la exemplul pe care singur îl recunoşti absurd.

— Uită-te printre scânduri şi priveşte colo, lângă pomul acela, calul cel nou cu care am venit.

— O, admirabil animal! De ce nu l-ai adus lângă poartă? I-aş fi vorbit şi m-ar fi înţeles.

— Cum vezi, este un animal destul de scump, spuse Maximilien. Ei, bine, ştii că averea mea e limitată şi că eu sunt ceea ce se cheamă un om chibzuit. Îl văzusem la un negustor de cai pe splendidul Médéah – aşa l am numit eu. Întrebai cât costă: mi se răspunse: patru mii cinci sute de franci. Îţi închipui că mi-am interzis să-l mai admir şi am plecat, mărturisesc, cu inima tristă, deoarece calul mă privise cu duioşie şi mă mângâiase cu capul. În seara aceea aveam câţiva prieteni acasă, domnul de Château-Renaud, domnul Debray şi alte cinci sau şase specimene pe care ai fericirea să nu le cunoşti nici măcar după nume. Se propuse să jucăm cărţi. Eu nu joc niciodată, căci nu sunt îndeajuns de bogat să pot pierde şi nici într atât de sărac încât să doresc să câştig. Dar, înţelegi, mă aflam la mine, astfel că nu aveam altceva de făcut decât să trimit după cărţi, ceea ce şi făcui.

Când ne aşezam la masă, domnul de Monte-Cristo sosi. Îşi ocupă locul, jucarăm şi câştigai. Abia îndrăznesc să-ţi spun, Valentine, am câştigat cinci mii de franci. Ne despărţirăm la miezul nopţii. Nu putui să mă stăpânesc, luai o trăsurică şi cerui să merg la negustorul meu de cai. Sunai înfrigurat; desigur că cel care a venit să-mi deschidă m-a socotit nebun. Mă năpustii prin poarta abia deschisă. Intrai în grajd, privii. O, fericire! Médéah ronţăia fân. Mă năpustesc spre o şa, i-o arunc în spate, îi pun frâul, Médéah se lasă cu blândeţe. Apoi, depunând cele patru mii cinci sute de franci în mâna negustorului buimăcit, revin sau, mai bine-zis, îmi petrec noaptea plimbându-mă pe Champs-Elisées. Ei bine, am văzut lumină la fereastra contelui, mi s-a părut că îi zăresc umbra dinapoia perdelelor. Valentine, aş jura că Monte-Cristo a ştiut că doresc calul şi că a pierdut într adins pentru ca eu să-l pot câştiga.

— Dragul meu Maximilien, eşti într-adevăr prea fantastic, n-ai să mă iubeşti multă vreme… Un om care face poezie în chipul acesta nu va vrea să agonizeze într-o pasiune monotonă ca a noastră… Dar, vai, auzi, mă cheamă.

— Valentine, dă-mi o dovadă a iubirii tale: vreau să-ţi sărut degetul.

— Maximilien, ne făgăduisem că vom fi unul pentru altul două voci, două umbre.

— Cum vrei.

— Ai să fi fericit dacă îţi satisfac dorinţa?

— O, da!

Valentine se urcă pe o bancă şi îşi trecu, nu degetul mic prin deschizătură, ci mâna întreagă, pe deasupra peretelui.

Maximilien scoase un strigăt şi, repezindu-se pe un bolovan, prinse mâna adorată şi îşi puse pe ea buzele-i arzătoare; dar, îndată, mânuţa lunecă din mâinile sale şi tânărul o auzi fugind pe Valentine, care era, poate, înfricoşată de senzaţia ce o simţise.