Capitolul XXI Domnul Noirtier de Villefort

Iată ce se petrecuse în casa procurorului regal după plecarea doamnei Danglars şi a fiicei sale şi în timpul conversaţiei pe care am povestit-o.

Domnul de Villefort intrase la părintele său, urmat de doamna de Villefort; cât priveşte pe Valentine, ştim unde se afla.

După ce îl salutară pe bătrân, după ce îl concediară pe Barrois, servitor bătrân de mai bine de douăzeci şi cinci de ani în serviciul lui, se aşezară alături de el.

Domnul Noirtier, stând în fotoliul mare cu rotile unde era pus dimineaţa şi de unde îl scoteau seara şi aflându-se în dreptul unei oglinzi care reflecta întregul apartament, îngăduindu-i să vadă – fără să schiţeze măcar o mişcare, de altminteri imposibilă – cine intra în camera sa, cine ieşea şi ce făcea în juru-i; nemişcat ca un cadavru, domnul Noirtier se uita cu ochii inteligenţi şi vii la copiii săi, a căror ceremonioasă reverenţă îi anunţa o intervenţie oficială, neaşteptată.

Văzul şi auzul erau singurele simţuri care însufleţeau încă, asemeni unor scântei, materia omenească modelată pe trei sferturi pentru mormânt, iar din ambele simţuri, numai unul putea să indice viaţa interioară care însufleţea statuia; şi privirea care denunţa viaţa interioară semăna cu una din acele minuni îndepărtate care, noaptea, arată călătorului pierdut într-un pustiu că mai există o fiinţă ce veghează în linişte şi în beznă.

De aceea, în ochii negri ai bătrânului Noirtier, dominaţi de sprâncene negre, în timp ce părul pe care îl purta lung, atârnând pe umeri, era alb, în ochii aceştia, aşa cum se întâmplă cu orice organ al omului, dezvoltat pe seama altor organe, se concentrase toată activitatea, toată iscusinţa, toată forţa, toată inteligenţa, răspândite altădată în trupul şi în spiritul său. Desigur, gestul braţului, sunetul glasului, atitudinea corpului lipseau, dar ochii puternici înlocuiau totul; el comanda cu ochii, mulţumea cu ochii: un cadavru cu ochi vii – şi nimic nu era mai înfricoşător uneori decât chipul de marmură, deasupra căruia se aprindea o mânie sau licărea o bucurie. Doar trei persoane ştiau să înţeleagă limbajul bietului paralitic: Villefort, Valentine şi bătrânul servitor, despre care am pomenit. Deoarece însă Villefort nu-l vedea decât foarte rar pe părintele său, adică, pentru a spune astfel, când n-avea încotro; deoarece când îl vedea nu căuta să-i facă pe plac, înţelegându-l – toată fericirea bătrânului se rezema pe nepoata lui şi Valentine izbutise, prin devotament, iubire şi răbdare, să înţeleagă dintr-o privire toate gândurile lui Noirtier. Limbajului mut sau neinteligibil pentru altcineva, ea răspundea cu tot glasul, cu toată fizionomia, cu tot sufletul, astfel că se iscau dialoguri însufleţite între fată şi aşa-zisa argilă redevenită aproape pulbere, dar care era încă un om înzestrat cu o ştiinţă imensă, cu o pătrundere extraordinară şi cu o voinţă puternică, atâta cât poate să fie sufletul închis într-o materie din cauza căreia a pierdut puterea de a se face ascultat.

Valentine rezolvase deci problema ciudată de a înţelege gândul bătrânului, făcându-l să-i înţeleagă gândul ei; şi, graţie acestui studiu, foarte rar se întâmpla ca, în chestiunile obişnuite ale vieţii, ea să nu ghicească dorinţa sufletului viu sau nevoia stârvului insensibil pe jumătate.

Servitorul care, precum am spus, îşi servea de douăzeci şi cinci de ani stăpânul, îi cunoştea aşa de bine toate obiceiurile, încât foarte rar Noirtier avea nevoie să-i ceară vreun lucru.

Villefort nu era obligat, deci, să ceară ajutorul unuia sau altuia, pentru a începe cu părintele său ciudata conversaţie pe care venea s-o provoace. Cunoştea, am spus, cât se poate de bine vocabularul bătrânului, iar dacă nu se servea mai des de el era din plictiseală şi din indiferenţă. O lăsă deci pe Valentine să coboare în grădină, îl îndepărtă deci pe Barrois şi, după ce îşi ocupă locul în dreapta părintelui, în timp ce doamna de Villefort se aşeză în stânga, spuse:

— Domnule, să nu te miri că Valentine nu a venit cu noi şi că l-am îndepărtat pe Barrois, căci discuţia pe care o vom avea împreună este dintre acelea ce nu se pot ţine în prezenţa unei fete sau a unui servitor. Doamna de Villefort şi eu avem a-ţi face o comunicare.

Chipul lui Noirtier rămase neclintit în răstimpul acestui preambul, pe când, dimpotrivă, ochii lui Villefort voiau parcă să se împlânte în străfundul inimii bătrânului.

— Suntem siguri, doamna de Villefort şi eu, că această comunicare îţi va fi pe plac, urmă procurorul regal cu tonul său îngheţat, care părea că nu admite niciodată cârtire.

Ochii bătrânului continuară să rămână şterşi, asculta doar.

— Domnule, reluă Villefort, o căsătorim pe Valentine.

O figură de ceară n-ar fi rămas mai rece decât figura bătrânului la auzul acestei veşti.

— Căsătoria va avea loc până în trei luni, glăsui Villefort.

Ochii bătrânului rămaseră neînsufleţiţi.

Doamna de Villefort luă, la rândul ei, cuvântul şi se grăbi să adauge:

— Ne-am gândit că vestea aceasta va prezenta interes pentru dumneata, domnule. De altminteri, Valentine a făcut totdeauna impresia că se bucură de afecţiunea dumitale; ne rămâne deci să-ţi împărtăşim numai numele tânărului care-i e destinat. E una dintre cele mai onorabile partide la care Valentine poate râvni; avere, nume frumos şi garanţii perfecte de fericire în conduita şi gusturile celui pe care i-l hărăzim şi al cărui nume nu vă e, desigur, necunoscut. E vorba de domnul Franz de Quesnel, baron d'Épinay.

În timpul micului discurs al nevestei sale, Villefort, fixa asupra bătrânului o privire mai atentă decât oricând. Când doamna de Villefort rosti numele lui Franz, ochii lui Noirtier, pe care fiul său îi cunoştea aşa de bine, se înfiorară, iar prin pleoapele dilatate trecu un fulger aşa cum de pe buze ar fi putut să iasă un cuvânt.

Procurorul regal, care cunoştea vechile raporturi de vrăjmăşie publică ce existaseră intre părintele său şi părintele lui Franz, îşi explică fulgerarea şi agitaţia, se prefăcu totuşi că nu observă şi reluă vorba de unde o lăsase soţia sa:

— Domnule, glăsui el, înţelegi că este important ca Valentine, care împlineşte în curând nouăsprezece ani, să aibă, în sfârşit, un rost. Cu toate acestea nu te-am uitat în convorbirile avute şi am căutat să ne asigurăm dinainte dacă soţul Valentinei ar accepta, nu să trăiască lângă noi, deoarece am putea să stingherim un menaj tânăr, dar cel puţin ca dumneata, pe care Valentine te adoră în chip deosebit şi care, la rându-ţi, îi porţi aceeaşi afecţiune, să trăieşti lângă ei; în chipul acesta nu vei pierde niciuna din deprinderile dumitale şi, în loc de un copil, vei avea doi, pentru a te îngriji.

Fulgerul din privirea lui Noirtier deveni însângerat.

Se petrecea, de bună seamă, ceva groaznic în sufletul bătrânului, de bună seamă strigătul durerii şi mâniei urca în gâtlejul său şi, neputând să explodeze, îl înăbuşea, căci chipul i se împurpură şi buzele i se învineţiră.

Villefort deschise liniştit o fereastră, spunând:

— E foarte cald aici şi căldura îi face rău domnului Noirtier.

Apoi reveni, dar fără să se mai aşeze.

— Căsătoria aceasta, adăugă doamna de Villefort, e pe placul domnului d'Épinay şi al familiei sale; de altminteri, familia lui nu se compune decât dintr-un unchi şi o mătuşă. Mama lui murind în momentul în care îl aducea pe lume, iar tatăl lui fiind asasinat în 1815, adică atunci când copilul avea abia doi ani, el nu depinde decât de propria voinţă.

— Asasinat misterios, spuse Villefort, ai cărui autori au rămas necunoscuţi, deşi bănuiala planase, fără să se abată, pe capul multor oameni.

Noirtier făcu o sforţare, încât buzele i se contractară ca pentru a zâmbi.

— Iar adevăraţii culpabili, continuă Villefort, cei care ştiu că ei au săvârşit crima, cei asupra cărora poate să cadă justiţia oamenilor în timpul vieţii şi justiţia lui Dumnezeu după moarte, s-ar bucura să fie în locul nostru şi să aibă o fiică de oferit domnului Franz d'Épinay, pentru a stinge până şi umbra bănuielii.

Noirtier se calmase cu o putere pe care n-ai fi putut-o aştepta de la organismul lui frânt.

— Da, înţeleg, răspunse el din ochi lui Villefort şi privirea lui exprima laolaltă dispreţul profund şi mânia inteligentă.

Villefort răspunse la rându-i privirii acesteia, pe care o pricepu, cu o uşoară mişcare din umeri.

Apoi făcu semn soţiei sale să se ridice.

— Domnule, spuse doamna de Villefort, primeşte toate respectele mele. Vrei ca Edouard să vină şi să-ţi prezinte respectele lui?

Se stabilise că bătrânul îşi exprima aprobarea închizând ochii, refuzul clipind de mai multe ori, iar dorinţele înălţându-i la cer.

Dacă o chema pe Valentine, închidea numai ochiul drept.

Dacă îl chema pe Barrois, închidea ochiul stâng.

La propunerea doamnei de Villefort el clipi repede din ochi.

Întâmpinată cu un refuz evident, doamna de Villefort îşi strânse buzele.

— Să ţi-o trimit în cazul acesta pe Valentine? Întrebă ea.

— Da, făcu bătrânul închizând ochii cu vioiciune.

Domnul şi doamna de Villefort salutară şi ieşiră, poruncind să fie chemată Valentine care fusese de altminteri prevenită că va avea treabă în timpul zilei la domnul Noirtier.

În urma lor, Valentine intră la bătrân, îmbujorată încă de emoţie. Nu-i trebui decât o privire ca să înţeleagă cât suferea bătrânul şi câte lucruri avea a-i spune.

— O, bunul meu papa, exclamă fata, ce ţi s-a întâmplat? Te-au supărat, nu-i aşa şi eşti mânios?

— Da, făcu el închizând ochii.

— Pe cine? Pe tata? Pe doamna de Villefort? Pe mine?

Bătrânul făcu semn că da.

— Pe mine? Repetă Valentine cu uimire.

Bătrânul repetă semnul.

— Dar ce ţi-am făcut, bunul meu papa? Exclamă Valentine.

Nici un răspuns. Ea continuă:

— Nu te-am văzut toată ziua, ţi s-o fi spus ceva de mine?

— Da, rosti privirea bătrânului cu vioiciune.

— Ia spune-mi. Oh, îţi jur, bunicule… A, domnul şi doamna de Villefort au ieşit de aici, nu-i aşa?

— Da.

— Şi ţi-au spus lucruri care te supără? Dar ce? Vrei să-i întreb ca să ţi pot cere pe urmă scuze?

— Nu, nu, făcu privirea.

— O, dar mă înfricoşezi! Doamne, ce au putut să-ţi spună?

Şi căută.

— A, ştiu! Glăsui ea, coborând glasul şi apropiindu-se de bătrân. Ţi-au vorbit poate despre căsătoria mea?

— Da, răspunse privirea mâniată.

— Înţeleg, îmi iei în nume de rău faptul că am tăcut. Ei mă sfătuiseră să nu-ţi spun nimic, nu mi-au spus de altminteri nimic nici mie şi le-am surprins întrucâtva secretul printr-o indiscreţie, de aceea am fost aşa de rezervată cu tine. Iartă-mă, bunul meu papa Noirtier.

Redevenită fixă şi ştearsă, privirea păru că răspunde: „Nu mă mâhneşte numai tăcerea ta”.

— Dar ce mai e? Întrebă fata; crezi poate că am să te părăsesc, bunicule şi că, măritându-mă, am să devin ingrată?

— Nu, spuse bătrânul.

— Ţi-au spus în cazul ăsta că domnul D'Épinay acceptă să rămânem împreună?

— Da.

— Atunci de ce eşti supărat?

Ochii bătrânului căpătară o expresie de blândeţe nemărginită.

— Da, înţeleg, spuse Valentine, pentru că mă iubeşti?

Bătrânul făcu semn că da.

— Şi ţi-e frică să nu fiu nenorocită?

— Da.

— Nu-l iubeşti pe domnul Franz?

Ochii repetară de trei sau patru ori:

— Nu, nu, nu.

— În cazul acesta eşti tare mâhnit, bunicule? Atunci ascultă, glăsui Valentine, aşezându-se în genunchi dinaintea lui Noirtier şi înlăţuindu-i gâtul cu braţele, sunt şi eu tare mâhnită, căci nici eu nu-l iubesc pe domnul Franz d'Épinay.

Un fulger de bucurie trecu prin ochii bunicului.

— Când am vrut să mă retrag la mânăstire, îţi aduci aminte că ai fost foarte supărat pe mine?

O lacrimă umezi pleoapa uscată a bătrânului.

— Ei bine, continuă Valentine, am vrut să mă retrag ca să scap de căsătoria aceasta, care mă împinge la deznădejde.

Respiraţia lui Noirtier deveni gâfâitoare.

— Aşadar, căsătoria mea te mâhneşte aşa de mult, bunicule? O, Doamne, dacă ai putea să mă ajuţi, dacă am putea să zădărnicim planul lor! Dar tu eşti fără puteri, tu a cărui minte e totuşi aşa de vie şi a cărui voinţă este aşa de fermă, când însă e vorba de luptă eşti la fel de slab şi chiar mai slab decât mine. Oh, ai fost pentru mine un ocrotitor aşa de puternic în zilele când erai sănătos, dar astăzi nu mai poţi decât să mă înţelegi şi să te bucuri sau să te întristezi cu mine. E ultima fericire pe care Dumnezeu a uitat să mi-o răpească o dată cu celelalte.

Ochii lui Noirtier arătară o astfel de expresie de ironie şi de profunzime, încât fata avu impresia că citeşte în ei:

— Te înşeli, pot încă să fac mult pentru tine.

— Poţi să faci ceva pentru mine, scumpul meu papa? Tălmăci Valentine.

— Da.

Noirtier înălţă ochii la cer. Era semnul convenit între el şi Valentine când dorea ceva.

— Ce vrei, dragă bunicule? Spune.

Valentine cugetă o clipă, apoi exprimă cu glas tare gândurile pe măsură ce îi veneau, văzând că la tot ce putea spune bătrânul răspundea mereu nu.

— Să recurgem atunci la mijloacele mari, dacă sunt aşa de nătângă.

Rosti una după alta literele alfabetului, de la A până la N, în timp ce zâmbetul ei cerceta ochii paraliticului; la N, Noirtier făcu semn că da.

— Aha, spuse Valentine, lucrul pe care îl doreşti începe cu litera N; cu N avem a face? Ei bine, ce vrem cu N? Na, ne, ni, no.

— Da, da, da, făcu bătrânul.

— Aşa dar, no?

— Da.

Valentine căută un dicţionar pe care îl puse pe un pupitru, dinaintea lui Noirtier; ea îl deschise şi, când văzu ochii bătrânului fixaţi asupra filelor, degetul ei alergă repede de-a lungul coloanelor.

De şase ani, de când Noirtier căzuse în nefericita stare în care se găsea, exerciţiul o făcuse pe fată să ghicească gândul bătrânului cu repeziciunea cu care el însuşi ar fi putut să caute în dicţionar.

La cuvântul notar, Noirtier făcu semn să se oprească.

— Notar? Întrebă ea; vrei un notar, bunicule?

Bătrânul făcu semn că, într-adevăr, dorea un notar.

— Să trimit, aşadar, după un notar? Întrebă Valentine.

— Da, făcu paraliticul.

— Tata poate să ştie?

— Da.

— Ţii să vină notarul repede?

— Da.

— În cazul acesta trimit îndată după el, bunicule. Numai atâta vrei?

— Da.

Valentine alergă la sonerie şi chemă un servitor, rugându-l să poftească pe domnul sau pe doamna de Villefort la bunicul.

— Eşti mulţumit? Glăsui Valentine; da, cred şi eu: nu-i aşa că am ghicit uşor?

Şi fata zâmbi bunicului ca unui copil.

Domnul de Villefort intră, adus de Barrois.

— Ce doreşti, domnule? Îl întrebă el pe paralitic.

— Domnule, spuse Valentine, bunicul doreşte un notar.

Auzind cererea aceasta bizară şi mai cu seamă neaşteptată, domnul de Villefort schimbă o privire cu paraliticul.

— Da, făcu cu o tărie care arăta că, ajutat de Valentine şi de servitorul bătrân, care îi cunoştea acum dorinţa, era gata să înfrunte lupta.

— Ceri un notar? Repetă Villefort.

— Da.

— De ce?

Noirtier nu răspunse.

— Dar, ce nevoie ai de notar? Întrebă Villefort.

Privirea paraliticului rămase neclintită şi, prin urmare, mută, ceea ce însemna: stăruiesc în voinţa mea.

— Ca să ne faci vreo festă? Întrebă Villefort; merită osteneala?

— Dacă domnul vrea un notar, e de bună seamă pentru că are nevoie, spuse Barrois cu stăruinţa caracteristică servitorilor bătrâni. Mă duc după notar.

Barrois nu cunoştea alt stăpân decât pe Noirtier şi nu admitea ca voinţa acestuia să fie tăgăduită.

— Da, vreau un notar, făcu bătrânul, închizând ochii cu un aer sfidă tor, ca şi cum ar fi spus: să vedem dacă veţi cuteza să-mi refuzaţi ceea ce vreau.

— Vei avea un notar, de vreme ce voieşti neapărat unul, domnule, eu însă voi cere scuze şi te voi scuza şi pe dumneata, căci scena va fi nespus de ridicolă.

— N-are a face, glăsui Barrois, eu mă duc să caut.

Şi bătrânul servitor ieşi triumfător.