Capitolul XVIII Maiorul Cavalcanti

Nici contele, nici Baptistin nu minţiseră anunţând lui Morcerf vizita maiorului italian care îi servea lui Monte-Cristo ca pretext pentru a refuza invitaţia Ia masă.

Sunaseră ceasurile şapte şi Bertuccio, conformându-se ordinului primit, plecase de două ore la Auteuil, când o trăsură se opri la poarta palatului şi păru că fuge ruşinată de îndată ce lăsă lângă poartă un bărbat cam de 52 de ani, îmbrăcat cu o redingotă verde cu brandenburguri negre, a căror specie e, pare-se, nepieritoare în Europa. Pantaloni largi de postav albastru, cizme destul de curate, deşi de un lac nesigur şi cu tălpi cam groase, mănuşi de piele, o pălărie asemănătoare, ca formă, cu o pălărie de jandarm, un guler negru brodat cu o şuviţă albă, pe care, dacă insul n-ar fi purtat-o de bună-voie, ar fi putut să pară un ştreang – acesta era costumul pitoresc al personajului ce a sunat la poartă, întrebând dacă locuieşte pe Champs-Elisées, numărul 30 domnul conte de Monte-Cristo. După răspunsul afirmativ al portarului, intră, închise poarta şi se îndreptă spre peron.

Capul mic şi colţuros al omului albit, mustaţa stufoasă şi căruntă îi ajutară lui Baptistin să-l recunoască, deoarece Baptistin căpătase semnalmentele musafirului şi-l aştepta în faţa vestibulului. De aceea, de cum îşi rosti numele, Monte-Cristo fu anunţat despre sosirea lui.

Străinul fu introdus în salonul cel mai simplu. Contele îl aştepta aici şi îl întâmpină cu o mină zâmbitoare.

— A, scumpe domn, fiţi binevenit! Spuse el. Vă aşteptam.

— Adevărat? Excelenţa voastră mă aşteaptă?

— Da, fusesem înştiinţat că sosiţi azi la şapte.

— Că sosesc? Eraţi aşadar înştiinţat?

— Absolut.

— O, cu atât mai bine! Mă temeam, mărturisesc, să nu se fi uitat mica măsură de precauţie.

— Care?

— De-a vă înştiinţa.

— O, nu!

— Dar sunteţi sigur că nu vă înşelaţi?

— Sunt sigur.

— Pe mine mă aştepta Excelenţa voastră astăzi la şapte.

— Chiar pe dumneavoastră. De altminteri să verificăm.

— A, dacă mă aşteptaţi nu mai este nevoie.

— Ba da, ba da, spuse Monte-Cristo.

Musafirul păru cam neliniştit.

— Nu sunteţi domnul marchiz Bartolomeo Cavalcanti?

— Exact, Bartolomeo Cavalcanti, repetă străinul cu voioşie.

— Ex maior în serviciul Austriei?

— Am fost maior? Întrebă cu sfială bătrânul militar.

— Da, spuse Monte-Cristo, maior. Numele acesta se dă în Franţa gradului pe care l-aţi avut în Italia.

— Bine, mai mult nu întreb, înţelegeţi…

— De altminteri, nu veniţi aici din proprie iniţiativă, reluă Monte-Cristo.

— O, desigur!

— Aţi fost trimis de cineva la mine.

— Da.

— De admirabilul abate Busoni.

— Întocmai! Exclamă maiorul cu voioşie.

— Şi aveţi o scrisoare.

— Poftim.

— Ei, vedeţi? Daţi-mi-o.

Şi Monte-Cristo luă scrisoarea, o deschise şi o citi. Maiorul îl privea pe conte cu ochi mari, uimiţi, care se îndreptau plini de curiozitate asupra fiecărui colţişor din apartament, dar care reveneau mereu asupra proprietarului.

— Exact… Scumpul abate; „Maiorul Cavalcanti, un vrednic patrician, descendent al familiei Cavalcanti din Florenţa, bucurându-se de un venit de o jumătate de milion”, continuă Monte-Cristo citind.

Monte-Cristo îşi înălţă ochii pe deasupra hârtiei şi salută.

— O jumătate de milion. Bravo, scumpe domnule Cavalcanti.

— Scrie o jumătate de milion? Întrebă acesta.

— Absolut şi, de bună seamă că aşa este, deoarece abatele Busoni cunoaşte mai bine decât oricine toate marile averi din Europa.

— Fie şi o jumătate de milion, aprobă musafirul, dar, pe cuvântul meu de onoare, nu credeam că se urcă la atâta.

— Pentru că aveţi un administrator care vă fură; ce vreţi, scumpe domnule Cavalcanti, trebuie să treceţi şi prin asta.

— M-aţi lămurit, spuse musafirul cu gravitate. Am să-l concediez pe ticălos.

Monte-Cristo continuă:

— Şi căruia nu i-ar lipsi decât un lucru ca să fie fericit.”

— O, da, numai unul! Spuse musafirul cu un suspin.

— Să regăsească un fiu adorat.”

— Un fiu adorat.

— Răpit în tinereţe, fie de un duşman al nobilei sale familii, fie de ţigani.”

— La vârsta de cinci ani, domnule, oftă străinul, înălţând ochii la cer.

— Bietul părinte! Îl compătimi Monte-Cristo.

Contele continuă:

— Îi redau speranţa, îi redau viaţa, domnule conte, anunţându-l că, prin dumneavoastră, îl poate regăsi pe fiul căutat zadarnic de cincisprezece ani.”

Străinul îl privi pe Monte-Cristo cu o expresie de negrăită nelinişte.

— Pot face asta, spuse Monte-Cristo.

Maiorul se ridică.

— Va să zică, scrisoarea era adevărată până la capăt?

— Vă îndoiţi, scumpe domnule Bartolomeo?

— Nu, niciodată. Cum să mă îndoiesc? Un om grav, ca abatele Busoni, îmbrăcat în veşminte religioase, nu şi-ar fi îngăduit o astfel de glumă; dar nu aţi citit totul, Excelenţă.

— A, da, e un post-scriptum, spuse Monte-Cristo.

— Da, repetă străinul… E un… Post-scriptum.

— Ca să nu pricinuiesc maiorului Cavalcanti încurcătura de a-şi strămuta capitalul de la bancherul său, îi trimit o poliţă de două mii de franci pentru cheltuieli de voiaj şi creditul sumei de patruzeci şi opt de mii de franci, pe care dumneavoastră mi-o mai datoraţi.”

Maiorul urmări din ochi, cu vădită încordare, post-scriptumul.

— Bun, se mărgini contele să spună.

— A spus bun, murmură musafirul. Aşadar, domnule… Reluă el.

— Aşadar?… întrebă Monte-Cristo.

— Aşadar post-scriptumul…

— Ei, ce e cu post-scriptumul?

— Îl acceptaţi tot aşa de binevoitor ca restul scrisorii?

— Desigur. Abatele Busoni şi eu aveam un cont. Nu ştiu dacă îi mai datorez exact patruzeci şi opt de mii de lire. Dar n-o să discutăm pentru câţiva bani. Daţi o importanţă prea mare acestui post-scriptum, scumpe domnule Cavalcanti.

— Vă mărturisesc, răspunse străinul, că, încrezător în semnătura abatelui Busoni, nu luasem asupra mea alte fonduri, aşa că, dacă îmi lipsea această resursă, m-aş fi simţit foarte stânjenit la Paris.

— Un om ca dumneavoastră se poate simţi stânjenit undeva? Întrebă Monte-Cristo, haida-de!

— Ei, necunoscând pe nimeni…

— Dar sunteţi dumneavoastră cunoscut.

— Da, sunt cunoscut, astfel că…

— Spuneţi, scumpe domnule Cavalcanti.

— Astfel că îmi veţi înmâna cele patruzeci şi opt de mii de lire?

— La prima cerere.

Maiorul rostogolea ochii mari, holbaţi.

— Dar luaţi loc, spuse Monte-Cristo, nu zău, nu ştiu ce fac… Vă ţin în picioare de-un sfert de ceas.

— Nu e nimic.

Maiorul trase un jilţ şi se aşeză.

— Acum vreţi să luaţi ceva? Un pahar de Xeres, de Porto, de Alicante? Întrebă contele.

— De Alicanti. E vinul meu preferat.

— Am unul admirabil; cu un pişcot, nu-i aşa?

— Cu un pişcot, de vreme ce mă siliţi.

Monte-Cristo sună, apăru Baptistin.

Contele înaintă spre el.

— Ei, ce e? Îl întrebă el în şoaptă.

— Tânărul e aici, răspunse valetul, pe acelaşi ton.

— Bine. Unde l-ai introdus?

— În salonul albastru, aşa cum poruncise Excelenţa sa.

— Bravo! Adu vin de Alicanti şi pişcoturi.

Baptistin ieşi.

— Vă pricinuiesc osteneli pentru care îmi fac multe mustrări, spuse străinul.

— O, nu e nimic, zise Monte-Cristo.

Baptistin reveni cu paharele, cu vinul şi pişcoturile. Contele umplu un pahar şi turnă în al doilea numai câteva picături din lichidul rubiniu din sticla acoperită de pânze de păianjen şi de toate celelalte semne ce indică bătrâneţea vinului, mult mai sigur decât zbârciturile care trădează bătrâneţea omului.

Maiorul nu se înşelă asupra paharelor, căci îl luă pe cel plin şi un pişcot.

Contele îi porunci lui Baptistin să aşeze tava la îndemâna musafirului, care începu prin a gusta Alicantul din vârful buzelor, făcu o strâmbătură de mulţumire şi muie delicat pişcotul în pahar.

— Aşadar, domnule, spuse Monte-Cristo, dumneavoastră locuiţi la Lucea, sunteţi bogat, nobil, vă bucuraţi de consideraţia generală, aveţi tot ce poate face fericit pe un om?

— Totul, Excelenţă, spuse maiorul, înghiţind pişcotul, absolut totul.

— Şi îi lipsea fericirii dumneavoastră doar un lucru?

— Numai unul, spuse străinul.

— Să vă regăsiţi copilul.

— O, da, asta îmi lipsea mult, spuse maiorul luând încă un pişcot.

Vrednicul musafir ridică ochii la cer şi se căzni să ofteze.

— Ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră atât de regretat, scumpe domnule Cavalcanti? Întrebă Monte-Cristo, căci mi se spusese că aţi rămas celibatar.

— Aşa se credea, domnule, îl aprobă maiorul şi-aşa credeam şi eu…

— Da, urmă Monte-Cristo, chiar dumneavoastră aţi răspândit zvonul. Un păcat din tinereţe pe care voiaţi să-l ascundeţi de ochii lumii.

Străinul se ridică, îşi luă aerul cel mai calm şi mai demn, în timp ce-şi cobora cu modestie ochii, fie pentru a-şi asigura stăpânirea de sine, fie pentru a da ajutor imaginaţiei, privindu-l pe sub gene pe conte, al cărui zâmbet stereotip indica aceeaşi binevoitoare curiozitate.

— Da, domnule, voiam să ascund greşeala aceasta de ochii lumii.

— Nu în ceea ce vă priveşte, căci un bărbat stă deasupra acestor lucruri.

— O, nu pentru mine, desigur! Declară maiorul zâmbind şi clătinând din cap.

— Ci pentru mama lui, spuse contele.

— Pentru mama lui, exclamă străinul, luând al treilea pişcot, pentru biata lui mamă.

— Mai beţi, scumpe domnule Cavalcanti, îl îndeamnă Monte-Cristo, turnându-i al doilea pahar de vin; emoţia vă înăbuşă.

— Pentru biata lui mamă, murmură musafirul, încercând să vadă de nu cumva puterea voinţei, activând asupra glandei lacrimale, ar putea să-i ude colţul ochiului cu o lacrimă falsă.

— Care aparţinea uneia dintre primele familii din Italia, mi se pare…

— Patriciană din Fiesole, domnule conte, patriciană din Fiesole.

— Şi care se numea…

— Doriţi să-i ştiţi numele?

— O, e de prisos să mi-l spuneţi, căci îl cunosc, spuse Monte-Cristo.

— Domnul conte ştie totul, declară străinul, înclinându-se.

— Olivia Corsinari, nu-i aşa?

— Olivia Corsinari.

— Marchiză?

— Marchiză.

— Şi, în cele din urmă, v-aţi căsătorit cu ea în ciuda împotrivirilor familiei?

— Da, în cele din urmă.

— Şi, reluă Monte-Cristo, aveţi la dumneavoastră hârtiile în regulă?

— Care hârtii?

— Actul de căsătorie cu Olivia Corsinari şi actul de naştere al copilului.

— Actul de naştere al copilului?

— Actul de naştere al lui Andrea Cavalcanti, fiul dumneavoastră; nu îl cheamă Andrea?

— Cred că da.

— Cum credeţi?

— Oh, nu îndrăznesc să afirm, l-am pierdut de atâta vreme!

— Adevărat, în sfârşit, aveţi toate hârtiile acestea?

— Domnule conte, recunosc cu părere de rău că nespunându-mi-se să mă înarmez cu piesele acestea, am neglijat să le iau.

— La naiba! Exclamă Monte-Cristo.

— Erau absolut necesare?

— Cât se poate de necesare.

Străinul se scărpină pe frunte.

— Ah, per Bacco, cât se poate de necesare! Îngăimă el!

— Fără îndoială; dacă se va ridica aici vreo obiecţie asupra temeiniciei căsătoriei dumneavoastră, asupra legitimităţii copilului?

— Adevărat, s-ar putea formula îndoieli.

— Ar fi neplăcut pentru tânăr.

— Ar fi fatal.

— Din cauza aceasta ar putea să piardă o căsătorie splendidă.

— O, peccato!

— În Franţa, înţelegeţi, lumea este austeră; nu e deajuns, ca în Italia, să te duci la un preot şi să-i spui: „Ne iubim, uniţi-ne”. În Franţa există căsătoria civilă, iar ca să te căsătoreşti civil ai nevoie de piese care dovedesc identitatea.

— Ce nenorocire că nu am hârtiile acestea!

— Noroc că le am eu, declară Monte-Cristo.

— Dumneavoastră?

— Da.

— Le aveţi?

— Le am.

— O, bravo, spuse musafirul care, văzând că ţinta călătoriei sale e zădărnicită de lipsa hârtiilor, se temea că neglijenţa aceasta va pune vreo piedică în calea celor patruzeci şi opt de mii de lire. Ce fericire! Da, reluă el, este o fericire căci eu nu mă gândisem.

— Îmi închipui că omul nu se poate gândi la toate. Din fericire, însă, abatele Busoni s-a gândit în locul dumneavoastră.

— Scumpul abate!

— E un om prevăzător.

— Un om admirabil! Exclamă străinul şi vi le-a trimis?

— Uite-le.

Străinul îşi împreună mâinile în semn de admiraţie.

— V-aţi căsătorit cu Olivia Corsinari la biserica Sfânta Paula din Monte-Cattini; uite certificatul preotului.

— Da, uite-l, spuse maiorul privind cu uimire.

— Şi uite actul de botez al lui Andrea Cavalcanti, eliberat de preotul din Saravezza.

— Totul este în regulă, spuse maiorul.

— Luaţi hârtiile acestea cu care nu am ce face şi daţi-le fiului dumneavoastră, care le va păstra cu grijă.

— Bineînţeles… Dacă le-ar pierde…

— Ei şi dacă le-ar pierde? Întrebă Monte-Cristo.

— Aş fi obligat să scriu acolo şi ar trece mult până să procurăm altele.

— Într-adevăr, ar fi anevoios, spuse Monte-Cristo.

— Aproape imposibil, răspunse străinul.

— Îmi pare bine că vă daţi seama de valoarea hârtiilor.

— Le consider ca pe nişte lucruri nepreţuite.

— Acum, în ce o priveşte pe mama tânărului?… întrebă Monte-Cristo.

— În ce-o priveşte pe mama tânărului… Repetă maiorul cu îngrijorare.

— Marchiza Corsinari…

— Vom avea nevoie de ea? Se sperie străinul, simţind că dificultăţile se ivesc sub paşii săi.

— Nu, domnule, reluă Monte-Cristo; de altminteri n-a…

— Ba da, ba da, spuse maiorul; a…

— A plătit tributul său naturii…

— O da, spuse străinul cu însufleţire.

— Eu am ştiut asta, reluă Monte-Cristo, a murit de-acum zece ani.

— Şi îi plâng încă moartea, domnule, spuse maiorul, scoţând din buzunar o batistă cu pătrăţele şi ştergându-şi, pe rând, mai întâi ochiul stâng, pe urmă ochiul drept.

— Ce vreţi? Spuse Monte-Cristo, suntem toţi muritori. Înţelegeţi acum, scumpe domnule Cavalcanti, înţelegeţi că nu-i nevoie să se ştie în Franţa că sunteţi despărţiţi de fiul dumneavoastră de cincisprezece ani. Toate aceste poveşti cu ţigani care răpesc copii n-au trecere la noi. L-aţi trimis să-şi facă educaţia într-un colegiu de provincie şi vreţi să-şi termine educaţia în lumea pariziană. De aceea aţi părăsit Via-Reggio unde locuiţi de la moartea soţiei. Va fi deajuns.

— Credeţi?

— Desigur.

— Foarte bine atunci.

— Dacă s-ar afla ceva cu privire la despărţire…

— A, da! Ce am să spun?

— Că un perceptor infidel, vândut duşmanilor familiei dumneavoastră…

— Corsinari?

— Desigur… Răpise copilul pentru ca să vi se stingă numele.

— Într-adevăr, deoarece este singurul fiu.

— Acum când totul e pus la punct, când amintirile reîmprospătate nu vă vor trăda, aţi ghicit, fără îndoială, că v-am rezervat o surpriză?

— Plăcută? Întrebă musafirul.

— O, văd bine că ochiul şi inima unui părinte nu pot fi înşelate, spuse Monte-Cristo.

— Hm, făcu maiorul.

— Vi s-a făcut vreo indiscreţie sau aţi ghicit că era aici?

— Cine?

— Copilul dumneavoastră, fiul dumneavoastră, Andrea.

— Am ghicit, răspunse musafirul cu cel mai desăvârşit calm: aşadar e aici?

— Aici, valetul m-a înştiinţai adineauri despre sosirea lui.

— A, foarte bine, foarte bine! Spuse maiorul, strângând la fiecare exclamaţie branden-burgurile.

— Scumpe domn, vă înţeleg emoţia, aveţi nevoie de un răgaz pentru a vă veni în fire, vreau să-l pregătesc şi pe tânăr pentru întrevederea atât de dorită, căci îmi închipui că şi el e la fel de nerăbdător.

— Cred, spuse Cavalcanti.

— Peste un sfert de oră suntem ai dumneavoastră.

— Mi-l aduceţi? Împingeţi bunătatea până la a mi-l prezenta dumneavoastră?

— Nu, nu vreau să mă plasez între un părinte şi fiul său. Veţi fi singuri, domnule maior, fiţi însă pe pace, în chiar cazul în care vocea sângelui va rămâne mută, nu vă veţi înşela: va intra pe uşa aceasta. E un tânăr frumos, blond, cam prea blond poate, cu maniere foarte politicoase, veţi vedea.

— Un moment, spuse maiorul; ştiţi că n-am luat cu mine decât cele două mii de franci pe care bunul abate Busoni mi le dăduse. Am făcut călătoria şi…

— Şi aveţi nevoie de bani… Este cât se poate de firesc, scumpe domnule Cavalcanti, poftim, pentru a face o sumă rotundă, opt hârtii a o mie de franci.

Ochii maiorului scânteiară.

— Vă mai datorez patruzeci de mii de franci, spuse Monte-Cristo.

— Excelenţa voastră vrea o chitanţă? Întreabă maiorul, vârând hârtiile în buzunarul dinăuntrul hainei.

— La ce bun? Întrebă contele.

— Ca să vă descărcaţi fată de abatele Busoni.

— Bine, îmi veţi da o chitanţă generală când veţi încasa ultimii patruzeci de mii de franci. Între oameni cinstiţi astfel de precauţii sunt inutile.

— A, da, adevărat, între oameni cinstiţi…

— Acum încă un cuvânt, marchize.

— Spuneţi.

— Îmi îngăduiţi o mică recomandare?

— Cum să nu? Vă rog.

— N-ar fi rău să lepădaţi redingota aceasta.

— Adevărat, spuse maiorul privind veşmântul cu un zâmbet.

— Da, costumul acesta se mai poartă la Via-Reggio, dar, oricât de elegant ar fi, la Paris moda lui a trecut.

— Păcat! Spuse străinul.

— O, dacă ţineţi, o veţi relua la plecare.

— Dar ce să îmbrac?

— Ceea ce veţi găsi în geamantanele dumneavoastră.

— Cum, în geamantanele mele? N-am decât un portmantou.

— Cu dumneavoastră, fără îndoială. Ce nevoie să vă împovăraţi? De altminteri, unui ostaş bătrân îi place să meargă cu bagaj uşor.

— Tocmai de aceea.

— Dumneavoastră sunteţi însă prevăzător şi aţi trimis geamantanele înainte. Ele au sosit ieri la Hôtel des Princes, pe strada Richelieu. Aţi reţinut acolo un apartament.

— Aşadar, în geamantane…

— Îmi închipui că aţi avut prevederea de a-l pune pe valet să împacheteze tot ce vă trebuie: haine de oraş, uniforma. Nu uitaţi crucea. Lumea îşi mai bate încă joc de ea în Franţa, dar cu toate acestea, se poartă.

— Foarte bine, foarte bine, foarte bine, spuse maiorul care mergea din uimire în uimire.

— Şi acum, încheie Monte-Cristo, pentru că inima vă e întărită contra emoţiilor prea vii, pregătiţi-vă, scumpe domnule Cavalcanti, să revedeţi pe fiul dumneavoastră Andrea.

Şi, salutându-l cu eleganţă pe străinul uluit, Monte-Cristo dispăru în spatele perdelei.