Capitolul XVII Speculaţii la bursă

După câteva zile de la întâlnirea aceasta, Albert de Morcerf veni să facă o vizită contelui de Monte-Cristo în casa de pe Champs-Elisée ce căpătase aerul de palat pe care, graţie imensei sale averi, contele îl dădea chiar celor mai efemere locuinţe ale sale.

Venea să-i repete mulţumirile doamnei Danglars, pe care i le mai adusese o scrisoare semnată baroana Danglars, născută Herminie de Servieux.

Albert era însoţit de Lucien Debray, care asocie cuvintelor prietenului său câteva complimente neoficiale, fără îndoială, dar a căror sursă contele nu putea să nu o suspecteze.

I se păru chiar că Lucien venea să-l vadă mânat de un dublu sentiment de curiozitate şi că jumătate din acest sentiment pornea din Chaussée-d'Antin. Putea presupune, într-adevăr, fără teama de a se înşela, că doamna Danglars, neputând cunoaşte cu propriii ei ochi interiorul unui bărbat care dăruia cai de treizeci de mii de franci şi care venea la Operă cu o sclavă greacă, purtând diamante de un milion, dăduse delegaţie ochilor prin care avea obiceiul să vadă pentru a-i împărtăşi informaţii în legătură cu acest interior.

Dar contele nu arăta că bănuieşte cea mai mică legătură între vizita lui Lucien şi curiozitatea baroanei.

— Eşti în relaţii aproape permanente cu baronul Danglars? Îl întrebă el pe Albert de Morcerf.

— O, da, domnule conte, ştiţi ce v-am spus.

— Situaţia se menţine deci?

— Mai mult decât oricând, răspunse Lucien, este o afacere aranjată.

Şi, socotind, fără îndoială că acest cuvânt amestecat în conversaţie îi dădea dreptul să rămână, Lucien îşi puse lornionul de baga în ochi şi, muşcând măciulia de aur a bastonului, începu să facă ocolul camerei examinând armele şi tablourile.

— După cât te auzisem, spuse Monte-Cristo, nu mi-aş fi închipuit că e posibilă o soluţie aşa de urgentă.

— Ce vreţi? Lucrurile merg fără să ne dăm seama. În timp ce noi nu ne gândim la ele, ele se gândesc la noi, iar când întoarcem capul, suntem uimiţi cât de departe au ajuns. Părintele meu şi domnul Danglars au servit împreună în Spania, părintele meu în armată, domnul Danglars la intendenţă. Acolo, tatăl meu, ruinat de revoluţie şi domnul Danglars, care n-avusese niciodată o situaţie, au pus bazele, părintele meu carierei sale politice şi militare, care este frumoasă, domnul Danglars carierei politice şi financiare, care e admirabilă.

— Da, într-adevăr, spuse Monte-Cristo, îmi pare că domnul Danglars mi-a vorbit despre asta cu prilejul vizitei ce i-am făcut şi continuă, aruncând o privire asupra lui Lucien care frunzărea un album, domnişoara Eugénie e drăguţă? Căci, dacă nu mă înşel, se numeşte Eugénie.

— Foarte drăguţă sau, mai bine-zis, foarte frumoasă, răspunse Albert, de o frumuseţe pe care nu o apreciez. Sunt un netrebnic.

— Vorbeşti ca şi cum ai fi soţul ei.

— O, protestă Albert, privind în juru-i ca să vadă şi el ce făcea Lucien.

— Ştii, spuse Monte-Cristo, coborând glasul, că nu-mi pari entuziasmat de căsătoria aceasta?

— Domnişoara Danglars este prea bogată pentru mine, spuse Morcerf şi asta mă înspăimântă.

— Nu-i un motiv serios! Dumneata nu eşti bogat?

— Tata are o rentă cam de cinzeci de mii de lire şi îmi va da poate zece sau douăsprezece căsătorindu-mă.

— Într-adevăr, e un venit modest, mai ales la Paris, spuse contele, dar averea nu e totul pe lume, iar un nume frumos şi o poziţie socială înaltă înseamnă ceva. Numele dumitale e celebru, poziţia minunată şi apoi contele de Morcerf e soldat şi este plăcut să vezi asociindu-se integritatea lui Bayard cu sărăcia lui Duguesdin. Dezinteresarea e cea mai frumoasă rază de soare la care poate sclipi o spadă nobilă. Eu, dimpotrivă, găsesc cum nu se poate mai potrivită căsătoria asta. Domnişoara Danglars te va îmbogăţi, iar dumneata o vei înnobila.

Albert clătină din cap şi rămase pe gânduri.

— Mai e ceva, spuse el.

— Mărturisesc, reluă Monte-Cristo, că îmi vine greu să înţeleg sila aceasta pentru o fată bogată şi frumoasă.

— O, Doamne, spuse Morcerf, sila aceasta, dacă într-adevăr e silă, nu vine întreagă de la mine.

— Dar de unde? Mi-ai spus doar că părintele dumitale dorea căsătoria.

— Din partea mamei mele, iar mama e un ochi prudent şi sigur. Ei, bine, ca nu se bucură, are un fel de pornire împotriva familiei Danglars.

— O, este explicabil! Glăsui contele cu tonul întrucâtva forţat, doamna contesă de Morcerf, care e distincţia, aristocraţia, fineţea în persoană, ezită oarecum să atingă o mână mojică, groasă şi brutală; e natural.

— Nu ştiu dacă aşa o fi, spuse Albert, ceea ce ştiu însă e că dacă această căsătorie se face, am impresia că va fi nefericită. Urmau să se adune pentru a discuta chestiunea încă de acum şase săptămâni; eu am avut însă nişte migrene…

— Reale? Întrebă contele, zâmbind.

— O, cât se poate de reale, fără îndoială, frica… Aşa că întâlnirea a fost amânată cu două luni. Nu e nici o grabă, înţelegeţi; eu n-am încă douăzeci şi unu de ani; ea, Eugénie n-are decât şaptesprezece, dar cele două luni se termină săptămâna viitoare. Vor fi nevoiţi să se execute. Nu vă puteţi închipui, scumpe conte, cât de încurcat sunt… Oh, ce fericit sunteţi că sunteţi liber.

— Ei, bine, fii şi dumneata; mă rog, cine te împiedică?

— Ar fi o decepţie prea mare pentru tata dacă nu mă însor cu domnişoara Danglars.

— Atunci, însoară-te, spuse contele cu o ciudată mişcare din umeri.

— Da, însă, pentru mama, aceasta nu va fi decepţie, ci durere.

— Atunci nu te însura, spuse contele.

— Voi vedea, voi încerca, îmi veţi da un sfat, nu-i aşa? Iar dacă este cu putinţă, mă veţi scoate din încurcătură. Cred că m-aş certa cu contele, numai să n-o mâhnesc pe admirabila mea mamă.

Monte-Cristo întoarse capul, părea mişcat.

— Ei, ce faceţi acolo? Un crochiu după Poussin? Îl întrebă el pe Debray care stătea într-un jilţ adânc în capătul salonului, ţinând în mâna dreaptă un creion şi în stânga un carnet.

— Eu? Zise acesta liniştit; ţin prea mult la pictură ca să încerc. Nu, fac cu totul altceva: cifre.

— Cifre?

— Da, calculez. Calculul te priveşte pe tine indirect, viconte; socotesc ce a câştigat casa Danglars de pe urma ultimei creşteri a acţiunilor Haiti: de la două sute şase, renta s-a urcat în trei zile la 409, iar prudentul bancher cumpărase mult la 206. De bună seamă că a câştigat trei sute de mii de lire.

— Nu e ăsta lovitura lui cea mai bună, spuse Morcerf, nu a câştigat el anul acesta un milion cu bonurile Spaniei?

— Ascultă, dragul meu, glăsui Lucien, domnul conte de Monte-Cristo îţi va spune ca italienii:

Danaro e santia Meta délia meta {1}

Şi încă este mult. De aceea, când mi se îndrugă astfel de poveşti, eu ridic din umeri.

— Dar vorbeaţi de Haiti? Întrebă Monte-Cristo.

— O, cu Haiti e altceva; Haiti este ecarté-ul jucătorilor de bursă francezi. Poate să-ţi placă tabinetul, să adori whistul, să te înnebuneşti după boston şi să te saturi totuşi de toate acestea; dar revii totdeauna la écarté: e un hors-d'oeuvre. În chipul acesta domnul Danglars a vândut ieri la 406 şi a băgat în buzunar 300.000 de franci; dacă ar fi aşteptat până astăzi, cota cădea la 208-205 şi, în loc să câştige 300.000 de franci, ar fi pierdut 20.000 sau 25.000.

— Şi de ce a căzut cota, de la 409 la 205? Întrebă Monte-Cristo. Vă cer iertare, sunt ignorant în materie de bursă.

— Pentru că, răspunse Albert râzând, ştirile se succed şi nu se aseamănă.

— La naiba! Exclamă contele; domnul Danglars joacă pentru a câştiga sau pentru a pierde trei sute de mii de franci într-o zi. În cazul acesta e, desigur, enorm de bogat.

— Nu el joacă, exclamă cu aprindere Lucien, ci doamna Danglars; ea este cu adevărat întreprinzătoare.

— Dar tu, care eşti chibzuit, Lucien şi care cunoşti nestabilitatea ştirilor, deoarece te găseşti la sursă, ar trebui s-o împiedici, spuse Morcerf cu un zâmbet.

— Cum aş putea s-o împiedic eu dacă nu izbuteşte bărbatul ei? Întrebă Lucien. Cunoşti caracterul baroanei; nu are nimeni influenţă asupra ei şi nu face decât ceea ce vrea.

— O, dacă aş fi în locul tău! Spuse Albert.

— Ei şi?

— Aş vindeca-o, i-aş face astfel un serviciu viitorului ei ginere.

— Cum adică?

— Ei, la naiba, foarte lesne. I-aş da o lecţie.

— O lecţie?

— Da. Situaţia ta de secretar al ministrului îţi dă o mare autoritate în ce priveşte informaţiile. Nu deschizi gura fără ca agenţii de schimb să nu-ţi stenografieze, în cea mai mare grabă, cuvintele. Fă-o să piardă o sută de mii de franci la repezeală şi va deveni prudentă.

— Nu înţeleg, îngăimă Lucien.

— Cu toate acestea e limpede, răspunse tânărul cu o naivitate câtuşi de puţin prefăcută; anunţă-i într-o zi ceva extraordinar, o ştire telegrafică pe care numai tu ai putea s-o afli; că Henri al IV-lea, de exemplu, a fost văzut ieri la Gabrielle; în chipul acesta acţiunile se vor urca, ea îşi va fixa lovitura de bursă şi va pierde cu siguranţă când Beauchamp va scrie a doua zi în ziarul său.

„Cercurile bine informate pretind că regele Henri al IV-lea a fost văzut alaltăieri la Gabrielle; faptul este absolut inexact, regele Henri al IV-lea n-a părăsit Pont-Neuf.”

Lucien râse din vârful buzelor. Deşi indiferent în aparenţă, Monte-Cristo nu pierduse un cuvânt din discuţie, iar ochii săi sfredelitori citiseră un secret în încurcătura secretarului intim.

Consecinţa încurcăturii lui Lucien, care îi scăpase complet lui Albert, fu că Lucien îşi scurtă vizita.

Evident, se simţea stânjenit. Contele îi şopti, conducându-l, câteva cuvinte la care el răspunse:

— Cu multă plăcere, domnule conte, accept.

Contele reveni la tânărul Morcerf.

— Nu crezi, îi spuse el, că ai făcut rău vorbind aşa cum ai vorbit despre soacra dumitale în faţa domnului Debray?

— Conte, vă rog, nu pronunţaţi cuvântul acesta.

— Serios, contesa este aşa de categoric împotriva căsătoriei?

— Aşa de mult, încât baroana vine foarte rar la noi, iar mama nu a fost, cred, nici de două ori până acum la doamna Danglars.

— În cazul acesta, mă simt tentat să-ţi vorbesc pe şleau: domnul Danglars este bancherul meu, domnul de Villefort m-a copleşit cu politeţea mulţumindu-mi pentru un serviciu pe care, printr-o fericită întâmplare, am putut să i-l fac. Mă aştept la o avalanşă de dineuri. Iar ca să nu rămân mai prejos şi ca să am meritul de a le-o lua înainte, am proiectat să reunesc în casa mea de ţară de la Auteuil pe domnul şi doamna Danglars, precum şi pe domnul şi doamna de Villefort. Dacă te invit la dineul acesta, aşa cum invit pe domnul conte şi pe doamna contesă de Morcerf, invitaţia n-o să aibă aerul unei întâlniri matrimoniale sau cel puţin doamna contesă de Morcerf nu va interpreta lucrul astfel, mai cu seamă dacă domnul baron Danglars îmi va face onoarea de a o aduce pe fiica sa? În cazul acesta, mama dumitale îmi va purta pică şi nu vreau câtuşi de puţin asta; dimpotrivă, ţin şi spune-i, ori de câte ori ai prilejul, să aibă cea mai bună părere despre mine.

— Conte, spuse Morcerf, vă mulţumesc pentru sinceritate şi accept să nu mă invitaţi. Spuneţi că ţineţi la părerea bună a mamei mele de care vă pot spune că vă bucuraţi.

— Crezi? Întrebă Monte-Cristo cu interes.

— O, sunt sigur! Când aţi plecat de la noi, deunăzi, am vorbit un ceas despre dumneavoastră; revin însă la ce spuneam. Dacă mama ar putea să afle intenţia dumneavoastră – şi mă voi încumeta să i-o comunic —, sunt sigur că v-ar fi cât se poate de recunoscătoare. E drept că, la rându-i, tata va fi furios.

Contele începu să râdă.

— Ei, bine, îi spuse el lui Morcerf, eşti prevenit. Îmi închipui însă că nu numai părintele dumitale va fi furios; domnul şi doamna Danglars mă vor considera ca pe un om foarte nemanierat. Ei ştiu că te văd îndeaproape, că eşti cea mai veche cunoştinţă pariziană a mea şi nu te vor găsi la mine. Mă vor întreba de ce nu te-am invitat. Gândeşte-te să pretextezi vreo obligaţie anterioară, cu oarecare aparenţe de verosimilitate şi pe care mi-o vei împărtăşi printr-un bileţel. Cu bancherii ştii că numai scrisul este valabil.

— Voi face mai mult decât atât, domnule conte, spuse Albert. Mama vrea să se ducă să respire aerul mării. Pentru ce zi e fixat dineul dumneavoastră?

— Pentru sâmbătă.

— Astăzi e marţi. Bun, mâine seară plecăm, poimâine dimineaţă vom fi la Tréport. Domnule conte, sunteţi un om fermecător, căci nu-i puneţi pe oameni în încurcătură.

— Serios vorbind, mă preţuieşti mai mult decât merit. Doresc să vă fiu agreabil, atâta tot.

— În ce zi aţi făcut invitaţiile?

— Chiar astăzi.

— Bine. Alerg la domnul Danglars şi îl anunţ că, mâine, mama şi cu mine părăsim Parisul. Nu v-am văzut, în consecinţă nu ştiu nimic de dineul dumneavoastră.

— Nebun ce eşti! Dar domnul Debray care te-a văzut la mine?

— A, adevărat!

— Dimpotrivă, te-am văzut şi te-am invitat aici, fără ceremonie, dar mi-ai răspuns cu naivitate că nu poţi fi musafirul meu, deoarece plecaţi la Tréport…

— Foarte bine, suntem înţeleşi. Dar până mâine veţi veni să o vedeţi pe mama?

— Până mâine e greu şi aş nimeri în toiul pregătirilor de plecare.

— Ei bine, faceţi mai mult decât atât; nu eraţi decât un om fermecător, veţi fi un om adorabil.

— Ce trebuie să fac pentru asta?

— Ce trebuie să faceţi?

— Întreb.

— Astăzi sunteţi absolut liber. Veniţi să luaţi masa cu mine. Vom fi între noi: dumneavoastră, mama şi cu mine. Abia aţi zărit-o pe mama, o veţi vedea de aproape. E o femeie remarcabilă şi nu regret decât un lucru: că nu există cu douăzeci de ani mai puţin perechea ei; ar fi, în curând, vă jur, o contesă şi o vicontesă de Morcerf. Pe tata nu-l veţi găsi: el e astă-seară ocupat şi cinează la preşedintele Curţii de conturi. Veniţi, vom vorbi despre călătorii. Aţi văzut lumea întreagă, ne veţi povesti aventurile dumneavoastră, ne veţi spune istoria frumoasei grecoaice cu care eraţi deunăzi seara la Operă, pe care o numiţi sclavă şi pe care o trataţi ca pe o prinţesă. Vom vorbi italieneşte, spanioleşte. Haide, acceptaţi, mama vă va mulţumi.

— Toate mulţumirile mele spuse contele. Invitaţia este cât se poate de atrăgătoare şi regret din suflet că n-o pot accepta. Nu sunt liber, cum credeai, dimpotrivă, am o întâlnire dintre cele mai importante.

— A, luaţi seama, mi-aţi arătat adineauri cum scapă cineva de un lucru neplăcut. Am nevoie de o dovadă. Din fericire, nu sunt bancher ca domnul Danglars, dar sunt, vă previn, tot aşa de neîncrezător ca şi el.

— Ţi-o voi da, spuse contele.

Şi sună.

— Hm, exclamă Morcerf, până acum aţi refuzat de două ori să luaţi masa cu mama. Este cu intenţie, conte?

Monte-Cristo tresări.

— O, să nu crezi asta! Spuse el, de altminteri, uite dovada mea.

Baptistin intră şi rămase în picioare la uşă, aşteptând.

— Nu eram înştiinţat despre vizita dumitale, nu e aşa?

— Sunteţi un om atât de extraordinar, încât n-aş garanta.

— Nu puteam bănui cel puţin că mă vei invita la masă.

— Cât despre asta este probabil.

— Ei bine, ascultă, Baptistin… Ce ţi-am spus azi-dimineaţă când te-am chemat în cabinetul meu de lucru?

— Să încui poarta de îndată ce sună ora cinci.

— Pe urmă?

— O, domnule conte… Spuse Albert.

— Nu, nu, vreau cu orice preţ să scap de reputaţia misterioasă pe care mi-ai făcut-o, dragă conte. E prea greu pentru cineva să joace la infinit rolul lui Manfred. Vreau să trăiesc într-o casă de sticlă. Pe urmă… Urmează, Baptistin!

— Pe urmă să nu primesc decât pe domnul maior Bartolomeo Cavalcanti şi fiul său.

— Ai auzit, domnul maior Bartolomeo Cavalcanti, un om din cea mai veche nobleţe a Italiei şi pentru care Dante şi-a dat osteneala să-i pomenească spiţa… Îţi aminteşti sau nu-ţi mai aminteşti, în cântecul X al Infernului; fiul său e un tânăr fermecător, cam de vârsta dumitale, viconte, purtând acelaşi titlu ca dumneata şi care îşi face intrarea în lumea pariziană cu milioanele părintelui său. Maiorul mi-l aduce în astă-seară pe fiul său, Andrea. Mi-l încredinţează. Îl voi îndruma, dacă are vreun merit. Ai să mă ajuţi, nu-i aşa?

— Fără îndoială! Va să zică maiorul Cavalcanti e un vechi prieten al dumneavoastră? Întrebă Albert.

— Câtuşi de puţin. E un senior demn, foarte politicos, foarte modest, foarte discret, aşa cum sunt sumedenie în Italia, urmaşi din familii străvechi. L-am văzut de mai multe ori, fie la Florenţa, fie la Bologna, fie la Lucca şi m-a anunţat că vine. Cunoştinţele făcute în călătorie sunt preţioase: reclamă de la sine, în orice loc, prietenia pe care le-ai arătat-o cândva, din întâmplare; ca şi omul civilizat, care ştie să trăiască un ceas cu cineva, n-ar avea totdeauna un gând ascuns. Bunul maior Cavalcanti vine să revadă Parisul pe care nu l-a văzut decât în treacăt, sub Imperiu, când s-a dus să îngheţe la Moscova. Îi voi da o masă bună, mi-l va lăsa fiul său, îi voi făgădui că am să veghez asupra lui, îl voi lăsa să facă toate nebuniile şi vom fi chit.

— Admirabil, spuse Albert, văd că sunteţi un mentor preţios. Cu bine, deci. Duminică vom fi înapoi. Ascultaţi, am primit veşti de la Franz.

— Serios? Se miră Monte-Cristo. Se simte încă bine în Italia?

— Îmi închipui că da, cu toate acestea vă regretă. Spune că eraţi soarele Romei şi că, fără dumneavoastră, totul e mohorât. Nu ştiu dacă n-o să meargă până la a spune că plouă.

— Şi-a schimbat, aşadar, părerea despre mine, prietenul dumitale Franz?

— Dimpotrivă, stăruieşte în a vă crede fantastic de primul rang, de aceea vă regretă

— Încântător tânăr, spuse Monte-Cristo şi pentru care am simţit o vie simpatie din prima seară când l-am văzut căutând o cină şi când a binevoit să o accepte pe a mea. Mi se pare că el e fiul generalului d'Épinay.

— Exact.

— Cel care a fost asasinat mişeleşte la 1815?

— De bonapartişti.

— Întocmai! Pe cinstea mea, îmi este drag. Nu se fac şi pentru el proiecte de căsătorie?

— Da, urmează să se însoare cu domnişoara de Villefort.

— Este adevărat?

— Aşa cum eu urmez să mă însor cu domnişoara Danglars, continuă Albert râzând.

— Râzi?

— Da.

— De ce?

— Râd, pentru că mi se pare că văd aici tot atâta simpatie pentru mariaj câtă este între domnişoara Danglars şi mine. Dar, dragă conte, noi vorbim despre femei, aşa cum femeile vorbesc despre bărbaţi, e de neiertat.

Albert se ridică.

— Pleci?

— Mai întrebaţi? Vă bat la cap de două ceasuri şi aveţi politeţea să mă întrebaţi dacă plec. Nu zău, conte, sunteţi cel mai politicos om de pe lume. Şi cum sunt dresaţi servitorii dumneavoastră! Mai ales Baptistin! Eu n-am putut avea niciodată unul ca el. Ai mei fac impresia că-şi iau exemplu pe cei de la Teatrul francez, care, tocmai pentru că n-au decât un cuvânt de spus, vin totdeauna să-l spună la rampă. Aşa că, dacă vă despărţiţi de Baptistin, vă rog să-mi daţi întâietate.

— Ne-am înţeles, viconte.

— Nu-i totul, aşteptaţi; transmiteţi complimentele mele seniorului Cavalcante del Cavalcanti; iar dacă tine cumva să-şi căpătuiască fiul, găsiţi-i o femeie bogată, nobilă, cel puţin dinspre partea mamei şi baroană dinspre partea tatălui. Vă voi ajuta eu.

— Oho, aici ai ajuns? Răspunse Monte-Cristo.

— Da.

— Nu trebuie să pui mâna în foc pentru nimic.

— O conte, exclamă Morcerf, ce serviciu mi-aţi face şi cum v-aş iubi de o sută de ori mai mult dacă, graţie dumneavoastră, aş rămâne celibatar cel puţin zece ani.

— Totul este posibil, răspunse Monte-Cristo cu gravitate. Apoi, luându-şi bun rămas de la Albert, lovi de trei ori gongul.

Bertuccio apăru.

— Bertuccio, îi spuse, sâmbătă primesc în casa de la Auteuil.

Bertuccio, se înfioră uşor.

— Bine, domnule, îngăimă el.

— Am nevoie de dumneata, continuă contele, pentru ca totul să fie pregătit cum trebuie. Casa e foarte frumoasă sau cel puţin poate fi foarte frumoasă.

— Pentru aceasta ar trebui să schimbăm totul, domnule conte, căci tapetele s-au învechit.

— Schimbă totul, cu excepţia unuia singur, cel din camera de culcare cu damasc roşu: îl vei lăsa aşa cum e.

Bertuccio se înclină.

— Să nu te atingi nici de grădină: din curte poţi face ce vrei, chiar îmi va plăcea să n-o poată recunoaşte nimeni.

— Mă voi sili ca domnul conte să fie mulţumit. Voi fi şi mai liniştit dacă domnul conte îmi va spune intenţiile acestei mese.

— Dragă Bertuccio, spuse contele, de când eşti te Paris te găsesc foarte schimbat. Nu mă mai cunoşti?

— Excelenţa sa ar putea să-mi spună pe cine primeşte.

— Nu ştiu nici eu încă şi nici dumneata n-ai nevoie să ştii. Lucullus ia masa la Lucullus, atâta tot.

Bertuccio se înclină şi ieşi.