Capitolul XV Toxicologie
Într-adevăr, domnul conte de Monte-Cristo sosise la doamna de Villefort cu intenţia de a înapoia domnului procuror general vizita pe care i-o făcuse şi, se înţelege, la auzul numelui său toată casa fusese cuprinsă de emoţie.
Doamna de Villefort care se afla în salon când fu anunţat contele, chemă îndată pe fiul ei pentru ca el să repete mulţumirile sale contelui, iar Edouard care, de două zile, auzise vorbindu-se întruna despre marele personaj, se grăbi să alerge, nu din supunere faţă de mamă, nici pentru a mulţumi contelui, ci din curiozitate şi pentru a face vreo observaţie care să-i dea prilejul să poată plasa vreuna din răutăţile ce o sileau pe mama sa să spună: „Răutăcios copil! Dar merită iertarea, căci are atâta spirit”.
După primele politeţi de rigoare, contele se interesă de domnul de Villefort.
— Soţul meu cinează la domnul Cancelar, răspunse tânăra femeie, a plecat chiar adineauri şi va regreta, sunt sigură, că a fost lipsit de fericirea de a vă vedea.
Doi musafiri care îl precedaseră pe conte în salon şi care nu-l pierdeau din ochi, se retraseră după timpul obligatoriu cerut de politeţe şi de curiozitate totodată.
— Ascultă, ce face sora ta Valentine? Îl întreabă doamna de Villefort pe Edouard. Să i se dea de veste, pentru a avea cinstea s-o prezint domnului conte.
— Aveţi o fiică, doamnă? Întrebă contele, de bună seamă că e mică de tot.
— E fiica domnului de Villefort, răspunse tânăra femeie, o fată de măritat, o fiinţă înaltă şi frumoasă.
— Dar melancolică, întrerupse tânărul Edouard, smulgând, pentru a-şi face un moţ la pălărie, penele cozii unui splendid papagal ce striga de durere cocoţat pe prăjina sa aurită.
Doamna de Villefort se mărgini să spună:
— Tăcere, Edouard! Tânărul acesta zăpăcit aproape că are dreptate şi repetă ceea ce de multe ori m-a auzit spunând cu durere, căci domnişoara de Villefort are, în ciuda tuturor încercărilor ce le facem pentru a o distra, un caracter trist şi o dispoziţie posomorâtă, care, de multe ori, strică efectul frumuseţii sale. Dar de ce nu vine? Edouard, du-te de vezi ce este.
— Pentru că e căutată acolo unde nu-i.
— Unde e căutată?
— La bunicul Noirtier.
— Şi crezi că nu e acolo?
— Nu, nu, nu, nu, nu e acolo! Răspunse Edouard, fredonând.
— Dar unde e? Dacă ştii, spune.
— E sub castanul cel mare, continuă răutăciosul băiat, întinzându-i, în ciuda strigătelor mamei, muşte vii papagalului care părea foarte ahtiat după soiul acesta de vânat.
Doamna de Villefort întinse mâna să sune pentru a indica servitoarei locul unde ar găsi-o pe Valentine, când fata intră. Ea părea într-adevăr tristă şi, privind-o cu atenţie, ai fi putut să vezi în ochii ei urme de lacrimi.
Valentine pe care, purtaţi de repeziciunea povestirii, am prezentat-o cititorilor noştri fără să o descriem, era o fată înaltă şi zveltă, în vârstă de 19 ani, cu păr castaniu, deschis, cu ochi albaştri, cu mersul molatec, pătruns de acea delicată distincţie care o caracteriza pe mama ei. Mâinile-i albe şi subţiri, gâtul de culoarea sidefului, obrajii nuanţaţi în culori fugitive îi dădeau la prima vedere aerul uneia din acele frumoase englezoaice care au fost comparate poetic, pentru ţinuta lor, cu lebedele care se oglindesc în apă.
Intră deci şi, văzându-l lângă mama sa pe străinul de care auzise vorbindu-se atâta, salută fără mofturi de fată şi fără să-şi plece ochii, cu o graţie care spori atenţia contelui.
Acesta se sculă.
— Domnişoara de Villefort, fiica mea, spuse doamna de Villefort aplecându-se pe sofa şi arătând-o cu mâna pe Valentine.
— Şi domnul conte de Monte-Cristo, regele Chinei, împăratul Cochinchinei, spuse tânărul obraznic, aruncând o privire piezişă surorii sale.
Doamna de Villefort se îngălbeni şi fu pe punctul să se enerveze pe pacostea care răspundea la numele de Edouard.
Contele zâmbi însă şi păru că-l priveşte pe copil cu simpatie, ceea ce o bucură şi o entuziasmă nespus pe mamă.
— Doamnă, reluă contele conversaţia, uitându-se rând pe rând la doamna de Villefort şi la Valentine, n-am mai avut cinstea să vă văd undeva pe dumneavoastră şi pe domnişoara? Mă gândeam încă de adineauri, iar când domnişoara a intrat, am avut parcă o licărire în plus zvârlită peste o amintire confuză, iertaţi-mi cuvântul.
— Nu cred, domnule, domnişoarei de Villefort îi place foarte puţin lumea şi ieşim rareori, spuse tânăra femeie.
— De aceea nu în lume am văzut-o pe domnişoara, pe dumneavoastră, doamnă şi pe încântătorul ştrengar. Lumea pariziană mi-e de altminteri absolut necunoscută, căci, cred că am avut onoarea să vă spun, mă aflu la Paris doar de câteva zile. Nu, dacă îmi permiteţi să-mi reamintesc… Staţi…
Contele duse mâna la frunte ca pentru a-şi concentra toate amintirile.
— Nu, în altă parte…, în… Nu ştiu… Dar am impresia că amintirea aceasta e nedespărţită de un soare frumos şi o sărbătoare religioasă… Domnişoara ţinea flori în mână, copilul alerga după un păun frumos într-o grădină, iar dumneavoastră vă aflaţi sub o boltă de viţă… Ajutaţi-mă; lucrurile pe care vi le spun nu vă reamintesc nimic?
— Nu, răspunse doamna de Villefort, şi, totuşi, cred că dacă vă întâlneam undeva, amintirea dumneavoastră mi-ar fi rămas în memorie.
— Poate că domnul conte ne-a întâlnit în Italia, spuse Valentine cu sfială.
— Da, în Italia… E posibil. Aţi călătorit în Italia, domnişoară?
— Doamna şi eu am fost acolo acum doi ani. Medicii se temeau pentru pieptul meu şi îmi recomandaseră aerul din Neapole. Am trecut prin Bologna, prin Perugia şi Roma.
— A, adevărat, domnişoară! Exclamă Monte-Cristo, ca şi cum această simplă indicaţie ajungea să-i fixeze toate amintirile. Îmi amintesc că am avut onoarea să vă văd la Perugia în Joia Verde, în grădina hanului poştei, unde hazardul ne reunise, pe dumneavoastră, pe domnişoara, pe copil şi pe mine.
— Îmi amintesc perfect Perugia, domnule şi hanul poştei şi sărbătoarea despre care îmi vorbiţi, spuse doamna de Villefort. Oricât mi-aş cerceta, însă, amintirile – şi mi-e ruşine de memoria mea slabă —, nu ştiu să fi avut onoarea de a vă vedea.
— Ciudat că nici eu, adăugase Valentine, înălţându-şi ochii frumoşi spre Monte-Cristo.
— A, eu îmi aduc aminte! Spuse Edouard.
— Vă voi ajuta, doamnă, reluă contele. Ziua fusese dogorâtoare, aş-teptaţi caii care nu soseau din cauza serbării. Domnişoara s-a depărtat în fundul grădinii, iar băiatul a dispărut alergând după pasăre.
— Am prins-o, mamă, ştii că i-am smuls trei pene din coadă – strigă Edouard.
— Dumneavoastră, doamnă, aţi rămas sub bolta de viţă. Nu vă mai amintiţi că, în timp ce stăteaţi pe o bancă de piatră şi în timp ce, după cum v-am spus, domnişoara de Villefort şi fiul dumneavoastră lipseau, aţi vorbit multă vreme cu cineva?
— Da, într-adevăr, spuse tânăra femeie roşind, mi-aduc aminte: cu un bărbat înfăşurat într-o manta lungă de lână… cu un medic, îmi pare.
— Exact, doamnă: bărbatul acela eram eu. Locuiam de 15 zile în han, îl vindecasem pe valetul meu de friguri şi pe hotelierul meu de gălbenare, astfel că eram privit ca un doctor mare. Am vorbit îndelung, doamnă, despre lucruri diferite, despre Perugino, Rafael, moravuri, costume, despre faimoasa aqua-tofana a cărei taină – vi se spusese, dacă, nu mă înşel – câteva persoane o păstrau încă la Perugia.
— O, într-adevăr! Spuse repede doamna de Villefort cu o oarecare nelinişte, îmi amintesc.
— Nu mai ştiu în amănunt ce mi-aţi spus, reluă contele cu linişte perfectă, dar mi-aduc foarte bine aminte că, împărtăşind în legătură cu mine eroarea generală, m-aţi consultat asupra sănătăţii domnişoarei de Villefort.
— Dar, domnule, dumneavoastră eraţi cu adevărat medic, zise doamna de Villefort, deoarece aţi vindecat bolnavi.
— Molière sau Beaumarchais v-ar răspunde, doamnă, că tocmai pentru că nu eram medic, bolnavii mei s-au vindecat singuri. Eu vă voi spune doar că am studiat profund chimia şi ştiinţele naturale, însă numai ca amator.
În momentul acela sunară orele şase.
— E şase, spuse doamna de Villefort vădit agitată. Valentine, nu vrei să vezi dacă bunicul e gata pentru masă?
Valentine se ridică şi, salutându-l pe conte, ieşi din cameră fără să rostească un cuvânt.
— Vai, doamnă, nu cumva din cauza mea aţi concediat-o pe domnişoara de Villefort? Întrebă contele după plecarea Valentinei.
— Câtuşi de puţin, se grăbi să răspundă tânăra femeie, dar e ora la care noi oferim domnului Noirtier trista masă care îi susţine trista existenţă. Ştiţi, domnule, în ce stare jalnică e părintele soţului meu?
— Da, doamnă, mi-a vorbit domnul de Villefort. O paralizie, dacă nu mă înşel.
— O, da, bietul bătrân nu se poate mişca deloc, numai sufletul mai veghează în maşina aceasta omenească, palidă şi plăpândă încă ca o lampă gata să se stingă. Dar, iertaţi-mă, domnule, că vă întreţin cu necazurile noastre. V-am întrerupt în momentul în care îmi spuneaţi că aţi fost un chimist iscusit.
— Nu spuneam asta, doamnă, răspunse contele cu un zâmbet. Dimpotrivă, am studiat chimia, deoarece, hotărându-mă să trăiesc mai mult în Orient, am vrut să urmez exemplul regelui Mithridate.
— Mithiridates, rex Ponticus, spuse ştrengarul, tăind siluete dintr-un album splendid, cel care se ospăta în fiecare dimineaţă cu o ceaşcă de otravă cu smântână.
— Edouard! Copil răutăcios! Strigă doamna de Villefort, smulgând cartea mutilată din mâna fiului ei, eşti nesuferit, ne ameţeşti. Lasă-ne şi du-te după sora ta la bunicul Noirtier.
— Albumul… Spuse Edouard…
— Cum, albumul?
— Da, vreau albumul…
— De ce ai tăiat desenele?
— Pentru că mă amuză.
— Haide, pleacă!
— Nu plec dacă nu mi se dă albumul, declară copilul, aşezându-se într-un jilţ mare, credincios obiceiului său de a nu ceda niciodată.
— Ia-l şi lasă-ne în pace! Se învoi doamna de Villefort.
Edouard luă albumul şi plecă însoţit de mama sa.
Contele o urmări pe doamna de Villefort din ochi.
„Să vedem dacă ea va închide uşa în urma lui”, murmură el.
Doamna de Villefort închise uşa cu cea mai mare grijă după copil. Contele se făcu că nu observă.
Apoi, mai aruncând o privire în juru-i, tânăra femeie se aşeză pe canapeluţă.
— Permiteţi-mi să vă atrag atenţia, spuse contele cu voioşia pe care i-o cunoşteam, că sunteţi foarte severă cu fermecătorul ştrengar.
— Trebuie, răspunse doamna de Villefort cu autoritate de mamă.
— Domnul Edouard recita din Cornalius Nepos vorbind despre regele Mithridate şi l-aţi întrerupt la un citat care dovedeşte că dascălul său nu şi-a pierdut vremea cu el şi că fiul dumneavoastră e foarte avansat pentru vârsta lui.
— Fapt este, domnule conte, răspunse mama uşor măgulită, că el e foarte inteligent şi că învaţă tot ce vrea. Are un singur cusur: e foarte voluntar. Dar, în legătură cu ce spunea el, credeţi că Mithridate recurgea la aceste precauţii şi că ele pot fi folositoare?
— Cred aşa de mult, încât am recurs la ele ca să nu fiu otrăvit în trei rânduri, la Neapole, la Palermo şi la Smyrna, adică în trei ocazii când, fără această măsură de prevedere, mi-aş fi putut pierde viaţa.
— Şi mijlocul v-a izbutit?
— Perfect.
— Da, este adevărat, mi-aduc aminte că mi-aţi mai povestit ceva asemănător la Perugia.
— Serios? Spuse contele cu o uimire admirabil jucată, nu-mi aduc aminte.
— Vă întrebam dacă otrăvurile au acelaşi efect şi aceeaşi putere asupra oamenilor de la nord şi de la sud şi mi-aţi răspuns că temperamentele reci şi limfatice ale septentrionalilor nu prezintă aceeaşi aptitudine ca natura bogată şi energică a celor din sud.
— Adevărat, am văzut ruşi devorând, fără să fie stânjeniţi, substanţe vegetale care ar fi ucis cu siguranţă un napolitan sau un arab.
— Credeţi, aşadar, că rezultatul ar fi mai sigur la noi decât în Orient şi că sub negurile şi ploile noastre un om s-ar deprinde mai lesne, decât la o latitudine mai caldă, cu absorbirea treptată a otrăvii?
— Neapărat, bineînţeles însă că nu va fi apărat decât împotriva otrăvii cu care se va fi deprins.
— Da, înţeleg. Şi cum v-aţi deprinde dumneavoastră, de exemplu, sau, mai bine-zis, cum v-aţi deprins?
— Foarte uşor. Închipuiţi-vă că ştiaţi dinainte la ce otravă se va recurge contra dumneavoastră… Închipuiţi-vă că, de exemplu, otrava aceasta este brucina.
— Brucina se extrage, mi se pare, din bruceea ferrugineea, spuse doamna de Villefort.
— Exact, doamnă, răspunse Monte-Cristo, am impresia că mare lucru nu vă mai pot învăţa; primiţi complimentele mele: atare cunoştinţe sunt rare la femei.
— O, mărturisesc, spuse doamna de Villefort, am o pasiune pentru ştiinţele oculte, care vorbesc imaginaţiei ca o poezie şi se rezolvă în cifre ca o ecuaţie algebrică. Dar continuaţi, vă rog, ceea ce îmi spuneţi mă interesează în gradul cel mai înalt.
— Ei bine, reluă Monte-Cristo, închipuiţi-vă că, de exemplu, otrava aceasta e brucină şi că aţi lua un miligram în prima zi, două miligrame în a doua. După zece zile veţi fi luat un centigram, după douăzeci de zile, sporind cu un alt miligram, veţi avea trei centigrame, adică o doză pe care o veţi suporta fără neajunsuri şi care ar fi foarte periculoasă pentru o persoană ce n-ar fi luat aceleaşi precauţii ca dumneavoastră. În sfârşit, după o lună, bând apă din aceeaşi cană, veţi ucide persoana care a băut apa odată cu dumneavoastră, fără ca dumneavoastră să fi remarcat altfel decât printr-o simplă indispoziţie că o substanţă veninoasă fusese turnată acolo.
— Altă contraotravă nu cunoaşteţi?
— Nu cunosc.
— Citisem deseori şi recitisem istoria lui Mithridate şi o socotisem un basm, spuse doamna de Villefort pe gânduri.
— Nu, doamnă, contrar obiceiului istoriei este un adevăr. Dar ceea ce îmi spuneţi şi ceea ce mă întrebaţi nu sunt rezultatul unui capriciu, deoarece şi acum doi ani mi-aţi pus întrebări asemănătoare şi mi-aţi declarat că povestea lui Mithridate vă frământă de mult.
— Într-adevăr, domnule, cele două studii favorite ale tinereţii mele au fost botanica şi mineralogia, iar apoi, când mai târziu am aflat că întrebuinţarea buruienilor explica deseori toată istoria popoarelor şi toată viaţa indivizilor din Orient, aşa cum florile explică toate gândurile amoroase, am regretat că nu sunt bărbat pentru a deveni un Flamei, un Fontana sau un Cabanis.
— Cu atât mai mult, doamnă, cu cât orientalii nu se mărginesc, ca Mithridate, să-şi facă din otrăvuri o platoşă. Ei îşi fac din ele şi un pumnal, ştiinţa devine în mâinile lor nu numai o armă defensivă, dar de foarte multe ori şi una ofensivă, una serveşte împotriva suferinţelor lor fizice, alta împotriva duşmanilor; cu opium, cu belladona, cu falsa angostură, cu lemn de şopârlă, ei adorm pe cei ce ar vrea să-i trezească. Nu există egipteancă, turcoaică sau grecoaică, denumite moaşă aici, care să nu ştie, în materie de chimie, atâta cât să buimăcească un medic şi, în materie de psihologie, atâta cât să înfricoşeze un duhovnic.
— Serios? Exclamă doamna de Villefort, în ai cărei ochi sclipea un foc ciudat.
— O, da! Continuă Monte-Cristo, dramele secrete ale Orientului se înnoadă şi se deznoadă astfel de la planta care face să iubeşti până la planta care ucide; de la băutura care deschide cerul până la aceea care afundă un om în infern. Sunt tot atâtea nuanţe câte capricii şi bizarerii există în firea omenească, fizică şi morală; mai mult, arta acestor chimişti ştie să acomodeze admirabil leacul şi răul la nevoile ei de dragoste sau la dorinţele ei de răzbunare.
— Domnule, întrebă tânăra femeie, societăţile acestea orientale în mijlocul cărora aţi trăit sunt, aşadar, tot aşa de fantastice ca şi poveştile care ne vin din frumoasa lor ţară? Un om poate să fie suprimat acolo fără pedeapsă? Bagdadul sau Basora domnului Galland există în realitate? Sultanii şi vizirii care cârmuiesc aceste societăţi şi care formează ceea ce în Franţa se numeşte guvern sunt cu adevărat Harun-al-Raşizi şi Giafari care nu numai că iartă un otrăvitor, dar îl fac prim-ministru dacă crima a fost ingenioasă şi care, în acest caz, tipăresc istoria ei în litere de aur, ca să se distreze când se plictisesc?
— Nu, doamnă, fantasticul nu mai există nici în Orient. Sunt şi acolo, deghizaţi sub alte nume şi ascunşi sub alte costume, comisari de poliţie, judecători de instrucţie, procurori regali şi experţi. Criminalii sunt spânzuraţi, decapitaţi şi traşi în ţeapă cu multă plăcere; dar aceştia, fraudatori îndemânatici, au ştiut să înşele justiţia omenească şi să asigure succesul isprăvilor lor prin combinaţii iscusite. La noi, un nătărău posedat de demonul urii sau lăcomiei, care are un duşman de distrus sau vreo rudă de anihilat, se duce la un băcan, îşi dă un nume fals care face să fie descoperit mai repede decât sub numele veritabil şi cumpără, sub pretextul că şoarecii nu-l lasă să doarmă, cinci până la şase grame de arsenic. Dacă e foarte îndemânatic, se duce la cinci sau la şase băcani şi este de cinci sau şase ori mai sigur recunoscut; apoi, după ce obţine otrava, administrează duşmanului sau rudei sale o doză de arsenic cu care ar ucide un mamut sau un mastodont şi care, fără motive, sileşte victima să scoată urlete ce pun tot cartierul în mişcare. Sosesc atunci o puzderie de agenţi de poliţie şi de jandarmi; se trimite după un medic care deschide mortul şi recoltează din stomac şi din măruntaie arsenicul cu lingura. A doua zi, o sută de ziare povestesc faptul cu numele victimei şi al ucigaşului. În seara aceea chiar băcanul sau băcanii vin să spună: „Eu am vândut domnului arsenicul.” Atunci criminalul nătâng e prins, e închis, interogat, confruntat, condamnat şi ghilotinat sau dacă e o femeie de oarecare rang, e închisă pe viaţă. Iată, doamnă, cum înţeleg chimia septentrionalii. Desrues era, totuşi, mai iscusit, trebuie să mărturisesc.
— Ce vreţi, domnule, spuse tânăra femeie râzând, face omul ce poate. Nu toată lumea deţine secretul familiei Medicis sau Borgia.
— Vreţi să vă spun, întrebă contele, de unde se trag toate aceste inepţii? În teatrele dumneavoastră, după cât am putut să judec citind piesele care se joacă, se văd totdeauna oameni care înghit conţinutul unei fiole sau muşcă piatra unui inel şi cad înţepeniţi. Peste cinci minute cortina se lasă, spectatorii se risipesc. Urmările crimei rămân necunoscute; nu se arată nici comisarul de poliţie cu eşarfă, nici caporalul cu cei patru oameni ai săi, astfel că multe minţi sărace se cred îndreptăţite să-şi spună că aşa decurg lucrurile. Ieşiţi însă puţin din Franţa, duceţi-vă fie la Alep, fie la Cairo, fie numai la Neapole sau la Roma şi veţi vedea trecând pe stradă oameni drepţi, sănătoşi şi rumeni, despre care Diavolul Şchiop dacă v-ar a-tinge cu mantaua ar putea să vă spună: „Domnul acesta e otrăvit de trei săptămâni şi într-o lună va fi mort.”
— În cazul acesta, spuse doamna de Villefort, ei au găsit secretul faimoasei aqua-tofana care mi se spunea la Perugia că a fost pierdut.
— O, doamnă, pierd oare vreodată ceva oamenii? Artele se deplasează şi fac ocolul lumii, lucrurile îşi schimbă numele, atâta tot şi fiinţa de rând se înşeală, rezultatul e însă totdeauna acelaşi. Otrava se îndreaptă în special asupra cutărui sau cutărui organ; una asupra stomacului, alta asupra creierului, alta asupra intestinelor. Otrava pricinuieşte o tuse, tusea un junghi sau o altă boală catalogată în cartea ştiinţei, ceea ce n-o împiedică să fie absolut ucigătoare şi chiar de n-ar fi, ar deveni, graţie leacurilor ce-i administrează medicii naivi, îndeobşte foarte proşti chimişti şi care se vor întoarce în favoarea sau contra bolii, cum voiţi. Iată un om ucis cu artă şi după toate regulile, de la care justiţia n-are ce învăţa, precum spunea un oribil chimist, prieten al meu, excelentul abate Adelmonte din Taormina, din Sicilia, care studiase foarte mult aceste fenomene naturale.
— E înfricoşător, dar este admirabil, spuse tânăra femeie, încremenită de atenţie: mărturisesc că eu credeam toate aceste poveşti cu privire la născocirile evului mediu.
— Da, fără îndoială, dar care s-au perfecţionat mult în zilele noastre. La ce vreţi să servească timpul, încurajările, medaliile, crucile, premiile Montyon dacă nu pentru a duce societatea spre cea mai mare desăvârşire, iar omul nu va fi perfect decât atunci când va şti să creeze şi să distrugă ca Dumnezeu. Ştie de altfel de pe acum să distrugă, ceea ce înseamnă că jumătate din drum e parcurs.
— Astfel că, reluă doamna de Villefort revenind întruna la ideea ei, otrăvurile familiei Borgia, Medicis, René, Ruggieri şi mai târziu, probabil, ale baronului de Trenk de care au abuzat atâta drama modernă şi romanul…
— Erau obiecte de artă, doamnă, nu altceva, răspunse contele. Credeţi că adevăratul savant se adresează în chip banal individului? Nu. Ştiinţei îi plac ricoşările, tururile de forţă, fantezia, dacă se poate spune astfel. De exemplu, admirabilul abate Adelmonte despre care vă pomeneam adineauri, făcuse în această privinţă experienţe uimitoare.
— Serios?
— Da, vă voi cita una singură. Avea o grădină foarte frumoasă, plină de legume, de flori şi fructe. Alegea dintre legume pe cea mai inofensivă, de exemplu o varză. Stropea timp de trei zile varza cu o soluţie de arsenic. În a treia zi, varza se îmbolnăvea şi se îngălbenea; era momentul în care trebuia tăiată; pentru toată lumea ea părea coaptă şi păstra aparenţa onestă: numai pentru abatele Adelmonte era otrăvită. Ducea atunci varza acasă, lua un iepure – abatele Adelmonte avea o colecţie de iepuri, de pisici şi de porci de India, întru nimic mai prejos de colecţia sa de legume, de flori şi fructe —, lua deci un iepure şi îi dădea să mănânce o foaie de varză. Iepurele murea. Care judecător de instrucţie ar îndrăzni să cârtească şi care procuror regal s-a gândit vreodată să rostească împotriva domnului Magendie sau Flourens un rechizitoriu în legătură cu iepurii, cu porcii de India şi cu pisicile, animale pe care ei le-au ucis? Niciunul. Iepurele a murit, deci, fără ca justiţia să se neliniştească. După moartea iepurelui, abatele Adelmonte o pune pe bucătăreasă să-l desfacă şi aceasta aruncă intestinele pe un gunoi. Pe gunoiul acesta e o găină; ea ciuguleşte intestinele, se îmbolnăveşte la rându-i şi moare a doua zi. În momentul în care se zbate în spasmele agoniei, trece un vultur (sunt mulţi vulturi în ţinutul lui Adelmonte), se năpusteşte asupra cadavrului, îl duce pe o stâncă şi se ospătează cu el. Peste trei zile, bietul vultur care, după ospăţul acesta, s-a simţit indispus, e cuprins de ameţeală în slava cerului; se rostogoleşte în gol şi cade greoi în heleşteul dumneavoastră; ştiuca şi ţiparul mănâncă lacom, căci ştiţi că ei muşcă din vultur. Ei bine, închipuiţi-vă că a doua zi vi se serveşte la masă ţiparul sau ştiuca otrăvită la a patra generaţie; musafirul dumneavoastră va fi otrăvit la a cincea mână şi va muri după opt sau zece zile de dureri în măruntaie, de inimă, de abces la stomac. Se va face autopsia şi medicii vor spune: „Persoana a murit de o tumoare la ficat sau de o febră tifoidă.”
— Dar, toate aceste împrejurări în lanţ pot fi ratate de cel mai mărunt accident; s-ar putea ca vulturul să nu treacă la timp sau să cadă la o sută de paşi de heleşteu.
— Tocmai aici e arta: ca să fii un mare chimist în Orient, trebuie să dirijezi hazardul; numai astfel izbuteşti.
Doamna de Villefort asculta visătoare.
— Dar, spuse ea, arsenicul lasă urme; oricum l-ai absorbi, el se va găsi în corpul omului de îndată ce va fi intrat în cantitate suficientă pentru a pricinui moartea.
— Exact acestea i le-am spus şi eu bunului Adelmonte, exclamă Monte-Cristo. El medită, zâmbi şi îmi răspunse printr-un proverb sicilian care e, mi se pare şi proverb franţuzesc: „Copilul meu, lumea nu a fost făcută într-o zi, ci în şapte, revino duminică să stăm de vorbă”.
Revenii în duminica următoare. În loc să fi stropit varza cu arsenic, el o stropise cu o soluţie de sare, pe bază de stricnină, stiychnos calubrina, cum spun savanţii. De data aceasta, varza nu părea câtuşi de puţin bolnavă, de aceea iepurele nu se păzi de ea şi, de aceea, după cinci minute, iepurele era mort; găina mâncă iepurele, iar a doua zi răposă. Atunci, noi făcurăm pe vulturii, luarăm găina şi o spintecarăm. Toate simptomele generale dispăruseră. Nici o indicaţie deosebită în vreun organ: exasperarea sistemului nervos, atâta tot şi o urmă de congestie cerebrală, mai mult nu; găina nu fusese otrăvită, murise de apoplexie. Ştiu că e un caz rar la găini, dar foarte obişnuit la oameni.
Doamna de Villefort părea tot mai îngândurată.
— Noroc că astfel de substanţe nu pot fi pregătite decât de chimişti, că altminteri jumătate din lume ar otrăvi-o pe cealaltă.
— De chimişti sau de persoane care se ocupă cu chimia, răspunse neglijent Monte-Cristo.
— Şi apoi, spuse doamna de Villefort, smulgându-se cu o sforţare din gânduri, oricât de savant ar fi pregătită crima, e totdeauna crimă, iar dacă scapă investigaţiei omeneşti, nu scapă privirii lui Dumnezeu. Orientalii sunt mai tari decât noi în materie de conştiinţă, căci, din prudenţă, au suprimat infernul.
— Doamnă, acesta e un scrupul, care se naşte firesc într-un suflet cinstit cum e al dumneavoastră, dar pe care judecata îl smulge curând. Latura rea a gândirii omeneşti va fi totdeauna rezumată de paradoxul acesta al lui Jean-Jacques Rousseau, îl ştiţi: „Mandarinul pe care îl ucizi de la cinci mii de leghe, doar ridicând vârful degetului”. Viaţa omului de dispensează de lucrurile astea, iar inteligenţa lui se istoveşte visându-le. Foarte puţini oameni înfig cu brutalitate un cuţit în inima semenului lor sau administrează, pentru a-l face să dispară de pe suprafaţa globului, cantitatea de arsenic pe care o aminteam adineauri. Aceasta e, într-adevăr, o excentricitate sau o prostie. Pentru a ajunge aici e nevoie ca sângele să se încălzească la treizeci şi opt de grade, ca pulsul să bată cu nouăzeci de pulsaţii pe minut şi ca sufletul să iasă din limitele lui obişnuite. Dar dacă, trecând, aşa cum se procedează în filologie, de la cuvânt la sinonimul atenuat, faceţi o simplă eliminare, în loc să săvârşiţi un asasinat ignobil, dacă îndepărtaţi pur şi simplu din cale pe cel ce vă stânjeneşte şi asta fără violenţă, fără cortegiul acelor suferinţe care, devenind un chin, fac din victimă un martir şi din cel ce procedează astfel, o bestie în toată puterea cuvântului, dacă nu există nici sânge, nici urlete, nici zvârcoliri, nici, mai cu seamă, oribila şi compromiţătoarea instantaneitate a săvârşirii, atunci scăpaţi de lovitura legii omeneşti care spune: „Să nu tulburaţi societatea”. Iată cum procedează şi izbutesc orientalii, personaje grave şi flegmatice, care se sinchisesc prea puţin de chestiunile timpului în conjuncturile de o anumită importanţă.
— Rămâne conştiinţa, spuse doamna de Villefort, cu glas mişcat şi cu un suspin înăbuşit.
— Da, din fericire rămâne conştiinţa, fără de care ne-am simţi foarte nenorociţi. După orice acţiune mai viguroasă, conştiinţa ne salvează, căci ne oferă o sumedenie de scuze pe care noi singuri le putem aprecia, iar scuzele acestea, oricât de admirabile pentru a ne păstra somnul, ar fi poate mediocre în faţa unui tribunal pentru a ne păstra viaţa. Astfel, Richard al III-lea, de exemplu, a fost, desigur, admirabil servit de conştiinţa sa după suprimarea celor doi copii ai lui Eduard al IV-lea. Într-adevăr, el îşi putea spune: „Copiii aceştia ai unui rege crud şi persecutor, care moşteniseră viciile părintelui lor şi pe care numai eu le-am putut recunoaşte în înclinările lor juvenile, copiii aceştia mă stinghereau în asigurarea fericirii poporului englez pe care ei, cu siguranţă, l-ar fi nenorocit”. Aşa a fost servită de conştiinţa sa lady Macbeth care voia, orice ar fi spus Shakespeare, să dea un tron, nu soţului, ci fiului. Dragostea de mamă este o virtute atât de mare, un impuls atât de puternic, încât scuză multe. De aceea, după moartea lui Duncan, lady Macbeth ar fi fost foarte nefericită dacă n-ar fi avut conştiinţă.
Doamna de Villefort sorbea cu lăcomie înfricoşătoarele maxime şi oribilele paradoxuri debitate de conte cu ironia naivă care-i era specifică.
Apoi, după un moment de tăcere, spuse:
— Domnule conte, ştiţi că sunteţi un pledant teribil şi că vedeţi lumea într-o lumină cam lividă? Privind omenirea prin alambicuri şi cornute, aţi judecat-o astfel? Căci, aveaţi dreptate, sunteţi un mare chimist, iar elixirul pe care l-aţi dat fiului meu şi care l-a readus la viaţă aşa de repede…
— O, să nu vă încredeţi în el! O picătură din acest elixir a fost deajuns pentru a rechema la viaţă copilul care se stingea, dar trei picături ar fi alungat sângele în plămâni, dându-i bătăi de inimă, şase i-ar fi tăiat respiraţia, pricinuindu-i o sincopă mult mai gravă decât aceea în care se găsea, în sfârşit, zece l-ar fi fulgerat. Vă amintiţi, doamnă, cât de repede l-am îndepărtat de la flacoanele pe care făcea imprudenţa să le atingă?
— Aşadar, o otravă cumplită?
— O, nu! Să admitem, în primul rând, că nu există cuvântul otravă, deoarece în medicină sunt servite cele mai violente otrăvuri care, prin modul de administrare, devin remedii salutare.
— În cazul acesta ce era?
— Un preparat savant al prietenului meu, admirabilul abate Adelmonte, care m-a învăţat cum să mă servesc de el.
— De bună seamă că este un excelent antispasmodic.
— Neîntrecut, doamnă. L-aţi văzut şi îl întrebuinţez deseori – bineînţeles, cu toată prudenţa, adăugă el râzând.
— Îmi închipui, replică pe acelaşi ton doamna de Villefort. Eu, care sunt aşa de nervoasă şi gata să leşin, aş avea nevoie de un doctor Adelmonte ca să-mi născocească niscaiva mijloace de a respira în voie şi de a mă linişti în ce priveşte teama pe care o am că, într-o bună zi, am să mor sufocată. Până atunci, deoarece remediul se găseşte cu greu în Franţa şi pentru că abatele probabil nu este dispus să facă pentru mine voiajul la Paris, rămân la antispasmodicele domnului Planche; iar menta şi picăturile lui Hoffmann joacă la mine un mare rol. Priviţi pastilele pe care le comand în mod special: au doza dublă.
Monte-Cristo luă cutia de baga pe care tânăra femeie i-o dădu şi respiră pastilele ca un cunoscător în stare să aprecieze preparatul acesta.
— Sunt fine, spuse el, dar supuse necesităţii înghiţirii, funcţiune care deseori nu poate fi obţinută din partea persoanei leşinate. Prefer specificul meu.
— Bineînţeles că şi eu l-aş prefera, după efectele pe care le-am văzut; fără îndoială, însă, el este un secret şi nu sunt aşa de indiscretă încât să vi-l cer.
— Dar eu, doamnă, sunt destul de galant ca să vi-l ofer, spuse Monte-Cristo, ridicându-se.
— O, domnule!
— Amintiţi-vă numai un lucru: că, în doză mică, el e un remediu şi, în doză mare, e o otravă. O picătură dă viaţă, precum aţi văzut; cinci sau şase ar ucide negreşit, în mod cu atât mai grozav cu cât, turnate într-un pahar de vin, nu i-ar schimba deloc gustul. Mă opresc însă, doamnă, am aerul aproape că vă sfătuiesc.
Sunaseră ceasurile şase şi jumătate. Doamnei de Villefort îi fu anunţată o prietenă care venea să ia masa la ea.
— Dacă aveam onoarea să vă văd pentru a treia sau a patra oară, domnule conte, în loc de a vă revedea pentru a doua oară, spuse doamna de Villefort, dacă aveam onoarea să vă fiu prietenă, în loc de a avea numai norocul să vă fiu obligată, aş stărui să vă opresc la masă şi nu m-aş lăsa învinsă de primul refuz.
— Mii de mulţumiri, doamnă, răspunse Monte-Cristo; am o obligaţie de la care nu pot lipsi. Am făgăduit să însoţesc la spectacol o principesă greacă, prietenă a mea, care n-a văzut încă Opera Mare şi care contează pe mine s-o duc.
— Duceţi-vă, domnule, dar nu uitaţi reţeta mea.
— Se poate, doamnă? Pentru aceasta ar trebui să uit ora de conversaţie petrecută împreună, ceea ce este absolut imposibil.
Monte-Cristo salută şi ieşi.
Doamna de Villefort rămase pe gânduri.
„Ciudat om, îşi spuse ea şi care îmi face impresia că se cheamă pe numele de botez Adelmonte.”
Pentru Monte-Cristo rezultatul întrecuse aşteptarea.
„Admirabil teren, îşi spuse el plecând, sunt convins că sămânţa care cade întrânsul nu se pierde.”
Iar a doua zi, credincios făgăduielii, trimise reţeta cerută.
