Capitolul XIV Pyram şi Thisbée

Pe două treimi ale foburgului Saint-Honoré, în spatele unui palat mai frumos decât toate celelalte locuinţe ale bogatului cartier, se întinde o grădină vastă, ai cărei castani stufoşi întrec zidurile enorme, înalte ca nişte parapete, lăsându-şi florile trandafirii şi albe să cadă, când vine primăvara, în două vase de piatră scobită, aşezate paralel pe doi pilaştri dreptunghiulari, în care e fixată o poartă de fier de pe timpul lui Ludovic al XIII-lea.

Grandioasa intrare e condamnată, în ciuda splendidelor muşcate care cresc în cele două vase şi care îşi leagănă în vânt frunzele mamorcene şi florile purpurii de pe vremea când proprietarii palatului – şi lucrul datează demult – s-au restrâns la posesiunea palatului, a curţii, plantate cu arbori, ce dă spre foburg şi a grădinii închise de poarta care răspundea altădată în magnifica grădină de legume, de un pogon întindere, anexată proprietăţii. Dar demonul banilor, trăgând o linie, adică o stradă, la extremitatea grădinii de legume, iar strada având, înainte de a exista, graţie unei plăci de fier cafenii, un nume, ei se gândiră că pot să vândă grădina de legume pentru a clădi la stradă şi a face concurenţă marii artere pariziene care se numeşte foburgul Saint-Honoré.

Dar, în materie de afaceri, omul propune şi banul dispune; strada botezată muri în leagăn. Cumpărătorul grădinii de legume, după ce o plăti în întregime, nu putu să găsească pe cineva pentru a o revinde cu suma pe care o voia şi, aşteptând o urcare de preţ care să-l despăgubească într-o zi sau într-alta de pierderile suferite şi de capitalul imobilizat, se mulţumi, să închirieze locul unor precupeţi pentru suma de cinci sute de franci pe an.

Banii erau plasaţi cu unu şi jumătate la sută, ceea ce nu e mult în vremurile noastre când atâţia oameni îi plasează cu cincizeci şi totuşi găsesc că banii dau un venit sărac.

Cu toate acestea, cum am spus, poarta grădinii care, altădată, dădea spre grădina de legume, e condamnată, iar rugina îi roade balamalele; mai mult decât atât: pentru ca nevrednicii precupeţi să nu întineze cu privirile lor vulgare interiorul domeniului aristocratic, un paravan de scânduri e aplicat gratiilor până la înălţimea de şase picioare. E drept că scândurile nu sunt aşa de bine legate încât să nu se poată strecura printre crăpături o privire furişă; dar casa e o casă severă şi nu se teme de indiscreţii.

În grădina de legume, în loc de varză, morcovi, ridichi, mazăre şi pepeni, creşte lucernă înaltă, singura cultură care trădează locul părăsit. O portiţă scundă, răspunzând spre strada proiectată, lasă loc liber pe terenul împrejmuit de ziduri, părăsit de locatari din pricina aridităţii lui şi care de opt zile, în loc să producă unu şi jumătate la sută, ca în trecut, nu mai produce nimic.

Dinspre partea palatului, castanii de care am pomenit încoronează zidul, ceea ce nu împiedică alţi arbori stufoşi şi înfloriţi să-şi strecoare printre goluri crengile lacome de aer. Într-un ungher, unde frunzişul devine aşa de stufos încât lumina abia poate pătrunde, o bancă de piatră şi câteva scaune de gradină indică un loc de adunare sau refugiu preferat al vreunui locuitor al palatului situat la o sută de paşi şi pe care abia îl zăreşti prin parapetul de verdeaţă ce-l înconjură. În sfârşit, alegerea refugiului misterios e justificată totodată de absenţa soarelui, de răcoarea plăcută chiar în zilele cele mai dogoritoare ale verii, de ciripitul păsărilor şi de depărtarea casei şi a străzii, adică a afacerilor şi a zgomotului.

În amurgul uneia din cele mai fierbinţi zile pe care primăvara le hărăzise până atunci locuitorilor Parisului, se aflau pe banca de piatră o carte, o umbrelă, un coş de lucru şi o batistă de olandă cu broderie începută. Nu departe de bancă, lângă poartă, în faţa scândurilor, cu privirea apropiată de paravanul cu crăpături, o tânără femeie îşi afunda ochii în grădina pustie pe care o cunoaştem.

Aproape în acelaşi moment, portiţa terenului se închidea fără zgomot şi un tânăr înalt, viguros, îmbrăcat cu o bluză de culoare gălbuie, cu o şapcă de catifea, dar ale cărui mustăţi, a cărui barbă şi al cărui păr negru, extrem de îngrijit, nu se prea potriveau cu veşmântul popular, se îndrepta cu paşi zoriţi spre poarta cea mare, după ce aruncase o privire în juru-i ca să se asigure că nu-l pândeşte nimeni.

La vederea celui pe care îl aştepta, dar probabil nu cu îmbrăcămintea aceasta, fata se sperie şi se trase înapoi.

Şi totuşi, prin crăpăturile porţii, tânărul cu privirea aceea care nu aparţine decât amanţilor, văzuse fluturând rochia albă şi centura lungă, albastră. Se repezi spre peretele de scânduri şi, lipindu-şi gura de o deschizătură, spuse:

— Nu-ţi fie frică Valentine, eu sunt.

Fata se apropie.

— O, dragul meu, spuse ea, de ce ai venit aşa de târziu astăzi? Ştii că se ia masa devreme şi că am avut nevoie de multă diplomaţie şi dibăcie pentru a scăpa de mama mea vitregă, care mă pândeşte, de camerista care mă spionează şi de fratele meu care mă necăjeşte, pentru a veni să lucrez aici, să lucrez la broderia care mi-e frică că nu se va termina aşa curând? După ce îţi vei fi scuzat întârzierea, ai să-mi spui ce e cu costumul acesta pe care ai avut capriciul să-l îmbraci şi din cauza căruia nu te-am recunoscut.

— Scumpa mea Valentine, spuse tânărul, eşti mai presus de dragostea mea pentru a îndrăzni să-ţi vorbesc şi, totuşi, ori de câte ori te văd, simt nevoia să-ţi spun că te ador, pentru ca ecoul cuvintelor mele să-mi dezmierde inima când nu te mai văd. Acum îţi mulţumesc pentru dojana ta: este fermecătoare, căci ea îmi dovedeşte nu îndrăznesc să spun că mă aşteptai, dar că te gândeai la mine. Voiai să ştii cauza întârzierii şi motivul deghizării; ţi le voi spune şi nădăjduiesc că le vei scuza: mi-am ales o meserie.

— O meserie? Ce vrei să spui, Maximilien? Suntem într-atâta de fericiţi, încât să glumeşti cu lucrurile care ne privesc?

— O, ferească Dumnezeu să glumesc cu ceea ce este viaţa mea, zise tânărul. Dar, obosit să mai bat câmpii şi să escaladez zidurile, înfricoşat serios de temerea pe care mi-ai strecurat-o serile trecute că tatăl tău mă va judeca într-o zi ca hoţ, ceea ce ar compromite onoarea întregii armate franceze, nu mai puţin înfricoşat de teama că lumea se va mira văzând că un căpitan de spahii dă mereu târcoale terenului acesta unde nu se găseşte nici cea mai mică citadelă de asaltat sau cel mai mic fort de apărat, m-am făcut cultivator şi am adoptat costumul profesiunii mele.

— Ce nebunie!

— Dimpotrivă, cred că e lucrul cel mai cuminte pe care l-am făcut în viaţă, căci el ne dă toată liniştea.

— Explică-te.

— Uite, am fost la proprietarul terenului acestuia, contractul cu vechii locatari expirase şi i l-am luat eu cu chirie. Toată lucerna pe care o vezi e a mea, Valentine, nimic nu mă împiedică să-mi construiesc o colibă în fân şi să trăiesc de-acum încolo la douăzeci de paşi de tine. Oh, nu pot să-mi înfrânez bucuria şi fericirea! Îţi închipui, Valentine, că lucrurile acestea se pot plăti? Cu neputinţă, nu-i aşa? Ei bine, toată fericirea, tot norocul, toată bucuria aceasta, pentru care mi-aş fi dat zece ani din viaţă, mă costă – ghiceşti cât?

— Cinci sute de franci pe an, plătibili trimestrial. Precum vezi, nici o teamă de-acum încolo. Mă găsesc la mine acasă, pot să pun scări lângă zidul meu şi să privesc pe deasupra şi am dreptul, fără teamă că vreo patrulă mă va deranja, să-ţi spun că te iubesc, atâta vreme cât mândria ta nu va fi jignită auzind cuvântul acesta ieşit din gura unui biet muncitor cu bluză şi cu şapcă.

Valentine scoase un strigăt de plăcută surpriză, apoi spuse cu tristeţe, ca şi cum un nor invidios acoperise subit raza de soare ce-i ilumina inima:

— Vai, Maximilien, acum vom fi prea liberi, vom abuza de siguranţa noastră şi siguranţa noastră ne va fi fatală.

— Draga mea, poţi să-mi spui asta mie care, de când te cunosc, îţi dovedesc în fiecare zi că mi-am subordonat gândurile şi viaţa vieţii şi gândurilor tale? Ce ţi-a dat încredere în mine? Fericirea mea, nu-i aşa? Când mi ai spus că un vag instinct te încredinţa că treci printr-o mare primejdie, mi-am pus tot devotamentul în serviciul tău, fără a-ţi cere altă răsplată decât fericirea de a te servi. Ţi-am dat de atunci prilejul, printr-un cuvânt, printr-un semn, să-ţi pară rău că m-ai remarcat pe mine printre cei care ar fi fost fericiţi să moară pentru tine? Mi-ai spus, biată copilă, că eşti logodită cu domnul d'Épinay, că tatăl tău a hotărât legătura aceasta, cu alte cuvinte că e sigură, căci tot ce vrea domnul de Villefort se întâmplă neapărat. Eu am rămas în umbră, aşteptând totul, nu de la voinţa mea, nu de la a ta, ci de la întâmplările Providenţei, ale lui Dumnezeu şi cu toate acestea mă iubeşti, ţi-a fost milă de mine, Valentine şi mi-ai spus, îţi mulţumesc pentru cuvântul dulce pe care nu-ţi cer decât să mi-l repeţi din când în când şi care mă face să uit totul.

— Şi aceasta ţi-a dat curaj, Maximilien, aceasta mă face totdeodată foarte fericită şi foarte nefericită, astfel că mă întreb deseori care viaţă e mai bună: mâhnirea pe care mi-o pricinuia altădată asprimea mamei mele vitrege şi preferinţa oarbă pentru copilul ei sau fericirea plină de primejdii pe care o gust când te văd.

— Primejdie? Exlamă Maximilien, poţi să rosteşti un cuvânt aşa de tare şi de nedrept? Ai văzut vreodată un sclav mai supus decât mine? Mi-ai îngăduit să-ţi vorbesc din când în când, Valentine, dar mi-ai interzis să te urmez. M-am supus. De când am găsit mijlocul să mă furişez aici, să vorbesc cu tine prin poartă aceasta, să fiu aşa de aproape de tine fără să te văd, am cerut eu vreodată – spune-mi – să ating poala rochiei tale printre zăbrele? Am făcut eu vreun pas pentru a sări zidul, obstacol ridicol în calea tinereţii şi-a forţei mele? Niciodată o dojană pentru asprimea ta, niciodată o dorinţă rostită cu glas tare; m-am ţinut de cuvânt ca un cavaler din trecut. Mărturiseşte, ca să nu te cred nedreaptă.

— Este adevărat, şopti Valentine, trecând printre cele două scânduri vârful unuia dintre degetele ei subţiri, de care Maximilien îţi apropie buzele, este adevărat, eşti un prieten cinstit. Dar nu ai procedat astfel decât în interesul tău, dragul meu Maximilien. Ştiai bine că, din clipa în care sclavul va deveni pretenţios, ar pierde totul. Mi-ai făgăduit prietenia unui frate, mie, care nu am prieteni, mie, pe care tatăl meu mă uită, pe care mama mea vitregă mă persecută şi care nu am ca mângâiere decât pe bătrânul nemişcat, mut, îngheţat, a cărui mână nu-mi poate strânge mâna, care nu-mi poate vorbi decât cu ochii şi a cărui inimă bate, fără îndoială, pentru mine cu rămăşiţele căldurii ei. Batjocura amară a soartei care mă face duşmană şi victimă a tuturor celor ce sunt mai tari decât mine şi care îmi dă un cadavru ca sprijin şi prieten! Oh, Maximilien, îţi repet, sunt foarte nefericită şi faci bine că mă iubeşti pentru mine, nu pentru tine.

— Valentine, răspunse tânărul cu profundă emoţie, nu voi spune că te iubesc doar pe tine pe lume, căci îi iubesc şi pe sora şi pe cumnatul meu, însă cu o dragoste blândă, calmă, care nu seamănă câtuşi de puţin cu sentimentele ce încerc pentru tine când mă gândesc la tine, sângele meu clocoteşte, pieptul se umflă, inima mi se zbate, dar voi întrebuinţa forţa, înflăcărarea, puterea aceasta supraomenească, iubindu-te numai până în ziua când îmi vei spune să le pun în serviciul tău. Se zice că domnul Franz d'Épinay va mai lipsi un an. Într-un an, câte şanse ne pot sluji, câte evenimente ne pot ajuta! Să nădăjduim deci, speranţa e aşa de bună şi plăcută! Dar până atunci, tu, Valentine, care îmi reproşezi egoismul, ce ai fost pentru mine? Statuia frumoasă şi rece a pudicei Venere. Ce mi-ai făgăduit în schimbul devotamentului, supunerii, rezervei? Nimic. Ce mi-ai dăruit? Prea puţin. Îmi vorbeşti de domnul d'Épinay, logodnicul tău şi suspini la gândul că vei fi într-o zi a lui. Valentine, asta e tot cei ai în suflet? Cum, eu îţi pun viaţa mea la dispoziţie, îţi dau sufletul meu, îţi dăruiesc până şi cea mai neînsemnată bătaie a inimii mele şi când eu sunt cu totul al tău, când îmi spun în şoaptă că voi muri dacă te pierd, tu nu te în-spăimânţi decât la gândul că vei aparţine altuia? O, Valentine, Valentine, dacă aş fi în locul tău, dacă m-aş simţi iubit aşa cum tu eşti sigură că te iubesc, mi-aş fi trecut de o sută de ori mâna printre gratiile acestei porţi şi aş fi strâns mâna bietului Maximilien, spunându-i: „A ta, numai a ta, Maximilien, pe lumea aceasta şi pe cealaltă”.

Valentine nu răspunse nimic, dar tânărul o auzi suspinând şi plângând.

Reacţia lui fu promptă.

— O, Valentine, Valentine uita cuvintele mele, dacă în ele a fost ceva care să te poată jigni.

— Nu, spuse ea, ai dreptate, dar nu vezi că sunt o biată fiinţă părăsită, într-o casă aproape străină, căci tatăl meu îmi este aproape un străin, iar voinţa mea a fost zdrobită în zece ani, zi cu zi, ceas cu ceas, minut cu minut, de voinţa de fier a stăpânilor care mă apasă? Nu vede nimeni ce sufăr şi n-am spus nimănui afară de tine. În aparenţă şi în ochii întregii lumi, toţi sunt buni cu mine, toţi sunt afectuoşi. În realitate, toţi sunt ostili. Lumea spune: „Domnul de Villefort e prea grav şi prea sever ca să fie deosebit de drăgăstos cu fiica sa. Ea a avut însă cel puţin norocul să găsească în doamna de Villefort o a doua mamă.” Ei, bine, lumea se înşeală, părintele meu mă părăseşte cu indiferenţă, iar mama mea vitregă mă urăşte cu o înverşunare cu atât mai cumplită, cu cât o învăluie într-un zâmbet etern.

— Te urăşte, Valentine? Cum te poate urî?

— O, dragul meu, sunt nevoită să mărturisesc că duşmănia împotriva mea se trage dintr-un sentiment aproape natural. Ea îşi adoră fiul, pe fratele meu Edouard.

— Ei şi?

— Şi mi se pare bizar să amestec, în ceea ce spuneam, o chestie de bani. Ei bine, dragul meu, cred că ura ei vine de aici. Deoarece ea n-a avut avere, deoarece eu sunt de pe acum bogată, iar averea mea va fi mai mult decât dublată cu aceea a domnului şi doamnei de Saint-Méran, care îmi va reveni într-o zi – ei bine, cred că ea este invidioasă. Doamne, dacă aş putea să-i dau jumătate din această avere şi să mă simt la domnul Villefort ca o fiică în casa părintelui ei, aş face-o pe loc!

— Biata Valentine!

— Da, mă simt înlănţuită şi în acelaşi timp mă simt aşa de slabă, încât am impresia că legăturile acestea mă susţin şi că mi-e frică să le rup. De altminteri, tatăl meu nu e omul ale cărui ordine să le poţi înfrânge fără a fi pedepsit: el e puternic împotriva mea, ar fi în contra ta, ar fi chiar contra regelui, căci îl ocroteşte un trecut fără pată şi o situaţie aproape inatacabilă. O, Maximilien, îţi jur, nu lupt, deoarece mă tem tot atât cât şi tine să nu cad zdrobită în luptă.

— Dar, Valentine, reluă Maximilien, de ce deznădăjduieşti astfel şi vezi viitorul mereu întunecat?

— Dragul meu, pentru că îl judec prin prisma trecutului.

— Uite, dacă eu nu sunt o partidă ilustră din punct de vedere aristocratic, aparţin totuşi, în multe privinţe, lumii tale. Timpul în care în Franţa erau două Franţe s-a dus, cele mai înalte familii ale monarhiei s-au topit în familiile Imperiului: aristocraţia de spadă s-a unit cu nobilimea puştii. Ei, bine, eu aparţin acesteia din urmă: am un viitor frumos în armată, mă bucur de o situaţie limitată, dar independentă; în sfârşit, memoria părintelui meu e venerată în ţara noastră, ca a unuia dintre cei mai cinstiţi negustori din câţi au existat. Spun ţara noastră, Valentine, pentru că şi tu eşti oarecum din Marsilia.

— Nu vorbi de Marsilia, Maximilien. Singur cuvântul acesta îmi aduce aminte de buna mea mamă, îngerul pe care toată lumea l-a regretat şi care, după ce a vegheat asupra fiicei sale în timpul scurtei şederi pe pământ, veghează încă asupra ei – nădăjduiesc cel puţin – de-a lungul şederii ei eterne în cer. O, dacă biata mama ar trăi, nu m-aş teme de nimic, Maximilien, i-aş spune că te iubesc şi ea ne-ar ocroti.

— Valentine, dacă ea ar trăi, nu te-aş fi cunoscut, desigur, căci ai spus că ai fi fericită dacă ca ar trăi, iar Valentine fiind fericită, m-ar privi cu dispreţ de pe înălţimea măreţiei sale.

— Dragul meu, exclamă Valentine, acum eşti tu nedrept… Dar spune-mi…

— Ce vrei să-ţi spun? Întrebă Maximilien văzând că şovăie.

— Spune-mi, continuă fata, dacă pe vremuri, la Marsilia, a fost vreun prilej de neînţelegere între tatăl tău şi al meu?

— Nu ştiu, răspunse Maximilien, afară poate de cazul în care tatăl tău era un partizan mai mult decât zelos al Bourbonilor, iar al meu era un om devotat împăratului. Îmi închipui că aceasta a fost singura neînţelegere dintre ei. Dar de ce mă întrebi, Valentine?

— Îţi voi spune, spuse fata, căci trebuie să ştii totul. Era în ziua când în ziar a fost publicată numirea ta ca ofiţer al Legiunii de Onoare. Ne aflam toţi la bunicul meu, domnul Noirtier şi era şi domnul Danglars, ştii, bancherul ai cărui cai erau cât pe-aci să ucidă alaltăieri pe mama şi pe fratele meu. Citeam ziarul cu glas tare bunicului, în timp ce ei vorbeau despre căsătoria domnişoarei Danglars. Când ajunsei la pasajul care te privea şi pe care îl mai citisem – căci îmi comunicaseşi din ajun vestea bună —, când ajunsei, zic, la pasajul care te privea, eram foarte fericită… Dar şi tremuram la gândul că trebuia să pronunţ cu glas tare numele tău şi cu siguranţă că l-aş fi omis de nu mă temeam să nu se interpreteze greşit tăcerea mea mi-adunai deci tot curajul şi citii.

— Scumpă Valentine!

— De îndată ce a auzit numele tău, tatăl meu a întors capul. Eram aşa de încredinţată (vezi, ce nebună sunt!) că toată lumea va fi izbită de numele acesta ca de o lovitură de trăsnet, încât mi se păru că-l văd pe tata tresărind şi chiar (a fost însă o iluzie, sunt sigură), chiar pe domnul Danglars.

— Morrel? Întrebă tata. Ia stai (îşi încruntă sprâncenele). N-o fi unul din Morreli de la Marsilia, unul din acei bonapartişti înverşunaţi care ne au dat atâta de furcă în 1815?

— Da, răspunse domnul Danglars, mi se pare că este chiar fiul fostului armator.

— Adevărat, spuse Maximilien. Şi ce a răspuns tatăl tău, Valentine?

— O, ceva groaznic, pe care nu îndrăznesc să ţi-l repet!

— Hai, spune-mi, stărui Maximilien, zâmbind.

— Împăratul lor, a continuat el încruntând sprâncenele, ştia să-i pună la locul lor pe fanaticii aceştia: îi numea carne de tun şi acesta era singurul nume pe care îl meritau. Văd că noua stăpânire repune în vigoare principiul acesta salutar. Dacă n-ar fi să păstreze Algeria fie şi pentru atâta, aş felicita stăpânirea, măcar că ne costă cam scump.

— Adevărat, o concepţie politică destul de brutală, spuse Maximilien. Dar nu roşi, scumpă prietenă, de cele spuse de domnul de Villefort. Bravul meu părinte nu era cu nimic mai prejos decât părintele tău în privinţa aceasta şi repeta întruna: „De ce Împăratul, care face lucruri aşa de frumoase, nu face un regiment de judecători şi de avocaţi, să-i trimită în prima linie?” Precum vezi, scumpă prietenă, partidele se aseamănă prin pitorescul expresiei şi prin blândeţea gândirii. Dar ce a spus domnul Danglars după această ieşire a procurorului regal?

— O, el a început să râdă, cu râsul lui viclean, care îi e caracteristic şi pe care eu îl găsesc feroce, pe urmă s-au ridicat şi au plecat. Văzui abia atunci că bunul meu bunic era foarte agitat. Trebuie să-ţi spun, Maximilien, că numai eu ghicesc agitaţiile bietului paralitic şi bănuiam că discuţia care avusese loc în faţa lui (căci nu mai e luat în seamă bietul bunic!) îl impresionase puternic, deoarece se vorbise de rău despre împăratul său şi deoarece, pare-se, el a fost un fanatic al împăratului.

— Într-adevăr, spuse Maximilien, e unul din numele cunoscute ale Imperiului: a fost senator şi, după cum ştii, sau după cum nu ştii, a participat la aproape toate conspiraţiile bonapartiste de sub Restauraţie.

— Da, aud uneori vorbindu-se în şoaptă despre lucrurile acestea, care mi se par ciudate: bunicul bonapartist, părintele regalist; în sfârşit, ce vrei?… Mă întorsei deci spre el. Mi-arătă ziarul cu privirea.

— Ce ai, papa? Îl întrebai; eşti mulţumit?

Îmi făcu semn din cap că da.

— De cele ce a spus tata? Întrebai eu.

Făcu semn că nu.

— De cele ce a spus domnul Danglars?

Făcu semn iar că nu.

— De faptul că domnul Morrel – n-am îndrăznit să spun Maximilien – e numit ofiţer al Legiunii de Onoare?

Făcu semn că da.

— Îţi poţi închipui, Maximilien? Era mulţumit că ai fost numit ofiţer al Legiunii de Onoare, el care nu te cunoaşte. Poate e o nebunie la el, căci se zice că dă în mintea copilului, mie însă mi-e tare drag pentru acest dar al lui.

— Ciudat, gândi Maximilien. Tatăl tău mă urăşte, în timp ce bunicul dimpotrivă… Curioase lucruri iubirile şi duşmăniile de partid!

— Sst! Strigă deodată Valentine. Ascunde-te, fugi, vine cineva.

Maximilien se repezi la o cazma şi începu să dea peste cap, fără milă, lucerna.

— Domnişoară! Domnişoară! Strigă un glas de dincolo de copaci, doamna de Villefort vă caută peste tot şi vă cheamă, e o vizită în salon.

— O vizită? Întrebă Valentine agitată, cine ne face vizita?

— Un nobil mare, un prinţ după cât se spune, domnul conte de Monte-Cristo!

— Vin, strigă Valentine.

Numele îl făcu să tresară, în partea cealaltă a porţii, pe cel căruia cuvântul vin al Valentinei îi servea de despărţire la sfârşitul fiecărei întrevederi.

— Aha, îşi spuse Maximilien pe gânduri, apăsând în cazma, contele de Monte-Cristo îl cunoaşte, aşadar, pe domnul de Villefort?