Capitolul XLIII 5 Octombrie
Era pe la orele şase seara; o lumină de culoarea opalului, în care un soare frumos de toamnă îşi infiltra razele aurii, cădea din cer pe marea albăstruie.
Căldura zilei se stinsese treptat şi începeai să simţi adierea aceea uşoară care seamănă cu respiraţia naturii ce se trezeşte după siesta dogorâtoare a amiezii – suflu delicios ce răcoreşte coastele Mediteranei şi poartă de la un ţărm la altul mireasma arborilor, amestecată cu mirosul pătrunzător al mării.
Pe lacul imens care se întinde de la Gibraltar la Dardanele şi de la Tunis la Veneţia, un iaht uşor, cu formă pură, elegantă, luneca în primele neguri ale serii. Mişcarea lui era aceea a lebedei ce-şi deschide aripile în vânt şi pare a luneca pe apă. Înainta zorit şi graţios totodată, lăsând în urma lui o brazdă fosforescentă.
Puţin câte puţin soarele, ale cărui ultime raze le-am salutat, dispăruse în zarea apuseană; dar, ca pentru a da dreptate visurilor strălucitoare ale mitologiei, luminile indiscrete, arătându-se din nou pe creasta fiecărui val, păreau să dezvăluie că zeul focului se ascunsese în sânul Amphitritei, care încerca zadarnic să-şi tăinuiască amantul în cutele mantiei azurii.
Iahtul înainta repede, măcar că, în aparenţă, vântul abia ajungea să fluture pletele cârlionţate ale unei copile.
În picioare, la proră, un bărbat înalt de statură, cu tenul bronzat, cu ochii măriţi, vedea venind spre el pământul sub forma unei mase sumbre, ca un con şi ieşind din mijlocul valurilor ca o pălărie imensă de catalan.
— Acolo e Monte-Cristo? Întrebă cu glas grav străbătut de o tristeţe profundă călătorul la ale cărui ordine micul iaht părea pentru moment pus la dispoziţie.
— Da, Excelenţă, răspunse patronul; ajungem.
— Ajungem! Murmură călătorul cu un accent de melancolie care nu se poate exprima.
Adăugă apoi, în şoaptă:
— Da, acolo va fi portul.
Şi se cufundă iar în gândurile ce se tălmăcesc printr-un zâmbet mai trist decât lacrimile.
După câteva minute se zări pe uscat lumina unei flăcări care se stinse îndată şi detunătura unei arme răzbi până la iaht.
— Excelenţă, spuse patronul, iată semnalul de pe pământ. Vreţi să răspundeţi şi dumneavoastră?
— Ce semnal? Întrebă acesta.
Patronul întinse mâna spre insula din marginile căreia urca, răzleţ şi alburiu, un ghemotoc de fum care se destrămă, lăţindu-se.
— A, da, spuse el deşteptându-se parcă dintr-un vis: dă-mi arma.
Patronul îi întinse o carabină încărcată; călătorul o luă, o ridică încetişor şi trase în aer.
Peste zece minute se strângeau pânzele şi se zvârlea ancora la cinci sute de paşi de un mic port.
Barca se şi afla pe mare, cu patru vâslaşi şi cu un cârmaci; călătorul coborî, dar în loc să se aşeze la pupa împodobită pentru el cu un covor albastru, rămase în picioare cu braţele pe piept.
Vâslaşii aşteptau cu vâslele ridicate pe jumătate ca nişte păsări care îşi usucă aripile.
Cele opt lopeţi recăzură în mare cu o singură lovitură, fără să împroaşte un singur strop de apă; apoi, cedând impulsului, barca lunecă repede.
— Haidem! Glăsui călătorul.
Ajunseră cât ai clipi într-un mic golf, format de o scobitură naturală; barca înaintă pe un fund de nisip fin.
— Excelenţă, spuse cârmaciul, urcaţi-vă pe umerii a doi dintre oamenii noştri; ei vă vor duce pe uscat.
Tânărul răspunse invitaţiei cu un gest de completă indiferenţă, coborî din barcă şi se lăsă să lunece în apa care i se urcă până la brâu.
— Excelenţă, faceţi rău şi o să ne certe stăpânul, murmură cârmaciul.
Tânărul continuă să înainteze spre ţărm după doi mateloţi care pipăiau fundul.
După vreo treizeci de paşi ajunseră la ţărm; tânărul îşi scutură picioarele pe un teren uscat şi căută din ochi, în jurul său, drumul probabil care i se va indica, deoarece se întunecase complet.
În momentul când întorcea capul, o mână se aşeză pe umărul lui şi un glas îl făcu să tresară.
— Bună seara, Maximilien, spuse glasul; îţi mulţumesc, eşti punctual.
— Dumneavoastră, conte? Exclamă tânărul cu o pornire care semăna a bucurie şi strângând cu ambele mâini mâna lui Monte-Cristo.
— Da, precum vezi, exact ca dumneata; dar eşti lac de apă, dragul meu: trebuie să te schimbi, cum ar spune Calypso lui Telemac. Vino; e prin părţile acestea o locuinţă pregătită pentru dumneata şi unde ai să uiţi de osteneli şi frig.
Monte-Cristo băgă de seamă că Morrel întorcea capul; aşteptă.
Într-adevăr, tânărul vedea cu uimire că nici un cuvânt nu fusese rostit de cei care îl aduseseră, că nu plătise şi că totuşi ei plecaseră. Se şi auzea plescăitul vâslelor bărcii care se înapoia spre micul iaht.
— A, da, spuse contele; îţi cauţi mateloţii?
— Fără îndoială, nu le-am dat nimic şi totuşi au plecat.
— Nu te ocupa de asta, Maximilien, spuse Monte-Cristo râzând; eu am o înţelegere cu marina pentru ca accesul la insula mea să fie scutit de orice taxă de transport şi de călătorie. Sunt abonat, cum se zice în ţările civilizate.
Morrel îl privi pe conte cu mirare.
— Conte, îi spuse el, nu mai sunteţi la fel cu acela de la Paris.
— Cum adică?
— Da, aci râdeţi.
Fruntea lui Monte-Cristo se posomorî deodată.
— Faci bine că-mi aduci aminte, Maximilien, spuse el; revederea dumitale era o fericire pentru mine şi uitam că orice fericire e trecătoare.
— O, nu; nu, conte! Strigă Morrel apucând din nou mâinile prietenului său; dimpotrivă, râdeţi, fiţi fericit şi dovediţi-mi prin indiferenţa dumneavoastră că viaţa nu e rea decât pentru cei care suferă. O, sunteţi caritabil; sunteţi bun, sunteţi mare şi afectaţi voioşia aceasta pentru a-mi da curaj!
— Te înşeli, Morrel, spuse Monte-Cristo; eram într-adevăr fericit.
— În cazul acesta pe mine mă uitaţi; cu atât mai bine.
— Cum adică?
— Da, căci ştiţi, prietene, că, aşa cum gladiatorul spunea împăratului intrând în circ, eu vă spun dumneavoastră: „Cel care va muri te salută”.
— Nu eşti consolat? Întrebă Monte-Cristo cu o privire ciudată.
— O, aţi crezut într-adevăr că aş putea să fiu? Spuse Morrel cu o privire plină de amărăciune.
— Ascultă, glăsui contele; mă înţelegi bine, nu-i aşa, Maximilien? Nu mă iei drept un om de rând, o morişcă ce scoate sunete vagi şi lipsite de sens. Când te întreb dacă eşti consolat, îţi vorbesc ca unul pentru care inima omenească nu mai are secrete; Morrel, să coborâm împreună în adâncul inimii dumitale şi s-o examinăm. Mai e într-însa neastâmpărul înflăcărat al durerii care sileşte trupul să se năpustească aşa cum se năpusteşte leul înţepat de ţânţari? Mai e într-însa setea mistuitoare care nu se stinge decât în mormânt? Mai e idealismul, regretul care îl aruncă pe cel viu dincolo de viaţă, în urmărirea morţii? Ori e numai toropeala curajului sleit, sila care înăbuşe raza de speranţă cea ar vrea să lucească? E pierderea memoriei care aduce neputinţa lacrimilor? O, dragul meu prieten, dacă este aşa, dacă nu mai poţi plânge, dacă îţi crezi moartă inima amorţită, dacă nu mai ai putere decât în Dumnezeu, priviri decât pentru cer.
— Dragul meu, să lăsăm la o parte cuvintele prea strâmte pentru sensul ce li-l dă sufletul nostru. Maximilien, nu te mai plânge, eşti consolat.
— Conte, spuse Morrel cu glasu-i blând şi totodată ferm; conte, ascultaţi-mă aşa cum e ascultat un om care vorbeşte cu degetul întins spre pământ şi cu ochii înălţaţi la cer: am venit la dumneavoastră ca să mor în braţele unui prieten. Desigur sunt fiinţe pe care le iubesc: o iubesc pe sora mea Julie, îl iubesc pe soţul ei Emmanuel; dar am nevoie să mi se deschidă braţe puternice şi să mi se zâmbească în ultimele clipe; sora mea ar izbucni în lacrimi şi-ar leşina; aş vedea-o suferind şi a suferit destul; Emmanuel mi-ar smulge arma din mână şi ar umple casa cu strigăte. Dumneavoastră conte, al cărui cuvânt îl am, dumneavoastră, care sunteţi mai mult decât un om, pe care l-aş numi un zeu dacă nu aţi fi muritor, mă veţi însoţi cu blândeţe şi cu dragoste – nu-i aşa?
— Până la porţile morţii.
— Prietene, glăsui contele, mai am o îndoială: atât de slab eşti dumneata încât îţi înfăţişezi durerea cu orgoliu?
— Nu, vedeţi, sunt simplu! Spuse Morrel întinzând mâna contelui; iar pulsul meu nu bate nici mai tare, nici mai încet decât de obicei. Nu, mă simt la capătul drumului; nu, mai departe nu merg. Mi-aţi spus să aştept şi să nădăjduiesc; ştiţi ce aţi făcut, înţelept nefericit ce sunteţi? Am aşteptat o lună, adică am suferit o lună. Am nădăjduit (omul e o făptură amărâtă şi jalnică). Am nădăjduit.
— Ce? Nu ştiu; ceva necunoscut, absurd, nesăbuit. Un miracol… Care? Numai Dumnezeu poate să spună, el care a pus în judecata noastră nebunia aceea ce se numeşte speranţă. Da, am aşteptat; da, am nădăjduit, conte, şi, de un sfert de oră de când vorbim, mi-aţi zdrobit de o sută de ori, fără să ştiţi, mi-aţi chinuit inima, căci fiecare cuvânt al dumneavoastră mi-a arătat că pentru mine nu mai este speranţă. O, conte, aş vrea să mă odihnesc cu blândeţe şi cu voluptate în moarte!
Morrel rosti ultimele cuvinte cu o explozie de energie care îl făcu pe conte să tresară.
— Prietene, continuă Morrel văzând că Monte-Cristo tăcea, mi-aţi fixat ziua de 5 octombrie ca termen al amânării ce îmi cereaţi… Prietene, astăzi e 5 octombrie.
Morrel scoase ceasul.
— E ora nouă; mai am de trăit trei ore.
— Fie, vino încoace, răspunse Monte-Cristo.
Morrel îl urmă pe conte, maşinal şi intrară în peştera pe care Maximilien nu o observase încă.
Găsi covoare sub picioarele sale; se deschise o uşă, îl învăluiră parfumuri, o lumină îi izbi ochii.
Morrel se opri, şovăind să înainteze; se temea de enervantele delicii care îl înconjurau.
Monte-Cristo îl atrase încetişor.
— Nu se cuvine oare, spuse el, să întrebuinţăm cele trei ore ce ne rămân asemenea vechilor romani care, condamnaţi de Nero, împăratul şi moştenitorul lor, se aşezau la masă încununaţi cu flori, aspirând moartea o dată cu mireasma heliotropilor şi-a trandafirilor?
Morrel zâmbi.
— Cum veţi vrea, spuse el; moartea e tot moarte, adică uitare, adică odihnă, adică absenţa vieţii şi, în consecinţă, a durerii.
Se aşeză. Monte-Cristo luă loc în faţa lui…
Se găseau în minunata sală de mâncare pe care am mai descris-o, unde statui de marmură ţineau pe cap coşuri totdeauna pline cu flori şi fructe.
Morrel privise totul în chip nedesluşit şi probabil nu văzuse nimic.
— Să vorbim ca nişte bărbaţi, spuse el privindu-l ţintă pe conte.
— Vorbeşte, răspunse acesta.
— Conte, reluă Morrel, dumneavoastră sunteţi sinteza tuturor cunoştinţelor omeneşti şi îmi păreţi descins dintr-o lume mai avansată şi mai învăţată decât a noastră.
— E ceva adevărat în cele ce spui, Morrel, declară contele cu zâmbetul melancolic care îl făcea aşa de frumos; am descins dintr-o planetă care se numeşte durere.
— Cred tot ce îmi spuneţi, conte, fără a căuta să aprofundez sensul; şi dovada este că mi-aţi spus să trăiesc şi am trăit; că mi-aţi spus să nădăjduiesc şi aproape am nădăjduit. Voi cuteza deci să vă întreb, conte, ca şi cum aţi mai fi murit o dată: Conte, e o faptă rea să mori?
Monte-Cristo îl privea pe Morrel cu o afecţiune de negrăit.
— Da, spuse el; da, fără îndoială e o faptă rea dacă zdrobeşti cu brutalitate învelişul muritor care îţi cere cu încăpăţânare să trăieşti; dacă îţi faci carnea să strige sub dinţii imperceptibili ai unui pumnal; dacă străpungi cu un glonte neinteligent şi totodată gata să se rătăcească în drum, creierul dumitale pe care cea mai mică izbitură îl îndurerează.
— Desigur că vei suferi şi vei părăsi în chip odios viaţa ce ţi se va părea, în timpul agoniei deznădăjduite, mai bună decât un repaus cumpărat aşa de scump.
— Da, înţeleg, spuse Morrel; moartea ca şi viaţa are tainele ei de durere şi voluptate: esenţialul e să le cunoşti.
— Întocmai, Maximilien, ţi-ai rostit cuvântul adevărat. Moartea este, după grija cu care căutăm să ne punem bine sau rău cu ea, o prietenă care ne leagănă tot aşa de blând ca o doică, sau o duşmancă ce ne smulge cu violenţă sufletul din corp. Într-o zi când lumea noastră va mai fi trăit o mie de ani, când va fi devenit stăpână pe toate forţele nimicitoare ale naturii, punându-le în serviciul binelui general al omenirii; când omul va fi aflat, cum spuneai adineauri, tainele morţii, moartea va deveni la fel de plăcută şi voluptuoasă ca somnul gustat în braţele iubitei noastre.
— Dar dacă dumneavoastră aţi vrea să muriţi, conte, aţi şti să muriţi astfel?
— Da.
Morrel îi întinse mâna.
— Înţeleg acum, spuse el, de ce mi-aţi dat întâlnire aci, pe insula pustie, în mijlocul unui ocean, în palatul acesta subteran, mormânt care ar stârni invidia unui faraon: pentru că mă iubiţi, nu-i aşa conte? Pentru că mă iubiţi îndeajuns ca să-mi daţi una din acele morţi despre care îmi vorbeaţi adineauri, o moarte fără agonie, o moarte care să-mi permită să mă sting rostind numele Valentinei şi strângându-vă mâna.
— Da, ai ghicit, Morrel! Glăsui contele cu simplitate.
— Vă mulţumesc; gândul că mâine nu voi mai suferi e încântător pentru biata mea inimă.
— Nu regreţi nimic? Întrebă Monte-Cristo.
— Nu, răspunse Morrel.
— Nici pe mine nu mă regreţi? Întrebă contele cu o emoţie profundă.
Morrel se opri; ochii lui, aşa de limpezi, se umbriră deodată, apoi străluciră cu o lumină neobişnuită; o lacrimă mare ţâşni din ei şi se rostogoli, săpând o brazdă argintie pe obraz.
— Cum, îţi mai rămâne un regret pe pământ şi mori? Glăsui contele.
— O, vă implor! Exclamă Morrel cu glas slăbit; nu mai rostiţi un cuvânt, conte, nu-mi mai prelungiţi chinul!
Contele avu impresia că Morrel şovăia.
Credinţa de o clipă reînvie într-însul îndoiala oribilă pe care o mai doborâse o dată la castelul If.
„Mă silesc, gândi el, să-l redau pe omul acesta fericirii; privesc înapoierea aceasta ca o greutate zvârlită în balanţă pentru a ţine cumpănă părţii celeilalte unde am lăsat să cadă răul. Acum, dacă m-aş înşela, dacă omul acesta nu era îndeajuns de nefericit ca să merite fericirea – oh, ce s-ar întâmpla cu mine care nu pot să uit răul decât gândindu-mă la binele făcut?
— Ascultă, Morrel, spuse el, durerea dumitale este imensă, văd; cu toate acestea crezi în Dumnezeu şi nu vrei să primejduieşti mântuirea sufletului.
Morrel zâmbi cu tristeţe.
— Conte, ştiţi că eu nu fac poezie calculată, glăsui el; vă jur însă că sufletul nu-mi mai aparţine.
— Ascultă, Morrel, glăsui Monte-Cristo. Eu nu am nici o rudă pe lume, ştii asta. M-am obişnuit să te privesc ca pe fiul meu; ei bine, ca să-mi salvez fiul mi-aş jertfi viaţa şi cu atât mai mult averea.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Vreau să spun, Morrel, că vrei să părăseşti viaţa deoarece nu cunoşti toate desfătările pe care ea le îngăduie unei averi mari. Morrel, eu posed aproape o sută de milioane: ţi le dăruiesc; cu o astfel de avere vei putea să ajungi la toate rezultatele pe care ţi le vei propune. Eşti ambiţios? Îţi vor fi deschise toate carierele. Răscoleşte lumea, schimbă-i faţa, dedă-te la practici nechibzuite, fii criminal dacă trebuie, dar trăieşte!
— Conte, am cuvântul dumneavoastră, răspunse Morrel cu răceală; şi – adăugă el scoţând ceasul – sunt orele unsprezece şi jumătate.
— Morrel, gândeşte-te: sub ochii mei, în casa mea?
— Atunci lăsaţi-mă să plec, spuse Maximilien posomorându-se; altminteri voi crede că nu mă iubiţi pentru mine, ci pentru dumneavoastră.
Şi se sculă.
— Bine, glăsui Monte-Cristo al cărui chip se lumină la aceste cuvinte; vrei, Morrel şi eşti inflexibil; da, eşti profund nefericit şi, precum ai spus, numai o minune ar putea să te vindece; ia loc, Morrel şi aşteaptă.
Morrel se supuse; Monte-Cristo se ridică la rându-i şi scoase dintr-un dulap închis cu luare-aminte, a cărui cheie atârnată de un lanţ de aur o purta la el, o casetă mică de argint splendid sculptată şi cizelată, cu colţuri care înfăţişau patru figuri cambrate, asemănătoare unor cariatide, cu elanuri deznădăjduite, figuri de femei, simboluri de îngeri ce năzuiesc la cer.
Puse caseta pe masă.
Apoi, deschizând-o, scoase din ea o cutiuţă de aur al cărui capac se ridica prin apăsarea unui resort secret.
Cutiuţa conţinea o substanţă uleioasă, pe jumătate solidă, cu o culoare ce nu se putea defini din cauza răsfrângerii aurului lucios, a safirelor şi smaraldelor care căptuşeau cutia.
Era parcă o licărire de azur, de purpură şi aur.
Contele scoase o cantitate mică din substanţa aceasta, cu o lingură de aur argintat şi o oferi lui Morrel fixând asupra lui o privire lungă.
Se putea vedea atunci că substanţa era verzuie.
— Iată ce mi-ai cerut, spuse el, iată ce ţi-am făgăduit.
— În viaţă fiind încă, glăsui tânărul luând lingura din mâna lui Monte-Cristo, vă mulţumesc din adâncul inimii.
Contele mai luă o lingură şi scoase pentru a doua oară din cutia de aur.
— Ce vreţi să faceţi, prietene? Întrebă Morrel oprindu-i mâna.
— Dumnezeu să mă ierte, Morrel, îi spuse el zâmbind, dar cred că şi eu sunt tot aşa de sătul de viaţă ca şi dumneata şi deoarece prilejul se iveşte…
— Opriţi-vă! Strigă tânărul; o, dumneavoastră, care iubiţi, care sunteţi iubit, care aveţi credinţa speranţei, nu faceţi ce fac eu; din partea dumneavoastră ar fi o crimă. Adio, nobilul şi generosul meu prieten! Am să-i spun Valentinei tot ce aţi făcut pentru mine.
Şi, încetişor, fără altă ezitare decât apăsarea mâinii stângi pe care o întindea contelui, Morrel înghiţi sau, mai bine zis, savură substanţa misterioasă oferită de Monte-Cristo.
Atunci amândoi tăcură. Ali aduse, tăcut şi atent, tutunul şi narghilele, servi cafeaua şi dispăru.
Treptat-treptat, lămpile păliră în mâinile statuilor de marmură care le susţineau şi mireasma împrăştiată în cameră îi păru lui Morrel mai puţin pătrunzătoare.
Aşezat în faţa lui Monte-Cristo, îl privea în umbră şi Morrel nu vedea decât strălucirea ochilor contelui. O durere imensă puse stăpânire pe tânăr; simţea că narghileaua îi scapă din mâini; obiectele îşi pierdeau, pe nesimţite, forma şi culoarea; ochii tulburaţi vedeau deschizându-se parcă, în perete, uşi şi perdele.
— Prietene, spuse el, simt că mor; mulţumesc.
Făcu o sforţare pentru a-i întinde încă o dată mâna, dar mâna recăzu, moale, alături.
Atunci i se păru că Monte-Cristo zâmbea, dar nu râsul lui ciudat şi înfricoşător care îl lăsase de multe ori să întrevadă misterele acestui suflet profund, ci cu binevoitoarea compasiune pe care părinţii o au pentru copilaşii lor care aiurează.
În acelaşi timp contele creştea în ochii lui; statura lui aproape încă o dată mai mare se desena pe tapetele roşii, îşi zvârlise pe spate părul negru şi se arăta, în picioare, mândru ca unul din îngerii aceia cu care sunt ameninţaţi păcătoşii în ziua Judecăţii din Urmă.
Răpus, toropit, Morrel se răsturnă în jilţ: o moleşeală voluptuoasă i se furişă în vine. Alte idei îi mobilară, pentru a spune astfel, fruntea, aşa cum o nouă întocmire de desene mobilează caleidoscopul.
Culcat, nervos, gâfâind, Morrel nu mai simţea viu într-însul decât visul acesta: i se părea că intră în delirul vag care precede celălalt necunoscut ce se numeşte moartea.
Încercă încă o dată să întindă contelui mâna, dar de data aceasta mâna nu i se mai mişcă; vru să articuleze un suprem adio, limba i se rostogoli în gâtlej, ca o piatră care ar astupa un mormânt.
Ochii lui încărcaţi de moleşeli se închiseră fără vrere: cu toate acestea, dinapoia pleoapelor, se mişca o imagine pe care o recunoscu în ciuda întunericului de care se credea învăluit.
Contele deschisese o uşă.
Îndată o lumină imensă care strălucea într-o cameră vecină sau, mai bine zis, într-un palat din basme, năpădi sala unde Morrel se lăsa în voia agoniei plăcute.
Atunci văzu venind în pragul sălii, la limita dintre ambele camere, o femeie minunat de frumoasă.
Palidă şi blândă, surâzătoare, ea părea îngerul îndurării, alungând îngerul răzbunărilor.
— Se şi deschide cerul pentru mine? Gândi muribundul; îngerul acesta seamănă cu cel pe care l-am pierdut.
Monte-Cristo arătă tinerei femei, cu degetul, sofaua unde se odihnea Morrel.
Ea înaintă spre el, cu mâinile pe piept, cu zâmbetul pe buze.
— Valentine! Valentine! Strigă Morrel din adâncul sufletului.
Dar gura lui nu rosti un sunet; şi, ca şi cum toate forţele lui erau unite în această emoţie lăuntrică, scoase un suspin şi închise ochii.
Valentine se repezi spre el.
Buzele lui Morrel mai făcură o mişcare.
— Te cheamă, spuse contele; te cheamă din adâncul somnului său, acela căruia ţi-ai încredinţat soarta şi moartea a vrut să vă despartă: din fericire, însă, eu eram prezent şi-am învins moartea. Valentine, de acum încolo nu trebuie să vă mai despărţiţi pe pământ; căci, pentru a te regăsi, el se năpusteşte în mormânt. De nu eram eu, aţi fi murit amândoi; vă redau unul altuia, deie Domnul să se ţină seamă de aceste două existenţe pe care le salvez!
Valentine apucă mâna lui Monte-Cristo şi, într-un elan de irezistibilă bucurie, o duse la buze.
— O, mulţumeşte-mi i spuse contele; repetă-mi întruna, repetă-mi că te-am făcut fericită! Nu-ţi dai seama câtă nevoie am de această certitudine!
— Da, da, vă mulţumesc din tot sufletul! Spuse Valentine; iar dacă vă îndoiţi că mulţumirile mele sunt sincere, întrebaţi-o pe Haydée, cercetaţi-o pe sora mea dragă Haydée care, de la plecarea noastră din Franţa m-a ajutat să aştept cu răbdare – vorbindu-mi despre dumneavoastră – ziua fericită care luceşte astăzi pentru mine.
— Aşadar o iubeşti pe Haydée? Întrebă Monte-Cristo cu o emoţie pe care se străduia zadarnic s-o tăinuiască.
— O, din tot sufletul.
— Atunci ascultă, Valentine, glăsui contele; îţi cer o favoare.
— Dumnezeule, mie? Sunt oare aşa de fericită?
— Da, ai numit-o pe Haydée sora dumitale: să fie într-adevăr sora dumitale, Valentine; dă-i ei tot ce crezi că-mi datorezi mie. Ocrotiţi-o, Morrel şi dumneata, căci (glasul contelui fu gata să se stingă în gâtlej), căci de acum încolo ea va fi singură pe lume.
— Singură pe lume? Repetă o voce dinapoia contelui; şi de ce?
Monte-Cristo se întoarse.
Haydée stătea palidă şi îngheţată privindu-l pe conte cu un gest de ucigătoare încremenire.
— Pentru că mâine, copila mea, vei fi liberă, răspunse contele; pentru că îţi vei relua în lume locul ce ţi se cuvine; pentru că nu vreau ca destinul meu să-l întunece pe al tău. Fiică de prinţ, îţi redau bogăţiile şi numele părintelui tău!
Haydée se îngălbeni, desfăcu mâinile-i diafane, aşa cum face fecioara care se încredinţează Domnului şi întrebă cu glas răguşit de lacrimi:
— Aşadar, stăpâne, mă părăseşti?
— Haydée! Haydée! Eşti tânără, eşti frumoasă; uită chiar şi numele meu şi fii fericită.
— Bine, spuse Haydée, ordinele tale vor fi executate, stăpâne; voi uita chiar şi numele tău şi voi fi fericită.
Şi făcu un pas înapoi pentru a se retrage.
— O, Doamne! Exclamă Valentine sprijinind capul amorţit al lui Morrel pe umărul ei; nu vedeţi cât de palidă e, nu înţelegeţi cât suferă?
Haydée îi spuse cu o expresie sfâşietoare:
— Surioară, de ce vrei să mă înţeleagă? El e stăpânul meu şi eu sunt sclava lui; are dreptul să nu vadă nimic.
Contele se înfioră la accentele glasului care trezi cele mai tainice fibre ale inimii sale; ochii lui îi întâlniră pe ai fetei şi nu putură să suporte strălucirea lor.
— Dumnezeule! Dumnezeule! E adevărat oare ce mă lăsaseşi să bănuiesc? Întrebă Monte-Cristo. Haydée, ai fi tu fericită dacă nu m-ai părăsi?
— Sunt tânără, răspunse ea cu blândeţe, mi-e dragă viaţa pe care mi-ai făcut-o aşa de plăcută şi aş regreta să mor.
— Prin urmare, asta înseamnă că dacă te-aş părăsi, Haydée…
— Da, aş muri stăpâne!
— Dar mă iubeşti?
— O, Valentine, el întreabă dacă îl iubesc! Valentine, spune-i tu dacă îl iubeşti pe Maximilien!
Contele simţi că pieptul i se lărgeşte şi că inima i se dilată; deschise braţele, Haydée se aruncă scoţând un strigăt.
— O, da, te iubesc! Spuse ea! Te iubesc aşa cum cineva iubeşte părintele, fratele, soţul. Te iubesc aşa cum cineva îşi iubeşte viaţa, cum îşi iubeşte Dumnezeul, căci tu eşti pentru mine cea mai frumoasă, cea mai bună şi cea mai mare dintre fiinţele create!
— Facă-se atunci precum vrei, înger drag! Spuse contele. Dumnezeu care m-a stârnit împotriva duşmanilor mei şi m-a făcut învingător, Dumnezeu.
— Văd bine – nu vrea să pună căinţa la capătul victoriei; vroiam să mă pedepsesc, Dumnezeu vrea să mă ierte. Iubeşte-mă, Haydée; cine ştie, poate că iubirea ta mă va face să uit ce trebuie să uit.
— Dar ce tot spui, stăpâne? Întrebă fata.
— Spun că un cuvânt al tău, Haydée, m-a luminat mai mult decât douăzeci de ani de înţelepciune lentă; nu te am decât pe tine în lume, Haydée. Prin tine îmi răscumpăr viaţa, prin tine pot să sufăr, prin tine pot să fiu fericit.
— Îl auzi Valentine? Strigă Haydée; spune că prin mine poate să sufere! Prin mine, care mi-aş da viaţa pentru el!
Contele se reculese o clipă.
— Am întrevăzut oare adevărul? Glăsui el. O, Doamne, n-are a face! Răsplată sau pedeapsă, primesc destinul acesta. Vino, Haydée, vino…
Şi, zvârlindu-şi braţul pe după mijlocul fetei, strânse mâna Valentinei şi dispăru.
Aproape un ceas trecu, în răstimpul căruia, suspinând, fără glas, cu ochii aţintiţi, Valentine rămase lângă Morrel. În sfârşit, ea simţi cum inima lui bate, o adiere imperceptibilă îi deschise buzele şi înfiorarea uşoară care anunţă revenirea vieţii trecu prin trupul tânărului.
În sfârşit, ochii lui se redeschiseră, dar aţintiţi şi rătăciţi mai întâi; pe urmă vederea lui reveni, precisă, reală; o dată cu vederea, simţirea; o dată cu simţirea, durerea.
— O, exclamă el cu accentul disperării, mai trăiesc? Contele m-a înşelat!
Întinse mâna spre masă şi apucă un cuţit.
— Dragul meu, spuse Valentine cu zâmbetul ei adorabil, trezeşte-te şi uită-te spre mine.
Morrel scoase un strigăt puternic şi delirând, plin de îndoială, orbit ca de o arătare cerească, se prăbuşi în genunchi…
A doua zi, în zori, Morrel şi Valentine se plimbau braţ la braţ pe ţărm, Valentine povestind lui Morrel cum apăruse Monte-Cristo în camera ei, cum i-a destăinuit totul, cum a făcut-o să pipăie crima cu degetul şi, în sfârşit, cum a salvat-o ca prin minune de la moarte, lăsând să se creadă că era moartă.
Găsiseră deschisă uşa peşterii şi ieşiră; pe cer luceau, în azurul matinal, ultimele stele ale nopţii.
Atunci Morrel zări, în penumbra unui grup de stânci, un bărbat care aştepta un semn să înainteze; îl arătă Valentinei.
— A, e Jacoppo, căpitanul iahtului.
Şi îl chemă, cu un gest, spre ea şi spre Maximilien.
— Ai ceva să ne spui? Întrebă Morrel.
— Aveam să vă înmânez scrisoarea asta din partea contelui.
— A contelui? Murmurară împreună cei doi tineri.
— Da, citiţi.
Morrel deschise scrisoarea şi citi:
„Dragul meu Maximilien, Este ancorată pentru voi o corabie mică. Jacoppo vă va duce la Livorno, unde domnul Noirtier îşi aşteaptă nepoata pe care vrea s o binecuvânteze mai înainte ca ea să te urmeze la altar. Tot ce se găseşte în peştera aceasta, prietene, casa mea de pe Champs -Elysées şi castelul meu mic de la Tréport, sunt darul de nuntă pe care Edmond Danţ ès îl f ace fiului patronului său, Morrel.
Domnişoara de Villefort va binevoi să ia jumătate, căci o rog să dea săracilor din Paris toată averea ce i revine de la părintele ei devenit nebun şi de la fratele ei decedat în luna septembrie, o dată cu mama ei vitregă.
Spune îngerului care va veghea asupra vieţii voastre, Morrel, să se roage din când în când pentru un om care, asemeni lui Satan, s a crezut o clipă egalul Domnului şi care a recunoscut, cu toată smerenia unui creştin, că numai în mâinile lui Dumnezeu stau puterea supremă şi înţelepciunea infinită.
Rugăciunile acestea vor alina, poate, remuşcarea pe care o poartă în adâncul inimii sale.
Întrucât te priveşte, Morrel, iată întreg secretul purtării mele faţă de dumneata; nu există nici fericire, nici nenorocir e pe lumea aceasta.
Există comparaţia unei stări cu alta. Atâta tot.
Numai cel care a încercat nefericirea extremă e capabil să resimtă fericirea extremă.
Trebuie să fi vrut să mori, Maximilien, ca să ştii cât de plăcut e să trăieşti.
Trăiţi deci şi fiţi fericiţi, copii dragi ai inimii mele şi nu uitaţi niciodată că, până în ziua când Dumnezeu va binevoi să dezvăluie omului viitorul, întreaga înţelepciune omenească se va cuprinde în aceste cuvinte: Aşteaptă şi nădăjduieşte!
Prietenul vostru, Edmond Dantès conte de Monte-Cristo”.
În timpul lecturii scrisorii care-i comunica nebunia părintelui şi moartea fratelui, moarte şi nebunie de care nu ştia, Valentine se îngălbeni, un oftat dureros scăpă din pieptul ei şi lacrimi care, deşi tăcute, nu erau mai puţin sfâşietoare, se rostogoliră pe obrajii ei; fericirea ei o costa foarte scump.
Morrel privi în juru-i cu nelinişte.
— Ei nu, contele exagerează generozitatea sa, spuse el; Valentine se va mulţumi cu averea mea modestă. Unde e contele, prietene? Du-mă la el.
Jacoppo întinse mâna în zare.
— Cum? Ce vrei să spui? Întrebă Valentine. Unde e contele? Unde e Haydée?
— Priviţi, spuse Jacoppo.
Ochii celor doi tineri se fixară asupra liniei indicată de marinar şi, pe linia de un albastru închis care despărţea la orizont cerul de Mediterana, zăriră un voal alb ca o aripă de pescăruş.
— El a plecat! Exclamă Morrel; a plecat! Adio, prietene, părinte!
— Ea a plecat! Murmură Valentine. Adio, prietenă! Adio, surioară.
— Cine ştie dacă i-om mai vedea vreodată, glăsui Morrel ştergându-şi o lacrimă.
— Dragul meu, spuse Valentine, nu ne-a spus oare contele că înţelepciunea omenească se cuprinde întreagă în cuvintele:
Aşteaptă şi nădăjduieşte!
SFÂRŞIT
{1} Căutând pe cine să-l mănânce – (lat.).
