Capitolul XLII Iertarea

A doua zi lui Danglars îi fu iar foame; acrul peşterii stârnea o poftă de mâncare extraordinară; prizonierul socoti că, în ziua asta, n-o să aibă de cheltuit nimic: ca om econom, ascunsese jumătate din pui şi o bucată de pâine în ungherul celulei.

Dar abia mâncase şi i se făcu sete: la ea nu se gândise.

Luptă în contra setei până în momentul când simţi că limba uscată i se lipeşte de cerul gurii. Atunci, nemaiputând rezista focului care îl mistuia, strigă.

Santinela deschise uşa, era o mutră nouă.

Cugetă că era mai bine pentru el să aibă a face cu o cunoştinţă veche.

Îl chemă pe Peppino.

— Iată-mă, Excelenţă, spuse banditul înfăţişându-se cu o grabă care i se păru lui Danglars un semn bun: ce doriţi?

— Să beau, spuse prizonierul.

— Excelenţă, spuse Peppino, ştiţi că vinul este extraordinar de scump în împrejurimile Romei.

— În cazul ăsta dă-mi apă, spuse Danglars.

— O, Excelenţă, apa este mai rară decât vinul; e o secetă aşa de mare!

— Haida-de, iar începem! Spuse Danglars.

Şi în timp ce zâmbea ca să aibă acrul că glumeşte, nenorocitul îşi simţea tâmplele umezite de năduşeală.

— Ascultă, prietene, glăsui Danglars văzând că Peppino stătea neclintit; îţi cer un pahar cu vin; mi-l refuzi?

— V-am mai spus, Excelenţă, răspunse Peppino cu gravitate, că noi nu vindem cu bucata.

— Atunci dă-mi o sticlă.

— Din care?

— Din cel mai ieftin.

— Au toate acelaşi preţ.

— Şi ce preţ?

— Douăzeci şi cinci de mii de franci sticla.

— Spune-mi că vrei să mă jumuleşti! Exclamă Danglars cu o amărăciune pe care numai Harpagon ar fi putut-o pune în diapazonul vocii omeneşti: şi e preferabil decât să mă devorezi aşa, fâşie cu fâşie.

— Se poate ca ăsta să fie planul stăpânului, spuse Peppino.

— Şi cine e stăpânul?

— Cel la care aţi fost dus alaltăieri.

— Şi unde este el?

— Aici.

— Vreau să-l văd.

— Este simplu.

În clipa următoare Luigi Vampa se afla în faţa lui Danglars.

— M-aţi chemat? Întrebă el pe prizonier.

— Domnule, dumneata eşti căpetenia persoanelor care m-au adus aici?

— Da, Excelenţă.

— Ce doreşti de la mine ca răscumpărare? Vorbeşte!

— Pur şi simplu cele cinci milioane pe care le aveţi la dumneavoastră.

Danglars simţi că un spasm năprasnic îi macină inima.

— Domnule, n-am decât atâta pe lume şi e restul unei averi imense; dacă mi-o iei, ia-mi şi viaţa.

— N-avem voie să vărsăm sângele dumneavoastră, Excelenţă.

— Şi cine nu vă dă voie?

— Cel căruia ne supunem.

— Aşadar, vă supuneţi cuiva?

— Da, unui şef.

— Credeam că dumneata eşti şeful.

— Eu sunt şeful acestor oameni; însă alt om e şeful meu.

— Şi şeful acesta se supune cuiva?

— Da.

— Cui?

— Lui Dumnezeu.

Danglars rămase o clipă îngândurat.

— Nu te înţeleg, spuse el.

— Se poate.

— Şi şeful acesta ţi-a spus să mă tratezi astfel?

— Da.

— Ce urmăreşte el?

— Nu ştiu.

— Dar punga mea se va slei.

— Probabil.

— Ascultă, spuse Danglars, vrei un milion?

— Nu.

— Două milioane?

— Nu.

— Trei milioane? Patru? Ascultă, patru? Ţi le dau, cu condiţia să mă laşi să plec.

— De ce ne oferiţi patru milioane pentru ceea ce valorează cinci? Întreabă Vampa; asta e speculă, seniore bancher.

— Ia tot, ia tot şi ucide-mă! Exclamă Danglars.

— Haide, haide, liniştiţi-vă, Excelenţă; vă veţi tulbura sângele şi veţi căpăta o poftă de mâncare de un milion pe zi. La naiba, fiţi mai econom!

— Dar când n-o să mai am bani ca să vă plătesc? Exclamă Danglars scos din fire.

— Atunci veţi flămânzi.

— Voi flămânzi? Întrebă Danglars îngălbenindu-se.

— Probabil, răspunse Vampa flegmatic.

— Dar spui că nu vrei să mă ucizi?

— Nu.

— Şi vrei să mă laşi să mor de foame?

— Nu e acelaşi lucru.

— Ei bine, ticăloşilor, vă voi dejuca socotelile infame. Mi-e totuna că mor; prefer să isprăvesc pe dată. Chinuieşte-mă, ucide-mă, dar semnătura mea n-ai s-o capeţi.

— Cum veţi vrea, Excelenţă! Spuse Vampa.

Şi ieşi din celulă.

Danglars se aruncă, mugind, pe pieile de ţap.

Cine erau oamenii aceştia? Cine era şeful invizibil? Ce proiecte urmăreau ei cu privire la el? Şi când toată lumea putea să se răscumpere, de ce el nu putea?

O, desigur, moartea, o moarte urgentă şi violentă era un mijloc bun de a-şi înşela vrăjmaşii înverşunaţi care păreau să nutrească împotriva lui o răzbunare de neînţeles!

Da, dar să moară.

Poate pentru întâia oară în cariera sa aşa de lungă Danglars se gândea la moarte cu dorinţa şi, totodată, cu teama de a muri; dar venise pentru el momentul de a-şi opri privirea asupra spectrului neînduplecat ce trăieşte înlăuntrul oricărei făpturi şi care, la fiece pulsaţie a inimii, spune: Ai să mori!

Danglars semăna cu acele fiare pe care vânătoarea le însufleţeşte, apoi le aruncă în deznădejde şi care, din cauza deznădejdii, izbutesc uneori să scape.

Danglars se gândi la o evadare.

Dar pereţii erau însăşi stânca; dar la singura ieşire ce ducea din celulă, un om citea, iar la spatele acestui om se vedeau trecând, de colo până colo, umbre înarmate cu puşti.

Hotărârea lui de a nu iscăli dură două zile, după care ceru alimente şi oferi un milion.

I se servi un prânz splendid şi i se luă milionul.

Din momentul acela viaţa nenorocitului prizonier fu o divagaţie perpetuă. Suferise atât de mult încât nu mai vroia să se expună suferinţei şi îndura toate cerinţele; după douăsprezece zile, într-o după-amiază, când prânzise ca în zilele cele bune, făcu socoteala şi constată că dăduse atâtea tratate la purtător încât nu-i mai rămâneau decât cincizeci de mii de franci.

Se produse atunci într-însul o reacţie ciudată: el, care părăsise cinci milioane, încercă să salveze cele cincizeci de mii de franci ce-i mai rămâneau; decât să dea aceste cincizeci de mii de franci, preferă să ducă din nou o viaţă de lipsuri şi avu licăriri de speranţă care erau vecine cu nebunia; el care, de atâta timp, îl uitase pe Dumnezeu, se gândi la el spunându-şi că uneori Dumnezeu făcuse minuni: că peştera putea să se scufunde; că ostaşii pontificali puteau să descopere cuibul blestemat şi să-i vină în ajutor; că, atunci, îi vor rămâne cincizeci de mii de franci; că cincizeci de mii de franci erau o sumă îndestulătoare pentru a împiedica un om să moară de foame: se rugă lui Dumnezeu să-i păstreze cele cincizeci de mii de franci şi, rugându-se, plânse.

Trecură astfel trei zile în răstimpul cărora numele lui Dumnezeu fu permanent, dacă nu în inima lui, cel puţin pe buzele lui; avea din când în când clipe de delir când i se părea că vede, prin ferestre, într-o odaie săracă, un bătrân agonizând pe-un pat.

Bătrânul acesta murea şi el de foame.

În a patra zi nu mai era un om, ci un cadavru viu; culesese de pe jos ultimele firimituri ale prânzurilor de mai înainte şi începuse să mănânce rogojina care acoperea solul.

Atunci îl imploră pe Peppino, aşa cum cineva îşi implora îngerul păzitor, să-i dea ceva de mâncare; îi oferi o mie de franci pentru un dumicat de pâine.

Peppino nu răspunse.

În a cincea zi se târî la uşa celulei:

— Dar dumneata nu eşti creştin? Spuse el ridicându-se în genunchi; vrei să asasinezi un om care, în faţa lui Dumnezeu, ţi-e frate?

„O, prietenii de altădată, prietenii de altădată!” murmură el.

Şi căzu cu faţa la pământ.

Apoi, ridicându-se cu deznădejde:

— Şeful! Strigă el; şeful!

— Iată-mă, spuse Vampa ivindu-se deodată; ce mai doriţi?

— Ia ultimii mei bani, bolborosi Danglars întinzând portofelul şi lasă-mă să trăiesc aci, în peştera aceasta; nu mai cer libertate, nu cer decât să trăiesc.

— Aşadar, suferiţi mult? Întrebă Vampa.

— O, da, sufăr şi sufăr îngrozitor!

— Cu toate acestea sunt oameni care au suferit mai mult decât dumneavoastră.

— Nu cred.

— Ba da; cei care au murit de foame.

Danglars se gândi la bătrânul pe care îl vedea în ceasurile de halucinaţie, prin ferestrele bietei lui odăi, gemând în pat.

Se izbi cu fruntea de pământ scoţând un geamăt.

— Da, e adevărat, unii au suferit mai mult decât mine, dar cel puţin aceia erau martiri.

— Dar te căieşti măcar? Spuse un glas sumbru şi solemn care zbârli părul pe capul lui Danglars.

Privirea lui slăbită încercă să distingă obiectele şi văzu dinapoia banditului un bărbat înfăşurat într-o manta, pierdut în umbra unui pilastru de piatră.

— De ce să mă căiesc? Îngăimă Danglars.

— De răul pe care l-ai făcut, spuse acelaşi glas.

— O, da, mă căiesc! Mă căiesc! Strigă Danglars.

Şi se izbi în piept cu pumnul său slăbit.

— Atunci te iert, spuse omul zvârlind mantaua şi înaintând un pas pentru a se aşeza în lumină.

— Contele de Monte-Cristo! Spuse Danglars mai palid de groază decât era cu o clipă înainte din cauza foamei şi a mizeriei.

— Te înşeli; nu sunt contele de Monte-Cristo.

— Dar cine eşti?

— Sunt cel pe care l-ai vândut, l-ai trădat, l-ai dezonorat; sunt cel a cărui logodnică ai prostituat-o; sunt cel peste care ai călcat pentru a te ridica până la avere; sunt cel pe al cărui părinte l-ai silit să moară de foame; sunt cel care te condamnase să mori de foame şi care totuşi te iartă pentru că are şi el nevoie să fie iertat; sunt Edmond Dantès.

Danglars nu scoase decât un strigăt şi căzu prosternat.

— Ridică-te, spuse contele; viaţa îţi este salvată; norocul acesta nu s-a întâmplat celorlalţi doi complici ai dumitale: unul e nebun, altul e mort. Păstrează cei cincizeci de mii de franci ce-i mai ai; ţi-i dăruiesc; cele cinci milioane furate spitalelor au şi fost înapoiate acestora de o mână necunoscută. Şi acum mănâncă şi bea; astă-seară eşti invitatul meu. Vampa, după ce omul acesta se va sătura, va fi liber!

Danglars rămase prosternat, în timp ce contele se depărta; când înălţă capul nu mai văzu decât o umbră care dispărea pe coridor şi în faţa căreia bandiţii se înclinau.

Aşa cum contele poruncise, Danglars fu servit de Vampa care îi trimise cel mai bun vin şi cele mai frumoase fructe din Italia şi care, după ce-l urcă în poştalion, îl lăsă pe drum, rezemat de-un copac.

Rămase acolo până la ziuă, neştiind unde este.

În zori băgă de seamă că se află lângă un pârâu: îi era sete; se târî până la el.

Când se plecă să bea, observă că părul îi devenise alb.