Capitolul XXVII Locusta

Valentine rămase singură; alte două pendule, în întârziere faţă de aceea de la Saint-Philippe du Roule, sunară miezul nopţii la intervale deosebite.

Apoi, în afară de huruitul câtorva trăsuri depărtate, totul recăzu în tăcere.

Atunci luarea-aminte a Valentinei se concentră întreagă asupra pendulei din camera ei.

Începu să numere secundele şi constată că ele băteau de două ori mai încet decât inima ei. Şi cu toate acestea încă se îndoia; inofensiva Valentine nu putea să conceapă că îi doreşte cineva moartea! De ce? În ce scop? Ce rău făcuse ea ca să poată stârni un duşman?

Nu era nici o teamă că va adormi.

O singură idee, o idee cumplită, îi ţinea mintea încordată: exista o persoană pe lume care încercase s-o asasineze şi care va încerca din nou.

Dar dacă, acum, sătulă să constate ineficacitatea otrăvii, fiinţa aceasta va recurge la pumnal, aşa cum spusese Monte-Cristo? Dacă el nu va avea timp să alerge în ajutor? Dacă nu-l va mai vedea pe Morrel?

La gândul acesta, care o acoperea totodată cu o paloare de moarte şi cu o sudoare îngheţată, Valentine stătea gata să apuce şnurul soneriei şi să cheme în ajutor.

Dar i se părea că, prin uşa bibliotecii, vede scânteind ochii contelui, ochi care apăsau pe amintirea ei şi care, când se gândea la ei, o striveau sub o ruşine aşa de mare încât se întreba dacă vreodată recunoştinţa va izbuti să şteargă efectul penibil al indiscretei prietenii a contelui.

Douăzeci de minute, douăzeci de eternităţi se scurseră astfel, apoi alte zece minute; în sfârşit pendula, înaintând cu încă o secundă, dădu o lovitură în timbrul sonor.

În momentul acela o zgârietură imperceptibilă, cu unghia, pe lemnul bibliotecii, arăta Valentinei că Monte-Cristo veghea şi că o sfătuia să vegheze.

Într-adevăr, dinspre partea opusă, adică dinspre camera lui Edouard, Valentinei i se păru că aude parchetul scârţâind; ciuli urechea, reţinându-şi respiraţia aproape înăbuşită; butonul uşii trosni şi uşa se deschise.

Valentine se săltase în cot; abia avu timp să se culce la loc în pat şi să-şi ascundă ochii sub braţ.

Apoi, tremurândă, agitată, cu inima strânsă de o spaimă de negrăit, aşteptă.

Cineva se apropie de pat şi atinse perdelele.

Valentine îşi adună toate puterile şi scoase răsuflarea aceea regulată a respiraţiei care anunţă un somn liniştit.

— Valentine! Şopti o voce.

Fata se înfioră până în adâncul inimii, dar nu răspunse.

— Valentine! Repetă aceeaşi voce.

Aceeaşi tăcere: Valentine făgăduise că nu se va trezi.

Pe urmă totul rămase în nemişcare.

Dar Valentine auzi zgomotul aproape nesimţit al unui lichid picurat în paharul pe care îl golise.

Atunci îndrăzni apărată de braţul întins să întredeschidă pleoapa.

Văzu o femeie în capot alb, care turna în pahar un lichid pregătit dinainte într-o fiolă.

În minutul acesta Valentine îşi reţinu, poate, răsuflarea sau făcu vreo mişcare, căci femeia se opri neliniştită şi se plecă deasupra patului ca să vadă mai bine dacă fata dormea într-adevăr: era doamna de Villefort.

Recunoscând-o pe mama ei vitregă, Valentine fu cuprinsă de un fior ascuţit care-i imprimă o mişcare.

Doamna de Villefort se trase îndată de-a lungul peretelui şi aici, adăpostită dinapoia perdelei patului, tăcută, atentă, spiona cea mai mică mişcare a Valentinei.

Aceasta îşi reaminti cuvintele cumplite ale lui Monte-Cristo: i se păru că vede sclipind, în mâna care nu mai ţinea fiola, un cuţit lung şi ascuţit. Atunci, apelând la toată puterea de voinţă, Valentine se strădui să închidă ochii; dar funcţiunea aceasta, cea mai uşoară a simţurilor noastre, funcţiune aşa de simplă de obicei, devenea acum aproape cu neputinţă de îndeplinit într-atât curiozitatea avidă căuta să îndepărteze pleoapa şi să atragă adevărul.

Totuşi, asigurată prin liniştea în care reîncepuse să se audă sunetul egal al respiraţiei Valentinei că aceasta dormea, doamna de Villefort întinse din nou braţul şi rămânând pe jumătate ascunsă de perdelele strânse la căpătâiul patului, goli în paharul Valentinei întregul conţinut al fiolei.

Pe urmă se retrase, fără ca zgomotul cel mai neînsemnat s-o înştiinţeze pe Valentine de plecarea ei.

Văzuse dispărând braţul: braţul fraged şi rotund al unei femei de douăzeci şi cinci de ani, tânără şi frumoasă şi care picura moartea.

Nu se poate spune prin cuvinte ce a simţit Valentine în minutul şi jumătate cât doamna de Villefort rămăsese în cameră.

Zgârietura unghiei pe bibliotecă o scoase pe fată din toropeala în care era îngropată şi care semăna cu amorţeala.

Înălţă cu greu capul.

Uşa, tot tăcută, se mişcă pentru a doua oară şi contele de Monte-Cristo reapăru.

— Ei, te mai îndoieşti? Întrebă contele.

— O, Doamne! Murmură fata.

— Ai văzut?

— Vai, da!

Valentine scoase un geamăt.

— Da, spuse ea, dar nu pot crede.

— În cazul acesta preferi să mori şi să-l faci şi pe Maximilien să moară.

— Doamne! Doamne! Repetă fata aproape rătăcită; oare să plec din casa asta, să fug?

— Valentine, mâna care te urmăreşte te va ajunge pretutindeni: cu ajutorul aurului, servitorii dumitale vor fi corupţi, iar moartea ţi se va oferi, deghizată în toate chipurile, în apa pe care o vei bea de la izvor, în fructul pe care îl vei culege din copac.

— Dar nu mi-aţi spus că măsura de precauţie a bunicului mă apără împotriva otrăvii?

— Împotriva unei otrăvi şi nu întrebuinţată în doză mare; se va schimba otrava, sau se va mări doza.

Luă paharul şi îşi muie buzele.

— Uite, ce ţi-am spus s-a întâmplat, glăsui el. Nu te mai otrăveşte cu brucină, ci cu un simplu narcotic. Recunosc gustul alcoolului în care a fost topit. Valentine, Valentine, dacă ai fi băut ceea ce doamna de Villefort ţi-a turnat în pahar, erai pierdută!

— Dumnezeule, de ce mă urmăreşte aşa? Exclamă fata.

— Cum eşti aşa de blândă, de bună, de puţin încrezătoare în rău, încât n-ai înţeles, Valentine?

— Nu, spuse fata; nu i-am făcut niciodată vreun rău.

— Dar eşti bogată, Valentine; dar ai un venit de două sute de mii de lire şi acele două sute de mii de franci le răpeşti fiului ei.

— Cum aşa? Averea mea nu îi aparţine, căci o am de la părinţi.

— Fără îndoială şi de aceea domnul şi doamna de Saint-Méran au murit; pentru că dumneata îţi moşteneai părinţii; de aceea, din ziua când te-ai făcut moştenitoarea lui, domnul Noirtier a fost condamnat; de aceea, la rândul dumitale, trebuie să mori, Valentine; pentru ca părintele dumitale să te moştenească pe dumneata şi pentru ca fratele dumitale, devenit fiu unic, să moştenească pe părintele dumitale.

— Edouard? Bietul copil; pentru el se săvârşesc toate crimele?

— A, în sfârşit pricepi?

— Doamne, numai de n-ar cădea toate acestea pe capul lui!

— Valentine, eşti un înger.

— Dar s-a renunţat la uciderea bunicului meu?

— S-a făcut reflecţia că, dacă dumneata mori, averea va reveni în mod firesc fratelui dumitale şi s-a socotit că, la urma urmei, crima fiind inutilă, era un lucru de două ori periculos să o mai săvârşească.

— Şi un astfel de plan s-a născut în mintea unei femei? O, Doamne! Doamne!

— Aminteşte-ţi de Perusa, de umbrarul hanului de poştă, de omul cu manta cafenie pe care mama dumitale vitregă îl cerceta cu privire la aqua-tofana. Ei bine, de pe atunci infernalul proiect se plămădea în mintea ei.

— Domnule, exclamă blânda copilă izbucnind în lacrimi, văd bine că, dacă e aşa, sunt condamnată la moarte.

— Nu, Valentine, nu, căci eu am prevăzut toate comploturile; nu, căci duşmanca noastră este învinsă, deoarece e ghicită; nu, vei trăi, Valentine, vei trăi ca să iubeşti şi să fii iubită, vei trăi ca să fii fericită şi să faci fericit un suflet nobil; dar, ca să trăieşti Valentine, trebuie să ai încredere în mine.

— Porunciţi-mi, domnule, ce să fac?

— Să iei orbeşte ce-ţi voi da eu.

— Dumnezeu îmi este martor, exclamă Valentine, că dacă aş fi singură, aş prefera să mă las omorâtă.

— Nu te vei destăinui nimănui, nici măcar părintelui dumitale.

— Nu-i aşa că părintele meu nu este amestecat în complotul acesta groaznic? Întrebă Valentine împreunându-şi mâinile.

— Nu şi cu toate acestea părintele dumitale, omul obişnuit cu acuzaţiile juridice, părintele dumitale bănuieşte desigur că toate aceste decese care se abat asupra casei lui nu sunt naturale. Părintele ar fi trebuit să vegheze asupra dumitale, era dator să se găsească în momentul acesta unde mă aflu eu; ar fi trebuit să golească paharul, să se ridice în contra asasinului. Spectru contra spectru, murmură el încheindu-şi fraza cu glas tare.

— Domnule, spuse Valentine, îmi voi da toată silinţa să trăiesc, deoarece există pe lume două fiinţe care ar fi gata să moară dacă eu aş muri: bunicul meu şi Maximilien.

— Voi veghea asupra lor cum am vegheat asupra dumitale.

— Bine, domnule, faceţi ce vreţi cu mine, glăsui Valentine. Apoi, în şoaptă: O, Doamne! Doamne! Ce o să se mai întâmple?

— Orice ţi s-ar întâmpla, Valentine, să nu te înspăimânţi; dacă suferi, dacă pierzi vederea, auzul, pipăitul, să nu te temi; dacă te trezeşti fără să ştii unde te afli, să nu-ţi fie teamă, chiar dacă, trezindu-te, te-ai vedea într-un cavou sepulcral sau ţintuită într-un coşciug; fă o sforţare şi spune-ţi: „În momentul acesta un prieten, un părinte, un om care îmi vrea fericirea mea şi a lui Maximilien, veghează asupra mea”.

— Vai, ce perspectivă cumplită!

— Valentine, preferi s-o denunţi pe mama dumitale vitregă?

— Aş prefera să mor de o sută de ori decât să o denunţ!

— Nu, nu vei muri şi îmi făgăduieşti că, orice ţi s-ar întâmpla, n-ai să te plângi, nu ai să pierzi speranţa?

— Mă voi gândi la Maximilien.

— Valentine, eşti fiica mea dragă; numai eu pot să te salvez şi te voi salva.

În culmea groazei, Valentine îşi împreună mâinile, (căci simţea că a venit momentul să ceară lui Dumnezeu curaj) şi se ridică să se roage, murmurând cuvinte fără şir, uitând că umerii ei albi nu aveau alt voal decât părul lung şi că inima i se vedea bătând sub dantela fină a cămăşii de noapte.

Contele puse uşurel mâna pe braţul fetei, potrivi până la gât pătura şi, cu un zâmbet părintesc, spuse:

— Copila mea, încrede-te în devotamentul meu aşa cum crezi în bunătatea lui Dumnezeu şi în iubirea lui Maximilien.

Valentine aţinti asupra lui o privire plină de recunoştinţă şi rămase supusă ca un copil.

Atunci contele scoase din buzunarul vestei cutiuţa de smarald, deschise capacul de aur şi turnă în mâna dreaptă a Valentinei o pastilă mică, rotundă ca un bob de mazăre.

Valentine o luă cu mâna cealaltă şi se uită la conte cu luare-aminte: pe trăsăturile iscusitului protector era o răsfrângere din măreţia şi puterea divină. Valentine îl întrebă din ochi.

— Da, răspunse acesta.

Valentine duse pastila la gură şi o înghiţi.

— Şi acum la revedere, copila mea, spuse el; voi încerca să dorm, căci eşti salvată.

— Duceţi-vă, glăsui Valentine; orice mi s-ar întâmpla, vă făgăduiesc că n-o să-mi fie frică.

Monte-Cristo îşi ţinu multă vreme ochii fixaţi asupra fetei care adormi încet-încet, învinsă de puterea narcoticului dat de conte.

Atunci luă paharul, îl goli pe trei sferturi în cămin ca să se creadă că Valentine a băut şi îl aşeză din nou pe masa de noapte; pe urmă, ajungând la uşa bibliotecii, mai aruncase o privire spre Valentine care adormea cu încrederea şi candoarea unui înger culcat la picioarele Domnului.