Capitolul XXVI Apariţia

Aşa cum procurorul regal declarase doamnei Danglars, Valentine nu se reîntremase încă.

Zdrobită de oboseală, ea stătea într-adevăr în pat. În camera ei şi din gura doamnei de Villefort, a aflat ea întâmplările pe care le-am povestit, adică fuga Eugeniei şi arestarea lui Andrea Cavalcanti sau, mai bine zis, a lui Benedetto, precum şi acuzaţia de asasinat adusă contra lui.

Dar Valentine era aşa de slabă încât istorisirea nu produse poate întregul efect pe care l-ar fi produs asupra ei în stare de sănătate normală.

Abia câteva idei vagi, câteva forme nelămurite, învălmăşite cu idei ciudate şi cu fantome fugare, pâlpâiau în creierul ei bolnav, sau treceau pe dinaintea ochilor; în curând totul se şterse, iar senzaţiile personale recăpătară întreaga lor putere.

În timpul zilei Valentine era încă menţinută în realitate de prezenţa lui Noirtier care cerea să fie dus la nepoata lui şi rămânea acolo învăluind-o pe Valentine în privirea lui paternă; apoi, când se înapoia de la Palatul Justiţiei, petrecea şi Villefort un ceas sau două între părinte şi copil.

La orele şase, Villefort se retrăgea în cabinet; la opt sosea domnul d'Avrigny care îi aducea doctoria de noapte, preparată pentru fată; apoi Noirtier era luat.

O supraveghetoare, aleasă de doctor, înlocuia pe toţi şi nu se retrăgea decât când, pe la orele zece sau unsprezece, Valentine adormea.

La plecare, supraveghetoarea înmâna domnului de Villefort în persoană cheile de la camera Valentinei, astfel că nu se putea intra la bolnavă decât străbătând apartamentul doamnei de Villefort şi camera micului Edouard.

Morrel venea în fiecare dimineaţă la Noirtier să se intereseze despre Valentine; dar, lucru extraordinar, Morrel părea din zi în zi mai liniştit.

În primul rând, din zi în zi, deşi în prada unei violente exaltări nervoase, Valentine se simţea mai bine; apoi nu i-a spus Monte-Cristo, atunci când a alergat năucit la el, că dacă Valentine nu moare în două ceasuri, va fi salvată?

Iar Valentine trăia încă şi de atunci se scurseseră patru zile.

Exaltarea nervoasă despre care am pomenit o urmărea pe Valentine chiar şi în somn sau, mai bine zis în starea de somnolenţă ce urma veghei: atunci, în liniştea nopţii şi a semiobscurităţii pe care o îngăduia veioza care se găsea pe cămin, arzând în învelişul ei de alabastru, vedea trecând umbrele acelea care populează camera bolnavilor şi pe care le zgâlţâie febra cu aripile ei înfiorate.

I se părea atunci că vede, când pe mama ei care o ameninţa, când pe Morrel care îi întindea braţele, când făpturi aproape străine de viaţa ei obişnuită ca, de exemplu, contele de Monte-Cristo. Până şi obiectele păreau în momentele de delir mişcătoare şi pribege; iar vedeniile durau astfel până la orele două sau trei noaptea, când un somn de plumb punea stăpânire pe fată şi ţinea până la ziuă.

În seara ce urmă dimineţii când Valentine aflase de fuga Eugéniei şi de arestarea lui Benedetto şi când, după ce se amestecară o clipă cu senzaţiile propriei sale existenţe, întâmplările acestea începură să iasă treptat-treptat din cuget. După retragerea lui Villefort, a lui d'Avrigny şi a lui Noirtier, în timp ce la Saint-Philippe du Roule sunau orele unsprezece – iar supraveghetoarea, care pusese la îndemâna bolnavei băutura preparată de doctor şi încuiase uşa, asculta înfiorată la oficiul unde se retrăsese comentariile servitorilor, reţinând în minte istoriile sumbre care de trei luni formau subiectul serilor în anticamera procurorului regal – o scenă neaşteptată se petrecea în camera aceasta, zăvorâtă cu atâta grijă.

Trecuseră cam zece minute de la plecarea supraveghetoarei.

De un ceas, în prada febrei care revenea în fiecare noapte, Valentine îşi lăsa capul, nesupus voinţei sale, să continue lucrul activ, monoton şi neînduplecat al creierului care se istoveşte, reproducând neîncetat aceleaşi gânduri sau zămislind aceleaşi imagini.

Din fitilul veiozei ţâşneau nenumărate raze, desenând ramificaţii ciudate când, deodată, în răsfrângerea ei tremurătoare, Valentinei i se păru că vede biblioteca aşezată lângă cămin, într-o firidă a peretelui, deschizându-se încetişor, fără ca balamalele să scoată cel mai mic zgomot.

Într-alt moment Valentine ar fi apucat soneria şi ar fi tras şnurul de mătase, strigând după ajutor; dar, în situaţia în care se găsea, n-o mai mira nimic. Avea conştiinţa că toate viziunile care o înconjurau erau fiicele delirului ei şi convingerea îi venise din faptul că dimineaţa nu rămânea niciodată o urmă a fantomelor nopţii, care dispăreau o dată cu sosirea zilei.

De după uşă apăru o figură omenească.

Valentine era prea familiarizată, graţie febrei, cu arătările de felul acesteia, pentru a se înfricoşa; făcu numai ochii mari, nădăjduind că-l va recunoaşte pe Morrel.

Figura continuă să înainteze spre pat, pe urmă se opri şi păru că ascultă cu profundă luare-aminte.

În momentul acela o răsfrângere a veiozei licării pe chipul vizitatorului nocturn.

— Nu e el, murmură ea.

Şi aşteptă, convinsă că visa, că, aşa cum se întâmplă în vis, omul va dispare sau se va schimba în altă fiinţă.

Dar îşi pipăi pulsul şi, simţind că el bate cu violenţă, îşi aduse aminte că mijlocul cel mai nimerit de a alunga vedeniile inoportune, era să bea: răcoarea băuturii, compusă de altminteri cu scopul de a potoli agitaţiile de care Valentine se plânse doctorului, aducea, izgonind febra, o repetare a senzaţiilor creierului; după ce o bea, suferea un moment mai puţin.

Valentine întinse deci mâna ca să-şi ia paharul de pe tava de cristal pe care se afla; dar, în timp ce scotea din aşternut braţul înfiorat, arătarea făcu încă doi paşi spre pat, cu mai multă vioiciune decât până atunci şi ajunse aşa de aproape de fată încât ea îi auzi răsuflarea şi i se păru că simte apăsarea mâinii.

De data aceasta iluzia sau, mai bine-zis, realitatea depăşea tot ce Valentine încercase până atunci; începu să se creadă trează şi vie; îşi dădu seama că era în plinătatea judecăţii şi se înfioră.

Apăsarea pe care Valentine o simţise avea ca scop să oprească braţul.

Valentine şi-l retrase încetişor.

Atunci figura, de a cărei privire nu se putea desprinde şi care de altminteri părea mai degrabă ocrotitoare decât ameninţătoare, luă paharul, se apropie de veioză şi privi băutura ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama de transparenţa şi de limpezimea ei.

Dar primul examen nu ajunse.

Omul, sau mai bine zis fantoma, căci mergea aşa de uşurel încât covorul înăbuşea zgomotul paşilor săi, umplu o linguriţă cu băutura din pahar şi o înghiţi. Valentine urmărea scena cu un sentiment profund de buimăcire.

Îşi închipuia că priveliştea e pe punctul să dispară pentru a face loc altui tablou; dar, în loc să se evaporeze ca o umbră, omul se apropie de ea şi, întinzând Valentinei paharul, spuse cu o voce plină de emoţie:

— Acum, bea…!

Valentine tresări.

Pentru prima oară una din vedeniile ei îi vorbea cu timbrul acesta viu.

Deschise gura să scoată un strigăt.

Omul duse un deget la buze.

— Domnul conte de Monte-Cristo! Murmură ea.

După înfricoşarea care se zugrăvi în ochii fetei, după tremurătura mâinilor, după gestul grăbit pe care îl făcu pentru a se ghemui sub pături, se putea recunoaşte ultima luptă a îndoielii împotriva convingerii; cu toate acestea prezenţa lui Monte-Cristo la ea, la o astfel de oră, intrarea lui misterioasă, fantastică, inexplicabilă, printr-un perete, păreau imposibilităţi pentru mintea zdruncinată a Valentinei.

— Nu striga, nu te speria, spuse contele; nu avea nici măcar fulgerarea unei bănuieli sau umbra unei nelinişti; omul pe care îl vezi în faţa dumitale (căci de data aceasta ai dreptate, Valentine, nu este o iluzie), omul pe care îl vezi în faţa dumitale e cel mai afectuos părinte şi cel mai respectuos prieten pe care ai putea să-l visezi.

Valentine nu găsi ce să răspundă: îi era atât de frică de glasul care îi dezvăluia prezenţa reală a celui ce-i vorbea, încât se temea să-i asocieze şi glasul său; dar privirea ei înfricoşată vroia să spună: „Dacă ai intenţii curate, pentru ce eşti aci?”

Cu minunatu-i spirit de pătrundere, contele înţelese ce se petrecea în inima fetei.

— Ascultă-mă, spuse el, sau, mai bine zis, priveşte-mă: uită-te la ochii mei înroşiţi şi la chipul meu mai palid decât de obicei; de patru nopţi n-am închis ochii o clipă; de patru nopţi veghez asupra dumitale, te ocrotesc, te păstrez pentru prietenul nostru Maximilien.

Un val de sânge zglobiu urcă repede în obrajii bolnavei; căci numele rostit de conte alunga restul de neîncredere pe care i-l inspirase.

— Maximilien? Repetă Valentine, într-atât de plăcut îi era să pronunţe numele acesta: Maximilien? V-a mărturisit totul?

— Totul. Mi-a spus că viaţa dumitale e viaţa lui şi i-am făgăduit că vei trăi.

— I-aţi făgăduit că voi trăi?

— Da.

— Într-adevăr, domnule, aţi vorbit despre vigilenţă şi protecţie. Sunteţi medic?

— Da şi cel mai bun pe care ţi-l poate trimite cerul în momentul acesta, crede-mă.

— Spuneţi că aţi vegheat? Întrebă Valentine îngrijorată. Unde? Nu v-am văzut.

Contele întinse mâna în direcţia bibliotecii.

— Eram ascuns dinapoia acestei uşi, spuse el, iar uşa răspunde în casa vecină pe care am închiriat-o.

Cu o mişcare de mândrie pudică, Valentine îşi abătu ochii şi spuse cu o înfricoşare suverană:

— Domnule, ceea ce aţi făcut dumneavoastră e de o demenţă fără asemănare, iar ocrotirea pe care mi-aţi acordat-o seamănă mult cu o insultă.

— Valentine, glăsui el, iată singurele lucruri pe care le-am văzut în timpul lungilor vegheri: ce oameni veneau la dumneata, ce alimente ţi se preparau, ce băuturi ţi s-au servit; apoi, când băuturile mi se păreau periculoase, intram cum am intrat acum, goleam paharul şi înlocuiam otrava cu o băutură binefăcătoare care, în locul morţii ce ţi se pregătea, făcea viaţa să circule în vinele dumitale.

— Otravă? Moarte? Exclamă Valentine crezându-se din nou sub stăpânirea unei halucinaţii înfrigurate; ce tot spuneţi, domnule?

— Sst! Copila mea, glăsui Monte-Cristo ducând din nou degetul la buze; da, am spus otravă; da, am spus moarte şi repet cuvântul; dar, mai întâi, bea de aici. Contele scoase din buzunar un flacon cu o băutură roşie din care turnă câteva picături în pahar. Iar după ce vei fi băut, să nu mai iei toată noaptea nimic.

Valentine întinse mâna; dar abia atinse paharul şi o trase cu spaimă.

Monte-Cristo luă paharul, bău jumătate din el şi îl înfăţişă Valentinei care înghiţi, zâmbind, restul.

— O, da! Spuse ea; recunosc gustul băuturilor mele nocturne, apa care îmi răcorea puţin pieptul şi îmi liniştea puţin creierul. Vă mulţumesc, domnule, vă, mulţumesc.

— Iată cum ai trăit patru nopţi, Valentine, glăsui contele. Dar cum trăiam eu? O, ce ore crude m-ai silit să trăiesc! O, chinurile groaznice pe care m-ai făcut să le sufăr când vedeam turnându-se în paharul dumitale otrava ucigătoare, când tremuram de teamă să nu bei mai înainte ca eu s-o pot arunca în cămin.

— Domnule, reluă Valentine în culmea groazei, spuneţi că aţi trecut prin chinuri nenumărate văzând cum se turna în paharul meu otrava ucigătoare? Dar dacă aţi văzut turnându-se otrava în pahar, aţi văzut, desigur şi cine o turna.

— Da.

Valentine se ridică în capul oaselor şi, potrivindu-şi peste pieptul mai palid decât zăpada cămaşa brodată, udă încă de sudoarea rece a delirului care începea să se amestece cu sudoarea şi mai rece a spaimei, repetă:

— Aţi văzut?

— Da, rosti contele pentru a doua oară.

— Cele ce îmi spuneţi sunt oribile, domnule, deoarece vreţi să mă faceţi să cred în ceva infernal. Cum, în casa tatălui meu? Cum, în camera mea, pe patul meu de suferinţă, continuă să mă asasineze? Plecaţi, domnule, îmi puneţi conştiinţa la încercare, pângăriţi bunătatea divină, este cu neputinţă, nu se poate.

— Eşti oare cea dintâi pe care mâna aceasta o loveşte, Valentine? N-ai văzut căzând în jurul dumitale pe domnul de Saint-Méran, pe doamna de Saint-Méran, pe Barrois? Nu l-ai fi văzut căzând pe domnul Noirtier, dacă tratamentul pe care îl urmează de aproape trei ani nu îl ocrotea, combătând otrava prin deprinderea cu otravă?

— O, Doamne! Spuse Valentine; de aceea, de aproape o lună bunul meu bunic îmi cere să împart băuturile cu el?

— Iar băuturile acestea, exclamă Monte-Cristo, au un gust amar ca de coajă de portocală, pe jumătate uscată, nu e aşa?

— Da, Doamne, da!

— Îmi explic totul, glăsui Monte-Cristo; ştie şi el că în casa aceasta se otrăveşte şi ştie poate şi cine otrăveşte. Te-a întărit pe dumneata, copila lui dragă, împotriva substanţei ucigătoare. Iată cum se face că trăieşti încă, lucru pe care nu mi-l explicam după ce, acum patru zile, ai fost otrăvită cu o otravă care de obicei nu iartă.

— Dar cine-i asasinul, ucigaşul?

— La rândul meu te voi întreba: n-ai văzut niciodată pe cineva intrând noaptea în camera dumitale?

— Ba da. Mi s-a părut de multe ori că văd trecând nişte umbre, apropiindu-se, depărtându-se, dispărând; dar credeam că ele sunt vedenii ale febrei mele şi chiar adineauri, când ai intrat dumneata, mi s-a părut multă vreme sau că am delir, sau că visez.

— Aşadar, nu cunoşti persoana care vrea să-ţi răpună viaţa?

— Nu, spuse Valentine; de ce mi-ar dori cineva moartea?

— În cazul acesta ai s-o cunoşti, glăsui Monte-Cristo ciulind urechea.

— Cum? Întrebă Valentine privind cu groază în jurul ei.

— Pentru că astă-seară nu mai ai nici febră, nici delir, pentru că astăseară eşti trează, pentru că bate miezul nopţii şi pentru că aceasta e ora asasinilor.

— Doamne! Doamne! Exclamă Valentine ştergându-şi cu mâna sudoarea care-i îmbrobona fruntea.

Într-adevăr, bătea miezul nopţii pe îndelete şi trist; fiecare lovitură a ciocanului de bronz părea că izbeşte în inima fetei.

— Valentine, continuă contele, adună-ţi toate forţele, stăpâneşte-ţi inima în piept, opreşte-ţi glasul în gâtlej, prefă-te că dormi şi vei vedea, vei vedea!

Valentine apucă mâna contelui.

— Mi se pare că aud zgomot, spuse ea; depărtaţi-vă.

— Adio, sau, mai bine zis la revedere, răspunse contele.

Apoi, cu un zâmbet aşa de trist şi de patern încât inima fetei fu pătrunsă de recunoştinţă, el ajunse în vârful picioarelor la uşa bibliotecii.

Dar întorcându-se mai înainte de a închide uşa:

— Nici un gest, spuse el, nici o vorbă; să te creadă adormită! Altminteri s-ar putea să te ucidă mai înainte ca eu să am timp să-ţi vin în ajutor.

Şi, după sfatul acesta înfricoşător, contele dispăru dinapoia uşii care se închise tăcută în urma lui.