Capitolul IV Ni se scrie din Ianina
Franz ieşise din camera lui Noirtier aşa de buimăcit şi clătinându-se aşa de tare încât Valentinei i se făcuse milă de el.
Villefort, care nu articulase decât câteva cuvinte fără şir şi care se refugiase în cabinetul său, primi peste două ceasuri următoarea scrisoare: „După cele ce a destăinuit azi-dimineaţă domnul Noirtier de Villefort, nu se poate concepe că este cu putinţă o alianţă între familia sa şi aceea a domnului Franz d'Épinay. Domnul Franz d'Épinay se îngrozeşte la gândul că domnul de Villefort, care părea să cunoască evenimentele povestite azi-dimineaţă, nu l-a înştiinţat din timp”.
Oricine l-ar fi văzut în momentul acesta pe magistrat, încovoiat sub lovitură, nu şi-ar fi închipuit că el o prevedea; într-adevăr nu se gândise niciodată că părintele său va împinge sinceritatea sau, mai bine zise, asprimea până la a povesti o astfel de întâmplare. E drept că niciodată domnul Noirtier, dispreţuind îndeobşte opinia fiului său, nu se sinchisise să lămurească faptul în ochii lui Villefort, încât acesta socotise totdeauna că generalul Quesnel sau baronul d'Épinay – numiţi-l cum veţi vrea, cu numele pe care şi-l făcuse sau cu numele care i se dăduse – a murit asasinat, iar nu ucis loial într-un duel.
Scrisoarea, aşa de severă a unui tânăr atât de respectuos până atunci, era ucigătoare pentru orgoliul unui om ca Villefort.
Abia venise în cabinet şi nevastă-sa intră.
Ieşirea lui Franz, chemat de domnul Noirtier, îi uimise într-atât pe toţi, încât situaţia doamnei de Villefort, rămasă cu notarul şi cu martorii, deveni dintr-un moment într-altul tot mai stânjenitoare. Atunci doamna de Villefort şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit, anunţând că se duce să afle noutăţi.
Domnul de Villefort se mărgini să-i spună că, în urma unei explicaţii între el, domnul Noirtier şi domnul d'Épinay, căsătoria Valentinei cu Franz este ruptă.
Era greu să se comunice aceasta persoanelor care aşteptau, de aceea doamna de Villefort, revenind, spuse doar că, întrucât domnul Noirtier a avut la începutul discuţiei un atac de apoplexie, semnarea contractului era în mod firesc amânată pentru câteva zile.
Vestea sosea în chip aşa de ciudat, după alte două nenorociri de acelaşi fel, încât ascultătorii se priviră miraţi şi se retraseră fără a spune un cuvânt.
În vremea asta, fericită şi totodată înspăimântată, după ce-l îmbrăţişase pe firavul bătrân, care sfărâmase astfel cu o singură lovitură un lanţ, Valentine a cerut voie să se retragă la ea pentru a-şi veni în fire, iar Noirtier i-a acceptat dorinţa.
Dar, în loc să se retragă la ea, Valentine porni pe coridor şi, ieşind prin uşa cea mică, se năpusti în grădină. În mijlocul întâmplărilor care se grămădiseră unele peste altele, o spaimă înăbuşită îi încleştase inima.
Se aştepta dintr-un moment într-altul să-l vadă pe Morrel arătându-se, palid şi ameninţător ca Ravenswood la nunta Luciei de Lammermoor.
Într-adevăr, era timpul ca ea să vină la grilaj. Maximilien, care bănuise cele ce se vor întâmpla când l-a văzut pe Franz plecând din cimitir cu domnul de Villefort, l-a urmărit; apoi, după ce-l văzuse intrând, l-a văzut ieşind şi înapoindu-se cu Albert şi cu Château-Renaud. Pentru el nu mai încăpea îndoială. Se refugiase atunci în curtea sa, pregătit pentru orice eveniment şi având certitudinea că, la primul moment de libertate pe care va putea să-l prindă, Valentine va alerga la el.
Nu se înşelase, ochii lui lipiţi de scânduri o văzură într-adevăr pe fata care, fără să mai ia vreuna din precauţiunile de rigoare, alerga la poartă. De la prima ochire Maximilien se linişti, de la primul cuvânt rostit de ea zvâcni plin de bucurie.
— Suntem salvaţi! Spuse Valentine.
— Salvaţi? Repetă Morrel neputându-şi închipui o fericire aşa de mare, dar de cine suntem salvaţi?
— De bunicul meu. O, să-l iubeşti din toată inima, Morrel!
Morrel jură că îl va iubi pe bătrân din tot sufletul şi nu-i venea greu să facă jurământul, căci în momentul acesta nu se mulţumea să-l iubească aşa cum ai iubi un prieten sau un părinte, ci îl adora ca pe un zeu.
— Dar cum s-a întâmplat, întrebă Morrel, ce mijloc ciudat a folosit?
Valentine deschise gura să povestească totul, dar se gândi că la mijloc era un secret cumplit, care nu aparţinea numai bunicului.
— Mai târziu îţi voi povesti totul, spuse ea.
— Dar când?
— Când voi fi soţia ta…
Conversaţia era, astfel, amânată pentru un moment, până când Morrel va putea să înţeleagă totul: de aceea el gândi că se cuvenea să se mulţumească cu ceea ce ştia şi că atâta ajungea pentru o zi. Nu consimţi totuşi să se retragă decât cu făgăduiala că va putea s-o vadă pe Valentine în seara următoare.
Valentine făgădui. Totul se schimbase în ochii ei şi, desigur, îi era mai puţin greu să creadă acum că se va mărita cu Maximilien decât crezuse cu un ceas înainte că nu se va mărita cu Franz.
În vremea asta doamna de Villefort urcase la Noirtier.
Noirtier o privi cu ochii aceia posomorâţi, severi, cu care o primea de obicei.
— Domnule, îi spuse ea, n-am nevoie să vă comunic că e ruptă căsătoria Valentinei deoarece ruptura a avut loc aici.
Noirtier rămase neclintit.
— Dar, continuă doamna de Villefort, ceea ce nu ştiţi, domnule, e că eu m-am împotrivit totdeauna acestei căsătorii, care se făcea fără de voia mea.
Noirtier o privi pe nora sa cu ochi care aşteaptă o explicaţie.
— Iar acum, când căsătoria pe care nu o puteaţi suferi este zădărnicită, vin să fac pe lângă dumneavoastră o intervenţie pe care nici domnul de Villefort, nici Valentine nu o pot face.
Ochii lui Noirtier întrebară despre ce anume intervenţie era vorba.
— Vin să vă rog, domnule, continua doamna de Villefort, ca singura care am dreptul, căci sunt singura căreia nu îi va reveni nimic; vin să vă rog să daţi, nu iubirea dumneavoastră – a avut-o întotdeauna – ci averea dumneavoastră nepoatei.
Ochii lui Noirtier rămaseră o clipă nesiguri: căuta, evident, motivele intervenţiei şi nu le putea găsi.
— Pot nădăjdui, domnule, spuse doamna de Villefort că intenţiile dumneavoastră erau de acord cu rugămintea pe care am venit să v-o fac?
— Da, făcu Noirtier.
— În cazul acesta, domnule, glăsui doamna de Villefort mă retrag totodată recunoscătoare şi fericită.
Şi, salutând pe domnul Noirtier, se retrase.
Într-adevăr, chiar a doua zi Noirtier ceru să fie chemat notarul. Primul testament fu rupt şi fu făcut unul nou prin care lăsa Valentinei toată averea, cu condiţia ca ea să nu fie despărţită de el.
Câteva persoane din societate calculară atunci că domnişoara de Villefort, moştenitoarea marchizului şi a marchizei de Saint-Méran, reintrată în graţia bunicului, va avea într-o zi un venit de aproape trei sute de mii de lire.
În timp ce în familia Villefort căsătoria se zădărnicea, domnul conte de Morcerf primise vizita lui Monte-Cristo, iar ca să-şi arate consideraţia pentru Danglars îşi pusese uniforma de locotenent-general pe care o împodobise cu toate crucile şi dădu ordin să fie înhămaţi cei mai buni cai. Gătit astfel, se duse în strada Chaussée-d'Antin şi se anunţă lui Danglars, care îşi încheia socotelile de sfârşit de lună.
Văzând înfăţişarea vechiului său prieten, Danglars luă un aer măreţ şi se înfipse în jilţ.
Atât de solemn de obicei, Morcerf împrumutase, dimpotrivă, un aer zâmbitor şi amabil; în consecinţă, aproape sigur că introducerea sa se va bucura de o bună primire, nu făcu nici o diplomaţie, ci spuse mergând direct la ţintă:
— Baroane, iată-mă. De multă vreme tot dăm târcoale în jurul cuvintelor noastre de altădată…
Morcerf se aştepta, rostind cuvintele acestea, să vadă figura bancherului luminându-se, căci punea posomorârea lui pe seama tăcerii; dar, dimpotrivă, lucru aproape de necrezut, figura lui Danglars deveni mai indiferentă şi mai rece.
De aceea Morcerf se oprise la jumătatea frazei.
— Ce cuvinte, domnule conte? Întrebă bancherul ca şi cum căuta zadarnic, în minte, explicaţia vorbelor generalului.
— O, spuse contele, eşti formalist, scumpe domn şi îmi reaminteşti că ceremonialul trebuie să se facă după toate ritualurile. Foarte bine. Iartă-mă; deoarece nu am decât un fiu şi deoarece mă gândesc pentru prima oară să-l însor, sunt încă stângaci: prin urmare mă execut.
Şi, cu un zâmbet forţat, Morcerf se ridică, făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Danglars şi îi spuse:
— Domnule baron, am onoarea să cer mâna domnişoarei Danglars, fiica dumneavoastră, pentru fiul meu, vicontele Albert de Morcerf.
Dar, în loc să primească aceste cuvinte cu aprobarea la care Morcerf era îndreptăţit să nădăjduiască, Danglars îşi încruntă sprâncenele şi, fără să-l poftească pe conte, care rămăsese în picioare, să ia loc, îi spuse:
— Domnule conte, înainte de a vă răspunde aş avea nevoie să reflectez.
— Să reflectaţi? Întrebă Morcerf tot mai uimit, n-aţi avut vreme să reflectaţi de aproape opt ani de când vorbim despre căsătoria aceasta?
— Domnule conte, spuse Danglars, se întâmplă în fiecare zi lucruri care ne silesc să revenim asupra reflecţiilor noastre.
— Cum adică? Întrebă Morcerf, nu te mai înţeleg, baroane.
— Vreau să spun domnule că, în ultimele cincisprezece zile, împrejurări noi…
— Dă-mi voie, glăsui Morcerf, jucăm o comedie, sau nu?
— Ce-i aia comedie?
— Da, să ne explicăm categoric.
— Nici eu nu vreau altceva.
— L-ai văzut pe domnul de Monte-Cristo?
— L-am văzut foarte des, glăsui Danglars, e unul dintre prietenii mei.
— Ei bine, când l-ai văzut în ultimul timp, i-ai spus că eu păream uituc, nehotărât în legătură cu căsătoria.
— Adevărat.
— Ei bine, iată-mă. Precum vezi, nu sunt nici uituc, nici nehotărât, deoarece vin să te oblig să-ţi ţii făgăduiala.
Danglars nu răspunse.
— Ţi-ai schimbat aşa de repede părerea, adăugă Morcerf, ori ai provocat cererea mea doar pentru plăcerea de a mă umili?
Danglars înţelese că dacă discuţia va continua pe tonul de până atunci, lucrurile s-ar putea schimba în rău pentru el.
— Domnule conte, sunteţi de bună seamă, cu drept cuvânt, surprins de rezerva mea, înţeleg, de aceea vă rog să credeţi că eu, cel dintâi, sunt mâhnit, credeţi-mă, că ea îmi este impusă de împrejurări grave.
— Astea-s vorbe în vânt, scumpe domn şi cu care s-ar putea mulţumi primul venit, spuse contele, dar contele de Morcerf nu e primul venit şi când un om ca el vine la alt om să-i aducă aminte de cuvântul dat, iar omul acesta nu îşi ţine cuvântul, are dreptul să pretindă a i se da măcar o justificare întemeiată.
Danglars era laş, dar nu vroia să pară: fu jignit de tonul lui Morcerf.
— De aceea justificarea întemeiată nu îmi lipseşte, replică el.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Că am justificarea aceasta, dar că îmi vine greu s-o arăt.
— Înţelegeţi totuşi, spuse Morcerf, că nu mă mulţumesc cu reticenţele dumneavoastră. În orice caz, un lucru îmi pare limpede: acela că refuzaţi rudenia cu mine.
— Nu, domnule, glăsui Danglars, amân doar hotărârea.
— Nu aveţi totuşi pretenţia, presupun, de a crede că accept capriciile d-voastră până la a aştepta în linişte şi cu umilinţă revenirea bunei dispoziţii.
— În cazul acesta, domnule conte, dacă nu puteţi aştepta, e preferabil să considerăm proiectele noastre ca neavenite.
Contele îşi muşcă buzele până la sânge. Ca să nu izbucnească, aşa cum superbul şi iritabilul său caracter îl îndemna, înţelegând că în împrejurarea de faţă s-ar pune într-o situaţie ridicolă, pornise spre uşa salonului. Dar, deodată, îşi luă seama şi reveni.
Pe fruntea lui trecuse un nor, lăsând în locul orgoliului ofensat urma unei nelinişti vagi.
— Dragă Danglars, spuse el, ne cunoaştem de multă vreme şi deci se cuvine să avem anumite menajamente unul pentru celălalt. Îmi eşti dator o explicaţie, cel puţin aceea de a şti cărei nenorocite întâmplări datorează fiul meu pierderea bunelor dumitale intenţii faţă de el.
— N-am nimic personal cu vicontele, iată tot ce îţi pot spune, domnule, răspunse Danglars care devenea iarăşi impertinent văzând că Morcerf se îmblânzea.
— Dar cu cine? Întrebă cu voce alterată Morcerf, a cărui frunte deveni palidă.
Danglars, căruia nu-i scăpa nimic, fixă asupra lui o privire mai sigură decât de obicei.
— Mulţumeşte-mi că nu-ţi explic mai mult, spuse el.
Un tremur nervos, care se datora fără îndoială unei mânii reţinute, îl zgâlţâia pe Morcerf.
— Am dreptul, răspunse el cu o sforţare violentă, am de gând să pretind o explicaţie; ai ceva împotriva doamnei de Morcerf? Nu este de ajuns averea mea? E vorba de opiniile mele care fiind contrarii celor ale dumitale…
— Nimic din toate astea, domnule, spuse Danglars; n-aş avea nici o scuză, deoarece m-am angajat cunoscându-le. Nu, nu mai căuta, sunt ruşinat că te oblig să-ţi faci acest examen de conştiinţă, crede-mă, să ne oprim aci. Să luăm termenul mijlociu care nu e nici ruptură, nici angajament. În definitiv nu văd graba. Fiica mea are şaptesprezece ani, fiul dumitale douăzeci şi unu. Cât va ţine popasul nostru timpul va merge singur, va lămuri evenimentele, lucrurile care par întunecate în ajun sunt uneori prea limpezi a doua zi; tot aşa, câteodată, cad într-o zi cele mai crude calomnii.
— Ai spus calomnii, domnule? Exclamă Morcerf îngălbenindu-se. Sunt calomniat?
— Domnule conte, îţi spun că nu ne explicăm.
— Aşadar, domnule, sunt obligat să sufăr cu linişte refuzul dumitale?
— Care e cu deosebire penibil pentru mine, domnule. Da, mai penibil pentru mine decât pentru dumneata, căci contam pe onoarea înrudirii cu dumneata şi o căsătorie zădărnicită pricinuieşte totdeauna mai mult rău logodnicei decât logodnicului.
— Bine, domnule, să nu mai vorbim, spuse Morcerf. Şi, mototolindu-şi mănuşile cu furie, ieşi din apartament.
Danglars constată că nici un moment Morcerf nu a cutezat să întrebe dacă din cauza lui, a lui Morcerf, îşi retrăgea Danglars cuvântul.
Seara el avu o lungă discuţie cu mai mulţi prieteni, iar domnul Cavalcanti, care rămase tot timpul în salonul femeilor, ieşi cel din urmă din casa bancherului.
A doua zi, când se trezi, Danglars ceru ziarele; îi fură aduse numaidecât: dădu Ia o parte trei sau patru şi luă Imparţialul.
La acesta era Beauchamp redactor-şef.
Rupse repede banderola, îl deschise cu precipitare nervoasă, trecu dispreţuitor peste primul articol şi, ajungând la fapte diverse, se opri cu zâmbetu-i răutăcios asupra unei note care începea cu cuvintele: Ni se scrie din Ianina.
— Bun, spuse el după ce îl citi, iată un articolaş asupra colonelului Fernand care, după toate probabilităţile, mă va scuti să dau domnului conte de Morcerf explicaţii.
În momentul acela, adică la nouă dimineaţa, Albert de Morcerf, îmbrăcat în negru, încheiat cu grijă, cu mersul agitat şi cu vorba răspicată, se înfăţişa la casa din Champs-Elysées.
— Domnul conte a ieşit acum vreo jumătate de ceas, spuse portarul.
— L-a luat şi pe Baptistin? Întrebă Morcerf.
— Nu, domnule viconte.
— Cheamă-l pe Baptistin, vreau să-i vorbesc.
Portarul se duse după valet, şi, în clipa următoare, veni cu el.
— Prietene, îţi cer iertare pentru indiscreţia mea, spuse Albert, dar am vrut să te întreb dacă într-adevăr stăpânul dumitale a ieşit.
— Da, domnule, spuse Baptistin.
— Chiar pentru mine?
— Ştiu cât de bucuros este stăpânul meu să primească pe domnul şi m-aş păzi să-l confund pe domnul cu ceilalţi.
— Ai dreptate, căci trebuie să-i vorbesc într-o chestiune serioasă. Crezi că se va înapoia târziu?
— Nu, căci a comandat dejunul pentru orele zece.
— Bine, voi face o plimbare pe Champs-Elysées şi la zece voi fi aici. Dacă domnul conte soseşte înaintea mea, spune-i că îl rog să aştepte.
— Domnul poate fi sigur că n-am să uit.
Albert lăsă la poarta contelui trăsurica de piaţă pe care o luase şi plecă la plimbare pe jos.
Trecând prin dreptul Aleei Văduvelor, i se păru că recunoaşte caii contelui staţionând la poarta tirului lui Gosset; se apropie şi, după ce recunoscu caii, îl recunoscu şi pe vizitiu.
— Domnul conte este la tir? Îl întrebă Morcerf.
— Da, domnule, răspunse vizitiul.
Într-adevăr, răsunară câteva împuşcături în timpul cât Morcerf se afla în împrejurimile tirului.
Intră.
În grădiniţă stătea servitorul.
— Iertaţi-mă, spuse acesta, dar domnul viconte e rugat să aştepte o clipă.
— De ce, Philippe? Întrebă Albert care, fiind un client al tirului, se mira de obstacolul acesta neînţeles.
— Pentru că persoana care se exersează în momentul de faţă închiriază tirul numai pentru ea şi nu trage niciodată faţă de alţii.
— Nici faţă de dumneata, Philippe?
— Precum vedeţi, domnule, stau la uşa gheretei mele.
— Şi cine îi încarcă pistoalele?
— Servitorul lui.
— Un nubian?
— Un negru.
— El e.
— Îl cunoaşteţi pe senior?
— Pentru el am venit, mi-e prieten.
— Atunci se schimbă lucrul. Mă duc să-i dau de veste.
Şi împins de propria-i curiozitate, Philippe intră în şopronul de scânduri. În clipa următoare, Monte-Cristo apăru în prag.
— Iertaţi-mă că vă urmăresc până aici, dragă conte, spuse Albert, vă spun însă din capul locului că nu oamenii dumneavoastră sunt de vină şi că singurul indiscret sunt eu însumi. M-am înfăţişat la dumneavoastră; mi s-a spus că aţi plecat la plimbare, dar că vă veţi înapoia la zece pentru dejun. M-am plimbat şi eu, aşteptând să se facă orele zece şi plimbându-mă, am zărit caii şi trăsura dumneavoastră.
— Cuvintele dumitale îmi dau speranţa că vii să dejunezi cu mine.
— Nu, mulţumesc, nu e vorba de dejun la ora aceasta; poate că vom dejuna mai târziu, dar într-o societate neplăcută.
— Ce naiba tot îmi spui?
— Dragul meu, mă bat astăzi.
— Dumneata? Şi de ce?
— Aşa, ca să mă bat.
— Da, înţeleg, dar din ce cauză? Oamenii se bat pentru tot soiul de lucruri.
— Pentru onoare.
— A, este serios!
— Aşa de serios încât vin să vă rog să-mi faceţi un serviciu.
— Ce serviciu?
— Acela de a fi martorul meu.
— În cazul acesta lucrul devine grav, să nu mai vorbim nimic aci şi să ne întoarcem la mine. Ali, dă-mi apă.
Contele îşi sumese mânecile şi trecu în micul vestibul ce precedă tragerile şi unde trăgătorii se spală de obicei pe mâini.
— Poftiţi, domnule viconte, şopti Philippe, veţi vedea ceva nostim.
Morcerf intră. În loc de semne erau lipite cărţi de joc pe placă.
Lui Morcerf i se păru de departe că jocul era complet, adică de la as până la zece.
— Ah, jucaţi pichet? Întrebă Albert.
— Nu, spuse contele, mă pregăteam să compun un joc de cărţi.
— Cum adică?
— Da, ceea ce vezi dumneata sunt cărţi de aşi şi doi; gloanţele mele au făcut însă dintr-însele cărţi de trei, cinci, şapte, opt, nouă şi zece.
Albert se apropie.
Într-adevăr, gloanţele înlocuiseră, cu linii perfect exacte şi cu distanţe perfect egale, semnele absente, găurind cartonul acolo unde el ar fi trebuit să fie colorat. Îndreptându-se spre placă, Morcerf culese şi două sau trei rândunele care făcuseră imprudenţa de a trece în bătaia pistolului şi pe care contele le doborâse.
— Drace! Exclamă Morcerf.
— Ce vrei, dragă viconte? Glăsui Monte-Cristo ştergându-şi mâinile cu prosopul adus de Ali, e nevoie să-mi umplu clipele de trândăvie; dar vino, te aştept.
Urcară amândoi în cupeul lui Monte-Cristo şi peste câteva clipe ajunseră la poarta cu No.30.
Monte-Cristo îl conduse pe Morcerf în cabinet şi îi arătă un scaun. Se aşezară.
— Acum să vorbim în linişte, spuse contele.
— Precum vedeţi, sunt perfect liniştit.
— Cu cine vrei să te baţi?
— Cu Beauchamp.
— Cu un prieten?
— Totdeauna cu prietenii ne batem.
— Dar e nevoie de un motiv.
— Am unul.
— Ce ţi-a făcut?
— Motivul există într-un ziar de aseară… Însă, poftim, citiţi.
Albert întinse lui Monte-Cristo o gazetă unde acesta citi următoarele:
„Ni se scrie din Ianina:
Un fapt necunoscut până acum sau, cel puţin, inedit, ni se aduce la cunoştinţă: castelele care apărau oraşul au fost predate turcilor de un ofiţer francez în care vizirul Ali-Tebelin îşi pusese toată încrederea şi pe care îl chema Fernand”.
— Ei, ce vezi în asta ceva care să te supere? Întrebă Monte-Cristo.
— Cum ce văd?
— Da. Ce-ţi pasă dumitale că un ofiţer cu numele Fernand a predat castelele din Ianina?
— Îmi pasă, deoarece tatăl meu, contele de Morcerf, se numeşte Fernand.
— Şi tatăl dumitale îl servea pe Ali-Paşa.
— Lupta adică pentru independenţa grecilor, aci e calomnia.
— O, dragă viconte, să vorbim cu judecată!
— Nici eu nu vreau mai mult.
— Spune-mi, te rog: cine dracu ştie în Franţa că ofiţerul Fernand e una şi aceeaşi persoană cu contele de Morcerf şi cine se ocupă acum de Ianina, care a fost cucerită, îmi pare, la 1822 sau 1823?
— Tocmai aci e perfidia: timpul a fost lăsat să treacă şi apoi se revine astăzi asupra unor evenimente uitate, pentru a stârni un scandal care poate să întunece o situaţie înaltă. Ei bine, eu, moştenitorul numelui părintelui meu, nu vreau ca asupra acestui nume să plutească umbra unei îndoieli. Îi voi trimite lui Beauchamp, al cărui ziar a publicat nota, doi martori şi el va retracta.
— Beauchamp nu va retracta nimic.
— Atunci ne vom bate.
— Nu, nu vă veţi bate căci îţi va răspunde că erau, poate, în armata greacă, cincizeci de ofiţeri cu numele de Fernand.
— Ne vom bate în ciuda acestui răspuns. Vreau să dispară orice bănuială… Tatăl meu, un soldat aşa de nobil, cu o carieră aşa de ilustră…
— Sau el va publica: „Suntem îndreptăţiţi să credem că acest Fernand nu are nimic comun cu domnul conte de Morcerf al cărui nume de botez e tot Fernand”.
— Am nevoie de o retractare completă, nu mă voi mulţumi cu aceasta.
— Şi îi vei trimite martori?
— Da.
— Faci rău.
— Aceasta înseamnă că-mi refuzaţi serviciul pe care veneam să vi-l cer.
— O, dumneata cunoşti teoria mea în privinţa duelului, ţi-am făcut profesia mea de credinţă la Roma, îţi aminteşti?
— Cu toate acestea, dragă conte, v-am găsit adineauri în exerciţiul unei îndeletniciri care nu se prea armonizează cu teoria.
— Pentru că, scumpe prieten, înţelegi, omul nu trebuie să fie exclusivist. Când trăim printre nebuni e nevoie să învăţăm a fi nebuni. Dintr-un moment într-altul vreun trăsnit, care nu va avea motive mai îndreptăţite să-mi caute gâlceavă decât ai dumneata să cauţi gâlceavă lui Beauchamp, va veni la mine pentru cine ştie ce nerozie, sau îmi va trimite martori, sau mă va insulta într-un loc public: ei bine, pe smintitul acesta va trebui să-l ucid.
— Admiteţi deci că vă veţi bate?
— Bineînţeles!
— Atunci de ce vreţi ca eu să nu mă bat?
— Nu spun că nu trebuie să te baţi, spun numai că un duel este un lucru grav, asupra căruia trebuie să meditezi.
— El a meditat insultându-mi părintele?
— Dacă n-a meditat şi îţi mărturiseşte aceasta, nu trebuie să-i porţi pică.
— O, dragă conte, sunteţi prea indulgent!
— Şi dumneata prea riguros. Uite, presupun… Ascultă bine, presupun… N-ai să te superi de cele ce-ţi voi spune?
— Ascult.
— Presupun că faptul relatat este adevărat…
— Un fiu nu trebuie să admită o atare supoziţie cu privire la onoarea părintelui său.
— Ei, Doamne, trăim într-o vreme când se admit atâtea…
— Acesta este viciul epocii.
— Ai pretenţia s-o reformezi?
— Da, întrucât mă priveşte.
— O, ce categoric eşti, dragul meu!
— Aşa sunt eu.
— Eşti inaccesibil sfaturilor bune?
— Nu, când ele vin de la un prieten.
— Mă consideri prietenul dumitale?
— Da.
— Ei bine, înainte de a trimite martori lui Beauchamp, informează-te.
— La cine?
— Uite, la Haydée, de exemplu.
— Să amestec o femeie în chestia aceasta? Ce poate ea să facă?
— Să-ţi declare că părintele dumitale n-are nici o vină în înfrângerea sau în moartea părintelui ei, de exemplu, sau să te lămurească în privinţa aceasta dacă, întâmplător, părintele ar fi avut nenorocirea…
— V-am mai spus, dragă conte, că n-aş putea admite o atare supoziţie.
— Refuzi deci mijlocul acesta?
— Îl refuz.
— Absolut?
— Absolut.
— În cazul acesta, încă un sfat.
— Fie, dar ultimul.
— Nu-l vrei?
— Dimpotrivă, îl cer.
— Nu trimite martori lui Beauchamp.
— Cum?
— Du-te dumneata singur.
— E contrar tuturor regulilor.
— Cazul dumitale e în afara cazurilor obişnuite.
— Dar de ce să mă duc eu?
— Pentru că, astfel, chestiunea rămâne între dumneata şi Beauchamp.
— Explicaţi-mi.
— Bineînţeles. Dacă Beauchamp e dispus să retracteze, trebuie să-i laşi meritul bunăvoinţei: retractarea va fi făcută. Dacă, dimpotrivă, refuză, vei avea timp să amesteci doi străini în taina dumitale.
— Nu vor fi doi străini, vor fi doi prieteni.
— Prietenii de astăzi sunt duşmanii de mâine.
— Ei nu…
— Dovadă Beauchamp.
— Prin urmare…
— Prin urmare, îţi recomand prudenţă.
— Aşadar, credeţi că e bine să mă duc eu însumi la Beauchamp?
— Da.
— Singur?
— Singur. Când vrei să obţii ceva de la amorul propriu al unui om, trebuie să-i cruţi amorului propriu al acestui om până şi aparenţa suferinţei.
— Îmi pare că aveţi dreptate.
— În sfârşit!
— Mă voi duce singur.
— Du-te, dar ai face mai bine dacă nu te-ai duce deloc.
— Cu neputinţă.
— Bine, du-te, va fi în orice caz mai bine decât ce vroiai să faci.
— Dar, în cazul când, în ciuda tuturor precauţiunilor mele şi a tuturor procedeelor, am un duel, îmi veţi servi de martor?
— Dragă viconte, spuse Monte-Cristo cu o gravitate supremă, ţi-ai dat seama desigur că, atunci când era nevoie, am fost cu totul al dumitale, dar serviciul ce-mi ceri iese din cercul acelora pe care ţi le pot face.
— De ce?
— Poate că vei ştii într-o zi.
— Dar până atunci?
— Îţi cer indulgenţă pentru secretul meu.
— Bine. Voi lua pe Franz şi pe Château-Renaud.
— Admirabil, ia pe Franz şi pe Château-Renaud.
— Dar, în sfârşit, dacă mă bat, îmi veţi da o mică lecţie de spadă sau pistol?
— Nu, e un lucru de asemeni imposibil.
— Ciudat om sunteţi! Aşadar, nu vreţi să aveţi nici un amestec?
— Absolut niciunul.
— Atunci să nu mai vorbim. Cu bine, conte.
— Cu bine, viconte.
Morcerf îşi luă pălăria şi ieşi.
Îşi regăsi la poartă cabrioleta şi, înfrânându-şi cât putu mânia, se duse la Beauchamp. Beauchamp era la gazetă, se afla într-un cabinet sumbru şi prăfuit, aşa cum sunt birourile ziarelor.
Îi fu anunţat Albert de Morcerf. Ceru să i se repete de două ori anunţarea, apoi, neconvins încă, strigă:
— Intră.
Albert se arătă. Beauchamp scoase o exclamaţie văzându-l pe prietenul său cum calcă stângaci peste teancurile de hârtie şi peste ziarele de toate mărimile care acopereau nu parchetul, ci podeaua roşie a biroului său.
— Pe aci, pe aci, dragă Albert, spuse el întinzând mâna tânărului; ce dracu te aduce? Te-ai rătăcit cumva? Ori vii pur şi simplu să mă chemi la dejun? Caută de găseşte un scaun; uite colo, lângă planta aceea, doar ea îmi aminteşte că există pe lume foi ce nu sunt foi de hârtie.
— Beauchamp, spuse Albert, vin să-ţi vorbesc despre ziarul tău.
— Tu Morcerf? Ce doreşti?
— O rectificare.
— Tu, o rectificare? În legătură cu ce, Albert? Dar ia loc.
— Mulţumesc, răspunse Albert pentru a doua oară, cu un semn uşor din cap.
— Explică-mi.
— O rectificare cu privire la un fapt care atinge onoarea unui membru al familiei mele.
— Hei, dar ce fapt? Întrebă Beauchamp uimit. Nu se poate.
— Faptul care v-a fost scris din Ianina.
— Din Ianina?
— Da, din Ianina. Nu zău, ai aerul că nu ştii ce mă aduce la tine?
— Pe onoarea mea… Baptist, un ziar de ieri! Strigă Beauchamp.
— Nu-i nevoie, ţi-l dau pe-al meu.
Beauchamp citi bolborosind: „Ni se scrie din Ianina” etc, etc.
— Înţelegi că faptul este grav, spuse Morcerf după ce Beauchamp termină.
— Aşadar, ofiţerul acesta este rudă cu tine? Întrebă ziaristul.
— Da, glăsui Albert roşind.
— Şi ce vrei să fac pentru a-ţi fi agreabil? Întrebă Beauchamp cu blândeţe.
— Aş vrea, dragă Beauchamp, să retractezi faptul.
Beauchamp îl privi pe Albert cu o luare-aminte care anunţa, desigur, multă bunăvoinţă.
— Chestia o să ne atragă într-o lungă discuţie, spuse el, căci întotdeauna o retractare este un lucru grav. Ia loc, să recitesc rândurile acestea.
Albert se aşeză şi Beauchamp reciti cu mai multă atenţie decât prima dată rândurile incriminate de prietenul său.
— Ei vezi? Spuse Albert, cu ton răspicat, aspru chiar, a fost insultat în ziarul tău cineva din familia mea şi vreau o retractare.
— Vrei…
— Da vreau.
— Dă-mi voie să-ţi spun că nu eşti deloc parlamentar, dragă viconte.
— Nu vreau să fiu, răspunse tânărul ridicându-se; pretind retractarea unui fapt pe care l-ai enunţat ieri şi o voi obţine. Mi-eşti deajuns de prieten, continuă Albert cu buzele strânse, văzând că, la rându-i, Beauchamp începea să-şi înalţe capul trufaş; mi-eşti îndeajuns prieten şi ca atare mă cunoşti; nădăjduiesc că, îndeajuns, pentru a înţelege stăruinţa mea în împrejurarea aceasta.
— Morcerf, cu cuvinte ca acelea pe care le-ai rostii adineauri mă vei face să uit că-ţi sunt prieten… Dar să nu ne supărăm, sau, cel puţin, nu încă… Eşti neliniştit, iritat, jignit… Spune-mi, care rudă se numeşte Fernand?
— Pur şi simplu tatăl meu, glăsui Albert, domnul Fernand Mondego, conte de Morcerf, un militar bătrân care a văzut douăzeci de câmpuri de bătaie şi ale cărui nobile cicatrice ar vrea unii să le acopere cu noroiul murdar din şanţuri.
— Tatăl tău? Întrebă Beauchamp, atunci se schimbă lucrul. Îţi înţeleg indignarea, dragă Albert… Să mai citim o dată…
Şi reciti nota, apăsând de data asta asupra fiecărui cuvânt.
— Dar unde vezi că Fernand din gazetă e părintele tău? Întrebă Beauchamp.
— Nicăieri, ştiu bine, însă vor vedea alţii. De aceea vreau ca faptul să fie dezminţit.
La auzul cuvântului vreau, Beauchamp îşi ridică ochii asupra lui Morcerf şi, coborându-i aproape numaidecât, rămase o clipă îngândurat.
— Beauchamp, nu-i aşa că vei dezminţi faptul? Repetă Morcerf cu furie crescândă, deşi tot reţinută.
— Da, spuse Beauchamp.
— Bravo! Exclamă Albert.
— Dar după ce mă voi încredinţa că faptul este fals.
— Cum?
— Da, chestia merită să fie lămurită şi am s-o lămuresc.
— Dar ce vezi dumneata nelămurit în toate acestea, domnule? Întrebă Albert scos din fire. Dacă nu crezi că e vorba de părintele meu, spune-mi numaidecât; dacă crezi că e el, arată-mi temeiul acestei păreri.
Beauchamp îl privi pe Albert cu zâmbetu-i caracteristic, care ştia să capete nuanţa tuturor pasiunilor.
— Domnule, glăsui el, pentru că acum vorbesc cu un domn, dacă aţi venit să-mi cereţi explicaţii, trebuia să-mi spuneţi de la început, iar nu să-mi vorbiţi despre prietenie şi despre alte lucruri de natura acelora pe care am răbdarea să le ascult de o jumătate de ceas. Vom merge prin urmare de acum încolo pe terenul acesta!
— Da, dacă nu retractaţi calomnia infamă!
— Un moment! Fără ameninţări, vă rog, domn Mondego, viconte de Morcerf, nu le sufăr de la nimeni şi cu atât mai puţin de la prieteni. Vreţi deci să dezmint ştirea cu privire la colonelul Fernand, ştire cu privire la care, pe onoarea mea, nu am nici un amestec?
— Da, vreau! Spuse Albert a cărui minte începea să se tulbure.
— Altminteri, ne vom bate? Continuă Beauchamp cu acelaşi calm.
— Da! Declară Albert ridicând glasul.
— Bine! Iată răspunsul meu, scumpe domn: ştirea nu a fost publicată de mine, n-o cunoşteam, dar, prin intervenţia dumneavoastră, mi-aţi atras atenţia asupra ei şi nu mai pot s-o uit, ea va rămâne deci până când va fi dezminţită sau confirmată de cei în drept.
— Domnule, spuse Albert ridicându-se, voi avea deci onoarea să vă trimit martorii mei, veţi discuta cu ei locul şi armele.
— Perfect, scumpe domn.
— Iar diseară, dacă vroiţi, sau cel mai târziu mâine ne vom întâlni.
— A, nu! Voi fi pe teren când va trebui şi, după părerea mea (am dreptul să o formulez deoarece eu primesc provocarea) şi, după părerea mea zic, ora nu e încă venită. Ştiu că mânuiţi foarte bine spada; întrucâtva o mânuiesc şi eu; ştiu că nimeriţi trei semne din şase; cam la fel nimeresc şi eu; ştiu că un duel între noi va fi un duel serios, deoarece dumneavoastră aveţi curaj şi deoarece… Am şi eu… Nu vreau deci să mă expun a vă ucide sau a fi ucis fără motiv. La rându-mi voi pune eu chestiunea şi o voi pune ca-te-go-ric.
Ţineţi aşa de mult la o retractare încât sunteţi gata să mă ucideţi dacă n-o fac, deşi v-am spus, deşi vă repet, deşi vă afirm pe cuvânt de onoare că nu cunoşteam faptul, deşi vă declar, în sfârşit, că e cu neputinţă ca altcineva afară de dumneavoastră să-l bănuiască pe domnul conte de Morcerf sub numele de Fernand?
— Ţin absolut.
— Ei bine, scumpe domn, consimt să mă bat cu dumneavoastră, dar vreau un răgaz de trei săptămâni; peste trei săptămâni vă voi spune: da, ştirea este falsă, o rectific; sau: da, ştirea este adevărată şi scot săbiile din teacă sau pistoalele din toc, după cum vreţi.
— Trei săptămâni? Exclamă Albert. Dar trei săptămâni sunt trei veacuri, în răstimpul cărora mă simt dezonorat.
— Dacă mi-aţi fi prieten, v-aş fi spus: răbdare, prietene; aţi devenit duşmanul meu şi vă spun: ce-mi pasă mie, domnule?
— Bine, fie peste trei săptămâni! Spuse Morcerf. Gândiţi-vă însă că, peste trei săptămâni, nu va mai exista nici o amânare, nici un subterfugiu care să vă poată scuti…
— Domnule Albert de Morcerf, spuse Beauchamp ridicându-se la rându-i, nu vă pot arunca pe fereastră decât peste trei săptămâni, adică peste douăzeci şi patru de zile şi nu aveţi dreptul să mă spintecaţi decât atunci. Ne aflăm în 29 august; deci, la 21 ale lunii septembrie. Până atunci este bine – şi vă dau un sfat de gentilom – să cruţăm lătrăturile dintre doi dulăi înlănţuiţi la distanţă.
Şi salutându-l cu gravitate pe tânăr, Beauchamp îi întoarse spatele şi trecu în tipografie.
Albert se răzbună pe un teanc de ziare pe care le împrăştie şfichiuindu-le cu cravaşa; plecă pe urmă, nu fără a întoarce capul de două sau trei ori spre uşa tipografiei.
În timp ce Albert dădea bice calului, după ce biciuise nevinovatele hârtii înnegrite, îl zări străbătând bulevardul pe Morrel care, cu nasul în vânt, cu ochii şi cu braţele degajate, trecea pe dinaintea băilor Chinois venind dinspre Porte Saint-Martin şi îndreptându-se spre Madeleine.
— Iată un om fericit! Spuse el oftând.
Din întâmplare, Albert nu se înşela.
