Capitolul V Limonada

Într-adevăr, Morrel era fericit.

Domnul Noirtier îl chemase şi se grăbea aşa de mult să afle pentru ce, încât nu luase nici trăsură, încrezându-se mult mai mult în picioarele sale decât în picioarele unui cal de piaţă; plecase deci în goană, din strada Meslay şi se ducea în foburgul Saint-Honoré. Morrel mergea cu pas de sportiv, iar bietul Barrois se străduia să-l însoţească. Morrel avea treizeci şi unu de ani, Barrois şaizeci. Morrel era beat de dragoste, Barrois era însetat din cauza căldurii. Despărţiţi astfel prin interese şi vârstă, ambii bărbaţi semănau cu cele două linii ale unui triunghi: îndepărtate la bază, ele se împreună la vârf.

Vârful era Noirtier, care trimisese după Morrel, recomandându-i să vină grabnic, recomandaţie pe care Morrel o respecta întocmai, spre marea deznădejde a lui Barrois.

Când sosi, Morrel nu gâfâia măcar; dragostea dă aripi, dar Barrois, care de mult nu mai era îndrăgostit, se simţea lac de năduşeală.

Bătrânul servitor îl introduse pe Morrel prin uşa particulară, închise uşa cabinetului şi, curând, un foşnet de rochie pe parchet anunţă vizita Valentinei.

Valentine era încântătoare în veşmintele ei de doliu.

Visul devenea aşa de plăcut, încât Morrel aproape că s-ar fi lipsit să mai stea de vorbă cu Noirtier; dar jilţul bătrânului hurui în curând pe parchet, astfel că intră.

Noirtier primi cu o privire binevoitoare mulţumirile lui Morrel pentru minunata intervenţie care îi salvase, pe Valentine şi pe el, din ghearele deznădejdii. Apoi privirea lui Morrel o provocă pe fată, care, sfioasă, stând de o parte, aştepta să fie silită să vorbească.

Noirtier o privi la rându-i.

— Să spun cele ce m-ai obligat? Întrebă ea.

— Da, făcu Noirtier.

— Domnule Morrel, spuse atunci Valentine adresându-se tânărului care o mistuia din ochi, bunul meu bunic Noirtier avea o mulţime de lucruri să vă spună şi pe care mi le-a spus mie în ultimele trei zile. Astăzi a trimis după dumneavoastră să vi le repet; vi le voi repeta deci, deoarece m-a ales ca interpretă, fără să schimb un cuvânt.

— O, ascult cu multă nerăbdare! Răspunse tânărul; vorbiţi, domnişoară, vorbiţi.

Valentine îşi coborî ochii: sfială care îl încântă pe Morrel. Valentine nu era slabă decât în momente de fericire.

— Bunicul vrea să plece din casa aceasta, spuse ea. Barrois îi caută acum un apartament convenabil.

— Dar dumneata, domnişoară, glăsui Morrel, dumneata care eşti aşa de dragă şi de necesară domnului Noirtier?

— Eu nu-l voi părăsi pe bunicul meu, declară fata, e lucru stabilit între el şi mine. Apartamentul meu va fi lângă al său. Ori voi avea consimţământul domnului de Villefort ca să stau cu bunicul Noirtier, ori mi-l va refuza: în primul caz, plec de pe acum; în al doilea, aştept majoratul meu care se va împlini peste zece luni. Atunci am să fiu liberă, voi avea o situaţie independentă, şi…

— Şi? Întrebă Morrel.

— Şi cu autorizaţia bunului meu bunic îmi voi respecta făgăduiala pe care v-am făcut-o.

Valentine rosti aşa de încet ultimele cuvinte, încât Morrel nu le-ar fi putut auzi dacă n-o asculta cu încordare.

— Nu-i aşa că am exprimat gândurile dumitale, bunicule? Adăugă Valentine adresându-se lui Noirtier.

— Da, făcu bătrânul.

— Când voi fi la bunicul meu, adaugă Valentine, domnul Morrel va putea să mă vadă în prezenţa bunicului şi vrednicului meu protector. Dacă legătura pe care inimile noastre, neştiutoare poate, sau capricioase, începuseră s-o formeze, pare convenabilă şi oferă garanţii de viitoare fericire existenţei noastre (se zice că inimile înflăcărate de obstacole se răcesc atunci când capătă siguranţă) atunci domnul Morrel va putea să mă ceară, îl voi aştepta.

— O, exclamă Morrel ispitit să îngenuncheze în faţa bătrânului ca în faţa lui Dumnezeu, în faţa Valentinei ca în faţa unui înger.

— O, ce-am făcut în viaţă pentru a merita atâta fericire?!

— Până atunci, continuă fata cu glasul ei inocent şi sever, vom respecta convenienţele, voinţa părinţilor noştri, cu condiţia ca această voinţă să nu tindă a ne despărţi pentru totdeauna; într-un cuvânt şi repet cuvântul nostru pentru că spune totul: vom aştepta.

— Iar eu vă jur, domnule, glăsui Morrel, că voi îndeplini jertfele impuse de acest cuvânt, nu cu resemnare, ci cu fericire.

— Aşadar, continuă Valentine cu o privire care fu un balsam pentru inima lui Maximilien, să nu mai faci imprudenţe, prietene, să n-o compromiţi pe aceea care, cu începere de astăzi, se consideră sortită să poarte cu neprihănire şi demnitate numele dumitale.

Morrel îi apăsă mâna pe inimă.

Noirtier îi privea pe amândoi cu dragoste. Barrois, care rămăsese în fundul camerei, ca unul căruia n-are ce să i se ascundă, zâmbea ştergându-şi broboanele de apă de pe fruntea pleşuvă.

— Vai ce cald îi este bunului Barrois! Glăsui Valentine.

— Pentru că am alergat straşnic, domnişoară, spuse Barrois, recunosc însă că domnul Morrel gonea şi mai repede decât mine.

Noirtier arată din ochi o tavă pe care se aflau o carafă cu limonadă şi un pahar. Ceea ce lipsea din carafă băuse Noirtier cu o jumătate de ceas mai înainte.

— Haide, dragă Barrois, îndrăzneşte, îi spuse fata, căci văd că faci ochi dulci carafei începute.

— Adevărul e că mor de sete, spuse Barrois şi că aş bea cu poftă un pahar cu limonadă în sănătatea dumneavoastră.

— Bea şi vino numaidecât, glăsui Valentine.

Barrois luă tava şi, de îndată ce ajunse în coridor, fu văzut prin uşa pe care uitase s-o închidă, dând capul pe spate şi golind paharul umplut de Valentine.

Valentine şi Morrel îşi luau rămas-bun în prezenţa lui Noirtier, când se auzi răsunând pe scara lui Villefort soneria.

Era semnalul unei vizite.

Valentine se uită la pendulă.

— E douăsprezece, glăsui ea, astăzi e sâmbătă, bunicule şi cu siguranţă că vine doctorul.

Noirtier făcu semn că, de bună seamă, era doctorul.

— O să vină aci, e nevoie ca domnul Morrel să plece, nu-i aşa, bunicule?

— Da, răspunse bătrânul.

— Barrois! Barrois! Vino încoace! Strigă Valentine.

Glasul bătrânului servitor răspunse:

— Vin domnişoară.

— Barrois te va însoţi până la poartă, îi spuse Valentine lui Morrel; iar acum amin-teşte-ţi un lucru, domnule ofiţer: că bunul meu bunic te sfătuieşte să nu întreprinzi nimic de natură să primejduiască fericirea noastră.

— Am făgăduit că aştept şi voi aştepta, spuse Morrel.

În momentul acela Barrois intră.

— Cine a sunat? Întrebă Valentine.

— Domnul doctor d'Avrigny, glăsui Barrois clătinându-se pe picioare.

— O, dar ce ai, Barrois? Întrebă Valentine.

Bătrânul nu răspunse, se uita la stăpân cu ochi înfricoşaţi în timp ce, cu mâna crispată, căuta un sprijin pentru a se ţine pe picioare.

— Are să cadă! Strigă Morrel.

Într-adevăr, tremurătura de care Barrois era cuprins sporea treptat-treptat, trăsăturile chipului, schimonosite de mişcările convulsive ale muşchilor feţei, vesteau un atac nervos cât se poate de grav.

Văzându-l pe Barrois tulburat, Noirtier îşi purta privirile de colo până colo, iar ochii lui, inteligenţi şi neliniştiţi, zugrăveau toate emoţiile care agită inima omului.

Barrois făcu câţiva paşi spre stăpânul său.

— O, Doamne, Doamne, ce am? Glăsui el. Mi-e rău… Nu mai văd. Ace de foc îmi trec prin cap. O, nu mă atingeţi, nu mă atingeţi!

Ochii deveneau holbaţi şi buimăciţi, capul se răsturna pe spate, în timp ce restul trupului înţepenea.

Valentine scoase un strigăt înspăimântat, Morrel o luă în braţe vrând parcă s-o apere de un pericol necunoscut.

— Domnule d'Avrigny! Domnule d'Avrigny! Ajutor! Strigă Valentine cu glas înăbuşit.

Barrois se înturnă, făcu trei paşi de-a-ndăratelea, se împletici şi căzu la picioarele lui Noirtier, punând mâna pe genunchiul acestuia şi strigând:

— Stăpânul meu! Bunul meu stăpân!

În momentul acela, atras de strigăte, domnul de Villefort se arătă în prag.

Morrel o lăsă pe Valentine aproape leşinată şi, fugind înapoi, se ascunse în ungherul camerei, unde dispăru dinapoia unei perdele.

Palid, ca şi când ar fi văzut un şarpe în faţa sa, privea cu ochi îngheţaţi spre nefericitul în agonie.

Noirtier clocotea de neastâmpăr şi de groază, sufletul său zbura în ajutorul bietului bătrân care îi era mai mult prieten decât servitor. Vedeai lupta cumplită dintre viaţă şi moarte pe fruntea lui, prin umflarea vinelor şi prin contractarea câtorva muşchi rămaşi vii în preajma ochilor.

Cu faţa crispată, cu ochii injectaţi de sânge, cu capul pe spate, Barrois zăcea bătând parchetul cu mâinile, în timp ce, dimpotrivă, picioarele-i ţepene păreau că mai degrabă se vor frânge decât se vor îndoi.

O spumă uşoară răsărea pe buze, gâfâia dureros.

Villefort rămase o clipă buimăcit, cu ochii fixaţi asupra tabloului care îi atrase privirile din momentul intrării sale în cameră.

Pe Morrel nu-l văzuse.

După o clipă de contemplare mută, în răstimpul căreia figura i se îngălbeni şi părul i se zbârli pe cap:

— Doctore! Doctore! Strigă el năpustindu-se spre uşă; vino! Vino!

— Doamnă! Doamnă! Strigă Valentine chemându-şi mama vitregă şi izbindu-se de pereţii scării; vino, vino repede şi adu flaconul cu săruri!

— Dar ce e? Întrebă vocea metalică şi reţinută a doamnei de Villefort.

— Oh, vino! Vino!

— Unde e doctorul? Strigă Villefort. Unde e?

Doamna de Villefort coborî încet; podeaua scârţâia sub paşii ei. Ţinea într-o mână batista cu care îşi ştergea faţa, iar în cealaltă un flacon cu săruri englezeşti.

Cea dintâi privire a ei, ajungând la uşă, fu pentru Noirtier al cărui chip, exceptând emoţia care era firească într-o asemenea împrejurare, trăda o sănătate neschimbată; privirea ei se întâlni cu a muribundului.

Se îngălbeni şi ochii îi alergară, putem spune, de la servitor la stăpân.

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, unde e doctorul? A intrat la dumneavoastră. Vedeţi bine, este o apoplexie; dacă i se ia sânge, e salvat.

— A mâncat ceva adineauri? Întrebă doamna de Villefort ocolind întrebarea.

— Doamnă, spuse Valentine, nu a mâncat, dar a alergat mult în timpul dimineţii pentru a face un comision cu care îl însărcinase bunicul. Când s-a înapoiat, a băut numai un pahar cu limonadă.

— Aha; glăsui doamna de Villefort; dar de ce n-a băut vin? Limonada e foarte rea.

— O avea la îndemână în carafa bunicului; bietului Barrois îi era sete, astfel că a băut ce-a găsit.

Doamna de Villefort tresări. Noirtier o învălui în privirea lui profundă.

— Doamnă, vă întreb unde e domnul d'Avrigny? Glăsui Villefort. Pentru numele lui Dumnezeu, răspundeţi!

— Se găseşte în camera lui Edouard care-i cam suferind, spuse doamna de Villefort neputând să ocolească la infinit răspunsul.

Villefort se repezi pe scară în căutarea lui.

— Fără îndoială că i se va lua sânge, spuse tânăra femeie dând Valentinei flaconul. Mă duc la mine, căci nu pot suporta vederea sângelui.

Şi îşi urmă bărbatul.

Morrel ieşi din ungherul întunecos unde se retrăsese şi unde nu fusese văzut de nimeni, într-atât de preocupaţi erau toţi.

— Pleacă repede, Maximilien, îi spuse Valentine şi aşteaptă să te chem. Du-te.

Morrel îl consultă pe Noirtier printr-un gest. Noirtier, care îşi păstrase tot calmul, îi făcu semn că da.

Apăsă mâna Valentinei pe inimă şi ieşi prin coridorul secret.

Villefort şi doctorul intrau în momentul acela prin uşa opusă.

Barrois începea să-şi vină în fire: criza trecuse, cuvintele reveneau tânguitoare, se ridică într-un genunchi.

D'Avrigny şi Villefort îl aşezară pe Barrois într-un jilţ.

— Ce porunceşti, doctore? Întrebă Villefort.

— Să mi se aducă apă şi eter. Aveţi eter în casă?

— Da.

— Să mi se caute repede ulei de terebentină şi emetic.

— Imediat, spuse Villefort.

— Iar acum toată lumea să se retragă!

— Şi eu? Întrebă Valentine cu sfială.

— Da, în special dumneata, domnişoară, glăsui doctorul cu asprime.

Valentine îl privi mirată pe domnul d'Avrigny, îl sărută pe domnul Noirtier pe frunte şi ieşi.

În urma ei doctorul închise, posomorât, uşa.

— Doctore, uite, îşi revine, n-a fost decât un atac lipsit de importanţă.

Domnul d'Avrigny zâmbi cu un aer posomorât.

— Cum te simţi, Barrois? Întrebă doctorul.

— Ceva mai bine, domnule.

— Poţi să bei paharul acesta de apă cu eter?

— Am să încerc, dar nu mă atingeţi.

— De ce?

— Pentru că mi se pare că, dacă m-aţi atinge măcar cu vârful degetului, mi-ar reveni accesul.

— Bea!

Barrois luă paharul, îl apropie de buzele învineţite şi-l goli aproape pe jumătate.

— Unde te doare? Întrebă doctorul.

— Peste tot; simt parcă nişte crampe groaznice.

— Ai ameţeli?

— Da.

— Vâjâituri în ureche?

— Groaznice.

— Când te-a apucat?

— Adineauri.

— Repede?

— Ca fulgerul.

— Ieri, alaltăieri, n-ai avut nimic?

— Nimic.

— Somnolenţă? Greutate?

— Nu.

— Ce-ai mâncat astăzi?

— Nu am mâncat nimic: am băut numai un pahar din limonada domnului, atâta tot.

Şi Barrois făcu din cap un semn pentru a-l arăta pe Noirtier care, nemişcat în jilţu-i, privea năpraznică scenă fără să piardă o mişcare, fără să-i scape un cuvânt.

— Unde e limonada? Întreabă repede doctorul.

— În carafă, jos.

— Unde jos?

— În bucătărie.

— Vrei s-o aduc eu, doctore? Întrebă Villefort.

— Nu, rămâi aici şi încearcă de-i dă bolnavului restul paharului cu apă.

— Dar limonada?

— Mă duc eu.

D'Avrigny făcu un salt, deschise uşa, se năpusti pe scara de serviciu şi fu cât pe aci s-o trântească pe doamna de Villefort care cobora de asemeni la bucătărie.

Ea scoase un strigăt.

D'Avrigny nu-i dădu atenţie; purtat de puterea unei singure idei, sări ultimele trei sau patru trepte, se repezi în bucătărie şi zări carafa goală pe trei sferturi, pe-o tavă.

Se năpusti asupra ei ca un vultur asupra prăzii sale.

Urcă gâfâind la parter şi reintră în cameră.

Doamna de Villefort urca şi ea încet pe scara care ducea la apartamentul ei.

— Carafa asta a fost aici? Întrebă d'Avrigny.

— Da, domnule, doctor.

— Asta e limonada din care ai băut?

— Cred că da.

— Cum ţi s-a părut la gust?

— Un gust amar.

Doctorul turnă câteva picături de limonadă în podul palmei, le aspiră cu buzele şi, după ce-şi clăti gura aşa cum faci cu vinul pe care vrei să-l guşti, scuipă lichidul în cămin.

— E într-adevăr acelaşi, glăsui el. Aţi băut şi dumneavoastră, domnule Noirtier?

— Da, făcu bătrânul.

— Şi gustul vi s-a părut la fel de amar?

— Da.

— O, domnule doctor, m-apucă iar! Strigă Barrois. Doamne, Dumnezeule, fie-ţi milă de mine!

Doctorul alergă la bolnav.

— Villefort, vezi dacă vine emeticul?

Villefort dădu buzna, strigând:

— Emeticul, emeticul a fost adus?

Nu răspunse nimeni. O înfricoşare profundă cuprinsese casa.

— Dacă aş avea un mijloc să-i insuflu aer în plămâni, spuse d'Avrigny privind în juru-i, poate că ar fi chip să previn asfixia. Dar nu am nimic.

— O, domnule, strică Barrois, mă lăsaţi să mor aşa, fără ajutor? Doamne, Doamne, îmi dau sufletul.

— O pană! O pană! Ceru doctorul.

Zări una pe masă.

Încercă să introducă pana în gura bolnavului care, cuprins de convulsiuni, făcea sforţări zadarnice să vomite; fălcile erau însă aşa de încleştate încât pana nu putu să treacă.

Barrois era lovit de un atac nervos mai intens decât primul. Lunecase din jilţ şi înţepenise pe parchet.

Doctorul îl lăsă în prada accesului, neputând să-i aducă vreo uşurare şi se apropie de Noirtier.

— Cum vă simţiţi? Îl întrebă el repede, cu glas şoptit; bine?

— Da.

— Cu stomacul uşor sau greu? Uşor?

— Da.

— Ca atunci când luaţi pilula pe care v-o dau în fiecare duminică?

— Da.

— Barrois v-a preparat limonada?

— Da.

— Dumneavoastră l-aţi îndemnat să bea?

— Nu.

— Domnul de Villefort?

— Nu.

— Doamna?

— Nu.

— Atunci Valentine?

— Da.

Un suspin al lui Barrois, un căscat care făcea să-i trosnească oasele fălcilor, atraseră atenţia lui d'Avrigny: îl lăsă pe domnul Noirtier şi alergă la bolnav.

— Barrois, poţi să vorbeşti? Întrebă doctorul.

Barrois îngăimă câteva cuvinte fără înţeles.

— Fă o sforţare, prietene.

Barrois redeschise ochii însângeraţi.

— Cine a făcut limonada?

— Eu.

— Ai adus-o stăpânului dumitale de îndată ce ai făcut-o?

— Nu.

— Ai lăsat-o undeva?

— La bucătărie; eram chemat.

— Cine a adus-o aici?

— Domnişoara Valentine.

D'Avrigny se lovi peste frunte.

— Doamne! Doamne! Strigă Barrois simţind apropierea celui de al treilea acces.

— Nu se mai aduce o dată emeticul acela? Strigă doctorul.

— Poftim un pahar preparat gata, spuse Villefort intrând.

— Preparat de cine?

— De farmacistul care a venit cu mine.

— Bea!

— Cu neputinţă, domnule doctor, e prea târziu: gâtlejul mi se strânge; mă înăbuş. O, inima mea! O capul meu… Ce iad… Mai sufăr mult aşa?

— Nu, nu, prietene, glăsui doctorul, în curând n-ai să mai suferi.

— A, vă înţeleg! Exclamă nefericitul; Doamne, fie-ţi milă de mine!

Şi, scoţând un strigăt, căzu pe spate ca şi cum ar fi fost trăsnit.

D'Avrigny puse o mână pe inima lui, apropie de buze o oglindă.

— Ei, ce e? Întrebă Villefort.

— Du-te la bucătărie şi spune să mi se aducă repede sirop de violete.

Villefort coborî îndată.

— Nu vă speriaţi, domnule Noirtier, glăsui d'Avrigny, îl duc pe bolnav într-altă cameră ca să-i iau sânge; într-adevăr, atacurile acestea sunt un spectacol groaznic.

Şi, apucându-l pe Barrois de subsuori, îl târî într-o cameră alăturată; dar, îndată după aceea, reintră la Noirtier să ia restul limonadei.

Noirtier închidea ochiul drept.

— Valentine, nu-i aşa? O vreţi pe Valentine? Voi spune să fie trimisă la dumneavoastră.

Villefort se înapoia. D'Avrigny îl întâlni pe coridor.

— Ce e? Întrebă el.

— Vino încoa, spuse d'Avrigny.

Şi îl luă în cameră.

— Este tot leşinat? Întrebă procurorul regal.

— E mort.

Villefort se trase trei paşi, îşi duse mâinile la cap şi, cu o compătimire sinceră:

— A murit aşa de repede? Glăsui el privind cadavrul.

— Da, foarte repede, nu-i aşa? Întrebă d'Avrigny; lucrul să nu te mire însă: domnul şi doamna de Saint-Méran au murit tot aşa de repede. O, se moare iute în casa dumitale, domnule de Villefort!

— Cum, exclamă, magistratul cu un accent de groază şi de consternare; revii la ideea aceea cumplită?

— Da, domnule, spuse d'Avrigny cu solemnitate; ea nu m-a părăsit un moment; şi ca să te încredinţez că de data aceasta nu mă înşel, ascultă, domnule de Villefort.

Villefort tremura convulsiv.

— E o otravă care ucide aproape fără să lase urmă. Cunosc otrava asta: am studiat-o în toate accidentele pe care le pricinuieşte, în toate fenomenele pe care le produce. Am recunoscut adineaori otrava asta la bietul Barrois, aşa cum o recunoscusem la doamna de Saint-Méran. Există un mijloc de a recunoaşte prezenţa ei: ea restabileşte culoarea albastră a hârtiei de turnesol înroşită cu un acid şi colorează în verde siropul de violete. Nu avem hârtie de turnesol; uite însă că a adus siropul de violete pe care l-am cerut.

Într-adevăr, pe coridor se auzeau paşi; doctorul întredeschise uşa, luă din mâinile cameristei un vas pe fundul căruia se aflau două-trei linguri de sirop şi închise uşa.

— Priveşte, spuse el procurorului regal, a cărui inimă bătea aşa de tare încât ai fi putut s-o auzi; în ceaşca aceasta este sirop de violete şi în carafă restul limonadei din care domnul Noirtier şi Barrois au băut o parte. Dacă limonada e curată şi inofensivă, siropul îşi va păstra culoarea; dacă limonada e otrăvită, siropul va deveni verde. Priveşte!

Doctorul turnă încetişor câteva picături de limonadă, din carafă în ceaşcă şi îndată un nor se formă pe fundul ceştii; norul căpătă mai întâi o nuanţă albăstruie, apoi, de la safir trecu la opal şi de la opal la smarald.

Când ajunse la ultima culoare, se fixă aici, ca să spunem aşa; experienţa nu îngăduia nici o îndoială.

— Nenorocitul Barrois a fost otrăvit cu falsă angustură şi cu nuca sfântului Ignaţiu, declară d'Avrigny; aş garanta acum în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu.

Villefort nu spuse nimic, dar îşi înălţă braţele la cer, deschise nişte ochi buimaci şi căzu fulgerat într-un jilţ.