Capitolul I Procesul verbal.

Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când cele trei persoane la care se aştepta intrară, el privi uşa; valetul o închise imediat.

— Ia seama, îi şopti Villefort Valentinei, care nu-şi putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea să-ţi comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic să–l înţelegi.

Valentine roşi, dar nu răspunse.

Villefort se apropie de Noirtier.

— Iată-l pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule şi el se supune dorinţelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vreme întrevederea aceasta şi voi fi încântat dacă ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei.

Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort.

Făcu semn Valentinei să se apropie.

Într-o clipă, graţie mijloacelor de care se slujea în conversaţiile cu bunicul, fata găsi cuvântul cheie.

Consultă atunci privirea paraliticului, care se fixă asupra sertarului unei mobile mici, plasată între ambele ferestre.

Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie.

După ce luă cheia şi după ce bătrânul îi făcu semn că într-adevăr pe aceea o cerea, ochii paraliticului se îndreptară spre un scrin vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puţin aşa se crezuse, decât hârţoage inutile.

— Să deschid scrinul? Întreabă Valentine.

— Da, făcu bătrânul.

— Să deschid sertarele?

Valentine îl deschise şi scoase un pachet.

— Asta doreşti, bunicule?

Ea scoase rând pe rând toate celelalte hârtii, până când nu mai rămase nimic în sertar.

— Dar sertarul e gol acum, spuse ea.

Ochii lui Noirtier erau fixaţi asupra dicţionarului.

— Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata.

Şi repetă una după alta fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o opri. Ea deschise dicţionarul şi căută până la cuvântul secret.

— A, e un secret? Întrebă Valentine.

— Da, făcu Noirtier.

— Şi cine cunoaşte secretul?

Noirtier privi uşa prin care ieşise servitorul.

— Barrois? Întrebă ea.

— Da, făcu Noirtier.

— Să-l chem?

— Da.

Valentine se duse la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea şiroia pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire.

Bătrânul servitor apăru.

— Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a cerut să iau cheia, să deschid scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare că îl cunoşti; deschide-l.

Barrois se uită la bătrân.

— Supune-te, supuse ochiul inteligent al lui Noirtier.

Barrois se supuse; un fund dublu se deschise şi înfăţişă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră.

— Acestea le doriţi, domnule? Întrebă Barrois.

— Da, făcu Noirtier.

— Cui trebuiesc predate hârtiile, domnului de Villefort?

— Nu.

— Domnişoarei Valentine?

— Nu.

— Domnului Franz d'Épinay?

— Da.

Franz înaintă uimit.

— Mie, domnule? Întrebă el.

— Da.

Franz primi hârtiile din mâna lui Barrois şi, aruncându-şi ochii asupra învelitoarei, citi:

„Să se depună, după moartea mea, la prietenul meu generalul Durand, care, în cazul când va muri şi el, va lăsa pachetul fiului său cu îndemnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai mare însemnătate.”

— Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? Întrebă Franz.

— Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum este, spuse procurorul regal.

— Nu, nu, răspunse repede Noirtier.

— Doreşti poate ca domnul s-o citească? Întrebă Valentine.

— Da, răspunse bătrânul.

— Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă să citiţi hârtia aceasta, spuse Valentine.

— Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura câtva timp.

— Aşezaţi-vă, făcu ochiul bătrânului.

Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilţ şi Franz rămase în faţa lui.

Ţinea în mână misterioasa hârtie.

— Citeşte-o, spuseră ochii bătrânului.

Franz desfăcu plicul şi o linişte mare se aşternu în cameră. Citi în mijlocul liniştii:

„Extras din procesele-verbale ale unei şedinţe a clubului bonapartist din strada Saint-Jaques, ţinută la 5 februarie 1815”.

Franz se opri.

— 5 februarie 1815? E ziua când părintele meu a fost asasinat!

Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse limpede: Continuă!

— Tatăl meu a dispărut ieşind de la clubul acesta, continuă Franz.

Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte!

Franz reluă:

„Subsemnaţii Louis-Jaques Beaurepaire, locotenent-colonel de artilerie, Etienne Duchampy, general de brigadă şi Claude Lecharpal, director al apelor şi pădurilor.

Declară că la 4 februarie 1815 a sosit din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care, servind pe împărat între 1804 şi 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea îl ataşase domeniului său Épinay.

În consecinţă a fost trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care era rugat să asiste la şedinţa de a doua zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei unde urma să se ţină întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunţa pe general că, dacă vrea să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara.

Şedinţele aveau loc de la orele nouă seara până la miezul nopţii.

La orele 9, preşedintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; preşedintele îi spuse că una din condiţiile introducerii lui era că va ignora pe vecie locul întrunirii şi că va lăsa să i se lege ochii, jurând că nu va încerca să scoată legătura.

Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă unde-i dus.

Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că nu se pot servi de ea, dat fiind că n-avea nici un rost legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii liberi şi recunoştea străzile prin care vor trece.

— Cum să facem atunci? Întrebă generalul.

— Am trăsura mea, spuse preşedintele.

— Sunteţi aşa de sigur de vizitiul dumneavoastră încât îi încredinţaţi un secret pe care socotiţi imprudent să-l spuneţi vizitiului meu?

— Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat.

— În cazul acesta, spuse generalul râzând, ne pândeşte alt risc: acela de a ne răsturna.

Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost câtuşi de puţin silit să ia parte la şedinţă şi că a venit de bună voie.

După ce s-au urcat în trăsură, preşedintele i-a reamintit generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege ochii. Generalul nu se opusese deloc formalităţii: un fular pregătit în acest scop în trăsură desăvârşi lucrul.

Pe drum, preşedintelui i se păru că generalul încerca să privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul.

— A, da, adevărat! Spuse generalul.

Trăsura se opri în dreptul unei alei din strada Saint-Jacques. Generalul coborî sprijinindu-se de braţul preşedintelui, a cărui demnitate nu o cunoştea şi pe care îl credea un simplu membru al clubului; străbătură aleea, urcară un etaj şi intrară în camera de deliberări.

Şedinţa începuse. Înştiinţaţi de prezentarea ce urma să aibă loc în seara aceea, membrii clubului se găseau în completul lor. Când ajunse în mijlocul sălii, generalul fu invitat să-şi scoată legătura. Se execută numaidecât şi păru foarte uimit găsind atât de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei existenţă nu o bănuise până atunci.

Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să răspundă că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele…”

Franz se întrerupse.

— Tatăl meu era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau cunoscute.

— Aşa se explică legătura mea cu părintele dumitale, dragă domnule Franz, spuse Villefort; oamenii se împrietenesc uşor când împărtăşesc aceleaşi păreri.

— Citeşte, continuă să spună ochiul bătrânului.

Franz continuă:

„Preşedintele luă atunci cuvântul, îndemnându-l pe general să se explice mai lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că dorea mai întâi să ştie ce vroiau d e la el.

Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba care îl recomanda clubului ca pe un om pe al cărui concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă din insula Elba şi făgăduia o nouă scrisoare cu mai ample detalii la sosirea Faraonului, vas aparţinând armatorului Morrel din Marsilia, al cărui căpitan era trup şi suflet devotat împăratului. Câtă vreme ţinu lectura, generalul, pe care socotisem că se poate conta ca pe un frate, dădu dimpotrivă vădite semne de nemulţumire şi de dezgust.

După terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele încruntate.

— Ce aveţi de spus despre scrisoare, domnule general? Întrebă preşedintele.

— Spun că e prea puţină vreme de când am jurat credinţă regelui Ludovic al XVIII-lea, ca să încalc jurământul în favoarea fostului împărat, răspunse el.

De data aceasta răspunsul era prea limpede pentru a ne mai putea înşela asupra sentimentelor lui.

— Generale, glăsui preşedintele, pentru noi nu există nici regele Ludovic al XVIII-lea, nici fostul împărat. Nu există decât Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni din Franţa, statul său, prin violenţă şi trădare.

— Iertaţi-mă, domnilor, spuse generalul; se poate ca pentru dumneavoastră să nu existe un rege Ludovic al XVIII-lea, dar pentru mine e, deoarece m-a făcut baron şi mareşal; nu voi uita niciodată că datorez aceste două titluri fericitei sale reîntoarceri în Franţa.

— Domnule, spuse preşedintele cu ton cât se poate de serios şi sculându-se, luaţi seama la ce spuneţi; cuvintele ce rostiţi ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au înşelat asupra dumneavoastră şi că ne-au înşelat pe noi. Comunicarea care vi s-a făcut se explică prin încrederea ce avem în dumneavoastră şi, în consecinţă, printr-un sentiment care vă onorează. Ne înşelăm noi: un titlu şi un grad v-au raliat noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom constrânge să ne daţi concursul dumneavoastră; nu vom înrola pe nimeni împotriva conştiinţei şi voinţei sale; dar vă vom constrânge să vă purtaţi ca un cavaler, chiar dacă nu aţi fi dispus.

— Numiţi cavalerism cunoaşterea conspiraţiei dumneavoastră şi nedezvăluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum vedeţi, sunt mai sincer decât dumneavoastră…”

— O, tată! Glăsui Franz îndepărtându-se, înţeleg acum de ce te-au asasinat.

Valentine nu se putu opri de a arunca o privire asupra lui Franz; tânărul era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial.

Villefort se plimba în lung şi în lat dinapoia lui.

Noirtier urmărea din ochi expresia fiecăruia, păstrându-şi atitudinea demnă şi severă.

Franz reveni asupra manuscrisului şi continuă:

„Domnule, spuse preşedintele, aţi fost rugat să veniţi în sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să vi se lege ochii, aţi acceptat. Când aţi primit ambele invitaţii, ştiaţi perfect că nu ne vom ocupa de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea, căci nu ne-am fi luat atâtea măsuri pentru a ne ascunde de poliţie. Înţelegeţi acum că ar fi prea comod să puneţi o mască pentru a surprinde secretul unor oameni şi pentru a nu avea apoi nevoie decât să scoateţi masca ca să-i nenorociţi pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veţi spune mai întâi răspicat dacă sunteţi de partea regelui care întâmplător domneşte în momentul acesta, sau de partea Maiestăţii sale împăratul.

— Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi ţine jurământul.

Cuvintele fură urmate de un murmur general şi se putu vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l silească pe domnul d'Épinay să regrete imprudentele-i vorbe.

Preşedintele se ridică din nou şi impuse tăcere.

— Domnule, spuse el, sunteţi un om prea serios şi prea chibzuit pentru a nu înţelege consecinţele situaţiei în care ne aflăm unii faţă de alţii şi însăşi sinceritatea dumneavoastră ne dictează condiţiile pe care suntem obligaţi să le punem: veţi jura deci pe cuvânt de onoare că, nu veţi destăinui cele ce aţi auzit.

Generalul duse mâna la sabie şi strigă:

— Dacă vorbiţi de onoare, înseamnă că nu cunoaşteţi legile ei şi prin violenţă nu impuneţi nimic.

— Iar dumneavoastră, domnule, continuă preşedintele cu un calm mai grozav poate decât furia generalului, lăsaţi sabia; e sfatul ce vi-l dau.

Generalul învârti în jurul său priviri care trădau un început de nelinişte. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, adunându-şi toate puterile, spuse:

— Nu voi jura!

— În cazul acesta, domnule, veţi muri! Răspunse liniştit preşedintele.

Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai privi o dată în juru-i; numeroşi membri ai clubului vorbeau în şoaptă şi căutau sub mantalele lor arme.

— Generale, declară preşedintele, fiţi liniştit; vă aflaţi printre oameni de onoare care vor încerca în tot chipul să vă convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar, aţi spus singur, vă aflaţi printre conspiratori; posedaţi secretul nostru, sunteţi dator să ne garantaţi secretul.

O linişte plină de semnificaţie urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse uşierilor:

— Închideţi uşile!

Aceeaşi linişte de moarte urmă cuvintelor sale.

Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforţare, spuse:

— Am un fiu şi sunt dator să mă gândesc la el când mă găsesc printre asasini.

— Generale, spuse cu nobleţe şeful adunării, un om singur are întotdeauna dreptul să insulte cincizeci: este privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează de acest drept. Crede-mă, generale, jură şi nu ne insulta.

Încă o dată îmblânzit de superioritatea şefului adunării, generalul şovăi un moment; dar apoi, înaintând până la biroul preşedintelui, întrebă:

— Care e formula?

— Iat-o: „Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi auzit la 5 februarie 1815, între orele nouă şi zece seara şi declar că merit moartea dacă încalc jurământul.”

Generalul păru stăpânit de o înfiorare nervoasă, care îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârşit, înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti jurământul, dar cu un glas aşa de scăzut încât abia se auzi; de aceea câţiva membri cerură să-l repete cu glas mai tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu.

— Acum doresc să mă retrag, glăsui generalul; sunt, în sfârşit, liber?

Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoţi şi se urcă în trăsură cu generalul, după ce îi legă ochii. Printre cei trei membri era vizitiul car e îl adusese.

Ceilalţi membri ai clubului se despărţiră în tăcere.

— Unde vreţi să vă ducem? Întrebă preşedintele.

— Oriunde voi putea să scap de prezenţa dumneavoastră! Răspunse domnul d'Épinay.

— Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă mai găsiţi în adunare, nu mai aveţi a face decât cu oameni izolaţi; nu-i insultaţi, dacă nu vreţi să fiţi tras la răspundere pentru insultă.

Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse:

— Sunteţi tot aşa de brav în trăsură ca şi la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt întotdeauna mai tari decât unul singur.

Preşedintele dădu ordin să se oprească trăsura.

Se aflau în dreptul cheiului des Ormes, unde e scara care duce la râu.

— De ce opriţi aici? Întrebă domnul d'Épinay.

— Pentru că, domnule, spuse preşedintele, aţi insultat un om, iar omul acesta nu vrea să mai facă un pas fără a vă cere în chip leal satisfacţie.

— Un mod de asasinare, spuse generalul înălţând din umeri.

— Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu vreţi să vă privesc ca pe unul din oamenii pe care îi arătaţi adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea sa scut. Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveţi o spadă, am şi eu una în bastonul acesta; nu aveţi martori; unul din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum, dacă vreţi, puteţi să scoateţi legătura.

Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi.

— În sfârşit, spuse el, voi şti cu cine am a face.

Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră…”

Franz se întrerupse încă o dată. Îşi şterse sudoarea rece care îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi pe fiu, tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până atunci ale morţii părintelui său.

Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum s-ar fi rugat.

Noirtier se uită la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ şi orgoliu.

Franz continuă:

„Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile îngheţul era între cinci şi şase grade; scara luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras şi înalt, astfel că preşedintele îi oferi partea dinspre rampă ca să coboare.

Cei doi martori veneau în urmă.

Noaptea era întunecoasă, treptele scării umede de zăpadă şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea.

Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de cărbuni; la lumina lanternei, examinară armele.

Spada preşedintelui care era, precum s-a spus, o simplă spadă purtată într-un baston, era mai scurtă decât a adversarului şi n-avea gardă.

Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii să fie trase la sorţi: preşedintele răspunse însă că el a provocat şi că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma sa.

Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă.

Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de alta lupta începu.

Lumina făcea din cele două spade două fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul.

Domnul general trecea drept unul dintre cei mai buni mânuitori de spadă. El fu însă luat aşa de repede încât dădu înapoi şi căzu.

Martorii îl crezură ucis; dar adversarul său, care ştia că nu l-a atins, îi oferi mâna pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase din sărite pe general, care se năpusti la r îndu-i asupra adversarului.

Dar adversarul nu dădu înapoi deloc. De trei ori generalul se trase în urmă şi reveni la atac.

A treia oară căzu din nou.

Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi încercară să-l scoale; dar cel care îl luase în braţe simţi sub mână o căldură jilavă. Era sânge.

Generalul, care era aproape leşinat, îşi reveni.

— Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! Spuse el.

Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care ţinea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă braţul străpuns de două lovituri de spadă; apoi, desfăcându-şi haina şi vesta, arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură.

Cu toate astea nu scoase măcar un oftat.

Generalul d'Épinay intră în agonie şi îşi dădu sufletul după cinci minute…”

Franz citi ultimele cuvinte cu o voce aşa de gâtuită încât abia se auziră, iar după ce le citi se opri trecându-şi mâna peste ochi ca pentru a alunga un nor.

După o clipă de tăcere, continuă:

„Preşedintele urcă scara după ce îşi băgă sabia în baston; o dâră de sânge însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după ce constatară moartea.

Generalul a sucombat, deci, într-un duel loial, iar nu într-o capcană, cum s-ar putea spune.

Drept care am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei.

Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal”.

După ce Franz sfârşi lectura aceasta aşa de cumplită pentru un fiu, după ce Valentine, palidă de emoţie, îşi şterse o lacrimă, după ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ, încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare:

— Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin semnături onorabile, deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie: spuneţi-mi numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu părinte.

Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii. Valentine, care înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care observase de multe ori pe antebraţul lui două urme de sabie, făcu un pas înapoi.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse Franz adresându-se logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu ca să aflu numele omului care m-a făcut orfan la doi ani.

Valentine rămase nemişcată şi mută.

— Crede-mă, domnule, spuse Villefort, nu mai prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost într-adins tăinuite. Nici părintele meu nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc în dicţionar.

— Ce nenorocire! Exclamă Franz. Singura speranţă care m-a susţinut de-a lungul lecturii şi care mi-a dat puterea să merg până la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi ce veţi putea… Vă implor… Pentru a-mi indica, pentru a mă face să înţeleg…

— Da, răspunse Noirtier.

— Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn că poate să mi-l arate… pe omul acela… Ajutaţi-mă… Dumneavoastră îl înţelegeţi… Daţi-mi concursul.

Noirtier privi dicţionarul.

Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând literele alfabetului până la E.

La litera aceasta bătrânul făcu semn că da.

— E, repetă Franz.

Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn negativ.

Valentine îşi ascundea capul în mâini.

În sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu.

— Da, făcu bătrânul.

— Dumneavoastră? Exclamă Franz şi părul i se zbârli pe cap; dumneavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele meu?

— Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoare.

Franz căzu fără puteri într-un jilţ.

Villefort deschise uşa şi fugi, căci îi venise în minte să înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.