Capitolul II Progresele lui Cavalcanti-fiul

Între timp, domnul Cavalcanti tatăl plecase să-şi reia serviciul, dar nu în armata Maiestăţii sale Împăratul Austriei, ci la ruleta din Lucca.

Se înţelege că ridicase cu cea mai scrupuloasă exactitate, până la ultima lăscaie, suma care îi fusese alocată pentru călătorie şi ca recompensă pentru chipul impunător, solemn, cu care îşi jucase rolul de părinte.

Domnul Andrea moştenise toate hârtiile care constatau că avea onoarea să fie fiul marchizului Bartolomeu şi al marchizei Leonora Corsinari.

Era deci ancorat în societatea pariziană, care primeşte cu atâta uşurinţă pe străini, tratându-i nu după ceea ce sunt, ci după ceea ce vor să fie.

De altminteri ce se cere unui tânăr la Paris? Să cunoască întrucâtva limba, să fie îmbrăcat convenabil, să fie un bun jucător şi să plătească în aur.

Se înţelege că lumea e mult mai puţin pretenţioasă cu un străin decât cu un parizian.

Andrea ocupase deci, în cincisprezece zile, o poziţie destul de frumoasă; i se spunea domnul conte, se vorbea despre el că are un venit de cincizeci de mii de lire şi se pomenea de comori imense al părintelui său, îngropate – zice-se – în carierele de la Saravezza.

Un avocat, în faţa căruia se menţiona această ultimă circumstanţă ca un fapt, declară că a văzut carierele în chestiune, ceea ce dădu o mare greutate aserţiunilor care plutiseră până atunci în stare de îndoială şi care, din momentul acela, căpătară consistenţa realităţii.

Lucrurile se găseau în stadiul acesta în cercul societăţii pariziene unde i-am introdus pe cititorii noştri, când Monte-Cristo veni într-o seară în vizită la domnul Danglars. Domnul Danglars ieşise, dar i se propuse contelui să fie introdus la baroană, care putea fi vizitată; el acceptă.

După masa de la Auteuil şi după evenimentele care au urmat, doamna Danglars nu putea auzi numele lui Monte-Cristo fără o anume tresărire nervoasă. Dacă prezenţa contelui nu urma rostirii numelui său, senzaţia dureroasă devenea mai intensă; dacă, dimpotrivă, contele se arăta, figura lui deschisă, ochii strălucitori, amabilitatea, galanteria sa faţă de doamna Danglars izgoneau curând ultimul rest de teamă; baroanei i se părea cu neputinţă ca un om aşa de fermecător la suprafaţă să poată nutri împotriva ei gânduri rele; de altminteri, inimile cele mai corupte nu pot crede în rău decât punându-l în legătură cu un interes oarecare; răul inutil şi fără cauză repugnă ca o anomalie.

Când Monte-Cristo intră în budoarul unde i-am mai introdus o dată pe cititorii noştri – şi unde baroana urmărea cu ochi neliniştiţi desenele pe care i le înmâna fiica ei, după ce le privise cu domnul Cavalcanti-fiul – prezenţa lui îşi produse efectul obişnuit, astfel că baroana îl primi pe conte zâmbind, deşi numele lui o tulburase puţin.

La rându-i, acesta îmbrăţişă întreaga scenă dintr-o ochire.

Lângă baroană, aproape culcată pe o canapea mică stătea Eugénie, iar Cavalcanti se afla în picioare.

Îmbrăcat în negru ca un erou al lui Goethe, cu pantofi de lac şi cu ciorapi albi de mătase, Cavalcanti îşi trecea o mână îndeajuns de albă şi de îngrijită prin părul blond în care scânteia un diamant; în ciuda sfaturilor lui Monte-Cristo, vanitosul tânăr nu putuse rezista voinţei de a şi-l pune în degetul mic.

Mişcarea era însoţită de priviri asasine zvârlite domnişoarei Danglars şi de suspine trimise la aceeaşi adresă.

Domnişoara Danglars era neschimbată, adică frumoasă, rece şi ironică. Nu-i scăpa nici o privire, nici un suspin al lui Andrea; ai fi zis că ele lunecau pe platoşa de Minervă, platoşă despre care unii filosofi pretind că acoperea câteodată pieptul lui Sapho.

Eugénie îl salută pe conte cu răceală şi profită de începutul conversaţiei pentru a se retrage în salonul de studii, de unde două glasuri zglobii şi zgomotoase, amestecate cu primele acorduri ale unui pian, arătară lui Monte-Cristo că domnişoara Danglars preferase societăţii sale şi a domnului Cavalcanti tovărăşia domnişoarei Louise d'Armilly, profesoara ei de canto.

Abia atunci, în timp ce vorbea cu doamna Danglars şi părea cufundat în vraja conversaţiei, contele remarcă solicitudinea domnului Andrea Cavalcanti, modul lui de a se duce să asculte muzica la uşa prin care nu cuteza să treacă şi de a-şi manifesta admiraţia.

Bancherul reveni curând. Prima lui privire se adresă, e drept, lui Monte-Cristo, dar a doua se adresă lui Andrea.

Pe soţie o salută aşa cum unii soţi îşi salută femeia; celibatarii nu vor putea să-şi facă o idee despre acest mod de a saluta decât când se va publica un cod foarte întins al vieţii conjugale.

— Domnişoarele nu te-au invitat să faci muzică cu ele? Îl întrebă Danglars pe Andrea.

— O, nu, domnule! Răspunse Andrea cu un oftat mai remarcabil chiar decât celelalte.

Danglars înaintă numaidecât spre uşa de comunicaţie şi o deschise.

Fetele fură văzute atunci stând pe acelaşi scaun, în faţa aceluiaşi pian. Acompaniau fiecare cu o mână exerciţiul cu care se deprinseseră din fantezie şi în care deveniseră de o măiestrie deosebită.

Domnişoara d'Armilly, care se zărea acum, formând cu Eugénie, graţie cadrului uşii, unul din acele tablouri vivante care se fac deseori în Germania, era înzestrată cu o frumuseţe remarcabilă sau, mai bine zis, cu o drăgălăşenie gingaşă. Era o femeiuşcă subţirică şi blondă ca o zână, cu păr buclat căzând pe gâtul ei cam prea lung, aşa cum Perugino face uneori gâtul fecioarelor sale şi cu ochi voalaţi de oboseală. Se spunea că e şubredă de piept şi că, asemeni Antoniei din Vioara din Cremona, va muri într-o zi cântând.

Monte-Cristo aruncă o privire repede, curioasă; o vedea pentru prima oară pe domnişoara d'Armilly despre care auzise aşa de des vorbindu-se în casă.

— Ei, ce e, noi suntem excluşi? O întrebă bancherul pe fiică.

Îl duse atunci pe tânăr în salonaş şi, fie din întâmplare, fie într-adins, uşa fu închisă în aşa fel ca, din locul unde stăteau, Monte-Cristo şi baroana să nu mai poată vedea nimic; deoarece însă bancherul îl urmase pe Andrea, doamna Danglars păru că nu remarcă faptul.

Curând după aceea contele auzi glasul lui Andrea răsunând în acordurile pianului şi acompaniind un cântec corsican.

În timp ce contele asculta, cu un zâmbet, cântecul care îl făcea să uite de Andrea şi să-şi reamintească de Benedetto, doamna Danglars lăuda faţă de Monte-Cristo tăria sufletească a soţului ei care, în chiar dimineaţa aceea, pierduse într-un faliment milanez trei sau patru sute de mii franci.

Şi într-adevăr, elogiul era meritat; căci dacă Monte-Cristo n-ar fi ştiut lucrul de la baroană, sau poate printr-unul din mijloacele pe care le avea de a afla totul, figura contelui nu i-ar fi trădat nimic.

„Bun! Gândi Monte-Cristo. A ajuns în situaţia de a ascunde ce pierde; acum o lună se lăuda.”

Apoi, cu glas tare:

— O, doamnă, spuse contele, domnul Danglars cunoaşte aşa de bine Bursa încât va câştiga totdeauna acolo ceea ce ar putea să piardă într-altă parte.

— Văd că împărtăşiţi eroarea comună, spuse doamna Danglars.

— Ce eroare? Întrebă Monte-Cristo.

— Aceea că domnul Danglars joacă, în timp ce, dimpotrivă, nu joacă niciodată.

— A, da, este adevărat, doamnă; mi-aduc aminte că domnul Debray mi-a spus… Dar ce e cu domnul Debray? Nu l-am zărit de trei sau patru zile.

— Nici eu, glăsui doamna Danglars cu o prezenţă de spirit miraculoasă. Aţi început însă o frază care a rămas neterminată.

— Anume?

— Că domnul Debray v-a spus…

— A, da; domnul Debray mi-a spus că dumneavoastră eraţi aceea care aduceaţi jertfe demonului jocului.

— Am avut, mărturisesc, pasiunea aceasta câtva timp, însă nu o mai am, glăsui doamna Danglars.

— Şi faceţi rău, doamnă. Eh, şansele norocului sunt precare şi, dacă aş fi femeie, iar hazardul ar fi făcut din femeia aceasta soţia unui bancher, oricâtă încredere aş avea în norocul soţului meu – căci în afaceri, ştiţi, totul e noroc şi nenoroc; ei bine, oricâtă încredere aş avea în norocul soţului meu, aş căuta totdeauna să-mi asigur o avere independentă, chiar de ar trebui să obţin averea încredinţând interesele mele în mâini necunoscute.

Doamna Danglars se roşi fără voie.

— Uite, spuse Monte-Cristo ca şi cum nu văzuse nimic, se vorbeşte de o lovitură frumoasă care a fost dată ieri cu bonurile Neapolelui.

— Eu nu le am şi nu le-am avut niciodată, glăsui repede baroana; dar să nu mai vorbim de Bursă, domnule conte, căci avem aerul unor agenţi de schimb; să vorbim mai bine despre bieţii Villefort pe care fatalitatea îi chinuieşte aşa de mult în momentul acesta.

— Dar ce li s-a întâmplat? Întrebă Monte-Cristo cu perfectă naivitate.

— Ştiţi şi dumneavoastră; după ce l-au pierdut pe domnul de Saint-Méran, la trei sau patru zile după plecarea lui, au pierdut-o pe marchiză la trei sau patru zile după sosirea ei.

— A, da, glăsui Monte-Cristo, am aflat; dar, precum îi spune Clodius lui Hamlet, e o lege a naturii: părinţii lor muriseră înainte şi ei îi plânseră; ei vor muri înaintea fiilor lor şi fiii îi vor plânge.

— Dar asta nu e totul.

— Cum, nu e totul?

— Nu; ştiaţi că erau pe cale să-şi căsătorească fiica…

— Cu domnul Franz d'Épinay… Căsătoria a căzut?

— Ieri dimineaţă, după câte se pare, Franz şi-a retras cuvântul.

— Serios? Şi se cunosc cauzele rupturii?

— Nu.

— Extraordinar, doamnă… Dar cum primeşte domnul de Villefort toate aceste nenorociri?

— Ca întotdeauna: filosofic.

În momentul acela Danglars se înapoie singur.

— Ei, îl laşi pe domnul Cavalcanti cu fiica dumitale? Spuse baroana.

— Dar pe domnişoara d'Armilly drept cine-o iei? Întrebă bancherul.

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:

— Încântător tânăr Cavalcanti, nu-i aşa domnule conte? Dar e cu adevărat prinţ?

— Eu nu garantez, glăsui Monte-Cristo. Părintele său mi-a fost prezentat ca marchiz, aşa că tânărul este probabil conte; mi se pare că nu ţine prea mult la titlul acesta.

— De ce? Întrebă bancherul. Dacă e prinţ, face rău că nu se mândreşte. Fiecare cu dreptul său. Mie nu-mi place să-şi renege cineva originea.

— O, dumneavoastră sunteţi un democrat pur! Glăsui Monte-Cristo zâmbind.

— Vezi însă la ce te expui, spuse baroana; dacă domnul de Morcerf ar veni din întâmplare şi l-ar găsi pe domnul Cavalcanti într-o cameră unde el, logodnicul Eugéniei, n-a avut niciodată îngăduinţa să intre…

— Faci bine că spui din întâmplare, declară bancherul, căci îl vedem atât de rar încât s-ar putea spune că numai întâmplarea ni-l aduce.

— În sfârşit, dacă ar veni şi l-ar găsi pe tânăr lângă fiica dumitale, ar putea să fie nemulţumit.

— El? O, te înşeli, domnul Albert nu ne face onoarea de a fi gelos pe logodnica sa, nu o iubeşte îndeajuns pentru asta. De altminteri, ce-mi pasă dacă e nemulţumit sau nu?

— Cu toate acestea, în stadiul în care ne aflăm…

— Da, în stadiul în care ne aflăm: vrei să ştii în ce stadiu ne aflăm? La balul mamei sale a dansat o singură dată cu fiica mea, în timp ce domnul Cavalcanti a dansat de trei ori şi Albert nici n-a băgat de seamă.

— Domnul viconte Albert de Morcerf! Anunţă valetul.

Baroana se ridică repede.

Vroia să treacă în salonul de studii pentru a-şi înştiinţa fiica, dar Danglars o apucă de braţ.

— Las-o! Zise el.

Ea îl privi uimită.

Monte-Cristo se prefăcu a nu fi văzut jocul de scenă.

Albert intră; era foarte frumos şi foarte vesel. Salută pe baroană cu dezinvoltură, pe Danglars cu familiaritate, pe Monte-Cristo cu afecţiune; apoi, întorcându-se spre baroană:

— Îmi daţi voie, doamnă, îi spuse el, să vă întreb cum se simte domnişoara Danglars?

— Cât se poate de bine, domnule, răspunse Danglars repede; face în momentul acesta muzică în salonaşul ei cu domnul Cavalcanti.

Albert îşi păstră aerul calm şi indiferent; încerca poate oarecare ciudă lăuntrică, dar simţea fixată asupra lui privirea lui Monte-Cristo.

— Domnul Cavalcanti are o foarte frumoasă voce de tenor, spuse el şi domnişoara Eugénie e o magnifică soprană, fără a mai pune la socoteală că, la pian, cântă ca Thalberg. E, desigur, un concert fermecător.

— Fapt este că se acordă de minune, spuse Danglars.

Albert nu arată că a remarcat echivocul, aşa de grosolan totuşi, în timp ce doamna Danglars roşi.

— Şi eu sunt muzician, cel puţin după câte spun profesorii mei, continuă tânărul; ei bine, lucru ciudat, n-am putut încă să-mi acord vocea cu altă voce, iar cu vocile de soprană mai puţin decât cu altele.

Danglars schiţă un zâmbet care însemna: hai, supără-te.

— De aceea, spuse el nădăjduind fără îndoială că va ajunge la scopul pe care îl dorea, prinţul şi fiica mea au stârnit ieri admiraţia generală. N-aţi fost ieri, domnule de Morcerf?

— Care prinţ? Întrebă Albert.

— Prinţul Cavalcanti, reluă Danglars, încăpăţânându-se să dea tânărului titlul acesta.

— A, iertaţi-mă, spuse Albert, nu ştiam că e prinţ. Aşadar, prinţul Cavalcanti a cântat ieri cu domnişoara Eugénie? De bună seamă că a fost ceva încântător şi îmi pare foarte rău că nu am auzit. N-am putut însă răspunde invitaţiei dumneavoastră, căci am fost nevoit s-o conduc pe doamna Morcerf la baroana de Château-Renaud-mama, unde cântau germanii.

Apoi, după o pauză şi ca şi cum n-ar fi fost vorba de nimic:

— Mi se va îngădui, repetă Morcerf, să prezint omagiile mele domnişoarei Danglars?

— O, aşteptaţi, aşteptaţi, vă rog, spuse bancherul oprindu-l pe tânăr; ia auziţi delicioasa cavatină: ta-ta-ta-ti-ta-ti-ta-ta… E încântătoare… O singură secundă: perfect! Bravo! Bravi! Brava!

Şi bancherul începu să aplaude cu frenezie.

— Într-adevăr, spuse Albert, e ceva excepţional şi e cu neputinţă să înţeleagă cineva mai bine muzica ţării sale decât o înţelege prinţul Cavalcanti. Aţi spus prinţ.

— Va fi făcut; în Italia este lucru uşor. Dar, ca să revenim la adorabilii noştri cântăreţi, ar trebui să ne faceţi o plăcere, domnul Danglars: fără s-o înştiinţaţi că-i aci un străin, ar trebui să rugaţi pe dom-nişoara Danglars şi pe domnul Cavalcanti să înceapă altă bucată. E aşa delicios să te bucuri de muzică mai departe, într-o penumbră, fără să fii văzut, fără să vezi şi, în consecinţă, fără să-l stânjeneşti pe muzician, care se poate astfel lăsa cu totul în voia geniului, sau a elanului inimii sale.

De data aceasta Danglars fu dezarmat de calmul tânărului.

Îl luă pe Monte-Cristo la o parte.

— Ei, ce spuneţi de îndrăgostitul nostru? Îl întrebă el.

— Hm, de netăgăduit, îmi face impresia că e rece; dar ce vreţi? Sunteţi angajat.

— Fără îndoială, sunt angajat, dar obligaţia mea e să o dau pe fiica mea unui om care o iubeşte, nu unuia care nu o iubeşte. Îl vedeţi pe el, rece ca o marmură şi orgolios ca părintele său; dacă măcar ar fi bogat, dacă ar avea averea Cavalcanţilor, treacă-meargă. La drept vorbind nu am consultat-o pe fiica mea, însă dacă ea ar avea gust…

— O, nu ştiu dacă prietenia mea pentru el mă orbeşte, glăsui Monte-Cristo, dar vă asigur că domnul de Morcerf e un tânăr fermecător care o va face fericită pe fiica dumneavoastră şi care, mai curând sau mai târziu, va ajunge la ceva în viaţă; căci, la urma urmei, situaţia părintelui său este excelentă.

— Hm! Făcu Danglars.

— De ce vă îndoiţi?

— Eh, e trecutul… Trecutul acela obscur.

— Dar trecutul părintelui nu-l priveşte pe fiu.

— Ba da, ba da.

— Nu vă aprindeţi; acum o lună proiectul căsătoriei vi se părea excelent. Înţelegeţi, sunt deznădăjduit; pe tânărul Cavalcanti, pe care nu-l cunosc, vă repet, l-aţi văzut la mine.

— Eu îl cunosc şi asta ajunge, spuse Danglars.

— Îl cunoaşteţi? Aţi cules informaţii asupra lui? Întrebă Monte-Cristo.

— E nevoie oare de aşa ceva? Nu se vede de la început cu cine ai a face? În primul rând e bogat.

— Nu garantez.

— Cu toate acestea garantaţi pentru el.

— Pentru cincizeci de mii de lire, nimica toată.

— Are o educaţie distinsă.

— Hm! Făcu la rându-i Monte-Cristo.

— E muzician.

— Toţi italienii sunt.

— Conte, nu sunteţi drept cu tânărul acesta.

— Ei da, mărturisesc, văd cu mâhnire că, deşi cunoaşte obligaţiile dumneavoastră faţă de Morcerf, el se pune de-a curmezişul şi abuzează de averea lui.

Danglars începu să râdă.

— O, ce puritan sunteţi! Spuse el, dar lucrul ăsta se întâmplă în lume în fiecare zi.

— Nu puteţi totuşi să rupeţi astfel, scumpe domnule Danglars: Morcerfii contează pe căsătoria aceasta.

— Contează?

— Categoric.

— Atunci să se explice. Dragă conte, dumneavoastră, care sunteţi aşa de bine văzut acolo, ar trebui să strecuraţi două cuvinte părintelui.

— Eu? Dar de unde naiba aţi văzut că sunt primit aşa bine?

— Eh, la balul lor! Contesa, mândră Mercédès, trufaşa catalană care abia catadicseşte să deschidă gura faţă de cele mai vechi cunoştinţe ale ei, v-a luat de braţ, a ieşit cu dumneavoastră în grădină, a pornit pe aleile discrete şi n-a reapărut decât după o jumătate de ceas.

— O, baroane, baroane, spuse Albert, ne împiedicaţi să ascultăm; pentru un meloman ca dumneavoastră, ce barbarie!

— Bine, bine, domnule ironic! Spuse Danglars.

Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:

— Vă însărcinaţi să-i spuneţi părintelui?

— Cu plăcere, dacă doriţi.

— Dar de data aceasta lucrul să se facă în mod explicit şi definitiv, în special să-mi ceară fiica, să fixeze un timp, să-şi precizeze condiţiile băneşti, în sfârşit, să ajungem la o înţelegere sau o ruptură; dar, înţelegeţi, fără amânări.

— Bine, demersul va fi făcut.

— Nu vă voi spune că-l aştept cu plăcere, dar îl aştept: un bancher trebuie să fie sclavul cuvântului său.

Şi Danglars scoase unul din acele suspine pe care, cu o jumătate de ceas mai înainte, le scotea Cavalcanti-fiul.

— Bravi! Bravo! Brava! Strigă Morcerf parodiindu-l pe bancher şi aplaudând sfârşitul bucăţii.

Danglars începea să se uite la Albert pieziş, când servitorul intră şi îi şopti două vorbe.

— Mă înapoiez, spuse bancherul lui Monte-Cristo, aşteptaţi-mă; poate că voi avea ceva să vă comunic.

Şi ieşi.

Baroana profită de absenţa soţului pentru a deschide uşa salonului de studii al fiicei sale şi atunci domnul Andrea, care stătea la pian cu domnişoara Eugénie, fu văzut zvâcnind ca un resort.

Albert o salută zâmbind pe domnişoara Danglars care, fără să pară, câtuşi de puţin tulburată, îi răspunse cu un salut rece, ca de obicei.

Cavalcanti păru vădit încurcat, îl salută pe Morcerf, care răspunse cu aerul cel mai impertinent.

Atunci Albert începu să se piardă în elogii cu privire la glasul domnişoarei Danglars şi la regretul pe care îl simţea, după ce-l auzise, că n-a asistat la serata din ajun…

Cavalcanti, lăsat în voia lui, îl luă pe Monte-Cristo de o parte.

— Haide, spuse doamna Danglars, ajunge cu muzica şi cu complimentele; veniţi la ceai.

— Vino, Louise, glăsui domnişoara Danglars adresându-se prietenei sale.

Trecură în salonul alăturat unde, într-adevăr, ceaiul era pregătit.

În momentul când lăsau, după maniera englezească, linguriţele în ceşti, uşa se redeschise şi Danglars reapăru vizibil agitat.

Monte-Cristo remarcă şi-l întrebă pe bancher din ochi.

— Am primit corespondenţa din Grecia, spuse Danglars.

— Aha, exclamă contele, de aceea v-au chemat?

— Da.

— Cum se simte regele Othon? Întrebă Albert cu tonul cel mai năzdrăvan.

Danglars îl privi pieziş, fără să-i răspundă, iar Monte-Cristo întoarse capul pentru a-şi ascunde expresia de milă care se ivise pe chipul său şi care se şterse aproape numaidecât.

— Vom merge împreună, nu-i aşa? Îl întrebă Albert pe conte.

— Da, dacă vrei, răspunse acesta.

Albert nu putea să priceapă nimic din privirea bancherului; de aceea, întorcându-se spre Monte-Cristo care înţelesese perfect, îi spuse:

— Aţi văzut cum s-a uitat la mine?

— Da, răspunse contele; dar găsiţi ceva deosebit în privirea lui?

— Bineînţeles. Dar ce vrea să spună cu veştile din Grecia?

— De unde vrei să ştiu eu?

— Pentru că, după câte îmi închipui, aveţi legături în ţara aceasta.

Monte-Cristo zâmbi, aşa cum zâmbea totdeauna când nu voia să răspundă.

— Uite-l că se apropie de dumneavoastră, glăsui Albert; eu mă duc să o complimentez pe domnişoara Danglars pentru camera ei, în vremea asta părintele va avea timp să vă vorbească.

— Dacă e să-i faci complimente, fă-i cel puţin complimente pentru vocea ei, spuse Monte-Cristo.

— Nu, asta ar face-o toată lumea.

— Dragă viconte, glăsui Monte-Cristo, ai îngâmfarea impertinenţei.

Albert înaintă spre Eugénie, cu zâmbetul pe buze.

Între timp Danglars se aplecă la urechea contelui.

— Mi-aţi dat un sfat excelent, spuse el şi este o poveste oribilă în aceste cuvinte: Fernand şi Ianina.

— Hm! Făcu Monte-Cristo.

— Da, vă voi povesti. Dar luaţi-l pe tânăr; mi-ar veni foarte greu să rămân cu el, acum.

— Ceea ce şi fac, deoarece mă însoţeşte; mai e nevoie să vi-l trimit pe părinte?

— Mai mult decât oricând.

— Bine.

Contele făcu un semn lui Albert.

Amândoi le salutară pe doamne şi ieşiră: Albert cu un aer perfect indiferent faţă de dispreţul domnişoarei Danglars, Monte-Cristo repetând doamnei Danglars sfaturile cu privire la prudenţa pe care trebuie s-o aibă o nevastă de bancher când e vorba de viitorul ei.

Domnul Cavalcanti rămase stăpân pe câmpul de bătaie.