Capitolul XXX Semnătura Danglars

Ziua următoare se arătă tristă şi înnorată.

Cioclii îşi îndepliniseră în timpul nopţii meseria funebră şi cususeră corpul depus pe pat în giulgiul care drapează pe cei răposaţi, împrumutându-le – orice s-ar spune despre egalitate în faţa morţii – o ultimă mărturie a luxului pe care-l iubeau în viaţă.

Giulgiul nu era altceva decât o bucată de splendidă mătase pe care fata o cumpărase cu cincisprezece zile mai înainte.

Seara, câţiva oameni chemaţi în mod special îl transportaseră pe Noirtier din camera Valentinei într-a lui; împotriva oricărei aşteptări, bătrânul nu se împotrivise de loc.

Abatele Busoni veghease până în zori, iar în zori se retrăsese la el fără să cheme pe nimeni.

Pe la opt dimineaţa se înapoiase d'Avrigny; îl întâlnise pe Villefort care se ducea la Noirtier şi îl însoţise ca să afle cum a petrecut bătrânul noaptea.

Îl găsiră în jilţul mare care îi servea de pat, dormind un somn blând şi zâmbitor.

Se opriră amândoi, uimiţi, în prag.

— Uite cum natura ştie să aline cele mai crâncene dureri, îi spuse d'Avrigny lui Villefort care îşi privea părintele adormit; desigur nu se va putea spune că domnul Noirtier nu-şi iubea nepoata; cu toate acestea, doarme.

— Da şi ai dreptate, răspunse Villefort cu mirare; doarme şi e un lucru ciudat, căci nemulţumirea cea mai mică îl ţine de obicei treaz nopţi în şir.

— L-a răpus durerea, glăsui d'Avrigny.

Trecură amândoi îngânduraţi în cabinetul procurorului regal.

— Uite, eu n-am dormit, spuse Villefort arătând lui d'Avrigny patul intact; pe mine durerea nu mă răpune şi, de două nopţi, nu m-am culcat; în schimb, uită-te la biroul meu; am scris în aste două zile şi două nopţi, am cercetat dosarul, am adnotat actul de acuzare al asasinului Benedetto… O, muncă! Muncă! Pasiunea, bucuria, furia mea, tu îmi dobori toate durerile!

Şi strânse convulsiv mâna lui d'Avrigny.

— Ai nevoie de mine? Întrebă doctorul.

— Nu, spuse Villefort; întoarce-te, însă, te rog, la unsprezece; la prânz are loc… plecarea… O, Doamne, biata mea copilă! Biata mea copilă…!

Şi redevenind om, procurorul regal ridică ochii la cer şi scoase un suspin.

— Vei sta în salonul de recepţie?

— Nu, am un văr care se însărcinează cu această tristă onoare. Eu voi lucra, doctore; când lucrez, totul dispare.

Într-adevăr, doctorul nici nu ajunsese bine la uşă şi procurorul regal se apucase din nou de lucru.

Pe peron, d'Avrigny întâlni ruda despre care îi vorbise Villefort, un personaj neînsemnat în povestirea de faţă ca şi în familie, una dintre făpturile sortite să joace, de când se nasc, rolul de utilitate în lume.

Era punctual, îmbrăcat în negru, avea un zăbranic pe braţ şi venise la vărul său cu o figură pe care şi-o compusese, pe care îşi propusese s-o păstreze câtă vreme va fi nevoie şi s-o părăsească apoi.

La unsprezece trăsurile funebre huruiră pe caldarâmul curţii, iar strada din foburgul Saint-Honoré se umplu de murmurele gloatei, deopotrivă ahtiată după bucuriile sau doliul bogaţilor şi care aleargă la o înmormântare pompoasă cu aceeaşi grabă ca şi la o nuntă de ducesă.

Puţin câte puţin, salonul mortuar se umplu şi sosiră mai întâi câteva din vechile noastre cunoştinţe, adică Debray, Château-Renaud, Beauchamp, apoi toate figurile ilustre ale parchetului, literaturii şi armatei; căci domnul de Villefort ocupa, nu atât prin poziţia sa socială, cât prin meritu-i personal, unul din primele ranguri în societatea pariziană.

Vărul stătea în prag şi introducea pe toată lumea, iar pentru indiferenţi era o mare uşurare – trebuie să spunem – de a vedea acolo o figură nepăsătoare, care nu pretindea musafirilor o fizionomie mincinoasă sau lacrimi false, aşa cum ar fi făcut un părinte, un frate sau un logodnic.

Cei care se cunoşteau se chemau din ochi şi se strângeau în grupuri.

Unul din aceste grupuri era compus din Debray, Château-Renaud şi Beauchamp.

— Biata fată! Spuse Debray, plătind, aşa cum fiecare făcea de altminteri, fără să vrea, un tribut, durerosului eveniment; biata fată, aşa de bogată şi de frumoasă! Ţi-ai fi putut închipui, Château-Renaud, când am venit – cât e de atunci? Trei săptămâni sau o lună cel mult ca să semnăm contractul care n-a fost semnat?

— Pe legea mea, nu! Spuse Château-Renaud.

— O cunoşteai?

— Am vorbit o dată sau de două ori cu ea, la balul doamnei de Morcerf; mi se părea încântătoare, deşi cam melancolică. Unde e mama vitregă? Ştii?

— S-a dus să-şi petreacă ziua cu soţia domnului acesta care ne primeşte.

— Cine e ăsta?

— Care?

— Domnul care ne primeşte. Un deputat?

— Nu, spuse Beauchamp; sunt condamnat să-i văd pe onorabilii noştri în fiecare zi, dar mutra lui îmi este necunoscută.

— Ai vorbit despre moartea aceasta în ziarul dumitale?

— Nu am scris eu articolul, dar s-a vorbit; mă îndoiesc că va fi pe placul domnului de Villefort. Se spune, mi se pare, că dacă în altă parte decât în casa domnului procuror regal se înregistrau patru decese succesive, domnul procuror regal s-ar fi alarmat cu siguranţă mai mult.

— De altminteri, glăsui Château-Renaud, doctorul d'Avrigny, care e medicul mamei mele, pretinde că domnul de Villefort e foarte disperat.

— Dar pe cine cauţi, Debray?

— Caut pe domnul de Monte-Cristo, răspunse tânărul.

— L-am întâlnit pe bulevard, când veneam aci. Cred că se ducea la bancherul lui, spuse Beauchamp.

— La bancherul lui? Bancherul lui nu e Danglars? Întrebă Château-Renaud pe Debray.

— Mi se pare că da, răspunse secretarul intim uşor tulburat; dar nu lipseşte numai domnul de Monte-Cristo; nu-l văd nici pe Morrel.

— Morrel? Ce, îi cunoştea? Întrebă Château-Renaud.

— Cred că fusese prezentat numai doamnei de Villefort.

— N-are a face, ar fi trebuit să vină, glăsui Debray; despre ce o să vorbească el astă-seară? Înmormântarea este evenimentul zilei. Sst, să tăcem! Uite că domnul ministru al justiţiei şi cultelor se simte obligat să ţină micul său speech vărului înlăcrimat.

Şi tinerii se apropiară de uşă ca să audă micul speech al domnului ministru al justiţiei şi cultelor.

Beauchamp spusese adevărul; răspunzând invitaţiei mortuare, el îl întâlnise pe Monte-Cristo, care se îndrepta, la rându-i, spre palatul Danglars din strada Chaussée-d'Antin.

Bancherul zărise de la fereastră trăsura contelui intrând în curte şi venise în întâmpinarea lui cu un chip întristat, dar amabil.

— Conte, vii să-mi exprimi condoleanţele dumitale, spuse el întinzând mâna lui Monte-Cristo. Într-adevăr, nenorocirea şi-a făcut cuibul în casa mea; aşa de mult încât, când te-am zărit, mă întrebam dacă nu cumva am dorit nenorocirea bieţilor Morcerfi, ceea ce ar fi justificat proverbul: cine sapă groapa altuia, cade el în ea. Pe cuvântul meu de onoare, nu doream răul lui Morcerf, era poate cam trufaş pentru un om pornit de jos, ca mine, datorând totul sieşi, ca mine; dar fiecare cu metehnele lui. Eh, conte, oamenii din generaţia noastră… Dar iertaţi-mă, dumneavoastră nu sunteţi din generaţia noastră, sunteţi un bărbat tânăr… Oamenii din generaţia noastră nu sunt fericiţi anul acesta: dovadă, procurorul regal puritan, dovadă Villefort care şi-a pierdut acum şi fiica. Recapitulează prin urmare: Villefort, precum spuneam, pierzându-şi în chip ciudat întreaga familie; Morcerf dezonorat şi ucis; eu, acoperit de ridicol din cauza mârşăviei acelui Benedetto şi apoi…

— Apoi ce? Întrebă contele.

— O, nu ştii încă?

— O nouă nenorocire?

— Fiica mea…

— Domnişoara Danglars?

— Eugénie ne-a părăsit.

— O, ce tot îmi spui?

— Adevărul, dragă conte. Cât de fericit eşti dumneata că nu ai nici nevastă, nici copii!

— Crezi?

— O, da!

— Şi spui că domnişoara Eugénie…

— N-a putut să suporte ruşinea pe care ne-a făcut-o mizerabilul şi mi-a cerut permisiunea de a pleca în călătorie.

— Şi a plecat?

— Noaptea trecută.

— Cu doamna Danglars?

— Cu o rudă… Cu toate acestea o pierdem pe scumpa Eugénie; căci cu firea pe care i-o cunosc, mă îndoiesc că va mai accepta să se înapoieze vreodată în Franţa.

— Ce vrei, scumpe baroane? Glăsui Monte-Cristo; necazuri de familie, necazuri care ar fi zdrobitoare pentru un nevoiaş al – cărui copil ar însemna pentru el întreaga avuţie, dar suportabile pentru un milionar. Orice ar spune filosofii, oamenii practici le vor da totdeauna o dezminţire în această privinţă: banul consolidează în multe împrejurări; şi de bună seamă că dumneata vei fi mai repede consolat decât oricine altul, dacă admiţi virtutea acestui balsam suveran; dumneata, regele finanţei, punctul de intersecţie al tuturor puterilor.

Danglars aruncă o privire piezişă contelui ca să vadă dacă îşi bătea joc, sau dacă vorbea serios.

— Da, glăsui el, de bună seamă că dacă averea consolează, se poate să fiu şi eu consolat: sunt bogat.

— Aşa de bogat, dragă baroane, încât averea dumitale seamănă cu piramidele; cei care ar vrea s-o dărâme nu îndrăznesc; cei care ar îndrăzni, nu pot.

Danglars zâmbi de încrezătoarea bonomie a contelui.

— Aceasta îmi aduce aminte, spuse el, că în momentul când aţi intrat eram pe cale să fac cinci bonuri mici; semnasem două; îmi daţi voie să le fac şi pe celelalte trei?

— Fă-le, dragă baroane, fă-le!

Urmă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia se auzi scârţâind pana bancherului, în timp ce Monte-Cristo privea ciubucurile aurite ale plafonului.

— Bonuri spaniole, întrebă Monte-Cristo, bonuri din Haiti, sau bonuri din Neapole?

— Nu, spuse Danglars râzând cu râsul său suficient, bonuri la purtător, bonuri asupra Băncii Franţei. Priveşte, domnule conte, adăugă el, dumneata care eşti împăratul finanţei aşa cum eu sunt rege, ai văzut multe petice de hârtie de mărimea asta valorând fiecare câte un milion?

Monte-Cristo luă în mână, ca pentru a le cântări, cele cinci petice de hârtie pe care Danglars i le prezenta cu îngâmfare şi citi:

„Rog pe domnul regent al Băncii să plătească la ordinul meu, din fondurile depuse de mine, suma de un milion, valoare în cont.

Baron Danglars”

— Unul, două, trei, patru, cinci! Exclamă Monte-Cristo. Cinci milioane! Drace!

— Aşa fac eu afacerile, spuse Danglars.

— E minunat, dacă mai cu seamă – cum nu mă îndoiesc – suma este plătită imediat.

— Va fi, spuse Danglars.

— E frumos să ai un astfel de credit; la drept vorbind, numai în Franţa se văd astfel de lucruri. Cinci petice de hârtie valorând cinci milioane; trebuie să vezi ca să crezi.

— Te îndoieşti?

— Nu.

— Spui asta cu un accent… Uite, fă-ţi o plăcere: însoţeşte-l pe funcţionarul meu la bancă, şi-l vei vedea ieşind cu bonuri de tezaur pentru suma aceasta.

— Nu, glăsui Monte-Cristo îndoind cele cinci bilete, lucrul este prea curios, astfel că voi face experienţa singur. Creditul meu la dumneata era de şase milioane; am luat nouă sute de mii de franci; îmi mai datorezi cinci milioane o sută de mii de franci. Iau aceste cinci petice de hârtie pe care le socotesc bune, deoarece poartă semnătura dumitale, şi-ţi dau o recipisă generală de şase milioane care lichidează contul nostru. O pregătisem dinainte, căci trebuie să-ţi spun că am astăzi foarte mare nevoie de bani.

Şi Monte-Cristo puse mâna cu cele cinci hârtii în buzunar, în timp ce, cu cealaltă, întindea bancherului recipisă.

Fulgerul să fi căzut la picioarele lui Danglars şi nu l-ar fi zdrobit cu o înfricoşare mai mare.

— Cum? Îngăimă el. Cum, domnule conte, iei banii? Pardon, pardon, datorez banii aceştia spitalelor, ei sunt un depozit şi făgăduisem că-l plătesc în dimineaţa asta.

— A, se schimbă lucrul! Glăsui Monte-Cristo. Nu ţin neapărat la aceste cinci bilete; plăteşte-mi în alte valori; le luasem de curiozitate ca să pot spune lumii că, fără vreun aviz, fără să mi se ceară măcar un termen de cinci minute, casa Danglars mi-a plătit cinci milioane bani gheaţă. Ar fi fost deosebit! Poftim valorile; îţi repet însă, dă-mi altele.

Şi întindea cele cinci efecte lui Danglars care, livid, întinse mâna, aşa cum vulturul întinde gheara printre gratiile cuştii ca să reţină carnea ce i se răpeşte.

Deodată îşi luă seama, făcu o sforţare violentă şi se stăpâni.

Pe urmă zâmbi, iar trăsăturile chipului său descompus se rotunjiră puţin câte puţin.

— La drept vorbind, spuse el, recipisa dumitale tot bani înseamnă.

— O, da! Iar dacă ai fi la Roma, casa Thomson şi French n-ar face mai multe dificultăţi, plătindu-ţi pe baza recipisei mele, decât ai făcut dumneata.

— Pardon, domnule conte, pardon.

— Pot deci să păstrez banii?

— Da, spuse Danglars ştergându-şi sudoarea care răsărea la rădăcina părului său; păstrează-i, păstrează-i.

Monte-Cristo băgă din nou cele cinci bilete în buzunar cu expresia aceea intraductibilă care vrea să spună:

— Gândeşte-te, dacă îţi pare rău, mai este timp.

— Nu, declară Danglars, nu. Păstrează semnăturile mele. Ştii însă că nimic nu e mai formalist decât un om de bani; destinam suma aceasta spitalelor şi mi s-ar fi părut că le jefuiesc nedându-le-o chiar pe aceasta, ca şi cum un taler nu ar valora tot atât cât şi altul. Scuză-mă.

Băgă bonurile în portmoneu.

— Te scuz şi le iau, răspunse Monte-Cristo cu graţie.

— Mai avem însă o sumă de o sută de mii de franci, spuse Danglars.

Şi începu să râdă, zgomotos, dar nervos.

— O, un fleac! Glăsui Monte-Cristo. De bună seamă că schimbul se apropie de suma aceasta. Păstreaz-o şi vom fi chit.

— Conte, vorbeşti serios? Întrebă Danglars.

— Eu nu râd niciodată cu bancherii, replică Monte-Cristo cu o seriozitate care se apropia de impertinenţă.

Şi se îndreptă spre uşă, exact în momentul când valetul anunţa:

— Domnul de Boville, perceptorul general al spitalelor.

— Se pare că am venit la timp ca să am favoarea semnăturilor dumitale, care sunt disputate, spuse Monte-Cristo.

Danglars se îngălbeni încă o dată şi se grăbi să-şi ia rămas bun de la conte.

Contele de Monte-Cristo schimbă un salut ceremonios cu domnul de Boville, care stătea în picioare în salonul de aşteptare şi care, după ieşirea domnului de Monte-Cristo, fu introdus imediat în cabinetul domnului Danglars.

Chipul aşa de serios al contelui fu luminat de un zâmbet fugar, văzând portofelul din mâna domnului perceptor al spitalelor.

La poartă îşi regăsi trăsura şi dădu ordin să fie dus imediat la bancă.

În vremea asta, înfrângându-şi orice emoţie, Danglars venea în întâmpinarea perceptorului general.

Se înţelege că zâmbetul şi graţia erau întipărite pe buzele lui.

— Bună ziua, scumpul meu creditor, spuse el, căci mă prind că vii în calitate de creditor.

— Aţi ghicit, domnule baron, spuse domnul de Boville; spitalele se prezintă la dumneavoastră în persoana mea; văduvele şi orfanii vin, prin mine, să vă ceară o pomană de cinci milioane.

— Şi se mai spune că orfanii sunt de deplâns! Glăsui Danglars prelungind gluma; bieţii copii!

— Iată-mă deci venind în numele lor, spuse domnul de Boville. Desigur că aţi primit scrisoarea mea ieri?

— Da.

— Mă înfăţişez cu recipisa.

— Dragă domnule de Boville, spuse Danglars, văduvele şi orfanii dumneavoastră vor avea, dacă binevoieşti, bunătatea să aştepte douăzeci şi patru de ore, dat fiind că domnul de Monte-Cristo pe care l-ai văzut ieşind de aci… L-ai văzut, nu-i aşa?

— Da, şi?

— Domnul de Monte-Cristo ducea cu sine cele cinci milioane ale lor.

— Cum aşa?

— Contele avea un credit nelimitat la mine, deschis prin casa Thomson şi French din Roma. A venit să-mi ceară o sumă de cinci milioane dintr-o dată; i-am dat un bon pentru bancă; acolo sunt depuse fondurile mele, şi, înţelegi, m-aş teme ca, retrăgând din mâinile domnului regent zece milioane în aceeaşi zi, să nu i se pară ciudat. În două zile, adăugă Danglars zâmbind, nu zic ba.

— Cum? Exclamă domnul de Boville cu tonul celei mai desăvârşite neîncrederi; cinci milioane domnului care ieşea adineauri şi care plecând m-a salutat ca şi cum l-aş fi cunoscut?

— Poate că te cunoaşte fără să-l cunoşti dumneata; domnul de Monte-Cristo cunoaşte pe toată lumea.

— Cinci milioane?

— Poftim recipisa lui. Fă ca Sfântul Toma: vezi şi pipăie.

Domnul de Boville luă hârtia pe care Danglars i-o prezenta şi citi:

„Am primit de la domnul baron Danglars suma de cinci milioane una sută mii franci de care d-sa se va rambursa prin casa Thomson şi French din Roma”.

— Da, e adevărat, spuse acesta.

— Cunoşti casa Thomson şi French?

— Da, glăsui domnul de Boville, am făcut pe vremuri o afacere de două sute de mii de franci cu ea; de atunci însă n-am mai auzit vorbindu-se de dânsa.

— E una din cele mai bune case din Europa, spuse Danglars zvârlind cu neglijenţă pe birou recipisa pe care o luase din mâinile domnului de Boville.

— Şi el avea cinci milioane asupra dumneavoastră? O, dar contele ăsta de Monte-Cristo e un nabab!

— La drept vorbind nu ştiu cine este; avea însă trei credite nelimitate: unul la mine, unul la Rotschild, unul la Laffite şi, adăugă Danglars cu neglijenţă – precum vezi, mi-a acordat preferinţă lăsându-mi o sută de mii de franci pentru schimb.

Domnul de Boville exprimă semnele celei mai mari admiraţii.

— Va trebui să-i fac o vizită, spuse el, ca să obţin o donaţie pioasă pentru noi.

— O, e ca şi cum ai avea-o; numai pomenile lui se urcă la peste douăzeci de mii de franci pe lună.

— Splendid; de altminteri am să-i citez exemplul doamnei de Morcerf şi al fiului ei.

— Ce exemplu?

— Au dăruit toată averea lor spitalelor.

— Ce avere?

— Averea lor, aceea a generalului de Morcerf, a defunctului.

— Şi în legătură cu ce?

— În legătură cu faptul că nu voiau o avere dobândită în chip aşa de josnic.

— Cu ce au să trăiască?

— Mama se retrage în provincie şi fiul se angajează.

— I-auzi ce scrupule! Exclamă Danglars.

— Am înregistrat ieri actul de donaţie.

— Şi cât posedau?

— O, nu mare lucru: între un milion două sute, un milion trei sute de mii de franci. Dar să revenim la milioanele noastre.

— Cu plăcere, spuse Danglars în chipul cel mai natural din lume; sunteţi prin urmare grăbit în privinţa banilor?

— O, da: mâine se face verificarea caselor noastre.

— Mâine? De ce nu-mi spuneai asta numaidecât? Dar până mâine este un secol. La ce oră are loc verificarea?

— La două.

— Trimite la amiază, spuse Danglars zâmbind.

Domnul de Boville nu răspundea mare lucru; făcea da din cap şi-şi mişca portofelul.

— A, stai, fă ceva mai bun! Spuse Danglars.

— Ce să fac?

— Recipisa domnului de Monte-Cristo are valoare; trece-o la Rotschild sau la Laffitte; au să ţi-o ia numaidecât.

— Măcar că-i rambursabilă asupra Romei?

— Desigur; te va costa numai un scont de cinci-şase mii de franci.

Perceptorul făcu un salt înapoi.

— A, nu, prefer să aştept până mâine.

— Am crezut un moment, iartă-mă, spuse Danglars cu neobrăzare supremă, că aveai de acoperit un mic deficit.

— O, exclamă perceptorul.

— Ascultă, s-a mai văzut aşa ceva şi, în atari împrejurări se face un sacrificiu.

— Slavă Domnului, nu! Spuse domnul de Boville.

— Atunci pe mâine; nu-i aşa, dragă perceptorule?

— Da, pe mâine; dar negreşit?

— O, glumeşti! Trimite la amiază şi banca va fi înştiinţată.

— Voi veni eu.

— Şi mai bine, deoarece astfel voi avea plăcerea să te văd.

Îşi strânseră mâna.

— A, glăsui domnul de Boville, nu vă duceţi la înmormântarea bietei domnişoare de Villefort al cărei cortegiu l-am văzut trecând pe bulevard?

— Nu, spuse bancherul, mă simt încă jenat de când cu afacerea Benedetto, astfel că stau retras.

— Faceţi rău; ce vină aveţi dumneavoastră în toată chestia asta?

— Ascultă, scumpul meu perceptor: când cineva poartă un nume nepătat ca al meu, e susceptibil.

— Vă rog să fiţi convins că toată lumea vă deplânge şi că, în special, o deplânge pe domnişoara, fiica dumneavoastră.

— Biata Eugénie! Exclamă Danglars cu un oftat adânc. Ştiţi că intră la mânăstire, domnule?

— Nu.

— Din nefericire, lucrul e cât se poate de adevărat. S-a hotărât a doua zi după eveniment să plece cu o prietenă a sa, călugăriţă: caută acum o mânăstire foarte severă, în Italia sau în Spania.

— O, e grozav!

Şi domnul de Boville se retrase cu exclamaţia aceasta, adresând părintelui nenumărate condoleanţe.

Dar abia ajunse afară şi Danglars strigă cu o energie pe care o vor înţelege numai cei ce au văzut reprezentat Robert Macaire de Frédérik:

— Nătărăule!

Şi împăturind chitanţa lui Monte-Cristo într-un mic portomoneu:

— Vino la amiază, adăugă el, căci la amiază am să fiu departe.

Întoarse apoi zăvoarele de două ori, goli toate sertarele casei, strânse cincizeci de mii de franci în bancnote, arse diferite hârtii, puse altele în evidenţă şi începu să scrie o scrisoare pe care o pecetlui şi deasupra căreia aşternu cuvintele acestea: „Doamnei baroane Danglars”.

— Am să o pun astă-seară pe toaleta ei, murmură el.

Apoi scoţând din sertar un paşaport:

— Bun, e încă valabil pentru două luni.