Capitolul XXXI Cimitirul Père-Lachaise

Domnul de Boville întâlnise într-adevăr convoiul funebru care o ducea pe Valentine la ultimul lăcaş.

Timpul era mohorât şi înnorat; un vânt călduţ încă, dar ucigător pentru frunzele îngălbenite, le smulgea din crengile puţin câte puţin despuiate şi le învârtea deasupra mulţimii imense care umplea bulevardele.

Parizian pur, domnul de Villefort socotea cimitirul Père-Lachaise ca pe singurul vrednic să primească rămăşiţele pământeşti ale unei familii pariziene; celelalte i se păreau cimitire de ţară, hoteluri ale morţii.

Numai la Père-Lachaise un răposat de bună condiţie se putea simţi ca la el acasă.

Cumpărase, precum am văzut, un teren de veci pe care se înălţa monumentul populat aşa de grabnic cu toţi membrii primei sale familii.

Pe frontonul mausoleului se citea: Familia Saint-Méran şi Villefort; căci aşa fusese ultima dorinţă a bietei Renée, mama Valentinei.

Aşadar, spre Père-Lachaise se îndrepta pomposul cortegiu pornit din foburgul Saint-Honoré. Străbătură întreg Parisul, apucară prin foburgul du Temple, apoi pe bulevardele exterioare, până la cimitir. Peste cincizeci de trăsuri de casă urmau douăzeci de trăsuri de doliu, iar în urma celor cincizeci de trăsuri, peste cinci sute de persoane mergeau pe jos.

Aproape toţi erau tineri; pe ei moartea Valentinei îi lovise ca un trăsnet şi, în ciuda aburului glacial al secolului şi a prozaismului epocii, sufereau influenţa poetică a frumoasei, castei, adorabilei fete răpită în floarea tinereţii.

La ieşirea din Paris văzură sosind un vehicul, zorit, tras de patru cai care se opriră brusc, încordându-şi pulpele nervoase ca nişte resorturi de oţel; era domnul de Monte-Cristo.

Contele coborî din caleaşcă şi se amestecă în mulţimea care urma carul funebru pe jos.

Château-Renaud îl zări; coborî îndată din cupeu şi se apropie de el. Beauchamp părăsi de asemeni cabrioleta de piaţă în care se găsea.

Contele privea cu luare-aminte toate golurile mulţimii; vădit lucru, căuta pe cineva.

În sfârşit nu se mai stăpâni.

— Unde e Morrel? Întrebă el. Nu ştiţi careva dintre dumneavoastră unde e?

— Ne-am pus şi noi întrebarea aceasta la locuinţa moartei, spuse Château-Renaud, căci nimeni dintre noi nu l-a zărit.

Contele tăcu, dar continuă să privească în juru-i.

În sfârşit, ajunseră la cimitir.

Ochii străpungători ai lui Monte-Cristo cercetară dintr-o privire boschetele de tisă şi de pini şi, în curând, îi pieri orice nelinişte: o umbră se strecurase pe sub carpenii negri şi Monte-Cristo recunoscuse fără îndoială pe cine căuta.

Ştiţi ce înseamnă o înmormântare în magnifica metropolă: grupuri negre, împrăştiate pe aleile albe, liniştea cerului şi a pământului tulburată de trosnetul câtorva crengi rupte, un gard afundat în jurul unui mormânt; apoi cântecul melancolic al preoţilor în care se amestecă, din când în când, un suspin desprins dintr-un tufiş de flori sub care se vede o femeie prăbuşită cu mâinile împreunate.

Umbra remarcată de Monte-Cristo păşi repede printre copacii de dinapoia mormântului Heloïsei şi al lui Abelard, luă loc împreună cu valeţii moartei în fruntea cailor care purtau corpul şi ajunse până în locul hărăzit pentru îngropăciune.

Fiecare privea la ceva.

Monte-Cristo nu privea decât umbra abia remarcată de cei din jurul său.

În două rânduri contele ieşi din şir ca să vadă dacă nu cumva mâinile omului căutau vreo armă ascunsă sub haină.

Când cortegiul stătu, se putu vedea că e Morrel care, cu redingota-i neagră încheiată până la bărbie, cu fruntea-i lividă, cu obrajii scofâlciţi, cu pălăria mototolită în mâinile convulsive, se rezemase de un copac aflat pe o movilă ce domina mausoleul, astfel încât să nu piardă niciunul din amănuntele ceremoniei funebre ce avea să se împlinească.

Totul se desfăşură potrivit obiceiului. Câţiva bărbaţi – şi, ca întotdeauna, ei erau cei mai puţini impresionaţi – câţiva bărbaţi rostiră discursuri. Unii deplângeau moartea prematură; alţii stăruiau asupra durerii părintelui; câţiva găsiră mijlocul să arate că fata îl solicitase de mai multe ori pe domnul de Villefort pentru vinovaţii deasupra capului cărora el ţinea paloşul justiţiei; în sfârşit, fură epuizate metaforele înflorite şi imaginile dureroase din versurile lui Malherbe către Dupérier.

Monte-Cristo nu asculta nimic, nu vedea nimic sau, mai bine zis, nu-l vedea decât pe Morrel al cărui calm şi a cărui încremenire alcătuiau un spectacol înfricoşător pentru cel care, singurul, putea să citească în adâncul inimii tânărului ofiţer.

— A, uite-l pe Morrel! Îi spuse deodată Beauchamp lui Debray. Pe unde dracu s-a furişat acolo?

Şi îi atrase atenţia şi lui Château-Renaud.

— Ce palid! Glăsui acesta tresărind.

— Îi e frig, replică Debray.

— Nu, spuse Château-Renaud cu ton tărăgănat; cred că este emoţionat. Maximilien e un om foarte impresionabil.

— Eh, abia dacă o cunoştea pe domnişoara de Villefort, spuse Debray. Ai declarat singur.

— Într-adevăr. Cu toate acestea mi-aduc aminte că, la balul doamnei de Morcerf, a dansat de trei ori cu ea; ştiţi, conte, balul unde aţi produs atâta efect.

— Nu, nu ştiu, răspunse Monte-Cristo fără să-şi dea seama nici la ce şi nici cui răspundea, ocupat fiind să-l supravegheze pe Morrel ai cărui obraji se roşeau aşa cum se întâmplă celor care îşi reţin respiraţia.

— Discursurile s-au terminat cu bine, domnilor, rosti contele brusc.

Şi dădu semnalul plecării, dispărând fără să se ştie pe unde a trecut.

Ceremonia mortuară era încheiată, asistenţii porniră înapoi spre Paris.

Numai Château-Renaud îl căută o clipă pe Morrel din ochi; dar, în timp ce se uitase după contele care se depărta, Morrel îşi părăsise locul, astfel că, după ce l-a căutat zadarnic, Château-Renaud s-a luat după Debray şi Beauchamp.

Monte-Cristo se aruncase într-un tufiş şi, tăinuit dinapoia unui mormânt mare, pândea cea mai neînsemnată mişcare a lui Morrel care se apropiase, puţin câte puţin, de mausoleul părăsit de curioşi şi apoi de gropari.

Morrel privi în juru-i pe îndelete şi vag; dar, în momentul când privirea lui îmbrăţişa porţiunea opusă, Monte-Cristo se apropie cu încă vreo zece paşi fără să fie văzut.

Tânărul îngenunchie.

Cu gâtul încordat, cu ochii aţintiţi şi dilataţi, cu picioarele gata să se arunce la cel dintâi semnal, contele se apropia tot mai mult de Morrel.

Morrel îşi încovoie fruntea până pe piatră, îmbrăţişă grilajul cu ambele mâini şi murmură:

— O, Valentine!

Inima contelui fu zdrobită de explozia acestor două cuvinte; făcu încă un pas şi lovindu-l pe umăr pe Morrel:

— Dragă prietene, glăsui el, te căutam.

Monte-Cristo se aştepta la o izbucnire, la reproşuri, la învinuiri: se înşela.

Morrel se întoarse spre el şi spuse cu un calm aparent:

— Precum vedeţi, mă rugam.

Privirea cercetătoare a lui Monte-Cristo îl examină pe tânăr din creştet până în tălpi.

Pe urmă păru mai liniştit.

— Vrei să te duc la Paris? Întrebă el.

— Nu, mulţumesc.

— În sfârşit, doreşti ceva?

— Lăsaţi-mă să mă rog.

Contele se depărtă fără să facă vreo obiecţie, dar se depărtă pentru a ocupa un nou post de unde nu pierdea nici un gest al lui Morrel; acesta se ridică în sfârşit, îşi şterse genunchii înălbiţi de piatră şi porni spre Paris fără să întoarcă o singură dată capul înapoi.

Coborî agale pe strada Roquette.

Dând drumul trăsurii care staţiona la Père-Lachaise, contele îl urmă de la o sută de paşi. Maximilien străbătu canalul şi intră în strada Meslay prin bulevarde.

La cinci minute după ce poarta se închise după Morrel, intră Monte-Cristo.

Julie se afla în faţa grădinii unde privea cu cea mai mare atenţie pe meşterul Penelon care, luându-şi în serios meseria de grădinar, făcea butaşi de trandafiri de Bengal.

— A, domnul conte de Monte-Cristo? Exclamă ea cu bucuria pe care o manifesta de obicei fiecare membru al familiei când Monte-Cristo venea în vizită în strada Meslay.

— Maximilien s-a înapoiat, nu-i aşa, doamnă? Întrebă contele.

— Mi se pare că l-am văzut trecând, glăsui tânăra femeie; dar, vă rog, chemaţi-l pe Emmanuel.

— Mă iertaţi, doamnă; trebuie să urc numaidecât la Maximilien; am a-i spune ceva de cea mai mare importanţă, răspunse Monte-Cristo.

— Duceţi-vă, spuse ea însoţindu-l cu zâmbetu-i fermecător până când el dispăru pe scară.

Monte-Cristo urcă repede cele două etaje care despărţeau parterul de apartamentul lui Maximilien; când ajunse pe palier, ascultă; nu se auzea nici un zgomot.

Ca în cele mai multe case vechi, locuite de un singur stăpân, palierul nu era închis decât printr-o uşă de sticlă.

Dar în uşa de sticlă nu era nici o cheie. Maximilien se încuiase pe dinăuntru; dincolo de uşă nu putea să se vadă însă, din cauza unei perdele roşii de mătase.

Îngrijorarea contelui se tălmăci printr-o roşeaţă vie, simptomul unei emoţii nu prea obişnuită la omul acesta netulburat.

— Ce să fac? Murmură el.

Şi medită o clipă.

— Să sun? Glăsui el; o, nu! De multe ori sunetul unei sonerii, adică al unei vizite, accelerează hotărârea celor aflaţi în situaţia în care Maximilien se găseşte desigur în momentul acesta şi atunci zgomotului soneriei îi răspunde alt zgomot.

Monte-Cristo se înfioră din cap până în picioare şi, deoarece hotărârile lui aveau iuţeala fulgerului, izbi cu cotul într-unul din ochiurile uşii de sticlă care zbură în ţăndări; ridică apoi perdeaua şi-l văzu pe Morrel care, la birou, cu o pană în mână, sărise de pe scaun auzind sfărâmăturile geamului.

— Nu e nimic, glăsui contele; iartă-mă, scumpe prieten, am lunecat şi, lunecând, am dat cu cotul în uşă; deoarece s-a spart, profit de ocazie ca să intru la dumneata; nu te deranja, nu te deranja.

Şi, trecând braţul prin geamul spart, contele deschise uşa.

Morrel se ridică, evident contrariat şi veni în întâmpinarea lui Monte-Cristo, nu atât pentru a-l primi, cât pentru a-i ţine calea.

— Nu zău, e vina servitorilor dumitale, spuse Monte-Cristo frecându-şi cotul; parchetele lucesc ca oglinda.

— V-aţi rănit, domnule? Întrebă Morrel cu răceală.

— Nu ştiu. Dar ce făceai acolo? Scriai?

— Eu?

— Ai degetele pătate de cerneală.

— Într-adevăr, răspunse Morrel, scriam; mi se întâmplă câteodată, deşi sunt militar.

Monte-Cristo înaintă câţiva paşi în cameră. Maximilien fu nevoit să-l lase, dar se luă după el.

— Scriai? Reluă Monte-Cristo eu o privire obositoare prin fixitatea ei.

— Am mai avut onoarea să vă spun că da, glăsui Morrel.

Contele zvârli o privire în juru-i.

— Ai pistoale lângă călimară? Întrebă el arătând cu degetul, lui Morrel, armele puse pe birou.

— Plec într-o călătorie, răspunse Maximilien.

— Prietene! Exclamă Monte-Cristo cu blândeţe infinită în glas.

— Domnule!

— Prietene, dragă Maximilien, te rog nu lua hotărâri extreme.

— Eu, hotărâri extreme? Întrebă Morrel înălţând din umeri. Şi vă rog, o călătorie este o hotărâre extremă?

— Maximilien, glăsui Monte-Cristo, să punem de o parte masca pe care o purtăm.

Maximilien, nu mă amăgi cu calmul dumitale de comandă mai mult decât te amăgesc eu cu solicitudinea mea frivolă.

Înţelegi, nu-i aşa, că pentru a face ce am făcut, pentru a da cu cotul în geamuri, a viola secretul camerei unui prieten, că pentru a face toate acestea, trebuia să fiu stăpânit de o nelinişte reală sau, mai bine zis, de o convingere cumplită.

Maximilien, vrei să-ţi iei viaţa!

— O, dar cum vă vin ideile astea, domnule conte? Întrebă Morrel tresărind.

— Îţi spun că vrei să-ţi iei viaţa, continuă contele cu acelaşi glas şi iată dovada.

Apropiindu-se de birou ridică fila albă pe care tânărul o zvârlise peste o scrisoare începută şi luă scrisoarea.

Morrel se repezi să i-o smulgă din mâini.

Monte-Cristo prevedea însă mişcarea şi o preveni, apucându-l pe Maximilien de mână şi oprind-o, aşa cum lanţul de oţel opreşte resortul în mijlocul evoluţiei sale.

— Vezi bine că vroiai să-ţi iei viaţa, Morrel, spuse contele; e scris aici.

— Ei şi chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă m-am hotărât să îndrept spre mine ţeava pistolului, cine mă va împiedica? Strigă Morrel trecând fără tranziţie de la aparenţa calmului la expresia violenţei.

Cine va avea curajul să mă împiedice? Când voi spune:

Toate speranţele mele sunt năruite, inima mea e zdrobită, viaţa mea e stinsă, în jurul meu nu am decât doliu şi dezgust; pământul a devenit cenuşă; orice glas omenesc mă sfâşie.

Când voi spune:

E un act de milă să mă lăsaţi să mor căci, dacă nu mă lăsaţi să mor, îmi voi pierde mintea, voi deveni nebun.

Haide, spuneţi, domnule, când voi spune acestea, când se va vedea că le rostesc cu zbuciumul şi lacrimile inimii mele, mi se va mai răspunde:

Faci rău!

Voi fi împiedicat să scap de nenorocire?

Spuneţi, domnule, spuneţi, veţi avea curajul acesta?

— Da, Morrel, glăsui Monte-Cristo cu un glas al cărui calm contrasta în chip ciudat cu exaltarea tânărului; da, voi avea curajul.

— Dumneavoastră? Exclamă Morrel cu o expresie crescândă de furie şi de mustrări, dumneavoastră care m-aţi amăgit cu o speranţă absurdă; care m-aţi ţinut legănat, adormit cu făgăduieli sterpe, când aş fi putut, printr-o hotărâre extremă, s-o salvez sau cel puţin s-o văd murind în braţele mele; care afectaţi toate resursele inteligenţei, toate puterile materiei; care jucaţi sau, mai bine zis, vă prefaceţi că jucaţi rolul Providenţei şi care n-aţi avut măcar puterea de a da contraotravă unei fete otrăvite? O, domnule, mi-aţi inspira milă dacă nu mi-aţi stârni oroare!

— Morrel…

— Da, mi-aţi spus să pun masca jos; ei bine, bucuraţi-vă, o pun.

Da, când m-aţi urmărit la cimitir v-am răspuns, căci am inima bună; când aţi intrat, v-am lăsat să veniţi până aici… Dar deoarece mi-aduceţi un chin nou, mie care credeam că le-am epuizat pe toate – conte de Monte-Cristo, mântuitor al lumii, bucuraţi-vă îl veţi vedea pe prietenul dumneavoastră murind.

Şi cu râsul nebuniei pe buze, Morrel se repezi pentru a doua oară spre pistoale.

Palid ca un spectru dar cu ochii scânteietori de fulgere, Monte-Cristo întinse mâna asupra armelor şi îi spuse nechibzuitului:

— Şi eu îţi repet că nu-ţi vei lua viaţa.

— Poftiţi de mă împiedicaţi, răspunse Morrel cu un ultim elan care se frânse ca şi primul de braţul de oţel al contelui.

— Te voi împiedica!

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, în definitiv, ca să vă asumaţi dreptul acesta tiranic asupra unor fiinţe libere şi conştiente? Strigă Maximilien.

— Cine sunt eu? Repetă Monte-Cristo.

Ascultă:

Eu sunt, urmă Monte-Cristo, singurul om pe lume care are dreptul să-ţi spună: Morrel, nu vreau ca fiul părintelui tău să moară astăzi!

Şi, măreţ, transfigurat, sublim, Monte-Cristo înaintă cu braţele pe piept spre tânărul agitat care, învins fără să vrea de semidivinitatea acestui om, se trase un pas înapoi.

— De ce îmi vorbiţi de părintele meu? Îngăimă el; de ce amestecaţi amintirea părintelui meu cu ceea ce mi se întâmplă astăzi?

— Pentru că eu sunt cel care a salvat viaţa părintelui tău într-o zi când vroia să se omoare aşa cum tu vrei să te omori astăzi; pentru că eu sunt omul care a trimis punga surioarei tale şi Faraonul bătrânului Morrel; pentru că eu sunt Edmond Dantès care te-a jucat pe genunchi când erai copil!

Morrel mai făcu un pas înapoi, clătinându-se sufocat, gâfâind, strivit; apoi forţele îl părăsiră şi căzu cu un strigăt puternic în genunchi, la picioarele lui Monte-Cristo.

Pe urmă, deodată, în admirabila lui fiinţă se produse o mişcare de regenerare subită şi completă: se ridică, se năpusti din cameră şi se repezi pe scară, strigând cât îl ţinea glasul:

— Julie! Julie! Emmanuel! Emmanuel!

Monte-Cristo vru să se repeadă după el, dar Maximilien şi-ar fi dat mai degrabă viaţa decât să deschidă uşa contelui.

La strigătele lui Maximilien, Julie, Emmanuel, Penelon şi câţiva servitori alergară înspăimântaţi.

Morrel îl luă de mână şi redeschizând uşa:

— În genunchi! Strigă el cu voce sugrumată de plâns: În genunchi! El e binefăcătorul, salvatorul părintelui nostru; el e…

Stătea gata să spună:

— Edmond Dantès.

Contele îl opri, prinzându-i braţul.

Julie se repezi spre mâna contelui, Emmanuel îl sărută ca pe un Dumnezeu tutelar; Morrel căzu pentru a doua oară în genunchi şi bătu parchetul cu fruntea.

Atunci omul de bronz simţi că inima i se dilată în piept, îşi înclină capul şi plânse.

Se auzi în cameră, câteva clipe, un concert de lacrimi şi de gemete sublime care, desigur, pare armonios chiar celor mai dragi îngeri ai Domnului.

Julie abia îşi reveni din emoţia profundă pe care o încercase şi se năpusti din cameră, coborî un etaj, alergă în salon cu o bucurie copilărească şi ridică globul de cristal care ocrotea punga dată de necunoscutul din Allées de Meilhan.

În vremea asta Emmanuel îi spunea contelui cu glas întretăiat:

— O, domnule conte, cum de aţi putut sta până astăzi fără să vă divulgaţi, deşi ne-aţi auzit de atâtea ori vorbind despre binefăcătorul nostru necunoscut, deşi ne-aţi văzut înconjurând o amintire cu atâta recunoştinţă şi adoraţie? E o cruzime faţă de noi şi, aproape că aş îndrăzni să spun, domnule conte, faţă de dumneavoastră.

— Ascultă, prietene, glăsui contele şi pot să te numesc astfel căci, fără să bănuieşti, eşti prietenul meu de unsprezece ani; descoperirea acestui secret a fost pricinuită de un mare eveniment pe care nu trebuie să-l cunoşti.

Dumnezeu îmi este martor că doream să-l îngrop pentru toată viaţa în adâncul sufletului meu; fratele dumitale, Maximilien, mi l-a smuls prin violenţe de care se căieşte, sunt sigur.

Apoi, văzând că Maximilien se trântise într-un jilţ, rămânând totuşi în genunchi:

— Veghează asupra lui, adăugă Monte-Cristo în şoaptă, strângând în mod semnificativ mâna lui Emmanuel.

— De ce? Întrebă tânărul uimit.

— Nu pot să-ţi spun; dar veghează asupra lui.

Emmanuel îşi roti ochii în cameră şi zări pistoalele lui Morrel.

Ochii lui se fixară înfricoşaţi asupra armelor pe care le arătă lui Monte-Cristo, ridicând încetişor degetul spre ele.

Monte-Cristo înclină din cap.

Emmanuel făcu o mişcare spre pistoale.

— Lasă-le, spuse contele.

Apoi îndreptându-se spre Morrel, îi luă mâna; pornirile tumultuoase care zgâlţâiseră un moment inima tânărului făcuseră loc unei amorţiri profunde.

Julie urcă; ţinea în mână punga de mătase şi două lacrimi strălucitoare, pline de bucurie, se rostogoleau pe obrajii ei, ca două picături de rouă matinală.

— Iată relicva, spuse ea; să nu vă închipuiţi că îmi este mai puţin scumpă de când salvatorul ni s-a destăinuit.

— Copila mea, răspunse Monte-Cristo îmbujorându-se, dă-mi voie să iau înapoi punga; din momentul când cunoşti trăsăturile chipului meu, nu vreau să fiu reamintit amintirii dumitale decât prin afecţiunea pe care te rog să mi-o acorzi.

— O, nu, nu, vă implor! Spuse Julie strângând punga la inimă: s-ar putea să ne părăsiţi într-o zi; din nefericire, ne veţi părăsi într-o zi, nu-i aşa?

— Ai ghicit, doamnă, răspunse Monte-Cristo zâmbind; peste opt zile voi părăsi ţara aceasta unde atâţia oameni care meritaseră răzbunarea cerului trăiau fericiţi, în timp ce părintele meu se stingea de foame şi durere.

Anunţându-şi plecarea apropiată, Monte-Cristo îşi fixă ochii asupra lui Morrel şi observă că vorbele „voi părăsi ţara aceasta” trecuseră fără să-l scoată pe Morrel din letargie; înţelese că trebuie să dea o ultimă luptă cu durerea prietenului său şi luând mâinile Juliei şi ale lui Emmanuel într-ale sale, le spuse cu autoritatea blândă a unui părinte:

— Bunii mei prieteni, lăsaţi-mă singur, vă rog, cu Maximilien.

Pentru Julie era un mijloc de a lua cu sine relicva preţioasă despre care Monte-Cristo uită să mai vorbească.

Îl trase repede pe soţul ei.

— Să-i lăsăm, spuse ea.

Contele rămase cu Morrel care stătea nemişcat ca o statuie.

— Haide, redevii în sfârşit bărbat, Maximilien? Glăsui contele atingându-i umărul cu degetul său de foc.

— Da, căci reîncep să sufăr.

Fruntea contelui se încreţi, trădând o sumbră ezitare.

— Maximilien! Maximilien! Glăsui el; gândurile în care te cufunzi sunt nedemne de un creştin.

— O, liniştiţi-vă, prietene, spuse Morrel înălţând capul şi arătând contelui un zâmbet pătruns de o tristeţe nespusă, nu voi mai căuta moartea.

— Aşadar, fără arme, fără disperare! Glăsui Monte-Cristo.

— Da, căci pentru a mă vindeca de durerea mea am ceva mai bun decât ţeava unui pistol sau vârful unui cuţit.

— Biet nebun! Şi ce ai?

— Durerea mea care mă va ucide.

— Dragul meu, spuse Monte-Cristo cu o melancolie egală aceleia a lui Morrel, ascultă-mă:

Dacă i s-ar fi spus părintelui tău, în momentul când îşi îndrepta ţeava pistolului spre frunte; dacă mi s-ar fi spus mie, în momentul când îndepărtam de lângă patul meu pâinea prizonierului pe care n-o atinsesem de trei zile; dacă în sfârşit, ni s-ar fi spus nouă amândurora, în momentul acela suprem:

Trăiţi! Va veni o zi când veţi fi fericiţi şi veţi binecuvânta viaţa; de oriunde ar fi venit glasul – l-am fi primit cu zâmbetul îndoielii sau cu neliniştea neîncrederii şi totuşi de câte ori, îmbrăţişându-te, părintele tău nu a binecuvântat viaţa, de câte ori, eu însumi…

— O! Exclamă Morrel întrerupându-l pe conte, dumneavoastră nu aţi pierdut decât libertatea; părintele meu nu-şi pierduse decât averea; eu am pierdut-o pe Valentine.

— Priveşte-mă, Morrel, spuse Monte-Cristo cu solemnitatea aceea care, în anumite împrejurări, îl făcea aşa de mare şi de convingător; priveşte-mă; n-am nici lacrimi în ochi, nici febră în vine, nici bătăi funebre în inimă; cu toate acestea te văd suferind pe tine, Maximilien, pe care te iubesc cum l-aş fi iubit pe fiul meu; ei bine, aceasta nu îţi spune, Morrel, că durerea e ca şi viaţa şi că totdeauna există ceva necunoscut dincolo de ea? Dacă te rog, dacă îţi poruncesc să trăieşti, Morrel, e din convingerea că îmi vei mulţumi într-o zi că ţi-am păstrat viaţa.

— Doamne, ce-mi spuneţi, conte? Exclamă tânărul. Luaţi seama; poate că dumneavoastră nu aţi iubit niciodată.

— Copilule! Răspunse contele.

— Vreau să spun că n-aţi iubit niciodată o femeie, reluă Morrel. Uitaţi-vă la mine: de când am devenit bărbat, sunt ostaş; am ajuns până la douăzeci şi nouă de ani fără să iubesc, deoarece niciunul dintre sentimentele pe care le-am încercat până acum nu merită numele de iubire: ei bine, la douăzeci şi nouă de ani, am văzut-o pe Valentine; de aproape doi ani o iubesc, de aproape doi ani am putut să citesc virtuţile fetei şi ale femeii, scrise chiar de mâna lui Dumnezeu în inima ei deschisă pentru mine ca o carte.

Conte, simţeam alături de Valentine o fericire infinită, imensă, necunoscută, prea mare, prea completă, prea divină pentru lumea aceasta; deoarece lumea nu mi-a dăruit-o, înseamnă, conte, că fără Valentine nu există pentru mine, pe pământ, decât deznădejde şi mâhnire.

— Ţi-am spus să nădăjduieşti, Morrel, repetă contele.

— Şi eu voi repeta să luaţi seama, spuse Morrel: căutaţi să mă convingeţi şi dacă mă convingeţi, mă veţi face să-mi pierd mintea, mă veţi face să cred că am s-o mai pot vedea pe Valentine.

Contele zâmbi.

— Prietene, tată! Strigă Morrel exaltat; ia seama, îţi voi repeta pentru a treia oară, căci autoritatea pe care o ai asupra mea mă înspăimântă; ia seama la sensul cuvintelor dumitale, căci, uite, ochii mei se reînsufleţesc, inima mea se reaprinde şi renaşte; ia seama, căci mă faci să cred în lucruri supranaturale.

M-aş supune dacă mi-ai porunci să ridic piatra de pe mormântul fetei lui Iair, aş merge pe valuri ca apostolul dacă mi-ai face semn cu mâna să merg pe valuri; ia seama, m-aş supune.

— Nădăjduieşte, prietene! Repetă contele.

— O, vă jucaţi cu mine! Spuse Morrel recăzând din înălţimea exaltării în abisul tristeţii; faceţi ca mamele acelea bune sau, mai bine zis, ca mamele egoiste care calmează, cu vorbe mieroase, durerea copilului, deoarece strigătele lui le obosesc. Nu prietene, greşeam spunându-vă să luaţi seama; nu vă fie teamă, îmi voi îngropa durerea cu atâta grijă în străfundul pieptului meu, o voi face aşa de obscură şi de secretă, încât n-o să mai fiţi nevoit s-o compătimiţi. Apoi, prietene, adio!

— Dimpotrivă, spuse contele; din momentul acesta, Maximilien, vei trăi lângă şi cu mine, nu mă vei mai părăsi, iar peste opt zile vom fi lăsat în urma noastră Franţa.

— Şi îmi spuneţi să nădăjduiesc?

— Îţi spun să nădăjduieşti, deoarece ştiu un mijloc de vindecare.

— Conte, mă întristaţi şi mai mult dacă aceasta e cu putinţă. Nu vedeţi, ca rezultat al loviturii ce mă izbeşte, decât o durere banală şi credeţi că mă consolaţi printr-un mijloc banal: călătoria.

Şi Morrel clătină din cap cu neîncredere dispreţuitoare.

— Ce vrei să-ţi spun? Reluă Monte-Cristo. Eu am încredere în făgăduielile mele. Lasă-mă să fac experienţă.

— Conte, îmi prelungiţi agonia, atâta tot.

— Vasăzică, inimă slabă ce eşti, n-ai puterea de a da prietenului tău câteva zile pentru încercarea pe care o face? Ştii tu de ce e capabil contele de Monte-Cristo? Ştii tu că el comandă multor puteri pământeşti? Ştii că el are destulă credinţă în Dumnezeu pentru a obţine minuni de la Cel care a spus că, prin credinţă, omul ar putea să clintească un munte? Ei bine, minunea pe care o nădăjduiesc, aşteapt-o, sau…

— Sau? Repetă Morrel.

— Sau ia seama, Morrel, te voi socoti ingrat.

— Conte, fie-vă milă de mine!

— Mi-e atâta milă de tine, Maximilien, ascultă-mă, atâta milă încât, dacă nu te vindec într-o lună – ţine bine minte cuvintele mele, Morrel.

— Te voi pune eu însumi în faţa pistoalelor acestea încărcate şi a unei cupe cu cea mai sigură otravă din Italia, o otravă mai sigură şi mai promptă, crede-mă, decât aceea care a ucis-o pe Valentine.

— Îmi făgăduiţi?

— Da, căci sunt om, căci şi eu, după cum ţi-am spus, am vrut să mor şi de multe ori chiar după ce nenorocirea s-a depărtat de mine – am visat deliciile somnului etern.

— Conte, într-adevăr îmi făgăduiţi asta? Exclamă Maximilien ameţit.

— Nu-ţi făgăduiesc, îţi jur, spuse Monte-Cristo întinzând mâna.

— Pe cuvântul dumneavoastră de onoare că, dacă peste o lună, nu sunt consolat, mă lăsaţi liber pe viaţa mea şi că, orice aş face, nu mă veţi numi ingrat?

— Peste o lună Maximilien; peste o lună şi data este sfântă, Maximilien: nu ştiu dacă tu te-ai gândit la ea: suntem astăzi în septembrie. Se împlinesc astăzi zece ani de când l-am salvat pe părintele tău care vroia să moară.

Morrel apucă mâinile contelui şi le sărută; contele îl lăsă ca şi cum înţelegea că adoraţia i se cuvenea.

— Peste o lună, continuă Monte-Cristo, vei avea pe masa în faţa căreia vom sta amândoi, arme bune şi o moarte uşoară; în schimb îmi făgăduieşti că vei aştepta până atunci şi vei trăi?

— La rândul meu, vă jur! Strigă Morrel.

Monte-Cristo îl atrase pe tânăr la pieptul său şi-l ţinu îndelung.

— Şi acum, îi spuse el, începând de astăzi vei veni să locuieşti la mine; vei ocupa apartamentul Haydéei şi fiica mea va fi înlocuită prin fiul meu.

— Haydée? Întrebă Morrel. Ce-a devenit Haydée?

— A plecat azi-noapte.

— V-a părăsit?

— Nu, mă aşteaptă… Fii prin urmare gata să vii la mine, în strada Champs Elisées şi scoate-mă de aici fără să fiu văzut.

Maximilien îşi coborî capul şi se supuse ca un copil, sau ca un apostol.