Capitolul XXI Tatăl şi fiica

Am văzut în capitolul precedent că doamna Danglars venise să anunţe oficial doamnei de Villefort căsătoria apropiată a domnişoarei Eugénie Danglars cu domnul Andrea Cavalcanti.

Anunţarea oficială, care indica sau părea să indice o hotărâre luată de toate persoanele interesate, fusese totuşi precedată de o scenă pe care o vom relata cititorilor noştri.

Îi rugăm deci să facă un pas înapoi şi să se transporte, în dimineaţa zilei aceleia cu mari catastrofe, în frumosul salon aurit despre care le-am vorbit şi care constituia orgoliul proprietarului său, domnul baron Danglars.

În salonul acesta, pe la zece dimineaţa, se plimba de câteva minute, îngândurat şi vizibil îngrijorat, privind la fiecare uşă şi oprindu-se la fiecare zgomot, însuşi baronul.

După ce capacitatea sa de răbdare s-a consumat, îl chemă pe valet.

— Etienne, îi spuse el, ia vezi pentru ce m-a rugat domnişoara Eugénie s-o aştept în salon şi interesează-te de ce mă face să aştept atâta.

După răbufnirea de ciudă, baronul deveni mai calm.

Într-adevăr, după ce se trezise, domnişoara Danglars a cerut o audienţă părintelui ei şi a fixat salonul ca loc de întâlnire. Ciudăţenia intervenţiei, cu deosebire caracterul ei oficial, îl uimise pe bancher, care satisfăcuse imediat dorinţa fiicei sale venind cel dintâi în salon.

Etienne se înapoie curând.

— Camerista domnişoarei m-a anunţat că domnişoara termină toaleta şi că vine fără întârziere, glăsui el.

Danglars făcu un semn din cap arătând că este mulţumit. Faţă de lume şi chiar faţă de oamenii săi, Danglars ţinea să se arate ca un om binevoitor şi ca un părinte slab; era o faţetă a rolului pe care şi-l impusese în comedia populară ce juca. O fizionomie pe care o adoptase şi care i se părea potrivită, aşa cum profilurilor din dreapta ale măştilor străbunilor teatrului antic le stătea bine să aibă buza sumeasă şi zâmbitoare, în timp ce partea stângă avea buza lăsată şi plângăreaţă.

Ne grăbim să spunem că, în intimitate, buza sumeasă şi zâmbitoare cobora la nivelul buzei lăsate şi plângăreţe; astfel că, de cele mai multe ori, omul binevoitor dispărea făcând loc soţului brutal şi părintelui neînduplecat.

— De ce dracu nebuna asta, care vrea să-mi vorbească, după cum pretinde, murmura Danglars, nu vine pur şi simplu în cabinetul meu? Şi despre ce o fi vrând să-mi vorbească?

Frământa pentru a douăzecea oară gândul acesta, îngrijorător, în minte, când uşa se deschise şi Eugenie apăru, îmbrăcată într-o rochie neagră de satin şi flori mate, de aceeaşi culoare şi înmănuşată ca şi cum s-ar fi pregătit să ia loc în fotoliul ei de la Teatrul Italian.

— Ei, ce este, Eugénie? Exclamă părintele; şi de ce salonul solemn, când e aşa de bine în cabinetul meu particular?

— Aveţi perfectă dreptate, domnule, răspunse Eugénie făcând semn tatălui ei că poate să se aşeze, aţi pus două întrebări ce rezumă dinainte întreaga conversaţie pe care o vom avea. Am să răspund deci amândurora; şi, împotriva legilor obişnuite, mai întâi celei de a doua, deoarece e mai puţin complexă. Am ales salonul, domnule, ca loc de întâlnire pentru a evita impresiile dezagreabile şi influenţele cabinetului unui bancher. Registrele de casă, oricât de poleite ar fi, sertarele închise ca nişte porţi de fortăreţe, teancurile de bancnote care vin nu se ştie de unde şi scrisorile care vin din Anglia, din Olanda, din Spania, din Indii, din China şi din Peru influenţează de obicei ciudat asupra spiritului unui părinte şi-l fac să uite că există pe lume un interes mai mare şi mai sacru decât acela al poziţiei sociale şi al opiniei clienţilor săi. Am ales deci salonul acesta unde vezi, zâmbitoare şi fericite, în ramele lor splendide, portretele dumitale, al meu, al mamei şi tot felul de peisaje pastorale, înduioşătoare. Mă încred mult în puterea impresiilor exterioare. Poate că, în special faţă de dumneata, este o greşeală: Dar ce vrei? N-aş fi artistă dacă nu mi-ar rămâne câteva iluzii.

— Foarte bine, răspunse domnul Danglars, care ascultase tirada cu netulburat sânge rece, dar fără să înţeleagă o iotă, cufundat cum era, ca orice om plin de gânduri ascunse, să caute firul propriei sale idei în ideile interlocutorului.

— Iată deci al doilea punct lămurit, sau aproape! Glăsui Eugénie fără cea mai mică tulburare, cu acel curaj bărbătesc care-i caracteriza gestul şi cuvântul; am impresia că sunteţi mulţumit de explicaţie. Să revenim acum la primul. M-aţi întrebat de ce am solicitat audienţa; domnule, vă voi spune în două cuvinte: nu vreau să mă mărit cu domnul conte Andrea Cavalcanti.

Danglars făcu un salt din fotoliu, ridicând în acelaşi timp ochii şi braţele la cer.

— O, da, domnule, continuă Eugénie la fel de calmă. Sunteţi uimit, văd bine, căci de când mica afacere e pusă pe tapet eu nu am manifestat nici o împotrivire, fiind sigură, aşa cum sunt întotdeauna că, atunci când va veni momentul, mă voi împotrivi categoric oamenilor care nu m-au consultat şi lucrurilor care displac unor voinţe făţişe şi absolute. Totuşi, de data aceasta, liniştea, pasivitatea mea, cum spun filosofii, aveau alt tâlc; ca fiică supusă şi devotată… (un zâmbet uşor se schiţă pe buzele împurpurate ale fetei) încercam să mă deprind cu supunerea.

— Ei şi? Întrebă Danglars.

— Domnule, reluă Eugénie, am încercat până la capătul forţelor mele, iar acum, când a sosit momentul, în ciuda sforţărilor pe care le-am făcut, mă simt incapabilă de supunere.

— Dar, în sfârşit, motivul refuzului acesta, Eugénie, motivul? Întrebă Danglars care, spirit inferior, părea de la început năucit sub povara logicii nemiloase.

— Motivul? Răspunse fata. O, Doamne, nu e acela că bărbatul ar fi mai urât, mai prost sau mai antipatic decât altul; nu, domnul Andrea Cavalcanti poate să treacă drept un model destul de frumos în ochii celor care privesc oamenii după figură şi după statură; nici pentru că inima mea e mai puţin atinsă de acesta decât de altul; nu iubesc absolut pe nimeni, domnule, ştiţi bine, nu-i aşa? Nu văd deci pentru ce, fără o necesitate absolută, mi-aş încurca viaţa cu un tovarăş veşnic. Nu a glăsuit undeva înţeleptul: „Nimic de prisos”; iar în altă parte: „Poartă totul cu tine”? Am învăţat aceste două aforisme şi în latină şi în greacă: unul e, mi se pare, de Phedru şi altul de Bias. Ei bine, dragă tată, în naufragiul vieţii, căci viaţa e un naufragiu veşnic al speranţelor noastre, arunc în mare bagajul inutil şi rămân cu voinţa mea, hotărâtă să trăiesc absolut singură, şi, în consecinţă, absolut liberă.

— Nefericito! Nefericito! Murmură Danglars îngălbenindu-se, căci el cunoştea printr-o lungă experienţă tăria obstacolului pe care îl întâlnea aşa de brusc.

— Nefericită? Nefericită, ai spus, domnule? Glăsui Eugénie. O, nu şi exclamaţia mi se pare teatrală şi afectată. Din contră, fericită, căci te întreb: ce-mi lipseşte? Lumea mă găseşte frumoasă; e ceva pentru a fi primită în chip favorabil. Îmi plac primirile bune: ele înfrumuseţează chipurile, iar persoanele din jurul meu îmi par mai puţin urâte. Sunt înzestrată cu oarecare spirit şi cu o anume sensibilitate care îmi permite să iau din existenţa generală şi să introduc într-a mea ceea ce găseşte bun, aşa cum face maimuţa când sparge nuca verde pentru a-i scoate miezul. Sunt bogată, căci ai una dintre cele mai frumoase averi din Franţa, căci sunt unica dumitale fiică şi nu eşti încăpăţânat aşa cum sunt părinţii din Porte-Saint-Martin şi Gaâté care îşi dezmoştenesc fiicele pentru că ele nu vor să le dăruiască nepoţi. De altminteri legea prevăzătoare ţi-a răpit dreptul de a mă dezmoşteni, cel puţin pe de-a-ntregul, aşa cum ţi-a răpit puterea de a mă constrânge să mă căsătoresc cu domnul cutare sau cutare. Aşadar, frumoasă, spirituală, împodobită cu oarecare talent, cum se zice în operele comice şi bogată – asta e fericirea, domnule! De ce îmi spui nefericită?

Văzându-şi fiica zâmbitoare şi trufaşă până la obrăznicie, Danglars nu-şi putea stăpâni o mişcare de brutalitate care se trădă printr-o explozie a glasului, însă numai atât. Sub privirea scrutătoare a fiicei, în faţa sprâncenelor negre, frumoase, încruntate întrebător, el se întoarse cu prudenţă şi se potoli îndată, îmblânzit de mâna de fier a prevederii.

— Într-adevăr, copila mea, răspunse el cu un zâmbet, eşti tot ce te lauzi că eşti, afară de un singur lucru, copila mea; nu vreau să-ţi spun cu prea multă brutalitate care. Prefer să te las să ghiceşti.

Eugénie îl privi pe Danglars, nespus de uimită că i se contestă una din florile cununei de orgoliu pe care şi-o pusese aşa de superb pe cap.

— Copila mea, continuă bancherul, mi-ai explicat perfect care sentimente prezidează hotărârile unei fete ca tine când ea a decis să nu se mărite. E rândul meu să-ţi spun acum care sunt motivele unui părinte ca mine când el a decis ca fiica lui să se mărite.

Eugénie se înclină, dar nu ca o fiică supusă care ascultă, ci ca un adversar gata să discute, care aşteaptă.

— Copila mea, continuă Danglars, când un părinte cere fiicei sale să ia un soţ, el are totdeauna un motiv pentru a dori căsătoria ei. Unii sunt atinşi de mania pe care o admiteai adineauri: adică de a se vedea retrăind în nepoţii lor. Îţi spun de la început: cu nu am această slăbiciune, bucuriile de familie îmi sunt aproape indiferente. Pot mărturisi lucrul acesta unei fiice pe care o ştiu de ajuns de filosoafă ca să înţeleagă indiferenţa şi să nu-mi facă din ea o crimă.

— Minunat! Glăsui Eugénie; să vorbim deschis, domnule; prefer.

— Vezi deci, spuse Danglars, că, fără a împărtăşi ca teză generală simpatia ta pentru sinceritate, mă conformez ei atunci când cred că împrejurarea îmi dă ghes. Voi continua. Ţi-am propus un soţ, nu pentru tine căci, la drept vorbind, nu mă gândeam câtuşi de puţin la tine în momentul acela – preferi sinceritatea, poftim sinceritate!

— Ci pentru că aveam nevoie ca tu să-l iei pe soţul acesta cât mai curând posibil, în interesul anumitor combinaţii comerciale pe care le pun la cale în momentul de faţă.

Eugénie făcu o mişcare.

— E aşa cum am onoarea să-ţi spun, copila mea şi nu trebuie să-mi iei în nume de rău, căci mă sileşti; fără să vreau, înţelegi, intru în aceste explicaţii aritmetice cu o artistă ca tine, care se teme să intre în cabinetul unui bancher pentru a primi impresii sau senzaţii neplăcute şi antipatice.

Dar în cabinetul de bancher, în care totuşi, scumpă domnişoară, ai binevoit să intri alaltăieri pentru a-mi cere cei o mie de franci pe care ţi-i acord în fiecare lună pentru fanteziile dumitale, se învaţă foarte multe lucruri pentru uzul tinerelor persoane care nu vor să se mărite. Se află, de exemplu – şi, din menajament pentru susceptibilitatea dumitale nervoasă, îţi voi comunica lucrul acesta aci în salon.

— Se află că creditul unui bancher este viaţa lui fizică şi morală, că creditul îl susţine pe om aşa cum respiraţia însufleţeşte corpul, iar domnul de Monte-Cristo mi-a ţinut într-o zi, în privinţa aceasta, un discurs pe care nu l-am uitat. Se află că pe măsură ce creditul e retras, corpul devine cadavru şi că aceasta se va întâmpla în foarte scurtă vreme bancherului care se onorează a fi părintele unei fete care e o aşa de bună logiciană.

Dar, în loc să se încovoaie, Eugénie zvâcni sub lovitură.

— Ruinat? Exclamă ea.

— Ai găsit expresia justă, copila mea, expresia cea bună, spuse Danglars scormonindu-şi pieptul cu unghiile şi păstrând pe figura-i aspră zâmbetul omului fără inimă, însă nu fără spirit. Ruinat, acesta e cuvântul!

— A! Făcu Eugénie.

— Da, ruinat! Iată deci că secretul acesta, plin de grozăvie, cum spune poetul tragic, e cunoscut. Acum, copila mea, află de la mine cum prin tine poate să devină mai mică nenorocirea asta, nu voi spune pentru mine, ci pentru tine.

— O, eşti slab analist, domnule, dacă îţi închipui că eu deplâng pentru mine catastrofa pe care mi-o înfăţişezi! Exclamă Eugénie. Eu ruinată? Ei şi? Nu-mi rămâne talentul? Nu pot ca la Pasta, ca Malibran, ca Grisi, să-mi creez ceea ce dumneata nu mi-ai fi dat niciodată, indiferent de averea pe care ai fi avut-o, adică un venit de o sută, de o sută cincizeci de mii de livre şi care, în loc să-mi vină, cum îmi veneau cele douăsprezece mii de franci amărâţi pe care mi-i dădeai cu priviri îmbufnate şi cu mustrări că sunt risipitoare, îmi vor veni însoţit de aclamaţii şi de flori? Iar când nu va avea talentul acesta de care, prin zâmbetul dumitale văd că te îndoieşti, nu-mi va rămâne furioasa dragoste de independenţă care îmi va ţine întotdeauna loc de comori şi care domină în mine până şi instinctul conservării?

Nu, nu pentru mine mă întristez; eu voi şti totdeauna să ies din încurcătură; cărţile, creioanele, pianul, lucruri care nu costă scump şi pe care voi putea oricând să mi le procur, îmi vor rămâne. Îţi închipui poate că mă întristez pentru doamna Danglars; te înşeli încă o dată: ori eu mă înşel grosolan, ori mama şi-a luat toate precauţiunile împotriva catastrofei care te ameninţă şi care n-o va atinge. S-a pus la adăpost nădăjduiesc şi nu veghind asupra mea a putut să se distragă de la preocupările ei băneşti; căci, slavă Domnului, mi-a lăsat toată independenţa sub pretextul că-mi place libertatea.

O, nu, domnule, am văzut de când eram copilă petrecându-se prea multe lucruri în jurul meu; le-am înţeles pe toate prea bine pentru ca nenorocirea să mă impresioneze mai mult decât trebuie; de când mă cunosc nu am fost iubită de nimeni. Atâta pagubă! Asta m-a îndemnat în mod firesc să nu iubesc pe nimeni. Cu atât mai bine! Cunoşti acum profesia mea de credinţă.

— Aşadar, domnişoară, stăruieşti în a vrea să-mi desăvârşeşti ruina? Întrebă Danglars plin de o mânie care nu-şi găsea izvorul în iubirea paternă ofensată.

— Ruina dumitale? Eu să-ţi desăvârşesc ruina? Întrebă Eugénie. Ce vrei să spui? Nu pricep.

— Cu atât mai bine, îmi rămâne o rază de speranţă; ascultă.

— Ascult, glăsui Eugénie privindu-l pe părintele ei aşa de fix încât fu nevoit să facă o sforţare pentru a nu-şi pleca ochii sub privirea puternică a fetei.

— Domnul Cavalcanti, continuă Danglars, te ia de soţie şi căsătorindu-se cu tine îţi aduce o zestre de trei milioane pe care o plasează la mine.

— A, foarte bine! Făcu Eugénie cu dispreţ suveran, netezindu-şi mănuşile una de alta.

— Îţi închipui că te voi păgubi cu aceste trei milioane? Întrebă Danglars; câtuşi de puţin; cele trei milioane au să producă cel puţin zece. Am obţinut împreună cu un confrate al meu, bancher, concesiunea unui drum de fier, singura industrie care, în zilele noastre, prezintă şanse fabuloase de succes imediat. Până în opt zile sunt dator să depun, pe numele meu, patru milioane. Aceste patru milioane, îţi spun, vor produce zece sau douăsprezece.

— Dar cu prilejul vizitei pe care ţi-am făcut-o alaltăieri, domnule şi de care binevoieşti să-ţi aduci aminte, reluă Eugénie, te-am văzut încasând – aceasta e termenul, nu e aşa?

— Cinci milioane şi jumătate; mi-ai arătat chiar suma în două bonuri asupra Tezaurului şi te mirai că o hârtie de o aşa de mare valoare nu-mi ia ochii ca un fulger.

— Da, dar cele cinci milioane şi jumătate nu sunt ale mele, ci constituie numai o dovadă a încrederii de care mă bucur; titlul meu de bancher popular mi-a atras încrederea spitalelor şi cele cinci milioane şi jumătate sunt ale spitalelor. În orice altă împrejurare n-aş ezita să mă servesc de ele, dar astăzi se cunosc pierderile mari pe care le-am suferit şi, precum ţi-am spus, creditul începe să mă lase. Dintr-un moment într-altul administraţia poate reclama depozitul, iar dacă i-am dat altă întrebuinţare sunt nevoit să fac o bancrută ruşinoasă. Nu dispreţuiesc bancrutele, te asigur, însă acele care îmbogăţesc, nu care ruinează. Dacă te măriţi cu domnul Cavalcanti, dacă încasez zestrea de trei milioane sau măcar se crede că o încasez, creditul meu se reîntăreşte, iar averea mea care, de o lună sau două, s-a prăbuşit în prăpăstii săpate sub paşii mei de o fatalitate neînchipuită, se restabileşte. Mă înţelegi?

— Perfect; mă pui în gaj pentru trei milioane, nu-i aşa?

— Cu cât suma este mai mare, cu atât e mai măgulitoare. Îţi dă o idee despre valoarea ta.

— Mulţumesc. Un ultim cuvânt, domnule; îmi făgăduieşti că te vei servi cât vei vrea de cifra zestrei domnului Cavalcanti, dar că nu te vei atinge de sumă? Nu e o chestiune de egoism, ci de delicateţă. Primesc să ajut la refacerea averii dumitale, dar nu vreau să fiu complicea dumitale în ruinarea altora.

— Dar dacă îţi spun, exclamă Danglars, că cu aceste trei milioane…

— Crezi că vei ieşi din încurcătură, domnule, fără să ai nevoie să te atingi de aceste trei milioane?

— Nădăjduiesc, însă cu condiţia ca, făcându-se căsătoria, să-mi consolideze creditul.

— Vei putea să plăteşti domnului Cavalcanti cele cinci sute de mii de franci pe care mi le dai la căsătorie?

— Le va încasa când va veni de la primărie.

— Bine!

— Cum bine? Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că, cerând semnătura mea, îmi permiteţi să rămân liberă pe mine, nu e aşa?

— Absolut.

— Atunci, bine; precum îţi spuneam, domnule, sunt gata să mă mărit cu domnul Cavalcanti.

— Dar ce proiecte ai?

— A, acesta este secretul meu. Unde ar fi superioritatea mea dacă, având secretul dumitale, ţi l-aş preda pe-al meu?

Danglars îşi muşcă buzele.

— Aşadar, spuse el, eşti gata să faci cele câteva vizite oficiale care sunt absolut indispensabile?

— Da, răspunse Eugénie.

— Şi să semnezi contractul peste trei zile?

— Da.

— În cazul acesta e rândul meu să-ţi spun: bine!

Şi Danglars luă mâna fiicei sale, strângând-o.

Dar, lucru extraordinar, strângându-i mâna, părintele nu îndrăzni să spună: „Îţi mulţumesc, copila mea”; fata nu avu un zâmbet pentru părintele ei.

— S-a sfârşit conferinţa? Întrebă Eugénie ridicându-se.

Danglars făcu un semn din cap că nu mai are nimic de spus.

Peste cinci minute pianul răsuna sub degetele domnişoarei d'Armilly, iar domnişoara Danglars cânta blestemul lui Brabantio adresat Desdemonei.

La sfârşitul bucăţii Etienne intră şi o anunţă pe Eugénie că trăsura e pregătită şi că baroana o aşteaptă pentru a pleca în vizită.

Le-am văzut pe cele două femei ducându-se la Villefort de unde au ieşit pentru a-şi continua cursele.