Capitolul XXII Contractul

La trei zile după scena pe care am povestit-o, adică pe la orele cinci, în după-amiaza zilei fixată pentru semnarea contractului dintre domnişoara Eugénie Danglars şi Andrea Cavalcanti pe care bancherul se încăpăţânase să-l menţină prinţ, când o adiere răcoroasă înfiora frunzele grădiniţei din faţa casei contelui de Monte-Cristo, pe când acesta se pregătea să iasă, iar caii îl aşteptau nechezând, ţinuţi în frâu de mâna vizitiului urcat de un sfert de ceas pe capră, elegantul faeton cu care am mai făcut în câteva rânduri cunoştinţă, şi, mai cu seamă, în seara de la Auteuil, coti repede unghiul porţii şi mai mult îl zvârli decât îl depuse, pe treptele peronului, pe domnul Andrea Cavalcanti care era tot aşa de aurit, de strălucitor, de parcă s-ar fi însurat cu o prinţesă.

Se interesă de sănătatea contelui cu familiaritatea care îi era obişnuită şi, urcând sprinten la primul etaj, îl întâlni chiar pe acesta în capul scării.

Când îl văzu pe tânăr, contele de opri. Andrea Cavalcanti îşi luase însă vânt, iar când îşi lua vânt nu-l mai oprea nimic.

— Hei, bună ziua, scumpe domnule de Monte-Cristo! Îi spuse el contelui.

— A, domnul Andrea! Glăsui acesta cu glasu-i semibatjocoritor; cum te simţi?

— De minune, precum vedeţi. Vin să vorbesc cu dumneavoastră despre o mulţime de lucruri; dar, în primul rând, ieşeaţi sau soseaţi?

— Ieşeam, domnule.

— În cazul acesta, ca să nu vă reţin, voi urca dacă binevoiţi, în caleaşca dumneavoastră, iar Tom ne va urma, conducând faetonul meu în urmă.

— Nu, spuse cu un imperceptibil zâmbet de dispreţ contele, care nu ţinea câtuşi de puţin să fie în tovărăşia tânărului; nu, prefer să-ţi acord audienţă aici, scumpe domnule Andrea. Se vorbeşte mai bine într-o cameră, iar vizitiul nu poate să prindă cuvintele din zbor.

Contele reintră deci într-un salonaş de la primul etaj, se aşeză şi, încrucişându-şi picioarele, făcu semn tânărului să ia loc.

Andrea adoptă aerul cel mai zâmbitor.

— Ştiţi, scumpe conte, glăsui el, că ceremonia are loc astă-seară; la orele nouă se semnează contractul la socrul meu.

— Serios? Întrebă Monte-Cristo.

— Cum, vă comunic o noutate? Domnul Danglars nu vă înştiinţase în privinţa solemnităţii?

— Ba da, glăsui contele, am primit o scrisoare din partea lui, ieri; îmi pare însă că ora nu era indicată.

— Se poate; socrul meu s-o fi bizuit pe notorietatea publică.

— Domnule Cavalcanti, iată-te fericit, exclamă Monte-Cristo: contractezi o căsătorie cât se poate de convenabilă; şi apoi domnişoara Danglars e drăguţă.

— O, da! Răspunse Cavalcanti cu un accent plin de modestie.

— În special este foarte bogată, după câte cred cel puţin, spuse Monte-Cristo.

— Foarte bogată? Credeţi? Repetă tânărul.

— Fără îndoială; se zice că domnul Danglars ascunde cel puţin jumătate din averea sa.

— Şi el mărturiseşte cincisprezece sau douăzeci de milioane, spuse Andrea cu o privire scânteietoare de bucurie.

— Unde mai pui, adăugă Monte-Cristo, că este gata să intre într-un gen de speculaţie întrucâtva uzitat în Statele Unite şi Anglia, dar cu totul nou în Franţa.

— Da, da, ştiu despre ce vreţi să vorbiţi: drumul de fier a cărui adjudecare a obţinut-o, nu e aşa?

— Exact; va câştiga – cel puţin aceasta e părerea generală – zece milioane.

— Zece milioane? Credeţi? E minunat! Exclamă Cavalcanti care ameţea la sunetul metalic al cuvintelor aurite.

— Fără a pune la socoteală, reluă Monte-Cristo, că toată averea aceasta îţi va reveni şi că este drept să-ţi revină deoarece Eugénie e unica lui fiică. De altminteri averea dumitale – cel puţin aşa mi-a spus părintele dumitale – e aproape egală cu a logodnicei. Dar să lăsăm un moment chestiunile băneşti. Domnule Andrea, ştii că ai pus pe roate chestia aceasta destul de sprinten şi de isteţ?

— Da, nu prea rău, glăsui tânărul; nu mă născusem ca să fiu diplomat.

— Ei bine, ai să intri în diplomaţie; diplomaţia nu se învaţă; e ceva instinctiv… Inima e, aşadar, cucerită?

— La drept vorbind mi-e frică, răspunse Andrea cu tonul cu care îi auzise la Teatrul francez pe Dorante sau Valère răspunzând Alcestei.

— Te iubeşte întrucâtva?

— Trebuie să mă iubească, devreme ce mă ia de soţ, spuse Andrea cu un zâmbet biruitor. Să nu uităm totuşi un lucru important.

— Care?

— Că am fost foarte mult ajutat în toate acestea.

— Eh!

— Desigur.

— De împrejurări?

— Nu, de dumneavoastră.

— De mine? Ia taci din gură, principe! Spuse Monte-Cristo apăsând cu afectare asupra titlului. Ce am putut să fac eu pentru dumneata? Numele, poziţia socială şi meritul dumitale n-ajungeau oare?

— Nu, spuse Andrea, nu; şi orice aţi spune, domnule conte, eu susţin că situaţia unui om ca dumneavoastră a făcut mai mult decât numele, poziţia mea socială şi meritul meu.

— Abuzezi complet, domnule, spuse Monte-Cristo care simţi iscusinţa perfidă a tânărului şi înţelese tâlcul vorbelor lui; protecţia mea nu ţi-a fost acordată decât după ce m-am informat asupra influenţei şi averii părintelui dumitale; căci, în definitiv, cine mi-a procurat mie, care nu te văzusem niciodată, nici pe dumneata, nici pe ilustrul autor al zilelor dumitale, fericirea de a vă cunoaşte? Doi buni prieteni ai mei, lordul Wilmore şi abatele Busoni. Cine m-a încurajat, nu să-ţi servesc de garanţie, dar să te patronez? Numele părintelui dumitale, aşa de cunoscut şi de onorat în Italia; personal nu te cunosc.

Calmul, naturaleţea desăvârşită a contelui îi arătară lui Andrea că deocamdată era strâns de o mână mai tare decât a sa şi că strângerea nu putea să fie cu uşurinţă frântă.

— Aşadar, părintele meu are cu adevărat o avere mare, domnule conte?

— Pare-se că da, domnule, răspunse Monte-Cristo.

— Nu ştiţi, cumva, dacă zestrea pe care mi-a făgăduit-o a sosit?

— Am primit scrisoarea de aviz.

— Dar cele trei milioane?

— Cele trei milioane sunt pe drum, după toate probabilităţile.

— Le voi încasa într-adevăr?

— O, dar cred că nici până acum, domnule, n-ai dus lipsă de bani, glăsui contele.

Andrea fu aşa de uimit încât nu se putu împiedica de-a visa un moment.

— În cazul acesta, spuse el smulgându-se din reverie, îmi rămâne, domnule, să vă adresez o întrebare chiar dacă ea v-ar fi dezagreabilă.

— Vorbeşte, spuse Monte-Cristo.

— Am intrat în legătură, graţie averii mele, cu mulţi oameni distinşi şi am, cel puţin deocamdată, o sumedenie de prieteni, Dar, căsătorindu-mă aşa cum mă căsătoresc eu, în prezenţa întregii societăţi pariziene, trebuie să fiu susţinut de un nume ilustru şi, în lipsa mâinii paterne, e nevoie să mă însoţească la altar o mână puternică; iar tatăl meu nu vine la Paris, nu-i aşa?

— E bătrân, acoperit de răni şi suferă de moarte ori de câte ori călătoreşte.

— Înţeleg. Ei bine, vin să vă fac o cerere.

— Mie?

— Da, dumneavoastră.

— Vai şi anume?

— Uite, să-l înlocuiţi.

— O, scumpe domn, după numeroasele relaţii pe care am avut fericirea să le am cu dumneata, cum mă cunoşti aşa de puţin încât să îmi faci o astfel de cerere? Cere-mi să-ţi împrumut o jumătate de milion şi, pe onoarea mea, cu toate că un astfel de împrumut e rar, mă vei vedea mai puţin stânjenit. Află deci, îmi închipuiam că ţi-am mai spus, că în participarea morală, mai cu seamă la chestiunile lumeşti, contele de Monte-Cristo n-a încetat niciodată să aducă scrupule, ba chiar superstiţiile unui oriental. Eu, care am un serai la Cairo, unul la Smirna şi unul la Constantinopol – să prezidez o căsătorie? Niciodată!

— Aşadar, mă refuzaţi?

— Categoric: şi te-aş refuza chiar de-ai fi fiul sau fratele meu.

— O, dar cum să fac atunci? Exclamă dezamăgit Andrea.

— Spuneai singur că ai o sută de prieteni.

— De acord, dar dumneavoastră m-aţi prezentat domnului Danglars.

— Câtuşi de puţin! Să restabilim faptele în adevărul lor: eu ţi-am dat prilejul să cinezi cu el la Auteuil şi te-ai prezentat singur; drace, asta e cu totul altceva.

— Da, dar aţi ajutat la căsătoria mea…

— Eu? Câtuşi de puţin, te rog să mă crezi; aminteşte-ţi ce ţi-am răspuns când ai venit să mă rogi să fac cererea: „Dragă principe, eu nu fac niciodată căsătorii, este un principiu al meu.”

Andrea îşi muşcă buzele.

— Dar, în sfârşit, glăsui el, veţi lua parte măcar?

— Va lua parte întreaga societate?

— O, desigur!

— Ei bine, am să particip şi eu ca întreaga societate, spuse contele.

— Veţi semna în contract?

— Nu văd nici un inconvenient în asta, iar scrupulele mele nu merg aşa departe.

— În sfârşit, de vreme ce nu vreţi să-mi acordaţi mai mult, sunt nevoit să mă mulţumesc cu ce-mi daţi. Dar, un ultim cuvânt, conte.

— Cum ai spus?

— Un sfat.

— Ia seama; un sfat e mai mult decât un serviciu.

— O, pe acesta puteţi să mi-l daţi fără a vă compromite.

— Spune.

— Zestrea soţiei mele e de cinci sute de mii de livre.

— Mi-a anunţat şi mie domnul Danglars suma aceasta.

— Trebuie s-o primesc, sau s-o las în mâinile notarului?

— Iată cum se petrec în genere lucrurile, când vrei ca ele să se petreacă în chip galant: cei doi notari ai dumitale îşi dau întâlnire la contract, pentru a doua sau a treia zi; a doua sau a treia zi ei schimbă ambele dote pentru care dau reciproc chitanţă; apoi, după celebrarea cununiei, pun milioanele la dispoziţia dumitale ca şef al căminului.

— Mie mi s-a părut că îl aud pe socrul meu spunând, glăsui Andrea cu o nelinişte rău ascunsă, că are de gând să plaseze bunurile noastre în faimoasa afacere de drum de fier despre care mi-aţi vorbit adineauri.

— O, dar acesta este, după câte asigură toată lumea – spuse Monte-Cristo – un mijloc ca bunurile dumitale să fie triplate într-un an. Domnul baron Danglars e bun părinte şi se pricepe la socoteli.

— În cazul acesta, spuse Andrea, totul e în regulă, afară de refuzul dumneavoastră care îmi străpunge inima.

— Nu îl pune decât în seama unor scrupule foarte fireşti într-o împrejurare ca aceasta.

— Facă-se precum vreţi, glăsui Andrea; deseară la nouă.

— Deseară.

Şi, în ciuda unei uşoare rezistenţe a lui Monte-Cristo, ale cărui buze păliră, dar care îşi păstra zâmbetul de ceremonie, Andrea apucă mâna contelui, o strânse, sări în faeton şi dispăru.

Andrea întrebuinţă cele patru sau cinci ore, care îi rămâneau până la nouă, în curse, în vizite destinate să convingă pe prietenii despre care pomenise să vină la bancher cu tot luxul echipajelor lor.

Într-adevăr, la opt şi jumătate seara, salonul principal a lui Danglars, galeria legată de salon şi celelalte trei saloane ale etajului erau pline de o mulţime parfumată, pe care o atrăgea prea puţin simpatia, dar foarte mult nevoia irezistibilă de a fi acolo unde se ştie că este ceva nou.

Un academician ar spune că seratele elitei sunt colecţii de flori care atrag fluturi nestatornici, albine înfometate şi bondari bâzâitori.

Se înţelege, saloanele scânteiau de lumânări, lumina rostogolea valuri aurii pe tapetele de mătase – şi tot prostul gust al mobilierului, care nu avea decât meritul bogăţiei, strălucea.

Domnişoara Eugénie era îmbrăcată cu cea mai elegantă simplitate: o rochie albă de mătase, cu flori albe, un trandafir alb pierdut pe jumătate în părul negru alcătuiau întreaga ei găteală pe care n-o îmbogăţea nici cea mai mică bijuterie.

Se putea însă citi, în ochii ei, siguranţa aceea desăvârşită, destinată să desmânta ceea ce toaleta candidă avea, o notă vulgar de feciorelnică în chiar ochii ei.

La treizeci de paşi de ea doamna Danglars vorbea cu Debray, cu Beauchamp şi cu Château-Renaud. Debray îşi făcuse reintrarea în casă cu prilejul acestei mari solemnităţi, însă ca toată lumea şi fără nici un privilegiu particular.

Înconjurat de deputaţi, de oameni de finanţe, domnul Danglars explica o teorie de contribuţii noi pe care se gândea s-o pună în exerciţiu atunci când împrejurările vor constrânge guvernul să-l cheme la minister.

La braţ cu unul dintre cei mai năbădăioşi dandy ai Operei, Andrea îi explica în termeni destul de impertinenţi, deoarece avea nevoie să fie îndrăzneţ pentru a părea la largul său, proiectele de viitor şi progresele de lux pe care plănuia să le impună eleganţei pariziene cu venitul său de o sută şaptezeci şi cinci de mii de lire.

Mulţimea se rostogolea prin saloane ca un flux şi reflux de turcoaze, de rubine, de smaralde, de opaluri şi de diamante.

Ca pretutindeni, se observa că femeile cele mai bătrâne erau cele mai gătite, iar cele mai urâte se arătau cu mai multă îndărătnicie.

Dacă exista vreun crin alb, vreo roză suavă şi parfumată, trebuia s-o cauţi şi s-o descoperi, tăinuită în vreun ungher de o mamă cu turban sau de o mătuşă cu „pasărea paradisului”.

În fiecare clipă, în mijlocul gloatei, al zumzetului, al râsetelor, glasul uşierilor lansa un nume cunoscut în finanţe, respectat în armată, sau ilustru în literatură. Atunci o slabă mişcare printre grupuri întâmpina numele.

Dar, pentru unul care avea privilegiul de a înfiora oceanul de valuri omeneşti, nenumăraţi treceau, primiţi cu indiferenţă sau cu rânjetul dispreţului.

În momentul când acul pendulei masive – pendulă reprezentându-l pe Endymion – arăta orele nouă pe un cadran de aur şi când sunetul, reproducător fidel al gândirii maşinii, răsuna de nouă ori – numele contelui de Monte-Cristo răsuna la rându-i şi, ca împinsă de flacăra electrică, întreaga adunare se întoarse spre uşă.

Contele era îmbrăcat în negru, cu simplitatea lui obişnuită; haina-i albă desena pieptul lat şi frumos; gulerul negru părea de o frăgezime ciudată, scos în evidenţă de paloarea masculină a tenului; în locul oricărei alte bijuterii purta un lanţ aşa de fin, încât firul subţire de aur abia se vedea pe pieptul alb.

Se făcu îndată un cerc în jurul uşii.

Dintr-o singură ochire contele zări pe doamna Danglars la un capăt al salonului, pe domnul Danglars la altul şi pe domnişoara Eugénie în faţa lui.

Se apropie mai întâi de baroană care vorbea cu doamna de Villefort ce venise singură – Valentine fiind încă suferindă; şi fără să se abată, deoarece drumul se deschidea singur în faţa lui, trecu de la baroană la Eugé-nie, complimentând-o în termeni aşa de repezi şi rezervaţi încât mândra artistă fu izbită.

Lângă ea se afla domnişoara Louise d'Armilly care mulţumi contelui pentru scrisorile de recomandare date cu atâta graţie pentru Italia şi de care nădăjduia să se folosească în curând.

Despărţindu-se de ele se întoarse şi se pomeni lângă Danglars, care se apropiase să-i dea mâna.

După îndeplinirea acestor trei datorii sociale, Monte-Cristo se opri plimbând în juru-i o privire sigură, pătrunsă de acea expresie caracteristică oamenilor dintr-o anumită lume, privire care părea a spune: „Am făcut ce eram dator; acum să facă şi alţii ce-mi datorează”.

Andrea, care se afla într-un salon de alături, simţi înfiorarea pe care Monte-Cristo o imprimase mulţimii şi alergă să-l salute pe conte.

Îl găsi înconjurat complet; cuvintele lui erau discutate, aşa cum se întâmplă totdeauna cu oamenii care vorbesc puţin şi nu spun niciodată un cuvânt fără valoare.

Notarii intrară în momentul acela şi îşi aşezară pancartele mâzgălite pe catifeaua brodată cu aur care acoperea masa preparată pentru semnătură – o masă de lemn poleit.

Unul dintre notari se aşeză, celălalt rămase în picioare.

Urma să se procedeze la citirea contractului pe care jumătate din societatea pariziană la solemnitate avea să-l iscălească.

Luară loc cu toţii sau, mai bine zis, femeile făcură un cerc, în vreme ce bărbaţii, mai indiferenţi faţă de stilul energic, cum spune Boileau, comentară agitaţia febrilă a lui Andrea, atenţia domnului Danglars, impasibilitatea Eugéniei şi sprinteneala cu care baroana trata importanta afacere.

Contractul fu citit în mijlocul unei tăceri profunde. Dar, de îndată ce lectura fu încheiată, zvonul reîncepu în saloane încă o dată pe atât mai mare decât înainte: sumele strălucitoare, milioanele care se rostogoleau în viitorul ambilor tineri şi care completau expoziţia ce fusese făcută într-o cameră consacrată exclusiv trusoului miresei şi diamantelor tinerei femei, răsunaseră cu tot prestigiul lor în auzul adunării invidioase.

Farmecele domnişoarei Danglars se dublau în ochii tinerilor şi deocamdată ele ştergeau strălucirea soarelui.

Se înţelege că, deşi pizmuind milioanele, femeile nu credeau că, întrucât le priveşte, au nevoie de ele pentru a fi frumoase.

Îmbrăţişat de prieteni, complimentat, măgulit, începând să creadă în realitatea visului, Andrea era pe punctul de a-şi pierde capul.

Notarul luă cu solemnitate pana, o ridică deasupra capului şi spuse:

— Domnilor, să iscălim contractul.

Baronul urma să semneze cel dintâi, apoi împuternicitul domnului Cavalcanti-tatăl, apoi baroana, apoi viitorii soţi cum se spune în acel groaznic stil care îşi are locul pe hârtia timbrată.

Baronul luă pana şi semnă, apoi semnă şi împuternicitul.

Baroana se apropie de braţul doamnei de Villefort.

— Dragul meu, spuse ea lui Danglars, luând pana, nu-i aşa că e un lucru sfâşietor acesta? Un incident neaşteptat, întâmplat în chestiunea de asasinat şi de furt a cărei victimă era să cadă domnul conte de Monte-Cristo, ne lipseşte de plăcerea de a-l vedea pe domnul de Villefort.

— O, da! Făcu Danglars cu tonul cu care ar fi spus: lucrul îmi este indiferent!

— Mi-e teamă, spuse Monte-Cristo apropiindu-se, că eu sunt cauza involuntară a acestei absenţe.

— Cum, dumneavoastră conte? Întrebă doamna Danglars semnând. Dacă este aşa, luaţi seama, nu vă voi ierta niciodată.

Andrea ciuli urechile.

— Nu e totuşi vina mea, glăsui contele; ţin să constat.

Lumea îl asculta cu aviditate; Monte-Cristo, care îşi descleşta aşa de rar buzele, începea să vorbească.

— Vă amintiţi, spuse contele în mijlocul celei mai profunde tăceri, că la mine a murit nenorocitul care venise să mă fure şi care, ieşind din casa mea, a fost ucis, pare-se, de complicele său?

— Da, spuse Danglars.

— Ei bine, ca să i se dea ajutor a fost dezbrăcat, iar hainele lui fuseseră zvârlite într-un ungher de unde justiţia le-a ridicat; dar, luând haina şi pantalonii ca să le depună la grefă, justiţia uitase vesta.

Andrea se îngălbeni în chip vădit şi se trase uşurel spre uşă; vedea apărând un nor la orizont şi avea impresia că norul închide în el furtuna.

— Ei bine, vesta aceea nenorocită a fost găsită astăzi, plină de sânge şi găurită în dreptul inimii.

Femeile scoaseră un strigăt, iar două sau trei se pregătiră să leşine.

— Mi-a a fost adusă. Nu putea să bănuiască nimeni de unde venea zdreanţă; numai eu m-am gândit că, probabil, era vesta victimei. Deodată, scotocind cu dezgust şi prudenţă relicva funebră, valetul meu a simţit o hârtie în buzunar şi a scos-o: era o scrisoare adresată.

— Cui? Dumitale, baroane.

— Mie? Exclamă Danglars.

— O, da, dumitale, am izbutit să-ţi citesc numele sub sângele care murdărise hârtia, răspunse Monte-Cristo în exclamaţiile de surpriză generală.

— Dar care-i explicaţia că lucrurile astea îl împiedică pe domnul de Villefort? Întrebă doamna Danglars privindu-şi bărbatul cu nelinişte.

— E foarte simplă, doamnă, răspunse Monte-Cristo; vesta şi scrisoarea erau ceea ce se cheamă piese de vinovăţie; am trimis domnului procuror regal scrisoarea şi vesta. Dragă baroane, înţelegi, în cazuri de acţiuni criminale, calea legală e cea mai sigură: poate că era vreo uneltire în contra dumitale.

Andrea îl privi ţintă pe Monte-Cristo şi dispăru în salonul al doilea.

— Se poate, spuse Danglars; nu cumva omul asasinat era un fost ocnaş?

— Da, răspunse contele, un fost ocnaş cu numele Caderousse.

Danglars păli uşor. Andrea părăsi al doilea salon şi ajunse în anticameră.

— Dar semnaţi, vă rog, semnaţi, glăsui Monte-Cristo; observ că povestirea mea a emoţionat toată lumea şi vă cer cu smerenie iertare, dumneavoastră, doamnă baroană şi domnişoară Danglars.

Baroana care semnase dădu notarului pana.

— Domnul prinţ Cavalcanti, spuse notarul; domnule prinţ Cavalcanti, unde sunteţi?

— Andréa! Andrea! Repetară mai multe voci de tineri care ajunseră cu nobilul italian la gradul de intimitate al chemării pe numele de botez.

— Dar chemaţi-l pe prinţ, înştiinţaţi-l că trebuie să semneze! Strigă Danglars unui uşier.

Însă în aceeaşi clipă mulţimea se dădu înapoi, înmărmurită, în salonul principal, ca şi cum în apartament intrase un monstru înfricoşător, quaerens, quem devoret {1}.

Într-adevăr, lumea avea motive să se tragă înapoi, să se înfricoşeze, să strige.

Un ofiţer de jandarmerie punea câte doi jandarmi la uşa fiecărui salon şi înainta spre Danglars, precedat de un comisar de poliţie încins cu eşarfa.

Doamna Danglars scoase un strigăt şi leşină.

Danglars, care se credea ameninţat (unele conştiinţe nu sunt niciodată calme), înfăţişă ochilor musafirilor săi un chip descompus de groază.

— Dar ce este, domnilor? Întrebă Monte-Cristo venind în întâmpinarea comisarului.

— Care dintre dumneavoastră, domnilor, întrebă magistratul fără să răspundă contelui, se numeşte Andrea Cavalcanti?

Un strigăt de buimăcire porni din toate colţurile salonului. Căutară, întrebară.

— Dar cine-i acest Andrea Cavalcanti? Întrebă Danglars aproape rătăcit.

— Un fost ocnaş evadat din ocna de la Toulon.

— Şi ce crimă a comis?

— E învinuit, spuse comisarul cu voce impasibilă, că a asasinat pe individul Caderousse, fostul lui tovarăş de lanţ, în momentul când ieşea de la contele de Monte-Cristo.

Monte-Cristo azvârli o privire fulgerătoare în juru-i.

Andrea dispăruse.