Capitolul XIX Valentine

Aţi ghicit unde avea treabă Morrel şi la cine se ducea.

De aceea, despărţindu-se de Monte-Cristo, Morrel porni agale spre casa Villefort.

Spunem agale pentru că Morrel avea mai mult de o jumătate de oră în faţa sa pentru a străbate cinci sute de paşi; dar, cu toate că timpul îi era mai mult decât îndestulător, se grăbise să se despartă de Monte-Cristo, ţinând mult să rămână singur cu gândurile sale.

Îşi cunoştea ora, ora la care Valentine, asistând la dejunul lui Noirtier, era sigură că nu va fi tulburată. Noirtier şi Valentine îi dăruiseră două vizite pe săptămână şi el venea să profite de dreptul acordat.

Sosi. Valentine îl aştepta. Neliniştită, aproape buimăcită, ea îi luă mâna şi îl duse în faţa bunicului.

Neliniştea, împinsă precum spuneam aproape până la buimăcire, se explica prin vâlva pe care cazul Morcerf o stârnise în societate; se ştia (lumea ştie întotdeauna) întâmplarea de la operă. În casa Villefort nu se îndoia nimeni că un duel va fi consecinţa fatală a întâmplării; Valentine ghicise, cu instinctul ei de femeie, că Morrel va fi martorul lui Monte-Cristo şi se temea, ţinând seamă de curajul bine cunoscut al tânărului, de prietenia profundă a acestuia pentru conte, că el n-o să aibă puterea de a se mărgini la rolul pasiv ce-i era rezervat.

E explicabil deci cu câtă lăcomie amănuntele fură cerute, date şi primite, iar Morrel putu să citească o bucurie de negrăit în ochii iubitei sale când ea află că grozava afacere avusese un deznodământ deopotrivă de fericit şi neaşteptat.

— Acum, spuse Valentine făcând semn lui Morrel să ia loc alături de bătrân şi aşezându-se la rându-i pe taburetul pe care se odihneau picioarele lui, acum, ca să vorbim puţin despre ale noastre. Maximilien, ştii că bunicul avusese un moment ideea de a pleca din casă şi de a lua un apartament în afară de palatul domnului de Villefort?

— Da, desigur, spuse Maximilien, mi-aduc aminte de proiectul acesta, ba chiar îl aplaudasem din suflet.

— Ei bine, glăsui Valentine, aplaudă-l încă o dată, Maximilien, căci bunicul revine la el.

— Bravo! Spuse Maximilien.

— Şi ştii ce motiv invocă bunicul pentru a părăsi casa? Întreabă Valentine.

Noirtier îşi privea nepoata pentru a-i impune tăcere din ochi; Valentine nu se uita însă la Noirtier; ochii, privirea, zâmbetul ei, totul era pentru Morrel.

— Oricare ar fi motivul domnului Noirtier, strigă Morrel, declar că este bun.

— Admirabil! Spuse Valentine; susţine că aerul din foburgul Saint-Honoré nu-mi face bine.

— Într-adevăr, glăsui Morrel; ascultă, Valentine, domnul Noirtier ar putea să aibă dreptate: constat că în ultimile cincisprezece zile sănătatea dumitale e zdruncinată.

— Da, întrucâtva este drept, răspunse Valentine; de aceea bunicul şi-a luat rolul de medic şi, deoarece bunicul ştie totul, am cea mai mare încredere în el.

— Dar e adevărat că suferi, Valentine? Întrebă Morrel repede.

— O, Doamne, asta nu se cheamă suferinţă: simt o indispoziţie generală, atâta tot; am pierdut pofta de mâncare şi am impresia că stomacul meu dă o luptă pentru a se obişnui cu ceva.

Noirtier nu pierdea un cuvânt din spusele Valentinei.

— Şi ce tratamente urmezi pentru boala asta necunoscută?

— O, foarte simplu! Glăsui Valentine; iau în fiecare dimineaţă o linguriţă din medicamentul care se aduce pentru bunicul; când spun o lingură, înseamnă că am început cu una şi că acum sunt la patru. Bunicul pretinde că e o doctorie cu efecte universale.

Valentine zâmbea, dar în zâmbetul ei era ceva trist şi suferind.

Ameţit de iubire, Maximilien o privea în tăcere; ea era tare frumoasă, dar paloarea ei căpătase un ton mat, ochii scânteiau mai aprinşi decât de obicei, iar mâinile-i, care altădată erau de un alb de sidef, păreau mâini de ceară pe care o nuanţă gălbuie le năpădeşte cu timpul.

De la Valentine tânărul îşi îndreptă ochii spre Noirtier; acesta o examina, cu inteligenţa-i bizară şi profundă, pe fata absorbită în dragostea ei; dar şi el, ca şi Morrel, urmărea semnele unei suferinţe înăbuşite, aşa de puţin vizibilă, de altminteri, încât scăpase privirii tuturora afară de a părintelui şi a iubitului.

— Dar eu credeam că doctoria din care ai ajuns să iei patru linguri e preparată pentru domnul Noirtier.

— Ştiu că e foarte amară, glăsui Valentine, aşa de amară încât tot ce beau pe urmă îmi pare a avea acelaşi gust.

Noirtier îşi privi nepoata cu ton cercetător.

— Da, bunicule, aşa e, glăsui Valentine. Adineauri, înainte de a coborî la dumneata, am băut un pahar cu apă îndulcită; ei bine, am lăsat jumătate din ea, într-atât mi s-a părut de amară.

Noirtier se îngălbeni şi făcu semn că vrea să vorbească.

Valentine se ridică să ia dicţionarul.

Noirtier o urmărea din ochi cu o vădită nelinişte.

Într-adevăr, sângele urca în capul fetei, obrajii ei se colorară.

— Ia uite ce curios este: am ameţeală! Exclamă fără să piardă nimic din voioşia sa. Nu cumva soarele m-a lovit în ochi?

Şi se rezemă de fereastră.

— Nu e soare, spuse Morrel neliniştit mai mult de expresia figurii lui Noirtier decât de indispoziţia Valentinei.

Şi alergă la Valentine.

Fata zâmbi.

— Linişteşte-te, bunicule, îi spuse ea lui Noirtier; linişteşte-te, Maximilien, nu e nimic, mi-a trecut; dar ascultaţi; nu se aude în curte huruitul unei trăsuri?

Deschise uşa lui Noirtier, alergă la o fereastră din coridor şi se întoarse repede.

— Da, spuse ea, e doamna Danglars şi fiica ei care vin în vizită. La revedere, fug căci au să vină să mă caute; domnule Maximilien, dumneata rămâi lângă bunicul meu; îţi făgăduiesc că n-am să le reţin.

Morrel o urmări din ochi, o văzu închizând uşa şi o auzi urcând pe scara mică ce ducea în acelaşi timp la doamna de Villefort şi la ea.

De îndată ce Valentine dispăru, Noirtier făcu semn lui Morrel să ia dicţionarul. Morrel se supuse; îndrumat de Valentine, se deprinsese repede să-l înţeleagă pe bătrân.

Cu toate acestea, oricât de obişnuit era, deoarece trebuia să treacă în revistă o parte din cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului şi să găsească fiecare cuvânt în dicţionar, abia după zece minute izbuti să tălmăcească gândirea bătrânului prin aceste cuvinte: „Caută paharul de apă şi carafa din camera Valentinei”.

Morrel sună îndată pe servitorul care luase locul lui Barrois şi îi dădu ordin în numele lui Noirtier.

Servitorul reveni în clipa următoare.

Carafa şi paharul erau absolut goale.

Noirtier făcu semn că vrea să vorbească.

— De ce sunt goale paharul şi carafa? Întrebă el. Valentine spusese că n-a băut decât jumătate de pahar.

Tălmăcirea noii întrebări luă încă cinci minute.

— Nu ştiu, spuse servitorul; dar camerista e în apartamentul domnişoarei Valentine; poate l-a golit ea.

— Întreab-o, spuse Morrel traducând de data aceasta gândirea lui Noirtier din privire.

Servitorul ieşi şi reveni aproape imediat.

— Domnişoara Valentine a trecut prin camera sa pentru a se duce în camera doamnei de Villefort; şi în treacăt, deoarece îi era sete, a băut restul paharului; cât priveşte carafa, a golit-o domnul Edouard ca să facă un heleşteu pentru raţele sale.

Noirtier înălţă ochii la cer ca un jucător care pune pe o lovitură tot ce posedă.

Din momentul acela ochii bătrânului se fixară asupra uşii şi nu mai părăsiră direcţia.

Valentine văzuse, într-adevăr, pe doamna Danglars şi pe fiica acesteia: le condusese în camera doamnei de Villefort care spusese că le va primi la ea, camera sa nefiind despărţită de a mamei sale vitrege decât prin aceea a lui Edouard.

Cele două femei intrară în salon cu rigiditatea oficială care dă de gândit că este vorba de o comunicare.

Între oamenii din aceeaşi lume o nuanţă este îndată prinsă. Doamna de Villefort răspunse solemnităţii prin solemnitate. În momentul acela intră Valentine şi reverenţele reîncepură.

— Scumpă prietenă, glăsui baroana în timp ce fetele îşi luau mâinile, veneam cu Eugénie să-ţi anunţăm, înaintea tuturora, foarte apropiata căsătorie a fiicei mele cu prinţul Cavalcanti.

Danglars menţinuse titlul de prinţ. Bancherul popular găsise că titlul acesta face o mai bună impresie decât cel de conte.

— În cazul acesta, daţi-mi voie să vă adresez complimentele mele sincere, răspunse doamna de Villefort. Prinţul Cavalcanti pare un tânăr înzestrat cu rare calităţi.

— Ascultă, glăsui baroana zâmbind; dacă vorbim ca două prietene, sunt datoare să-ţi spun că prinţul nu ni se pare încă să fie ce va fi. Are în el ceva din ciudăţenia aceea care ne dă putinţă nouă, francezilor, să recunoaştem de la prima vedere un nobil italian sau german. Cu toate acestea anunţă o inimă foarte bună, multă fineţe de spirit, iar în ce priveşte convenienţele, domnul Danglars susţine că averea e maiestuoasă; acesta e cuvântul lui.

— Şi apoi, spuse Eugénie frunzărind albumul doamnei de Villefort, adăugaţi, doamnă, că aveţi o înclinare specială pentru tânărul acesta.

— N-am nevoie să te întreb dacă împărtăşeşti această înclinare, spuse doamna de Villefort.

— Eu? Răspunse Eugénie cu dârzenia ei obişnuită; o, câtuşi de puţin, doamnă; vocaţia mea nu era să intru în jugul unui menaj sau în al capriciilor unui bărbat, oricare ar fi fost acesta. Vocaţia mea era să fiu artistă şi, în consecinţă, liberă pe inima, pe persoana şi pe gândirea mea.

Eugénie rosti cuvintele acestea cu un accent aşa de vibrant şi de categoric încât figura Valentinei se împurpură. Sfioasa fată nu putea înţelege firea viguroasă a Eugéniei, care nu părea să aibă niciuna din timidităţile femeii.

— De altminteri, continuă ea, deoarece sunt sortită să mă mărit de voie sau nevoie, trebuie să mulţumesc Providenţei care mi-a dăruit cel puţin dispreţul domnului Albert de Morcerf; de nu era Providenţa, aş fi fost astăzi soţia unui om dezonorat.

— Cu toate acestea, aşa e, spuse baroana cu acea naivitate ciudată pe care o găsim uneori la doamnele din lumea înaltă; cu toate acestea, este adevărat; dacă Morcerfii nu ezitau, fiica mea se mărita cu domnul Albert; generalul ţinea mult, ba chiar venise să forţeze mâna domnului Danglars; am scăpat ieftin.

— Dar ruşinea părintelui se revarsă asupra fiului? Întrebă Valentine cu timiditate. Cred că domnul Albert nu e câtuşi de puţin vinovat de trădările generalului.

— Pardon, scumpă prietenă, spuse neînduplecata fată; domnul Albert îşi reclamă şi îşi merită partea: se pare că după ce l-a provocat ieri pe domnul de Monte-Cristo la operă, i-a cerut astăzi scuze pe teren.

— Cu neputinţă, spuse doamna de Villefort.

— O, scumpă prietenă, lucrul e sigur, glăsui doamna Danglars cu naivitatea pe care am mai semnalat-o; ştiu de la domnul Debray care era de faţă în momentul explicaţiei.

Ştia şi Valentine adevărul, însă nu răspundea. Cu gândul, ea se regăsea în camera lui Noirtier, unde o aştepta Morrel.

Cufundată în contemplarea lăuntrică, Valentine nu mai lua parte la conversaţie; i-ar fi fost cu neputinţă să repete ce se spusese în ultimele minute când, deodată, mâna doamnei Danglars, rezemându-se de braţul ei, o scoase din reverie.

— Ce e, doamnă? Întrebă Valentine tresărind la atingerea degetelor doamnei Danglars ca la o atingere electrică.

— Draga mea Valentine, desigur, nu ţi-e bine, zise baroana.

— Mie? Întrebă fata trecându-şi mâna peste fruntea care îi ardea.

— Da, uită-te în oglindă; te-ai îmbujorat şi te-ai îngălbenit de trei patru ori într-un minut.

— Într-adevăr, exclamă Eugénie, eşti foarte palidă!

— O, nu te nelinişti, Eugénie; sunt aşa de câteva zile.

Şi, oricât de puţin şireată ar fi fost, fata înţelese că avea ocazia să iasă. De altminteri doamna de Villefort îi veni în ajutor:

— Retrage-te, Valentine, îi spuse ea: într-adevăr, nu te simţi bine şi doamnele vor binevoi să te ierte; bea un pahar cu apă curată şi îţi vei reveni.

Valentine o îmbrăţişă pe Eugénie, o salută pe doamna Danglars care se sculase să plece şi ieşi.

— Biata copilă, spuse doamna de Villefort după ce Valentine dispăru, mă îngrijorez în chip serios şi nu m-aş mira să i se întâmple vreun accident grav.

În vremea asta, stăpânită de o exaltare de care nu-şi dădea seama, Valentine străbătuse camera lui Edouard, fără a răspunde unei răutăţi a copilului şi, din camera ei, ajunse la o scară mică. Coborâse toate treptele, afară de ultimele trei; auzea glasul lui Morrel când, deodată, un nor trecu pe dinaintea ochilor ei, picioru-i ţeapăn pierdu treapta, mâinile-i nu mai avură puterea să se ţină de rampă şi, atingând peretele, mai mult se rostogoli de pe ultimele trei trepte decât le coborî.

Morrel nu făcu decât un salt: deschise uşa şi o găsi pe Valentine lungită pe palier.

Repede ca fulgerul o luă în braţe şi o aşeză într-un jilţ. Valentine redeschise ochii.

— O, ce neîndemânatecă sunt! Spuse ea cu volubilitate înfrigurată; nu mai ştiu să merg, uit că până la palier sunt trei trepte.

— Poate te-ai rănit, Valentine? Exclamă Morrel. O Doamne, Doamne!

Valentine privi în jurul ei: văzu spaima cea mai profundă zugrăvită în ochii lui Noirtier.

— Linişteşte-te, bunicule, spuse ea încercând să zâmbească; nu e nimic, nu e nimic… Am avut numai o ameţeală.

— Iarăşi ameţeală! Spuse Morrel împreunându-şi mâinile. O, Valentine, te implor, ia seama!

— Ba nu, spuse Valentine, îţi spun că a trecut şi că nu mai e nimic. Lasă-mă acum să-ţi comunic o veste. Eugénie se mărită peste opt zile, iar peste trei zile e un fel de petrecere, un ospăţ de logodnă. Suntem invitaţi cu toţii, tata, doamna de Villefort şi eu… Din câte am înţeles cel puţin.

— Când o să vină şi rândul nostru să ne ocupăm de amănuntele acestea? O, Valentine, dumneata care ai atâta influenţă asupra bunicului nostru, convinge-l să-ţi răspundă curând.

— Contezi aşadar pe mine pentru a stimula încetineala şi a trezi memoria bunicului? Întrebă Valentine.

— Da, exclamă Morrel. O, repede, te rog! Câtă vreme nu vei fi a mea, Valentine, mă voi teme totdeauna că-mi scapi.

— Nu, zău, Maximilien, răspunse Valentine cu o mişcare convulsivă, eşti prea fricos pentru un ofiţer, pentru un soldat despre care se zice că nu a cunoscut niciodată teama. Ha ha ha!

Şi izbucni într-un râs strident şi dureros; braţele îi înţepeniră şi se chirciră, capul i se răsturnă peste jilţ şi rămase nemişcată.

Strigătul de groază pe care Dumnezeu îl înlănţuia pe buzele lui Noirtier ţâşni din privirea lui.

Morrel înţelese; trebuia să cheme în ajutor.

Tânărul se năpusti la sonerie; camerista, care se afla în apartamentul Valentinei şi servitorul care înlocuise pe Barrais, alergară în acelaşi timp.

Valentine era aşa de palidă, de rece, de neînsufleţită încât fără să asculte ce li se spunea, îi cuprinse spaima care domnea mereu în casa aceasta blestemată şi dădură buzna pe coridoare strigând după ajutor.

Doamna Danglars şi Eugénie ieşeau în momentul acela; mai putură să afle cauza panicii.

— Vă spuneam eu! Exclamă doamna de Villefort; biata copilă!