Capitolul XVIII Sinuciderea

Între timp Monte-Cristo se înapoiase şi el în oraş, cu Emmanuel şi cu Maximilien.

Întoarcerea fu veselă. Emmanuel nu-şi ascundea bucuria de a fi văzut pacea urmând războiului, şi-şi destăinuia cu glas tare înclinările filantropice. Într-un colţ al trăsurii, Morrel lăsa ca voioşia cumnatului său să se evapore în cuvinte, păstrând pentru sine o bucurie tot aşa de sinceră, dar care strălucea numai în priviri.

Îl întâlniră la bariera Trône pe Bertuccio: el aştepta acolo, neclintit ca o santinelă la post.

Monte-Cristo îşi scoase capul prin uşă, schimbă cu el câteva cuvinte în şoaptă şi administratorul dispăru.

— Domnule conte, spuse Emmanuel ajungând în dreptul pieţei Royale, lăsaţi-mă, vă rog, la poarta mea pentru ca soţia mea să nu aibă un singur moment de nelinişte, nici pentru dumneavoastră, nici pentru mine.

— Dacă n-ar fi ridicol să facem paradă de triumf, spuse Morrel, l-aş invita pe domnul conte la noi; dar şi domnul conte are, desigur, câteva inimi tremurânde care trebuie liniştite. Emmanuel, am ajuns; să-l salutăm pe prietenul nostru şi să-l lăsăm să-şi continue drumul.

— Un moment, spuse Monte-Cristo, nu mă lipsiţi dintr-o dată de doi tovarăşi; dumneata du-te la încântătoarea dumitale soţie, căreia te rog să-i prezinţi complimentele mele, iar dumneata, Morrel, însoţeşte-mă până la Champs-Elysées.

— Admirabil! Spuse Maximilien; cu atât mai mult cu cât am treabă în cartierul dumneavoastră, conte.

— Să te aşteptăm la masă? Întrebă Emmanuel.

— Nu, spuse tânărul.

Uşa se închise, trăsura îşi continuă drumul.

— Vedeţi că eu v-am adus noroc, glăsui Morrel când fu singur cu contele. Nu v-aţi gândit niciodată la asta?

— Ba da, spuse Monte-Cristo şi de aceea aş vrea să te am totdeauna lângă mine.

— Miraculos lucru! Continuă Morrel răspunzând propriilor sale gânduri.

— Ce? Întrebă Monte-Cristo.

— Ce s-a întâmplat.

— Da, răspunse contele cu un zâmbet; ai spus bine, Morrel: miraculos.

— Căci, în sfârşit, reluă Morrel, Albert e curajos.

— Foarte curajos, spuse Monte-Cristo; l-am văzut dormind cu pumnalul suspendat deasupra capului.

— Şi eu ştiu că s-a bătut de două ori şi că s-a bătut foarte bine, spuse Morrel. Cum se împacă asta cu purtarea de azi-dimineaţă?

— Tot influenţa dumitale, spuse Monte-Cristo zâmbind.

— E o fericire pentru Albert că nu-i deloc soldat, glăsui Morrel.

— De ce?

— Cine a mai pomenit scuze pe teren? Făcu tânărul căpitan clătinând din cap.

— Haida-de! Spuse contele cu blândeţe; nu cumva o să cazi şi dumneata în prejudecăţile oamenilor de rând, Morrel? Nu recunoşti că, întrucât Albert e curajos, el nu poate fi laş? Că, de bună seamă, a avut vreun motiv să procedeze aşa cum a procedat azi-dimineaţă şi că, prin urmare, conduita lui este mai degrabă eroică decât altfel?

— Fără îndoială, fără îndoială, răspunse Morrel; dar voi spune ca spaniolul: a fost mai puţin viteaz astăzi decât ieri.

— Iei masa cu mine, nu e aşa, Morrel? Întrebă contele pentru a curma conversaţia.

— Nu; la zece vă părăsesc.

— Aşadar, întâlnirea dumitale era pentru dejun?

Morrel zâmbi şi clătină din cap.

— În sfârşit, undeva trebuie să iei masa…

— Cu toate acestea, dacă nu mi-e foame? Glăsui tânărul.

— O, eu nu cunosc decât două sentimente care taie astfel pofta, spuse contele: durerea (şi cum din fericire te văd foarte vesel, nu e asta) şi dragostea. Iar după cele ce mi-ai spus în legătură cu inima dumitale, mi-este permis să cred…

— Conte, replică Morrel cu voioşie, nu zic ba.

— Şi nu-mi povesteşti mie, Maximilien? Întrebă contele cu ton aşa de viu încât se vedea cât de curios e să cunoască secretul.

— V-am arătat azi-dimineaţă că am o inimă, nu e aşa, conte?

În locul oricărui alt răspuns Monte-Cristo întinse tânărului mâna.

— Ei bine, continuă Morrel, din momentul când inima aceasta nu mai e cu dumneavoastră în pădurea Vincennes, este în altă parte şi mă duc după ea.

— Du-te, spuse contele cu glas tărăgănat, du-te dragul meu prieten; dar dacă întâmpini vreun obstacol, aminteşte-ţi că eu am o oarecare putere pe lumea asta, că sunt fericit s-o pun în serviciul oamenilor pe care îi iubesc şi că pe dumneata eu te iubesc, Morrel.

— Bine, spuse tânărul, îmi voi aminti, aşa cum copiii egoişti îşi aduc aminte de părinţii lor când au nevoie de ei. Când voi avea nevoie de dumneavoastră.

— Şi poate că momentul acela va veni – am să mă adresez dumneavoastră, conte.

— Bine, reţin cuvântul dumitale. La revedere.

— La revedere.

Ajunseră la poarta casei din Champs-Elysées. Monte-Cristo deschise uşa, Morrel sări.

Bertuccio aştepta pe peron. Morrel dispăru pe avenue de Marigny, iar Monte-Cristo porni repede în întâmpinarea lui Bertuccio.

— Ei, ce e? Întrebă el.

— Ce să fie? Răspunse administratorul; părăseşte casa.

— Şi fiul ei?

— Florentin, valetul lui, gândeşte că şi el va face la fel.

— Vino încoace.

Monte-Cristo îl luă pe Bertuccio în cabinet, scrise scrisoarea pe care am văzut-o şi o dădu administratorului.

— Du-te degrabă, îi spuse el; ascultă, înştiinţeaz-o pe Haydée că am venit.

— Iată-mă, spuse fata care, auzind zgomotul trăsurii, coborâse şi a cărei figură strălucea de bucurie revăzându-l pe conte teafăr.

Bertuccio ieşi.

Haydée încercă toate elanurile unei fiice care îşi revede părintele drag, toate delirurile unei amante care îşi revede amantul, în primele clipe ale reîntoarcerii aşteptată de ea cu atâta nerăbdare.

Desigur că, deşi mai puţin expansivă, bucuria lui Monte-Cristo nu era mai puţin mare; bucuria pentru inimile care au suferit îndelung se aseamănă cu roua pentru pământurile uscate de soare: inima şi pământul absorb ploaia binefăcătoare ce cade peste ele şi nimic nu se vede pe dinafară. Monte-Cristo înţelegea în ultimele zile un lucru: un lucru pe care, de multă vreme, nu mai îndrăznea să-l creadă: că există două Mercédès pe lume, că el mai putea să fie fericit.

Ochii aprinşi de fericire se scufundau cu nesaţ în privirile umede ale Haydéei, când uşa se deschise deodată. Contele încruntă sprâncenele.

— Domnul de Morcerf! Spuse Baptistin ca şi cum cuvântul acesta cuprindea o scuză.

Într-adevăr, chipul contelui se lumină.

— Care? Întrebă el; vicontele sau contele?

— Contele.

— O, nu s-a isprăvit încă? Exclamă Haydée.

— Nu ştiu dacă s-a isprăvit, copilă adorată, spuse Monte-Cristo luând mâinile fetei, dar ceea ce ştiu e că tu n-ai nici un motiv de teamă.

— Cu toate acestea, mizerabilul…

— Omul acesta nu îmi poate face nimic, Haydée, spuse Monte-Cristo; trebuia să mă tem numai când aveam de-a face cu fiul lui.

— De aceea n-o să-ţi închipui niciodată, stăpâne, cât am suferit, spuse fata.

Monte-Cristo zâmbi.

— Îţi jur pe mormântul părintelui meu, glăsui Monte-Cristo întinzând mâna pe capul fetei, că, dacă se întâmplă o nenorocire, nu eu am să fiu victima.

— Te cred, stăpâne, ca şi cum Dumnezeu mi-ar vorbi, spuse fata întinzându-şi fruntea spre conte.

Monte-Cristo depuse, pe fruntea aşa de candidă şi de frumoasă, o sărutare care făcu două inimi să bată în acelaşi timp: una cu violenţă, alta înăbuşit.

— O, Doamne, murmură contele, îmi îngădui tu să mai pot iubi? Pofteşte-l în salon pe domnul conte de Morcerf! Îi spuse el lui Baptistin în timp ce o conducea pe frumoasa grecoaică spre o scară secretă.

Un cuvânt de explicaţie cu privire la vizita aceasta aşteptată poate de Monte-Cristo, dar fără îndoială, neaşteptată pentru cititorii noştri.

În timp ce, precum am arătat, Mercédès făcea în apartamentul ei inventarul pe care Albert îl făcuse la el, în timp ce ea îşi punea în ordine bijuteriile, îşi închidea sertarele, aduna cheile pentru a lăsa totul în perfectă ordine, Mercédès nu băgase de seamă că un cap palid şi sinistru se arătase în geamul unei uşi prin care lumina pătrundea în coridor; de aci nu numai că se putea vedea, dar se şi putea auzi. Cel care privea astfel, după toate probabilităţile, văzu deci şi auzi, fără ca el să fie văzut sau auzit, tot ce se petrecea la doamna de Morcerf.

De la uşa de sticlă omul cu chipul palid se transportă în camera de culcare a contelui de Morcerf şi ajungând aci, ridică cu o mână contractată perdeaua unei ferestre care dădea spre curte. Rămase acolo zece minute, nemişcat, mut, ascultându-şi bătăile inimii. Pentru el zece minute însemnau mult.

Atunci, înapoindu-se de la întâlnire, Albert l-a zărit pe părintele său care îi pândea întoarcerea de după o perdea şi a întors capul.

Ochii contelui se dilatară: ştia că insulta adresată de Albert lui Monte-Cristo fusese grozavă, că în toate ţările lumii o astfel de insultă aducea după sine un duel pe moarte. Dar Albert se înapoiase teafăr; prin urmare, contele era răzbunat.

Un fulger de negrăită bucurie lumină chipul lugubru, asemeni unei ultime raze de soare, înainte de a se pierde în norii care nu par atât culcuşul, cât mormântul lui.

Dar, am spus, el aşteptă zadarnic ca tânărul să vină în apartamentul lui şi să-i povestească triumful. Că, înainte de a se bate, tânărul n-a vroit să-l vadă pe părintele a cărui onoare pleca să o răzbune, se înţelege; dar după ce răzbunase onoarea părintelui, de ce nu venea fiul să se arunce în braţele sale?

Atunci, neputând să-l vadă pe Albert, contele trimise după servitorul acestuia. Se ştie că Albert l-a autorizat pe servitor să nu ascundă contelui nimic.

Peste zece minute generalul de Morcerf apăru pe peron, îmbrăcat cu o redingotă neagră, cu guler militar, cu pantaloni negri, cu mănuşi negre. Dăduse, după câte se pare, ordine anterioare; căci abia ajunse pe ultima treaptă a peronului şi trăsura sa, înhămată gata, ieşi din şopron, oprindu-se în faţa lui.

Valetul aruncă în trăsură o manta cu glugă în care erau înfăşurate două săbii; apoi, se aşeză lângă vizitiu.

Vizitiul se plecă dinaintea caleştii pentru a aştepta ordinul.

— În Champs-Elysées, spuse generalul, la contele de Monte-Cristo. Repede!

Caii se năpustiră sub lovitura de bici care îi învălui; peste cinci minute se opriră în faţa casei contelui.

Domnul de Morcerf deschise singur uşa şi sări din mers, ca un tânăr, sună şi dispăru prin poarta căscată, împreună cu servitorul său.

În clipa următoare Baptistin anunţa domnului de Monte-Cristo pe contele de Morcerf, iar Monte-Cristo, după ce o conduse pe Haydée, porunci să fie introdus contele de Morcerf în salon.

Generalul măsura pentru a treia oară salonul în toată lungimea lui, când, întorcându-se, îl zări pe Monte-Cristo în prag.

— A, domnul de Morcerf! Spuse liniştit Monte-Cristo; mi se păruse că nu am auzit bine.

— Da, eu, glăsui contele cu o înfricoşătoare contracţie a buzelor, care îl împiedica să articuleze precis.

— Nu-mi mai rămâne decât să aflu acum motivul care-mi oferă plăcerea de a vedea, la o oră aşa de matinală, pe domnul conte de Morcerf, spuse Monte-Cristo.

— Domnule, aţi avut azi-dimineaţă o întâlnire cu fiul meu, spuse generalul.

— Ştiţi asta, răspunse contele.

— Şi mai ştiu că fiul meu avea motive temeinice să se bată cu dumneavoastră şi să-şi dea toate silinţele pentru a vă ucide.

— Într-adevăr, avea motive foarte temeinice. Vedeţi însă că, în ciuda acestor motive, nu m-a ucis şi nici măcar nu s-a bătut.

— Şi cu toate acestea vă socotea drept cauza dezonorării părintelui său, drept cauza năpraznicei ruini care, în momentul de faţă, îmi copleşeşte casa.

— Într-adevăr, domnule, spuse Monte-Cristo cu liniştea-i cumplită; dar cauza secundară, nu principală.

— Fără îndoială, i-aţi cerut scuze sau i-aţi dat o explicaţie.

— Nu i-am dat nici o explicaţie şi, dimpotrivă, scuze mi-a cerut el.

— Dar cărui motiv atribuiţi aceasta?

— Probabil convingerii că, în întâmplarea prezentă, există un om mai vinovat decât mine.

— Şi cine era omul acesta?

— Părintele lui.

— Fie! Spuse contele îngălbenindu-se; ştiţi însă că vinovatului nu-i place să-şi recunoască vinovăţia.

— Ştiu… De aceea mă aşteptam la scena de acum.

— Vă aşteptaţi ca fiul meu să fie un laş? Exclamă contele.

— Domnul Albert de Morcerf nu e un laş, spuse Monte-Cristo.

— Un om care ţine o spadă în mână, un om care are în faţa acestei spade un duşman de moarte – dacă nu se bate, omul acesta este un laş! Păcat că nu e aci să-i spun!

— Domnule, răspunse Monte-Cristo cu răceală, nu-mi închipui că aţi venit la mine să-mi povestiţi micile dumneavoastră chestii de familie. Spuneţi-i acestea domnului Albert; el va şti poate ce să vă răspundă.

— O, nu, nu! Glăsui generalul cu un zâmbet care apăru şi dispăru îndată; nu, aveţi dreptate, n-am venit pentru asta! Am venit să vă spun că şi eu vă privesc ca pe duşmanul meu. Am venit să vă spun că vă urăsc din instinct, că am impresia că v-am cunoscut totdeauna şi v-am urât totdeauna. Şi că, în sfârşit, din moment ce tinerii veacului nostru nu se mai bat, e de datoria noastră să ne batem… Sunteţi de aceeaşi părere, domnule!

— Absolut! De aceea, când v-am spus că am prevăzut scena de acum, mă refeream la onoarea vizitei dumneavoastră.

— Foarte bine… V-aţi făcut toate preparativele?

— Ele sunt totdeauna puse la punct.

— Ştiţi că ne vom bate până când unul dintre noi va muri? Întrebă generalul cu dinţii încleştaţi de furie.

— Până când unul dintre noi va muri, repetă contele de Monte-Cristo cu o uşoară înclinare din cap.

— Atunci să plecăm, nu avem nevoie de martori.

— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, e de prisos: ne cunoaştem aşa de bine.

— Dimpotrivă, spuse contele, nu ne cunoaştem.

— Hm, ia să vedem! Glăsui Monte-Cristo cu acelaşi calm nimicitor. Nu sunteţi dumneavoastră soldatul Fernand care a dezertat în ajunul bătăliei de la Waterloo? Nu sunteţi dumneavoastră locotenentul Fernand care a servit de călăuză şi de spion armatei franceze în Spania? Nu sunteţi dumneavoastră colonelul Fernand care a trădat, a vândut, a asasinat pe binefăcătorul său, Ali? Şi toţi aceşti Fernanzi la un loc n-au dat pe locotenentul-general, conte de Morcerf, pair de Franţa?

— O, exclamă generalul, izbit de cuvintele acestea ca de un fier roşu; o, mizerabile care îmi reproşezi ruşinea în momentul poate când mă vei ucide, nu, n-am spus că-ţi sunt necunoscut; ştiu bine, demonule, că ai pătruns în noaptea trecutului şi ai citit în ea, la lumina nu ştiu cărei făclii; fiecare pagină a vieţii mele. Dar poate că e mai multă onoare în mine, în oprobiul meu, decât în tine, sub aparenţele tale pompoase. Nu, nu, ştiu că îţi sunt cunoscut, însă nu te cunosc eu pe tine, aventurierule, doldora de aur şi nestemate. Ţi-ai spus, la Paris, Contele de Monte-Cristo; în Italia, Simbad marinarul; la Malta, nu mai ştiu, am uitat. Dar te întreb de numele tău real, vreau să ştiu adevăratul tău nume dintre cele o sută, ca să-l pot rosti pe terenul luptei, în momentul când îţi voi înfunda spada în inimă.

Contele de Monte-Cristo păli într-un mod groaznic; ochii lui fură aprinşi de un foc mistuitor; făcu un salt spre cabinetul de alături şi, în mai puţin de-o secundă, smulgându-şi cravata, redingota şi vesta, îmbrăcă o mică haină de marinar şi îşi puse pe cap o pălărie de matelot sub care se desfăcu păru-i negru şi lung.

Reveni astfel, înfricoşător, implacabil, cu braţele încrucişate, în faţa generalului care nu înţelesese motivul dispariţiei, care îl aştepta şi care, simţind că dinţii îi clănţănesc şi că picioarele i se taie, se trase înapoi şi nu se opri decât când găsi o masă ca punct de sprijin pentru mâna crispată.

— Fernand! Îi strigă el; din cele o sută de nume ale mele n-aş avea nevoie să-ţi spun decât unul singur pentru a te trăsni; dar tu ghiceşti numele acesta, nu e aşa? Sau, mai bine zis, îţi aminteşti de el? Căci, în ciuda tuturor necazurilor mele, a tuturor chinurilor mele, îţi arăt astăzi o figură pe care bucuria răzbunării o întinereşte, o figură pe care, desigur, ai văzut-o de multe ori în visele tale, după căsătoria… cu Mercédès, logodnica mea.

Cu capul pe spate, cu mâinile întinse, cu privirea fixă, generalul mistui în tăcere groaznicul spectacol; apoi, îndreptându-se spre perete pentru a căuta un reazim, se strecură încetişor până la uşa prin care ieşi de-a-ndăratelea, lăsând să-i scape un singur strigăt lugubru, jalnic, sfâşietor:

— Edmond Dantès.

Apoi, cu hohotiri care n-aveau nimic omenesc, se târî până în peristilul casei, străbătu curtea ca un om beat şi căzu în braţele valetului său, murmurând cu glas împleticit doar atât:

— La palat! La palat!

Pe drum, aerul proaspăt şi ruşinea pe care i-o stârnea atenţia oamenilor săi îl repuseră în starea de a-şi aduna ideile; dar cursa fu scurtă şi, pe măsură ce se apropia de casă, contele simţea că durerile pun din nou stăpânire pe el.

La câţiva paşi de casă contele dădu ordin să oprească şi coborî. Poarta palatului era dată în lături; o trăsură de piaţă, care pentru prima oară se afla chemată la o asemenea splendidă locuinţă, stătea în mijlocul curţii; contele se uită la trăsură cu spaimă, dar fără să îndrăznească să întrebe pe cineva şi se năpusti în apartamentul său.

Două persoane coborau scara; abia a avut timp să se refugieze într-un cabinet pentru a le evita.

Era Mercédès, rezemată de braţul fiului ei şi amândoi părăseau palatul.

Trecură la doi paşi de nenorocitul care, ascuns după perdeaua de damasc, fu atins parcă de rochia de mătase a femeii şi care simţi răsuflarea caldă a cuvintelor rostite de fiul său:

— Curaj, mamă! Vino, vino, aici nu mai suntem la noi.

Cuvintele se stinseră, paşii se depărtară.

Generalul tresări, suspendat cu mâinile crispate de perdea; îşi stăpânea cel mai năpraznic hohot de plâns care a ieşit vreodată din pieptul unui părinte părăsit în acelaşi timp de soţie şi de fiu.

Auzi curând pocnetul uşii de fier a trăsurii, apoi glasul birjarului, apoi huruitura birjei greoaie zgudui geamurile; se năpusti atunci în dormitorul său ca să vadă încă o dată tot ce iubise pe lume; dar trăsura plecă fără ca Mercédès sau Albert să întoarcă capul spre casa pustiită pentru a-i dărui ei, pentru a-i dărui părintelui şi soţului părăsit, ultima privire, rămasul-bun şi regretul, adică iertarea.

De aceea, în momentul când roţile trăsurii zguduiau caldarâmul, o detunătură răsună şi o dâră de fum cenuşiu ieşi printr-unul din geamurile ferestrei dormitorului, spartă de puterea detunăturii.