EMBLEMA UNEI PRIETENII.

        Memoires de Garibaldi Tradu.it sur. Ie manuscrit original par Alexandre Dumas Editeurş Calmann Levy, Paris între multiplele modalităţi de participare 5a devenirea istorică a umanităţii există două atitudini cu orientări şi structuri diferite, dacă nu chiar opuse. Una declanşează evenimentul istoric prin acţiuni concrete, în lealitatea lui faptică, materială, fremătătoare de viaţă, cealaltă îl' însufleţeşte prin mijloacele artei, urmărindii-i sinuozităţile şi hăţişurile, crcându-i, cu alte cuvinte, o existenţă imaginară, simbolică, transpusă pe planul estetic.

        N-am putea oare considera că revoluţionarul 'democrat italian Giuseppe Garibaldi şi scriitorul francez Alexandre Dumas-tatăl întruchipează asemenea orientări? Căci dacă primul, datorită nestăvilitei sale energii, se află la originea unor momente unice din viaţa eitorva popoare, cu largi ecouri sociale şi politice asupra comunităţilor umane respective, în schimb, al doilea a scos la iveală din hrisoavele colbuite ale istoriei, sau „lin fecunda lui putere de plăsmuire, o întreagă lume lo personaje, reale şi fictive, zugrăvite cu veridicitate, vervă şi umor, reţinând şi astăzi pe cititor în mrejele paginilor sale captivante.

        Evident, atitudinea celor doi protagonişti faţă de fenomenul istoric diferă profund. Pentru Garibaldi, omul nu o cu adevărat el însuşi decât proiectat în viitor. Prezenţa lui nu poate li confirmată decât în virtutea capacităţii sale de înfăptuire. Privit astfel, viitorul nu înseamnă o simplă năzuinţă dincolo de individ, a cărui realizare ar depinde de un temperament, de o întâmplare sau de un capriciu. Dimpotrivă, e un scop pe care făptura umană îl găseşte înăuntrul ei sau, altfel spus, într-un fel de tensiune interioară, într-o aşteptare chinuitoare nevoită la un moment dat să se manifeste, să acţioneze, să capete viaţă. Numai înfăptuindu-şi posibilităţile ascunse fiecare ins îşi trăieşte cu adevărat, existenţa, îi acordă un sens şi ia parte la procesul istoric al epocii sale.

        La rândul său, Dumas ia cunoştinţă de istoricitatea omului prin dezvăluirea trecutului, sau, după expresia lui Edgar Quinet, prin „conştiinţa vremurilor care i-au precedat individualitateascriitorul a descoperit condiţionarea istorică a fiinţei umane prin personajele şi evenimentele de altădată, clasate şi ierarhizate, adică prin existenţa altor făpturi, ajungând astfel la sentimentul valorii şi al sensului propriei sale trăiri. Interesul pentru trecut vădeşte, ca atare, o istoricitate care se împlineşte pe căi ocolite, adăpându-se la sursele unei realităţi mistuite de vremuri.

        Ş: totuşi, în pofida destinelor divergente, există, fără îndoială, profunde similitudini, afinităţi şi puncte de contact în viaţa cu iz atât de fabulos a acestor doi oameni.

        Mai întâi, robusteţea lor înnăscută, menită să înfrunte natura în rosturile ei elementare, să se avânte până la istovire, depăşind obstacolele, afirmându-şi fără încetare bărbăţia, în înţelesul de „agonal”, aşa cum se folosea expresia în vechea Eladă, adică de luptă şi emulaţie. Ar fi cu neputinţă de imaginat nenumăratele acţiuni şi fapte de bravură ale lui Garibaldi, nedesminţitul lui efort de-a lungul unei vieţi cuprinse într-o aprigă încleştare ca adversităţile naturii şi ale oamenilor, fără resursele uimitoare ale vigurosului său organism.

        Nici fertilitatea literatului Dumas, care a publicat aproape trei sute de lucrări cu zeci de mii de personaje populând sute de mii de pagini, n-ar putea fi concepută fără capacitatea lui fizică excepţională, nevoită să facă faţă nu numai activităţii scriitoriceşti, dar şi pasiunii cinegetice, multiplelor obligaţii ca director de teatru şi de periodice, lungilor călătorii în străinătate sau unor misiuni cu caracter oficial şi nu mai puţin vieţii sociale tfi. Mondene, cu nenumărate barjehete şi libaţiuni în care spiritul său seânteietor se etala cu prodigalitate.

        O altă trăsătură de unire o reprezintă firea lor disponibilă, aventuroasă, înclinată să rişte, dar să se şi dăruiască fără încetare, impregnată de sentimentul măreţiei, deşi nu scutită de gustul fastului sau de o anumită emfază, neîngrădită de nici un fel de oprelişti rasiale sau naţionale, strivind nu arareori cu eleganţă, convenţionalismul şi ipocrita rigoare impusă de societatea timpului.

        Nu poate fi trecută cu vederea nici identitatea de situaţii creată în copilărie prin asimilarea unei învăţături pripite şi rudimentare, repulsia lor încăpăţânată faţă sie studiul materiilor cu caracter clasicizant sau abstract, de unde serioase lacune existente în bagajul lor de cunoştinţe ca adolescenţi, completate în bună parte în anii de mai târziu, printr-o netăgăduită râvnă de autodidacţi.

        Dar mai presus de toate, temperamentele lor se înrudeau prin nesecate rezerve de viaţă ce se cereau cheltuite cu orice preţ, fie chiar în gesturi spectaculoase sau gratuite. Aşa se explică de ce curba existenţei lor parcurge curioase meandre, eu suişuri vertiginoase şi căderi bruşte, elemente de grandoare dar şi de amărăciune şi ingratitudine, desprinse însă de meschinărie, resentiment sau trufie, făcând din ei cele mai originale şi populuro figuri de la mijlocul veacului precedent, un fel de personaje de legendă, îndrăgite şi admirate de mulţimi.

        Pe scurt, ingenuitatea unui suflet de copil într-un trup de gigant, iată înţelesul metaforic al comunităţii îor tem peramentale. Căci aceeaşi undă de optimism, de mărinimie şi încredere în bunătatea firească şi nativă a omului îi învăluia pe amândoi, ca o răsfrângere afectivă şi anacronică a umanismului idilic al lui Rousseau.

        Nu pot fi însă anulate sau escamotate nici deosebirile de structurăpsihică, înclinaţiile personale, elementele fortuite sau împrejurările hotărâtoare, adică întreg contextul caracterologic şi social care determină traiectoria fiecărui ins. Precizând asemenea aspecte şi detalii înseamnă, de fapt, a contura însuşi destinul acestor individualităţi proiectat pe fundalul condiţiilor specifice ale timpului respectiv, ceea ce ne va îngădui să sjoatem şi mai bine la iveală perioada relativ restrânsă, dar semnificativă, a colaborării lor.

        Trăsătura dominantă, vocaţia vieţii lui Giuseppe Garibaldi, aşa cum reiese din toate manifestările sale, a fost dorinţa lui nepotolită de activitate, îndemnul neîncetat la acţiune. Întreaga sa existenţă a constituit un duel dramatic al omului cu forţele obscurantismului, o luptă neobosită pentru progres. În Brazilia ca şi în Uruguay, în Siciiia ca şi în I.orena, el a fost gata să-şi dea viaţa spre a asigura triumful libertăţii popoarelor, combătând silnicia şi despotismul sub orice formă s-ar fi ivit. Timp de aproape patru decenii ardoarea lui n-a şovăit o' clipă.

        Din fragedă vârstă s-a simţit atras de viaţa activă, plină de mişcare şi de neprevăzut şi nu de traiul sedentar, tihnit, dar searbăd, pe care i-l hărăzeau ai săi. Avea în sânge pasiunea mării. Generaţii întregi de străbuni ai săi trăiseră pe mare. Îi plăcea să înfrunte puterea vântului „să se caţere pe scările de frânghie sau pe funiile corăbiilor, să ajute la înnodarea sau dezlegarea parâmelor. Dar mai ales să despice, cu braţele lui vânjoase de adolescent precoce, undele îmbietoare ale mării, „i îi i i dimarinar căreia i s-a dedicat cu o afecţiune vrednică de stimă, l-a călit şi i-a dat o mare stăpânire l, i „tino şi autoritate asupra celor din jur, lăsându-şi mIni nta pe fiecare episod din existenţa sa. Căci marele.

        — Ui dascăl a rămas şi pe mai departe tot viaţa de marinar, contactul de fiecare zi cu oameni care în cursul I ic e!:11 nan Io Im îşi dezvăluiau chipurile cele mai felurile. Luvala. C sa preţuiuscă prietenia şi să-şi dea seamă, tolodata, ca uimii nu putea să întreacă sentimentul solni irilăţii caic i 111u,. T pe oameni în faţa primejdiei con1111ic. Hii'iudu i mai apropiaţi, mai puţin aprigi şi e'goI- Îi Ne încredinţase, în nenumărate rânduri, că lucrul aresta minunat îşi dezvăluie prezenţa iu ellip firesc pe mare, adică acolo unde pe cele câteva seânduri ale unei coi ăi iii cu pânze o soartă asemănătoare pânde. Şte pe oameni în luptă cu puterea dezlănţuită a naturii.

        Marca îl deprinsese să înfrunte moartea, dar îl în văţ iso „a cunoască şi preţul vieţii. De aceea, un moment hotărilor în tinereţea lui a fost întâlnirea de la Marsilia 'din 188;: cu exilatul şi patriotul genovez Giuseppe Mazzini. Omul care şi-a consacrat întreaga forţă şi capacitate pregătirii ideologice a unităţii Italiei sub forma unui stat republican.

        Oricâtă însemnătate prezintă însă această întrevedere, a cărei semnificaţie se adânceşte pe măsura maturizării lui Garibaldi, ar fi simplist să interpretăm evenimentele de mai târziu – aşa cum au făcut unii istorici şi cercetători – ca decurgând exclusiv din contactul stabilii atunci cu Mazzini.

        Există un fel de fatalitate lăuntrică, spune undeva Goethe, care ne conduce mersul, în sensul că primul pas o dată efectuat îl determină pe al doilea, pare la rândul lui incita pe al treilea, iar acesta pe următorul şi aşa mai departe. Ceea ce interesează însă, nu sunt paşii propriuzişi, ci sursa, mobilul lor interior. Şi, în situaţia lui Garibaldi, factorul care a pus înmişcare întregul angre naj afî acţiunilor saie ulterioare, nu trebuie căutat numai în evenimentele exterioare – adeziunea la asociaţia conspirativă „Tinăra Italie”, compromiterea în tentativa de insurecţie din portul Genova, condamnarea la moarte, exilul în America de Sud etc., ci şi în frământările sale lăuntrice, în firea lui zbuciumată şi nemulţumită de vitregele condiţii în care se zbătea propriul său popor.

        Fără o amplă fundamentare social-istorică, viaţa 'lui Garibaldi apare arbitrară, lipsită de rigoare, reducându-se la o înşiruire de fapte fără semnificaţie profundă, neraportate şi neintegrate la un principiu coordonator, Gaci desfăşurarea întregii sale existenţe nu poate fi separată de acel complex – oglindit de dialectica istoriei – care urmărea emanciparea ţinuturilor italiene faţă de tutela străină şi crearea unui stat unitar, perioadă cunoscută sub numele de „Risorgiment”, adică de „trezire”, de regenerare morală şi spirituală a poporului italian.

        În accepţia lui generică şi universală, termenul Risorginient desemnează, ca atare, o serie întreagă de transformări economice, sociale şi politice, ţnanifestări literare, culturale şi artistice, evenimente diplomatice şi militare, cuprinse între sfârşitul secolului XVIII-lea şi primele şapte decenii ale secolului al XlX-lea. Urmarea a constituit-o trecerea Italiei de la seculara ei fracţionare politică la unificarea provinciilor, de la stăpânirea şi hegemonia străină la independenţa naţională, de la absolutismul monarhic la statul liberal şi constituţional.

        Risorgimentul nu a fost, însă, un fenomen istoric izolat la peninsula italică. El se înscrie în mişcarea, mai largă a secolului al XlX-lea, de constituire a statelor naţionale din centrul şi sud-estul Europei. Formarea statelor naţionale s-a dovedit a fi un veritabil act de cristalizare care s-a desfăşurat felurit, în funcţie de condiţiile istorice concrete la diferite popoare.

        O succintă incursiune în trecut ne arată că burghezia engleză, france/a. Spaniolă şi-a constituit state naţionale în secolele XV'-XVII, sprijinind monarhia absolutistă împotriva marilor feudali, aşa incit unificarea naţională era, în linii mari, terminată atunci când relaţiile capitaliste an devenit dominante. În centrul şi în sud-estul lluropci relaţiile capitaliste de/voltindu-se mai lent. Procesul de închegare a statelor naţionale a întârziat până iii secolul al XlX-lea, când a întâmpinat o puternică rezistenţă din purica statelor monarho-feudale multinaţionale şi a feudalilor autohtoni. Pentru a înfrânge această opoziţie burghezia a fost nevoită, datorită slăbiciunii ei, sa Iacă apel la masele populare care s-au ridicat într-o l. Irgn lupta revoluţionară.

        Iu cazul Italiei, victoria burgheziei a l'ost asigurată prin politica statuluipiemontez, care s-a folosit de lupta maselor mai ales în prima etapă a unificării. Burghezia s-a temut însă ca războiul de eliberare să nu capete un caracter predominant popular şi a făcut serioase eforturi de a înlătura masele largi de la desăvârşirea unificării, deşi tocmai participarea aceasta a asigurat victoria în momentele hotărâtoare ale luptei de redeşteptare naţională.

        În cadrul mişcării risorgimentale, figura centrală, simbolul participării populare la lupta pentru independenţa ţi unitatea Italiei, a fost Giuseppe Garibaldi. Cunoaşterea vieţii sale nu înseamnă numai apropierea de un mare patriot şi luptător împotriva oprimării, ci totodată înţelegerea sacrificiilor poporului italian din întreaga perioadă a Risorgimentului. Fără a avea întotdeauna perspectiva clară a sarcinilor dezvoltării sociale, în condiţiile timpului în care a trăit el, Garibaldi a avut totuşi în permanenţă intuiţia vie a ceea ce este bun şi drept, a ceea ce slujeşte interesele poporului. Prin această optică trebuie interpretate şi paginile de bravură înscrise de Garibaldi în Brazilia şi în Uruguay, unde a trăit aproape doisprezece ani, în care timp existenţa sa a fost strâns împletită cu viaţa oamenilor din acele locuri în lupta lor pentru independenţă şi progres social.

        Episoadele şi peripeţiile zugrăvite amănunţit în cartea de faţă, petrecute în al patrulea şi al cincilea deceniu al secolului trecut, arată că America Latină era pe atunci un continent în plină dezvoltare. În urma revoluţiilor de eliberare naţională care avuseseră loc între 1310-1822, determinate de naşterea şi dezvoltarea unui capitalism autohton ce se împotrivea exploatării coloniale a metropolelor, în vasta regiune cuprinsă între Rio Grande del Norte şi Capul Horn, luaseră fiinţă o serie de state independente, formate pe ruinele vechilor colonii spaniole şi portugheze.

        Proclamându-se independente, noile state nu rezolvaseră nici pe departe gravele probleme politice şi economice care frământau continentul sud-american. Datorită intereselor egoiste şi hrăpăreţe ale proprietarilor de pământ şi capitaliştilor compradori, în ţările latinoamericane s-a dezlănţuit un lung şir de războaie civile şi interstatale care le-au însângerat şi vlăguit. În focul acestor lupte ruinătoare, masele populare îşi revendicau dreptul la o existenţă liberă şi civilizată.

        Cu toate că Brazilia se smulsese de sub dependenţa metropolei, nu se realizase nici o îmbunătăţire în situaţia maselor muncitoare, îndeosebi a păturilor celor mai nevoiaşe denumite „farrapos”, adică zdrenţăroşi. Puterea politică rămăsese tot în mâinile marilor plantatori, proprietari de pământ care trăiau ca adevăraţi potentaţi pe uriaşele lor plantaţii. Afară de aceasta, o racilă gravă înrădăcinată în economia braziliană era sclavia. Timp de secole sistemul economic al acestei ţări s-a bazat pe munca sclavilor din plantaţiile de trestie de zahăr, bumbac şi cafea. Deşi comerţul cu sclavi fusese legal desfiinţat încă din 1828, el a continuat să fie practicat şi după aceea. Abia după terminarea războiului de secesiune din S. U. A., clasele conducătoare din Brazilia s-auvăzut nevoite să lichideze sclavia, fiind, de fapt, ultima dintre ţârilo emisferei occidentale care a adoptat această măgură.

        Pentru a consolida regimul reacţionar introdus în 1822, o dată cu cucerirea independenţei, plantatorii brazilieni, proprietari de sclavi, ' au căutat să salveze ceva din naufragiul sistemului colonial, introducând în ţară regimul monarhic. Don l'edro, reprezentant al clasei dominatoare de a Portugaliei, a l'ost proclamat împărat. Sub monarhia braziliană, marii latifundiari – fazendeiros, în limbaj autohton – au continuat să folosească acelcaşi metode de dominaţie despotică, ce dăinuiseră timp de trei sute de ani sub regimul colonial portughez. În ciuda săvârşirii revoluţiei burgheze, capitaliştii n-au reuşit să pună mâna pe putere. Ca atare, alianţa proprietarului de pământ, a preotului. Şi a ofiţerului din armată şi-a pus pecetea în continuare pe întregul fel de viaţă brazilian, exprimat prin puternicile relaţii feudale din acea perioadă.

        Dar cu tot controlul autocrat al marilor plantatori, unitatea noului stat brazilian era destul de şubredă. Oligarhia latifundiară şi militariştii de la Rio de Janeiro nu aveau nici forţa, nici autoritatea morală de a-şi impune voinţa în diferitele provincii ale vastului imperiu. Tendinţele de dezintegrare ş.au manifestat în mai multe. Rânduri după proclamarea independenţei. Astfel, în '1824, sub conducerea fraţilor Andrade, în provinciile din nord, cu deosebire la Pernambuco, a luat naştere o mişcare separatistă care a dus.la proclamarea unei republici independente denumită „Confederaţia Ecuadorului”. Cerând sprijinul flotei engleze, guvernul imperial de la Rio de Janeiro a reuşit după un an să înăbuşe mişcarea. Dar o nouă revoltă izbucnită în 1825, sub conducerea lui Lavalleja, în aşa-numâta „Provincia Cisplatina” din partea de sud a ţării, care: fusese anexată de Brazilia cu câţiva ani înainte, nu a mai putut fi înfrântă. După trei ani de lupte, acest ţinut, având sprijinul militar al Argentinei, s-a proclamat independent sub numele de Uruguay.

        Dezvoltarea de sine stătătoare a noului stat era un exemplu ispititor şi pentru provinciile învecinate nemulţumite de administraţia centrală imperială de la Rio de Janeiro, ale cărei abuzuri deveniseră intolerante. Aşa se explică de ce în septembrie 1836 Rio Grande de Sul, vast ţinut muntos şi de coastă învecinat cu Uruguayul, se proclamă la rândul lui independent.

        Întâmplările multiple şi variate care s-au succedat în perioada petrecutăân acele locuri de Garibaldi, ca şi mai târziu după 1842 în Uruguay, constituie substanţa unei bune părţi din Memorii. Fapte aparent obişnuite sau de seamă, momente idilice sau clipe de restrişte şi pericol, ţes în aceşti ani ai tinereţii lui aventuroase o adevărată odisee, în care se precizează natura personalităţii sale de combatant încercat şi neobosit, constituind o admirabilă şcoală pentru acţiunile de mai târziu.

        Când revine-în Italia, în 1848, atras de marile convulsii politice şi sociale ale continentului european, dai' îndeosebi de mişcările survenite în micile state italiene, promiţătoare de adânci prefaceri, nu mai era marinarul necunoscutdin 1835, care fusese silit să ia calea exilului spre a-şi salva viaţa. Faptele săvârşite în ţările sud-americane îi conturaseră o ciudată figură legendară. Nu e vorba de deformarea firească produsă în astfel de împrejurări de lentilele măritoare ale distanţei asupra imaginaţiei oamenilor simpli, ci de mărturiile unor persoane autorizate ca Mazzini, de pildă, care îi făcuse cunoscute faptele la Londra, în cercurile emigranţilor europeni refugiaţi în capitala Angliei din toate ţările continentului nostru.

        Aprecierea lui Mazzini nu era însă aceei a unui glas singuratic. Alte mărturii i-au creat lui Garibaldi un prestigiu îndeajuns de mare spre a-i asigura nu numai întoarcere iu Piemont lipsită de pericole pentru securitatea lui personală de fost condamnat politic, dar şi o anumită autoritate, în sensul că era un om înzestrat cu caii Uiţi deosebite, de oare ţara sa putea să se bucure şi sa Io folosească în noile împrejurări iscate de ciocnirea cu Austria habsburgică.

        Astfel, Alexandro VValewski, fiul natural al lui Napoleon l devenit ministru de externe sub al doilea imperiu trimis în 1840 în misiune de informare în nikiiia. N şi Argentina de către Franeois Guizot, faimosul istoric, pe atunci ministrul regelui Ludovic-Filip a in-' lormal cabinetul de la Paris că Garibaldi „era un geniu capabil de orice acţiune, în aşa fol, incit putea ajunge la i liinda ca şi cel mai bun mareşal (lin vremea* imperiului*. Iar istoriograful şi literatul argentinian Bartolome Mitre

        — El însuşi refugiat politic la Montevideo – sublinia „ele-* rafia morală şi faima romanescă” de care era încon-* jurată figura exilatului italian.

        O confirmare ce nu poate fi tăgăduită asupra valorii sale a avut loc chiar îndată după înapoierea în Europa, atât în scurta, dar îndârjita rezistenţă împotriva trupelor austriece desfăşurată în cetatea naturală a munţilor din jurul lacului Maggiore, cât mai ales în cadrul epopeii tragice care a constituit bătălia pentru Roma din vara anului 1849 şi a dramaticei retrageri urmată după aceea.

        Care a fost semnificaţia adevărată a evenimentelor petrecute în străvechiul oraş de pe malul Tibrului? Memoriile ne transmit cu netăgăduită forţă suflul epic al sângeroasei încleştări, dar nu analizează faptele în structura lor intimă, nu se opresc asupra motivelor care au generat astfel de ciocniri. Dacă unele cauze nu erau pe atunci suficient de limpezi nici protagoniştilor dramei, în perspectiva timpului şi a interpretărilor istoriografiei actuale ele apăr astăzi cu deplină claritate.

        — În pofida aparentei străluciri a palatelor ei, Roma reflecta în viaţa de toate zilele starea de înapoiere socială şi economică a ţinuturilor pe caro le stăpânea. Nu era vorba numai de racilele cunoscute de multă vreme drept inerente Statului papal, ca, de pildă, analfabetismul ce atingea în mediul rural 98°/o din numărul locuitorilor, manifestările obscurantiste faţă de orice progresal ştiinţei şi tehnicii sau intervenţiile abuzive în legătură cu libertatea persoanei umane. Capitala catolicismului nu poseda nici cea mai palidă industrie, comerţul era slab, iar pe câmpiile din jurul oraşului, infestate de malarie, ea Maremma şi Agrul Pontin, unde trăia o populaţie rară

        — Supusă de reacţiunea feudală, stăpâna pământului, celor mai nemiloase forme de dijmă – se aplica o agricultură primitivă. La aspectele zugrăvite, se adăuga cea mai rea administraţie de stat din toată Europa, dacă se excepta aceea a Imperiului otoman. Toate slujbele şi atribuţiile publice puteau fi cumpărate. Finanţele Vaticanului nu se susţineau prin venituri proprii, cât mai ales prin daniile făcute de credincioşii catolici din toată lumea şi prin împrumuturi de la bancherii veneţieni, lombarzi sau toscani.

        Faţă de o asemenea stare de lucruri nu apare. Surprinzătoare nici asasinarea în plină stradă a lui Pellegrino Rossi, şeful guvernului pontifical şi nici fuga papei Pius al IX-lea, deghizat în simple straie preoţeşti în noaptea de 24 spre 25 noiembrie' 1848.

        Proclamarea Republicii Romane la începutul anului următor de către Adunarea Constituantă a reprezentanţelor poporului – printre care şi Giuseppe Garibaldi ales de comuna Macerata – constituia un act de justiţie socială, punând capăt unui trecut odios din viaţa unei bune părţi a populaţiei peninsulei. Noul stat creat avea posibilitatea să devină nucleul în jurul căruia să se făurească independenţa şi unitatea italiană, aşa cum o preconiza Mazzini. Dar forţele reacţiunii europene au căutat să 3ieludeze cât mai repede cu putinţă republica abia proclamată. Cu toate sacrificiile populaţiei romane şi jertr fele voluntarilor garibaldieni, zilele rezistenţei statului nou creat au l'ost numărate. În faţa forţelor copleşitoare alt* reacţiunii, apărătorii nu mai puteau opune decât zidul viu al piepturilor lor. Memoriile stăruie îndelung asupra acestui moment de triumf al democraţiei în Europa de atunci, subliniind cu forţă şi patetism sacrificiul combatanţilor, asemenea scăpărării unui fulger Într-un peisaj întunecat de noapte.

        Oricât pitoresc sau interes ar putea adăuga vieţii lui Garibaldi peregrinările sale planetare din anii celui de-al doilea exil, sau succesele rapide şi spectaculoase ale vânutorilor alpini din timpul campaniei desfăşurate în 1859, trecerea sa pe scena istoriei, ca şi recunoştinţa posterităţii provine, îndeosebi, din surprinzătoarea acţiune militaro-politică, cunoscută sub numele de expediţia celor „o mie” de cămăşi roşii, pornită pentru eliberarea Sudului, unde zece milioane de italieni trăiau sub oprimarea absolutistă a Bourbonilor. Aceste fapte nu puteau fi cuprinse în lucrarea memorialistică de faţă care a văzut lumina tiparului chiar în acelaşi an când s-a desfăşurat epocalul eveniment. Ele însă fac parte integrantă din viaţa lui Garibaldi, încununându-i activitatea şi conferind existenţei sale veritabila ei dimensiune.

        Prin acţiunile din Sicilia şi Galabria aportul 3ui Găribaldi la cauza eliberării Italiei meridionale a fost he*târâtor, contribuind în mod practic lagrăbirea procesului unificării italiene. Spre deosebire de Mazzini, care, cil toată sinceritatea şi înflăcărarea năzuinţelor sale republicane, adoptase metode de luptă conspirative sau de Cavour, acest „mare vizir dinasticcum 3-a numit Marx, care dorea să realizeze unificarea, dar în folosul moderaţilor şi al monarhiei de Savoia, Garibaldi a fost exponentul direct al maselor populare, pe care le-a slujit cu fidelitate, identificându-se cu însăşi cauza lor.

        Scriitorul Alexandre Dumas-tatăl, care a însoţit pas cu pas expediţia celor,. O mie”, descriind evenimentele în cartea intiulată Garibaldienii, publicată la un an după apariţia Memoriilor, adică în 1861, nu aprofundează substratul adine al fenomenelor petrecute. Întreaga acţiune este înfăţişată ca un cânt de Ariosto, un fel de incursiune eroică, căruia autorul îi redă ritmul febril, clipele de supremă încordare sau marşul triumfal spre Neaoole

        — Atunci când focul răzmeriţei se aprinsese în întreaga Calabrie asemenea ierbei uscate de pe mirişti. Dar dincolo de latura narativă, de fiorul patriotic sau dezlănţuirea de patimi şi de sentimente, există o realitate socială ce nu poate fi ignorată, constituind însăşi explicaţia răsunătoarei acţiuni garibaldiene.

        În Regatul celor Două Sicilii, pământul se afla în proporţie de peste 90”/oîn proprietatea regelui, a bisericii şi a marilor latifundiari. Ţărănimea, care forma majoritatea eovârşitoare a populaţiei, trăia în cele mai cumplite lipsuri, exploatată sângeros printr-un larg sistem de dijme, clăci, învoieli agricole şi împrumuturi cămătăreşti. În ţinuturile din sud nu existau nici măcar puţinele drepturi şi înlesniri de care beneficiau ţăranii din alte regiuni ale peninsulei, ca. De pildă, dreptul la păşunat, acela de a-şi procura lemne sau de a lua în arendă terenurile comunale ori ale domeniilor coroanei. Ostilitatea ţărănimii faţă de regimul burbonic s-a accentuat şi mai mult atunci când acesta a instituit impozitul pe măcinat, care apăsa din greu asupra traiului oamenilor obidiţi.

        În acest climat social-politic nu mai apare surprinzătoare adeziunea largă, spontană a maselor. Ţărăneşti la acţiunea garibaldienilor, nici pasivitatea ţăranilor în uniformă – înml îţi cu forţa în armată – şi care nutreau o simpatie adâncă pentru ţelurile expediţiei celor „o mie”.

        I.upta antiburbonică ia astfel caracterul unei ascuţite lupte de clasă a ţăranilor răzvrătiţi, iar întreaga campanii' din sud îmbracă aspectul unui război popularţiV; ini, şiAşa se explică de ce micile forţe garibaldiene 4iu putut wî înfrunte un inamic de zece Sciu de douăzeci de în i mal numeros. Sub lo/încă. /Trăiască Italia – moarto. Şobolanilor'* (şobolanii erau partizanii Bourbonilor) ţăiitnimca şi populaţia nevoiaşa din micile centre din sud au sprijinit i u entuziasm acţiunea garibaldienilor, izo11ml. I Iubirii trupele napolitane, tăindu-le posibilitatea tio a şi * aproviziona şi aplichid atât tactica războiului de „ (.'Hernia1' cil şi aceea a insurecţiei. „Nu există o armată napolclană – scria Engels în acele zile în operele sale cu caracter militar: Existănumai o armată regală. Ea a/ost creată şi organizată cu scopul precis de a ţine în/nu poporul”. Lipsită de suport moral, de legătură eu masele, ca se i'rângea în bucăţi la prima încercare serioasă.

        Pentru ataşamentul său sincer şi profund faţă de cauza libertăţii popoarelor, Garibaldi s-a bucurat de simpatia multor spirite generoase din întreaga Europă, nu numai din rândurile emigraţiei, dar chiar dintre literaţi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă etc. Victor Hugo, Verdi, Ilerzen, Quinet, Gambetta, Arago, Michelet, Dumas, Pirogov, Nelat on şi mulţi alţii, au exprimat nu o dată preţuirea lor laţii de acţiunile şi forţa morală a lui Garibaldi.

        „Mă voi folosi de primul prilej pentru e. A să ridic glasuL. – îi scria profetic Victor Hugo în 1863, din locul său de exil în insula Guernesay. Îţi trebuie milionul ăe braţe, milionul de inimi, milionul de spirite. Îţi trebuie marea răzmeriţă a popoarelor. Ea va veni!” iar patru ani mai târziu, într-un suprem gest de dăruire scrie un lung poem intitulat Mentana – tradus în câteva săptămâtii în şaptesprezece limbi – prilejuit de arestarea lui Garibaldi în urma infructuoasei tentative de eliberare a Romei pe calea armelor. Marele poet compară înfrângerea condotierului italian cu aceca a unui gladiator antic al cărui duh supravieţuieşte puterii telurice: „Fu aruncat în lanţuri acel ce a fost darnic/… Cadavru-i la pământ., dar gândul său triumfă.

        Cât priveşte pe scriitorul Alexandre Dumas-tatăl, acesta era mai mult decât prieten, un veritabil confident. Admiraţia şi afecţiunea autorului celor Trei muşchetari pentru Garibaldi, îşi aveau, fără îndoială, obârşia în sentimentele sale mai vechi, italienizante. Încă din 1835 Dumas publicase la Paris un Tablou istoric şi descriptiv al Italiei, Piemontului, Sardiniei, Maltei, Siciliei şi Corsicei, oonsemnind astfel impresiile unei călătorii întreprinse atunci de-a lungul peninsulei precum şi în insulele din Mediterană, mai precis în întreaga arie geografică locuită de italieni sau impregnată de specificul italian.

        Câţiva ani mai târziu, în.1840, ea şi în următorii doi ani, Dumas străbate din nou pământul italic în toate direcţiile, însoţit de astă dată de soţia sa, actriţa Ida Ferrier. Publică o serie de volume despre Italia, printre care mai cunoscute sunt: Un an la Florenţa, Vila Palmieri, Corricolo, Speronare. Autorul izbuteşte să contopească elemente de pitoresc descriptiv cu detalii informative de ordin istoric' şi artistic, presărate cu amănunte romanţioase, fără să se ridice însă deasupra unei expuneri cursive şi agreabile, care satisfăcea totuşi cerinţele unor cercuri largi de cititori, dornici să afle aspecte inedite despre lumea italiană. Căci ambientul micilor state italiene intrase în gustul publicului larg din Fi'anţa şi indirect, prin intermediul cărţii franceze, în sfera intelectualilor din întreaga Europă. Stendhal, îndeosebi, reuşise să aţâţe curiozitatea şi să facă admirate şi dincolo de Alpi moravurile italiene. Mânăstirea din Parma datează din 1839.

        KX „li ir chiar i înainte ca drama lui Fabrice del Dengo să-şi cuput.it un Io.' privilegiat în imaginaţia maselor de i Ititori. Croind un interes tot mai văditfaţă de obiceiurile vi sentimentele italiene, între care pasiunea şi violenţa, Niipt'iLlţla şi fanatismul, intriga tenebroasă şi asasinatul îi. Iu mreptuto,. I Justificate prin culoarea lor exotică şi minunii a, o Inireuurt literatură narativă solicitată de” un inibli uvi. L. Ic 'untiaste. I sen/aţli puternice, se dezvoltă ni pmpoiţli nemulmtilnite în perioada precedentă.

        Koniuncle de succes ale lui Alexandre Dumas-tatăl public. 11 în deceniile al cincilea şi al şaselea ale secolului tiiviit, Ix'iV'liola/a nu numai de artificiul foiletonului. Morar Introdus atunci în presa cotidiană, dar şi de toată această stare de spirit, de mentalitatea receptivă a publicului cititor faţă de elementul surpriză, detaliul imprevizibil, intriga complicată şi abil condusă. Ciclul muş'holurilor începe în 1846 şi continuă şi în anii următori, oglindind perioada istorică a Franţei de sub Ludovic al Xlll-loa şi a Regelui Soare, urmată apoi de alte opere avinil ca fundal epoca prerevoluţionară şi anii Revoluţiei burgheze din Franţa.

        O deosebită însemnătate pentru psihologia vremii respective prezintă romanul Contele de Monte Cristo publicat t reptat, în foileton, pe o durată de mai mulţi ani cunosi ind mai mult decât un succes, un triumf, ca o „izbucnire de fanfară-l, după inspirata expresie a lui Hugo. Peripeţia şi aventura, afirmarea individualităţii, setea de îmbogăţire rapidă într-o societate aflată în plină expansiune a imperiului colonial s-a reflectat de minune în această carte populată eu figuri contrastante, viguroase şi neînfricate, dispuse să rişte dar să şi izbândească cu orice preţ. Dumas a intuit admirabil spiritul vremii sale. Cu inventivitatea, verva şi puterea sa de lucru proverbiale, a obţinut reţete pecuniare nemaicunoscute până atunci. În pofida detractorilor şi a proceselor intentate, de editori sau foşti colaboratori, reputaţia lui nu a putut fi doborâtă sau zdruncinată în ochii publicului. Puţini oameni au cunoscut o notorietate literară atât de vastă nu numai în propria lor ţară dar şi dincolo de fruntariile ei.

        Din nefericire, Alexandre Dumas-tatăl nu a cunoscut niciodată măsura, prudenţa, echilibrul. Totul a fost exces în viaţa lui – opera ca şi existenţa sa particulară. Fire deschisă, jovială şi generoasă, în sufrageria Ini puteai să întâlneşti întreg Parisul literar şi artistic sau să stabileşti geografia Europei prin personalităţile prezente. Dar risipa era atât de evidentă incit în mod paradoxal scriitorul devenea tot mai sărac pe măsură ce se îmbogăţea. Printr-un cabotinaj în perfectă concordanţă cu caracterul lui extravagant, începuse să trăiască viaţa fastuoasă a unora dintre eroii săi, încât numai amenajarea castelului denumit Monte Cristo i-a absorbit sume fabuloase, ruinându-l până la sfârşit. Nu a fost însă unica fantezie a originalei sale vieţi.

        Când, în prima jumătate a anului 1860. Dumas proiectează o călătorie în Orient pe care urma să o efectueze cu bricul său „Emma”, se afla într-o stare de suflet suficient de receptivă şi fluctuantă spre a imprima cele mai neaşteptate întorsături existenţei sale. Aşa încât chiar de la prima lui escală la Genova la 16mai, ajungându-i la urechi vestea despre recenta plecare a expediţiei garibaldiene în sud, intuieşte că un eveniment neobişnuit şi poate copleşitor avea să se producă. Ecourile acţiunilor anterioare ale lui Garibaldi stăruiau desigur în mintea lui, Dumas cu mult înainte de a-l fi cunoscut personal. În ochii săi, patriotul italian era un amestec ciudat din Surcouf şi Bayard, care-şi merita pe deplin epitetul romantic de „eroul celor două lumi”, un personaj nare în galeria tipologică a operei sale ar fi trebuit să ia loc alături de d'Artagnan şi Edmond Dantes, păstrând însă şi o trăsătură din Robinson Crusoe, dacă asociem şi cadrul singuratic al insulei Caprera.

        Itlei'ii de a-i publica memoriile, de a aduce la cunoşti nţa numeroşilor săi cititori elementele aventuroase pe „are le bănuia în viaţa lui Garibaldi, îl preocupa de umilă vreme, încât l-a determinat să se deplaseze la sfârpjilul lui 1859 la TOrino, puţind astfel săI concretizeze prolivlul. Întrevederile cu Garibaldi l-au făcut să se apropie de acest om sobru şi căim, care i-a dezvăluit neliânuitc afinităţi elective, generându-i totodată un sincer M'iiliment de afecţiune şi preţuire.

        Anulând călătoria în Orient cu acea versatilitate care ni muie”. În Dumas, instinctul lui de fantezie şi originalitate, autorul Doamnei de Monsoreau s-a îndreptat cu bricul sau spre Palermo cu dorinţa vădită de a ieşi în Sntimpinarea marelui său prieten. Întâmplarea îi oferea prilejul nesperat să participe la un eveniment istoric ca ai lor şi nu numai ca simplu spectator. Alături de conducătorul expediţiei ar fi avut putinţa să trăiască nemijIIorit temerara acţiune a noilor argonauţi şi nu s-o privească doar cu ochii imaginaţiei.

        ICxlstă un. Pasaj scris de Giuseppe Bandi, unul din agliiotanţii lui Garibaldi, care relatează scena întrevederii de la Palermo între Dumas şi conducătorul expediţiei celor „o mie”. „În drum spre casă – povesteşte Bandi – în clipa în care noi tocmai voiam să trecem peste o baricadă, ne ieşi în cale un bărbat voinic şt chipeş, care-l salută de departe pe general adresându-i-se în limba franceză. Omul acela voinic era îmbrăcat în întregime în alb şi pe cap purta o pălărie mare de paie, cu trei pene: una albastră, una albă şi alta roşie.

        (rhieeşt e, te rog, cine e? mă îndemnă Garibaldi.

        — ('ine poate să fie? am răspuns. Louis Blanc, Le: * dru-Rollin?.

        — Oho! râse generalul, este Alexandre Dumas.

        — Cum? Autorul Contelui de Monte Cristo şi al celev Trei muşchetari?

        — Chiar el.

        Le grand Alexandre îl îmbrăţişa pe Garibaldi, arătându-i nesfârşite semnede afecţiune şi intră împreună cu el în Palatul pretorial, vorbind şi răzind tare, vrând parcă să umple tot palatul cu glasul şi cu veselia lui.

        Ne-au poftit la masă… Marele Alexandre a mâncat ca un poet şi s-a arătat atât de dornic de conversaţie, că nimeni n-a mai fost în stare să rostească o vorbă. E drept însă că se exprima aşa cum ştia să scrie, de rămăsesem cu gura căscată tot ascultându-l, chiar dacă nu înţelegeam o iotă, din cauza iuţelii covârşitcare cu care vorbea”.

        Cu felul lui savuros de a povesti, P.andi adaugă o serie întreagă de amănunte vii, pline de urnor, dar comite greşeli de apreciere, neavând posibilitatea să cunoască adevăratul aspect al relaţiilor dintre Garibaldi şi Dumas. Astfel, autorul Lalelei negre, cu largheţa sa proverbială da mare senior şi nabab, a pus la dispoziţia conducătorului expediţiei suma de 50.000 de franci aur, destul de însemnată la timpul respectiv, oferindu-şi totodată şi serviciile. Era neîndoios în gestul său ceva dezinteresat şi cavaleresc, în perfectă armonie nu numai cu faimoşii săi eroi, dar şi cu caracterul său generos, deschis şi galant, aşa cum se desprinde parcă din litografia executată în tinereţea scriitorului de prietenul său Achille Deveria.

        Oricare an fost motivele ce l-au determinat pe Dumas să însoţească. Expediţia, aportul său în decursul întregii campanii a fost preţios, nelimitându-se aşa cum s-ar putea crede la rolul unui simplu reporter de război. El s-a bucurat de încrederea personală a lui Garibaldi reuşind să aducă la îndeplinire două misiuni dificile ce i-au fost încredinţate. Mai întâi, procurarea de arme atât de necesare combatanţilor şi refuzate de Cavour pe motiv că guvernul ipiemontez nu putea fi implicat într-o acţiune care l-ar fi putut compromite pe plan diplomatic. Datorită relaţiilor sale, Dumas a reuşit să achiziţioneze arme ia Marsilia, în mai mult chiar, a”izbutit să le transporte În Niciii; i cu propriul său bric „ICmma”, care, sub pavilam han iv, a putut să se strecoare mai uşor înşelând vi”! ilen (a vaselor napolotane ce patrulau în apele din juml 11isiiU'i şi În Marca Tiretiinnă.

        M u 11111'.11ii ap. Iie însă misiunea lui Dumas la Neapoie, iunie.1 pulul pali 111 îi le acoperii le pavilionul ţării sale.

        Holul '-'u comporta un anumit risc – aşa cum mula. Lithu l'ariâ'i, laocialul eniile/al lui Garibaldi – meu ihepf ţel u '. Luhiloaseti legătura cu Liborio Romano, ii11111 îi ei11 ile mieiiie al licealului celor Două Sicilii. Trebui.) mi ie obţlun lie îi pred, ne.1 capitalei regatului, prinI' „ revoluţie de palat – ese astfel nu numai o Inutila lupie fratricidă, dar chiar şi nimicirea oraşului de la poalele Ve/uviului – fie cel puţin o neutralizare a emisari lor guvernului piemontez, care urmăreau, din mol i ve tactice, să-l atragă pe biborio Romano, făcând a'*1 lei să intirzic sau chiar să eşueze ultima etapă a acţiunii nanbaldienc.

        Dumas, şi-a îndeplinit misiunea încredinţată, cu discreţii), şi tact, dacăne referim la scrisoarea adresată lui I lari balţii. În mesajul confidenţial din 3 septembrie 1860, liiuiis Iu Sapri, în Calabria, unde se afla atunci condunduriil expediţiei celor „o mie”, el scria că ministrul de interni* uapoletan se oferă, în anumite condiţii pe care le urata amănunţit, să predea capitala regatului fără vărsare de sânge, recunoscând împreună cu alţi doi membri din guvern autoritatea eliberatorului Sudului: Ştiţi – încheie Dumas scrisoarea – că nu vă cer nimic/iniiru mine, exceptând favoarea de a vina în localitatea d Monti, precum şi permisiunea de a continua săpăturile de la Pompei”. Câteva zile mai târziu, la V septembrie, Garibaldi îşi făcea intrarea triumfală în Neapoie, în entuziasmul frenetic al locuitorilor oraşului.

        După sfârşitul campaniei din sud, Garibaldi a încredinţat lui Dumas, conform dorinţei exprimate de aceste, postul onorific de director al artelor şi muzeelor, precum şi dreptul de a continua orice cercetări arheologice ar fi crezut de cuviinţă să facă. Pe deasupra, i se punea la dispoziţie, spre a-l locui, fostul palat regal din Ghiatamonte. Acest ultim privilegiu satisfăcea pe deplin vanitatea popularului romancier francez, dorinţa sa de fast şi aspecte somptuoase. Complăcându-se în clima şi ambientul napoletan, Dumas a rămas în oraşul de la poaOele Veuviului timp de patru ani, deşi Garibaldi – se retrăsese Ia Caprera încă din noiembrie 1860, ca urmare a disensiunilor ivite între el şi guvernul Cavour în problema anexării Sudului.

        S-ar păcătui printr-un exces de severitate dacă am accepta, aşa cum s-a insinuat de către unii exegeţi şi biografi, că pentru Dumas episodul din Italia meridională a constituit o simplă diversiune marţială, adaptată temperamentului său, o paranteză necesară şi stimulatoare pentru fantezia obosită a scriitorului în căutare de teme inedite. Dimpotrivă, e de presupus că tocmai în tensiunea marilor evenimente ale campaniei, s-a verificat şi s-a cimentat legătura durabilă şi spirituală între eliberatorul Sudului şi scriitorul francez. O mărturie de netăgăduit a acestei amiciţii, ea o emblemă concretă dăinuind în timp, a constituit-o însăşi publicarea la Paris, în anul eliberării Italiei meridionale, a Memoriilor lui Garibaldi, aşa cum apar ele în tălmăcirea de faţă.

        * f Publicâni Memoriile lui Garibaldi, animatorul lor, Alexandre Dumas, adaugă în subtitlu epitetul „tradu: ere”. Să fi fost din partea sa un exces de modestie, un subterfugiu editorial pentru ca publicul cititor să acorde „nai multă credibilitate lucrării, sau. O chestiune de cochetărie literară, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alte piese,. I 11,11 aţinui „le popularului scriitor? E dificil de dat ua răspuns precis.

        Dacă multe pagini, mai ales la începutul cărţii vădesc transpunere oarecum liniară a unui text original – în primul rând după manuscrisele elaborate de Garibaldi t, i Tanger încă din '1850 – în schimb, într-o serie înti cană de capitole se simte pana creatorului lui Kean IVintre ele, le-am putea cita pe acelea care redau poezia irupiilor nesfârşite din America de Sud, misterul şiHiikoiisii pădurii ecuatoriale, scenele de bătălie, îndeonelii de pe laguna de Los Patos sau de la asediul Roiuri. Cu ritmul lor vertiginos şi gâfâitor, prefigurând pro* oi leul „. S? i. Spense”ului cinematografic de astăzi.

        fireşte, din confesiunile scrise sau comunicate verbal l (iaribaldi, Dumas a ştiut să desprindă amănuntul caracteristic, nota pitorească, gestul elocvent şi semnificativ, pe care le-a amplificat, dându-le valoarea naraţi unii. Căci spre deosebire de, memoriile scrise de majoritatea oamenilor de stat, ale militarilor sau diplomaţilor, memorii care rămân în arhive ca nişte simple documente pentru specialişti, paginile publicate de Dumas depăşesc interesul strict informativ, legat de timp şi spaţiu. Ele reuşesc să recreeze realul şi să redea adevărul omenesc, cu firescul, poezia, flacăra şi culoarea lui.

        Scriind confesiunile altcuiva, substituindu-se unei existenţe străine, scriitorul francez a căpătat o incomparabilă libertate de mişcare. El n-a mai fost Obligat să urmărească detaliile nesemnificative ale vieţii cotidiene în înlănţuirea lor mecanică – aşa cum se întâmplă când apelam la linia propriei noastre trăiri pe care vrem să o i” producem cu fidelitate – ci s-a lăsat conclus de stimulul imaginativ provocat de faptele lui Garibaldi, de semnificaţia epică a destinului său.

        I'roredând astfel, Dumas transformă lucrarea memoâi. Ilistă propriu-zisă în „memorii imaginate”,; jşa cum au la. M de altfel şi alţi predecesori iluştri ca Rousseau sau Chateaubriand în Confesiuni şi în Memorii de dincolo de mormânt. De fapt, ceea ce interesează în literatură e patetismul uman, nu amănuntul istoric invocat ca argument sau scuză. De aceea, frământările sociale şi politice, ca şi lupta maselor populare din vremea respectivă sunt schiţate în trăsături rapide şi generale, fără să fie analizate, să se ajungă la vreo interpretare sau să se emită vreo judecată de valoare. Lucrarea corespunde astfel concepţiei literare a lui Dumas, formulei sale de scriitor.

        E îndeobşte cunoscut că în cărţile savurosului romancier francez, lectorul nu trebuie să caute ample tablouri sociale, idei sau analize psihologice, ci dialog viu şi dramatic, naraţiune antrenantă, portrete contrastante, descrieri evocatoare, fluente şi plastice. Paginile sale captivează şi destind în sensul cel mai autentic al cuvântului, incit marele său contemporan şi prieten, Victor Hugo, în scrisoarea omagială adresată în 1872 către Dumas-fiul, nu exagera de loc spunând că autorul Memoriilor lui Garibaldi – „purifică şi face mai bune spiritele prin nu se ştie ce lumină veselă şi puternică… seduce, fascinează, interesează, amuză, instruieşte”.

        Nimeni nu poate nega că multe din scrierile lui Dumastatăl nu sunt astăzi caduce şi desuete. Dar în cele care se menţin şi rezistă timpului, câtă risipă de fantezie şi vervă nu putem găsi şi mai ales câtă ingeniozitate în crearea situaţiilor neaşteptate, a ceea ce se obişnuieşte să se numească astăzi aventura. Într-adevăr, estetica romanului de aventură recunoaşte în Dumas-tatăl un admirabil şi fecund precursor. Sub noile lui avataruri, ficţiuneaevazionistă, utopică, ştiinţifico-fantastică, romanul de aventură şi-a regăsit un suflu proaspăt, inedite şi inepuizabile filoane de explorat.

        Pretenţiile unor exegeţi de a-l discredita pe Dumas reproşându-i o serie de deficienţe care, de fapt, sunt organic legate de slăbiciunile romanului de aventură, apar mul ilcumliti..1 îi îaeiliiatc a judecăţii critice decât ca o tini' im i 4h-l eai itaţii ei. Trebuie să-l acceptăm pe tlliiii.it penii îi ce. a ce are admirabil în ol şi să nu-i l'twm n” i i. Mi poseda Darul de a îmbrăţişa, ' sub o A1 „„! 1” '1 i*1 I' taliile unei acţiuni complicate în peri-

        (c) PţH. De n i 111111111.1 i viiii't un le ascunse, aşa cum se desI di.im iniilie. Arţj aii „de, mi e un fapt de subipifi i îi 11111. I i um nu i mai puţin nici suflul de energie 'Vliilii elm l de alli'tllilie l de li uimi' al binelui pe laic îi li în tiii pei ioniiee sale cele irnai izbutite.

        '1111H 111p11111 în 11r. Ur. I principala i lui Garibaldi facv*m „Umulalni i dintoldeauna ai umanităţii – energia şi Dttnms a reuşii s; i exprime şi în cartea' de „imul omului iu mijlocul forţelor naturii şi a vn i 11” 'l1111lin mlimpiiiulc în contactul cu semenii săi, „* ai e reuşeşte sa i domine prin puterea, priceperea, Voinţa şi isteţimea sa. Dar acest lucru nu e înfăptuit i „1” al'T.mii sau simboluri mitice, nici prinţr-un individ'ia în m. Njre. Siv. Ci prin fiorul marilor încercări ale fiinţe, umane capabile de încordare, disciplină şi cutezanţă. C'iicl „-iirlea de faţă comunică cititorului nu numai forţa, de, i cousiringerile şi virtuţile etice ale protagonistului, Impulsul spontan de a-şi asuma întreaga responsabilitate i” Imite împrejurările, de a juca parcă neîncetat cartea inopriului. Suu destin.

        Tâlcul ascuns, ca o apă subterană ce-şi face simţită pixveuţ. I printr-o vibraţie abia perceptibilă, se desprinde dl „paginile Memoriilor, ori de câte ori este vorba de iivenliira umană. Sensul aventurii nu rămâne însă exlei” i l iptelor de viaţă, nu intră în contradicţie cu ele. Şi i”ei mi exigenţele personajului principal de a înfăptui iieţiiiiiea fizică, dueând-o până fa extremele ei conseinje Aşa se explică de ce aspectul afectiv-erotic, elementul pasional este înfăţişat cu o atât de mare eco”iiaii” de mijloace expresive, în cai-e pudoarea gesturilor ia împleteşte cu pudoarea cuvintelor. Acest element nu lipseşte, fără îndoială, nici din paginile cărţii de faţă căci făptura omenească absoarbe noi puteri de viaţă din nesecatul sentiment al dragostei. Dar iubirea rămâne în bună parte pe plan secundar, întrueât protagoniştii, puşi în faţa unor situaţii şi fapte neobişnuite, rămân în primul rând încordaţi spre acţiunea ce le stă în faţă şi în care trebuie să triumfe sau să moară.

        Atras de chemarea cea mare a spaţiilor vaste, Găribaldi a încercat de timpuriu sentimentul independenţei, neîngrădit de nici o oprelişte, dorinţa de a trăi în deplină înfrăţire cu natura înconjurătoare şi cu semenii săi. O dată cu trecerea anilor, sensul emancipator al existenţei sale s-a afirmat însă tot maiimperios, făurindu-i o viziune proprie, revoluţionară faţă de problemele libertăţii omului şi ale colectivităţii din care face parte, concretizate după aceea în precise acţiuni soeial-istorice.

        Dar atitudinea revoluţionară garibaldiană zămislită cu mai bine de un secol în urmă, a devenit curând o tradiţie prelungindu-se până în zilele noastre printre democraţii şi partizanii italieni, care au desfăşurat apriga bătălie a Rezistenţei din anii grei ai fascismului şi ai celui de-al doilea război mondial. Pe drept cuvânt mişcarea de Rezistenţă a fost denumită „al doilea Risorigiment”.

        Expresie a vitalităţii locuitorilor peninsulei, Rezistenţa desfăşurată în cadrul războiului de partizani purtat în perioada 1943-1945, prezintă interesante analogii cu Juptele poporului italian din secolul trecut. La rândul ei. Realitatea istorică din timpullui Garibaldi – în lumina evenimentelor din perioada Rezistenţei – capătă un răsunet, un sens profund, o perspectivă necunoscute cercetătorilor de odinioară.

        Pimindu-se la îndemâna cititorilor români Memoriile lui (iaribdidi, nu se poate să nu amintim că eroul cărţii l'ost un cald sprijinitor al poporului nostru în. Lupta nu pentru unitate şi democraţie, ca şi faptul că poporul romflu a nutrit la rândul său o sinceră simpatie pentru riiii/a diieaptă a naţiunii italiene. Docximentele istorio1:1.11 i atestă, la o sută de ani după Risorgiment, legăurile strânse, create între patrioţii italieni şi români, itililiniindu-se împrejurarea că ambele popoare au trăit, în acelaşi timp, momentele hotărâtoare ale înfăptuirii unităţii lor naţionale.

        I'rivit în perspectiva timpului, destinul acestui mare răzvrătit împotriva rânduielilor unei lumi nedrepte, stăruie iu memoria oamenilor prin protestul său sincer, tenace, neînduplecat, asemenea adevărului inexorabil al vieţii O flacără vie şi inalterabilă continuă să-i priVegheze legenda.

        MIRCEA. PĂDURELEANU