PARTEA A DOUA

Noi îi dăm iarăşi pana şi-l lăsăm să-şi povestească luptele din vremea acestui asediu înverşunat, care, la fel ca şi cel al Troiei, ţinu nouă ani.

        ALEXANDRE DUMAS Totul e pierdut, în afară de onoare Adevăratul motiv al expediţiei nu era de a aduce ajutoare locuitorilor din Corrientes şi de a-i aproviziona, adevăratul motiv era de a se descotorosi de mine. Cum oare, fiind atât de neînsemnat, îmi şi făcusem duşmani aşa de puternici? Este o taină pe care n-am putut s-o dezleg niciodată.

        La intrarea mea, pe fluviu, armata orientală se afla la San-Jose, în Uruguay, şi cea a lui Oribe la Boyada, capitala provinciei Entre-Rios; amândouă se pregăteau de luptă. Armata din Corrientes, la rândul ei, stătea gata să se alăture armatei orientale.

        Eu trebuia să merg în susul fluviului Parană până la Corrientes, adică la o distanţă de şase sute de mile, între două ţărmuri duşmane, ba, ceva mai mult, urmărit de o escadră de patru ori mai puternică decât a mea. Pe tot acest parcurs, nu puteam să acostez decât pe insule sau pe ţărmuri pustii.

        Când am părăsit Montevideo, puteam pune rămăşag unul contra o sută că n-aveam să mă mai întorc vreodată.

        Chiar la ieşirea din Montevideo, a trebuit să dau o primă luptă cu bateria de la Martin-Garcia, o insulă situată în apropierea confluenţei celor două mari fluvii, Uruguay şi Parană, şi pe lângă apa cărora trebuia să treci neapărat, deoarece nu exista decât un singur canal la distanţă de o jumătate de bătaie de tun, de insulă, pentru bastimentele de un oarecare tonaj.

        Am avut câţiva morţi şi printre ei, pe un brav ofiţer italian, Pocarobba; capul i-a fost retezat de o ghiulea de tun. Am mai avut şi opt sau zece răniţi.

        La trei mile de insula Martin-Garcia „La Constiution11, s-a împotmolit în nisip; din nefericire, accidentul s-a produs în timpul mareei joase. A trebuit să muncim din răsputeri spre a-l face să plutească; dar, graţie curajului oamenilor noştri, mica noastră flotă a ieşit la liman şi de astă dată.

        În vreme ce eram ocupaţi să trasportăm pe goeletă toate obiectele grele, am zărit venind spre noi escadra duşmană; se ivise de cealaltă parte a insulei şi se îndrepta spre noi într-o ordine perfectă.

        Mă aflam într-o situaţie proastă; spre a uşura vasul „La Constitution11, ordonasem transportarea tuturor tunurilor pe goeletă „Procida”, unde stăteau îngrămădite; prin urmare ele nu ne erau de nici un folos; aşadar nu ne mai rămânea decât brigantina „Teresia”, al cărui comandant curajos se afla lângămine, împreună cu cea mai mare parte a echipajului său, ajutându-ne în munca noastră.

        Intre timp, duşmanul, sigur de victorie, înainta cutezător spre noi, cu şapte vase de război, în ovaţiile trupelor de peninsulă.

        Cu toată primejdia iminentă în care mă aflam, nu m-am lăsat pradă deznădejdii. Nu, în împrejurările supreme, Dumnezeu m-a ajutat să-mi păstrez întotdeauna încrederea în el; dar îi las pe ceilalţi să judece în ce situaţie mă aflam, şi îndeosebi, pe marinari. Era vorba nu numai de salvarea vieţii – bucuros aş fi renunţat la ea într-un astfel de moment – ci de salvarea onoarei. Cu cât oamenii care mă împinseseră în situaţia în care mă aflam socotiseră că-mi voi pierde reputaţia, cu atât mai mult eu trebuia să ies din această situaţie nenorocită, cu onoarea însângerată, e adevărat, dar nepătată.

        Bătălia nu putea fi evitată, trebuia deci dată în cele mai avantajoase condiţii* cu putinţă. Prin. Urmare, fiindcă bastimentele mele, mai uşoare decât cele ale duşmanului, se afundau mai puţin în apă, am procedat în aşa fel încât să mă apropii cât mai mult de coastă, care îmi oferea, dacă totul ar fi fost pierdut pe fluviu, un ultim mijloc de salvare: debarcarea. Am pus, în măsura în care a fost posibil, să se golească puntea goeletei pentru ca să ne putem folosi de câteva tunuri şi, după ce am luat aceste măsuri, am aşteptat.

        Escadra care urma să mă atace era comandată de amiralul Brown; ştiam, aşadar, că aveam de-a face cu unul din cei mai bravi marinari din lume.

        Lupta ţinu trei zile, fără ca duşmanul să socotească potrivită trecerea la abox-daj. În dimineaţa celei de a treia zile mai aveam praf de puşcă, dar ne lipseau proiectilele. Am pus să se sfărâme lanţurile bastimentelor, să se strângă cuiele, ciocanele, tot ceea ce fiind de aramă sau de fier, putea să înlocuiască ghiulelele şi mitra liile şi i le-am scuipat în obraz duşmanului; treaba asta ne-a luat toată ziua.

        În sfârşit, spre seara celei de a treia zile, nemaiavând nici un proiectil pe bord, după ce pierdusem mai bine de jumătate din oameni, am ordonat să se dea foc celor trei bastimente şi, sub canonada duşmană, puserăm piciorul pe pământ, fiecare om ducându-şi muscheta şi raţia de cartuşe.

        Pe răniţii transportabili i-am luat cu noi. Cât despre ceilalţi… am spus cam ce se petrecea într-o asemenea împrejurare.

        Ne aflam deci la o sută cincizeci sau două sute de mile de Montevideo şi pe un ţărm duşman. Mai întâi inamicul încercă să ne atace cu garnizoana de pe insula Martin Garcia; dar noi, înfierbântaţi încă de lupta cu amiralul Brown, am primit-o în aşa fel, încât această garnizoană nu s-a mai întors de unde plecase.

        Am pornit-o apoi la drum de-a curmezişul deşertului, hrănindu-ne cucele câteva provizii pe care le luasem şi cu ceea ce izbuteam să ne procurăm pe drum.

        Orientalii pierduseră bătălia de la ArroyoGrande; ne-am unit cu fugarii, pe care îi strânsesem în jurul meu şi, după cinci sau şase zile de lupte, de hărţuieli, de lipsuri, de suferinţe despre care nimic n-ar putea sugera vreo idee, ne-am întors la Montevideo, eu aducând intactă ceea ce se crezuse atâta că aveam să pierd pe drum: onoarea!

        Această luptă şi altele pe care le-am dus împotriva lui, i-au lăsat amiralului Brown o atât de frumoasă amintire despre mine, încât, după ce-a plecat din serviciul lui Rosas, deşi războiul continua, înapoindu-se la Montevideo, mai înainte chiar de a-şi vedea familia, a ţinut în primul rând să mă vadă pe mine. A dat fuga, aşadar, să mă viziteze în casa mea de la Portone, m-a îmbrăţişat şi m-a răsîmbrăţişat, de parcă aş fi fost propriul lui fiu; acest om extraordinar nu se mai sătura să mă strângă la pieptul lui, mărturisindu-mi simpatia.

        Apoi, după ce-a sfârşit cu mine, întorcându-se spre Anita, a zis:

        — Doamnă, am luptat multă vreme împotriva soţului dumneavoastră, fără succes; eu mă înverşunam să-l înving şi să-l fac prizonierul meu, dar el a izbutit întotdeauna să-mi reziste şi să-mi scape. Dacă aş fi avut norocul să-l prind, şi-ar fi dat seama, după felul în care l-aş fi tratat, de stima pe care o aveam faţă de el.

        Povestesc această întâmplare, pentru că ea îi face amiralului Brown mai multă cinste chiar decât mie însumi..

        II Se formează legiunile După victoria de la Arroyo-Grande, Oribe porni spre Montevideo, declarând că n-avea să cruţe pe nimeni, nici chiar pe străini.

        În aşteptare, le tăie capul tuturor celor pe care-i întâlni în drumul său, sau îi împuşcă.

        Atunci, cum la Montevideo se afla un număr mare de italieni care veniseră acolo, unii pentru afaceri comerciale, alţii proscrişi, le-am adresat compatrioţilor mei o proclamaţie, invitându-i sa ia anna în mână, să formeze o legiune şi să lupte până la moarte pentru cei ce le dăduseră ospitalitate.

        În vremea asta, Rivera îşi strângea resturile armatei.

        La rândul lor, francezii alcătuiră o legiune căreia i se alăturaseră bascii franci; spaniolii alcătuiau o alta cu care se uniră bascii spanioli. Dar, la trei sau patru luni după formarea ei, legiunea spaniolă, alcătuită în mare parte din carlişti, trecu în tabăra duşmanului şi deveni forţa principală a atacului, după cum'legiunea italiană fu factorul principal al apărării.

        Legiunea italiană n-avea soldă, n-avea decât raţii de pâine, de vin, desare, de ulei etc.; totuşi după război, trebuia să se dea supravieţuitorilor, văduvelor şi orfanilor, pământuri şi vite.

        La început, legiunea se compunea din patru până la cinci sute de oameni; pe urmă numărul ei s-a ridicat la opt sute, dat fitnd că pe măsură ce vasele europene aduceau italieni proscrişi sau veniţi să facă avere şi a căror speranţă era dezamăgită de starea proastă a afacerilor, aceştia se înrolau în ea.

        Legiunea a fost la început împărţită în trei batalioane, unul comandat de Danuzio, altul de Ramella şi al treilea de Mancini.

        Oribe cunoştea toate aceste pregătiri de apărare; numai că nu credea în ele. Mărşălui spre Montevideo, cum am spus-o, dar se cantona la Cerrito. Poate că, în starea de dezordine în care se afla oraşul, ar fi putut să intre de îndată; credea însă că are acolo numeroşi partizani şi aşteptă o demonstraţie din partea lor. Demonstraţia fu însă aşteptată în zadar şi astfel Oribe dădu timp Montevideoului să-şi orzanizeze apărarea.

        Rămase deci cam la o oră de marş depărtare de Montevideo, având douăsprezece sau paisprezece mii de oameni.

        Montevideo putu, după un oarecare timp, să-i opună nouă mii de oameni, dintre care cinci mii de negri eliberaţi şi care se dovediră soldaţi excelenţi.

        Când Oribe pierdu speranţa de a mai intra prieteneşte în Montevideo, se fortifică la Cerrito şi hărţuielile începură.

        La rândul lor, montevideenii se fortificară cât mai bine cu putinţă; inginerul nostru era colonelul Echevarria.

        Organizarea generală a trupelor îi aparţinea generalului Paz. Joaquin Suarez era preşedinte, Pacheco y Obes, ministru de război.

        În curând Paz părăsi Montevideo spre a ridica la luptă Corrientes şi Entre-Rios.

        Prima dată când ieşi din linii, nu ştiu dacă din vina şefilor sau a soldaţilor, legiunea fu cuprinsă în întregime de panică şi se întoarse fără să fi tras un singur foc.

        L-am obligat pe unul din cei trei comandanţi să-şi dea demisia. Am ţinut o cuvântare impresionantă italienilor şi i-am scris pentru a doua oară lui Anzani, care se afla într-o casă de. Comerţ din Uruguay să vină la mine.

        Acest admirabil prieten sosi cam prin luna iulie. O dată cu sosirea lui, totul dobândi putere şi viaţă; cum legiunea era administrată groaznic, el se ocupă cu toată atenţia de această problemă.

        În vremea asta, de bine de rău, se reorganizase şi o mică flotilă, a căreicomandă îmi fu încredinţată.

        Mancini îşi reluă locul î-n fruntea legiunii.

        Flotila comunica, prin fluviu, cu Cerro. O fortăreaţă rămasă în puterea montevideenilor, cu toate că se afle la trei sau patru leghe mai departe, pe fluviul La Plata, decât Cerrito, căzut în puterea lui Oribe.

        Cerro ne era foarte necesar. Constituia un serios punct de sprijin atât pentru a ne aproviziona cât şi spre a trimite hotărâri în câmpie şi a-i strânge pe fugari.

        Înainte de organizarea apărării, escadra amiralului Brown făcuse o încercare asupra lui Cerro şi asupra insulei Los Ratos. Vreme de trei zile am apărat insula şi fortăreaţa. Insula avea tunuri de calibrul optsprezece şi treizeci şi şase, astfel că l-am silit pe amiralul Brown să se retragă cu pierderi mari.

        Am spus că la sosirea liii Anzani delapidările încetaseră; cinstea lui domina toate pieţele; încetase puterea delapidatorilor. Atunci a fost pus la cale un complot care avea ca scop să ne asasineze pe' amândoi şi să-i vândă duşmanului legiunea italiană. Anzani fu înştiinţat de complot. Conspiratorii văzură că nu mai era nimic de făcut în privinţa asta şi, într-o zi, pe când legiunea se afla la avanposturi, douăzeci de ofiţeri şi cincizeci de soldaţi trecură la duşman.

        Dar soldaţii, s-o recunoaştem, s-au reîntors treptat-treptat, unul câte unul.

        Legiunea, curăţată de trădători, se simţi mai bine; Anzani o adună.

        — Dacă aş fi vrut să fac o alegere între buni şi răi, zise el, n-aş fi izbutit atât de bine cum au făcut-o cei răi singuri.

        La rândul meu, le-am vorbit ostaşilor; însuşi generalul Pacheco ţinu un discurs.

        După câteva zile de la prima ciocnire, când legiunea italiană se purtase atât de jalnic, am vrut s-o reabilitez şi am propus o expediţie care a fost acceptată. Era vorba de atacarea trupelor lui Oribe, care se aflau în fortăreaţa Cerro. Am îmbarcat legiunea italiană pe mica noastră escadră şi am debarcat la Cerro. Acolo, Pacheco şi cu mine, am pornit în fruntea legiunii; duşmanul fu atacat la ora două, după-amiază, şi pus pe fugă la cinci.

        Legiunea, compusă din patrusute de oameni, şarjă un batalion de şase sute. Pacheco lupta călare; eu, pe jos sau călare, după cum era nevoie. I-am ucis duşmanului o sută cincizeci de oameni şi i-am luat două sute de prizonieri. Am avut cinci sau şase morţi, vreo zece răniţi, printre alţii un ofiţer numit Ferrucci, căruia a trebuit să i se amputeze un picior.

        Ne-am întors în triumf la Montevideo; a doua zi, Pacheco îşi adună legiunea, îi mulţumi şi dădu o puşcă de onoare sergentului Loreto.

        Întâmplarea se petrecuse la 28 martie 1843. Acum eram liniştit; legiunea primise botezul focului.

        În luna mai a avut loc botezul drapelului.

        Era din stofă neagră, cu Vezuviul pictat pe el, reprezentând emblema Italiei şi a revoluţiilor pe care le purta în sânul ei. Drapelul fu dat în paza lui Sacchi, un tânăr de douăzeci de ani, care se comportase admirabil în lupta de la Cerro.

        E acelaşi care a luptat mai târziu împreună cu mine, şi care astăzi este colonel.

        lColonelul Negra La l'i noiembrie a aceluiaşi ani, legiunea italiană se afla de serviciu la avanposturi; mă aflam şi eu acolo, alături de ea.

        După prânz, colonelul montevideean Negra încălecă şi străbătu linia cu câţiva oameni. Se trase asupra lui şi el căzu de pe cal, rănit de moarte.

        Văzându-l prăbuşindu-se, duşmanul şarjă şi puse mâna pe trupul lui.

        De-abia aflai această ştire că, nevrând să las trupul unui atât de brav ofiţer expus insultelor duşmanului, luai o sută de oameni care-mi fură la îndemână şi atacai împreună cu ei. Am luat înapoi trupul colonelului.

        Dar atunci se îndârjiră soldaţii lui Oribe, şi duşmanului îi sosi un atât de mare ajutor în oameni, încât mă pomenii înconjurat. Ai noştri, văzând asta, îmi veniră în ajutor atât de bine încât, puţin câte puţin, toată legiunea începu să se îneaiere.

        Înflăcăraţi de glasul meu, oamenii se avântară, răsturnară totul, luară o baterie şi-l alungară pe duşman de pe poziţiile lui.

        Dar în curând acesta se năpusti peste noi în număr copleşitor.

        Toate forţele sau aproape toate forţele garnizoanei ieşiră la iveală; lupta deveni generală şi dură opt ceasuri.

        Am fost siliţi să părăsim poziţiile luate în primul iui'eş; dar i-am pricinuit lui Oribe pierderi uriaşe şi ne-am întors la Montevideo, învingători în realitate şi încredinţaţi de acum înainte de superioritatea noastră asupra duşmanului.

        Am avut şaizeci de morţi şi răniţi.

        Antrenat în luptă şarjasem ca un simplu soldat; nu văzusem, aşadar, decât ceea ce se petrecuse în jurul meu.

        Dar, în toiul învălmăşelii, îl zărisem pe Anzani luptând. Cu calmul luiobişnuit, şi ştiam că, dominând lupta, lui nu-i scăpase nici un amănunt, în aceeaşi seară, i-am cerut un raport asupra celor care se distinseseră.

        A doua zi, am adunat legiunea, am lăudat-o, i-am mulţumit în numele Italiei, şi am înălţat în grad ofiţeri şi subofiţeri.

        După aceste două lupte, legiunea italiană avea asemenea înrâurire asupra duşmanului încât, dacă.

        o vedea pornind împotriva lui la atac cu baioneta, n-o mai aştepta, sau, dacă o aştepta, era dat peste cap.

        În vremea asta, Rivera izbutise să strângă un mic corp de armată de cinci sau şase mii de oameni, cu care ducea campania şi lupta cu duşmanul. Îl avea în faţa lui pe Urquiza1, astăzi preşedinte al republicii Argentina. Din timp-în timp, trimitea, prin Cerro, aprovizionări la Montevideo. Oribe obosi să-l vadă pe Rivera manevrând astfel; el scoase un anumit număr de oameni din armată, ordonându-le să-l ajungă pe Urquiza şi să-i transmită acestuia ordinul de a lupta şi de a-l distruge pe Rivera cu ajutorul întăririlor pe care i le trimitea.

        IV Trecerea peste râul Boyada La Montevideo aflarăm despre marşul oamenilor lui Oribe. Generalul Paz hotărî să profite de această slăbire a armatei duşmane.

        Dincolo de Cerrito se afla un corp de aproape o mie opt sute de oameni, care ţinea Cerro sub observaţie.

        Am plecat la 23 aprilie 1844, la orele zece seara. Iată care era planul: să atacăm corpul de observaţie de la Cerro; văzând acest atac, Oribe ar fi trimis ajutor ia Cerro, ceea ce i-ar fi slăbit puterea de luptă; în vremea asta garnizoana ar fi ieşit şi ar fi atacat câmpul.

        Am luat-o pe” ţărmul mării, am traversat Arroyo-Seco ale cărui ape, cu tot numele său, ne ajungeau până la umeri.

        Ajunşi pe celălalt mal am pornit-o peste câmpie şi am înconjurat tabăra.

        Mergeam cu atâta precauţie, încât n-am trezit pe nimeni.

        În sfârşit, am ajuns în faţa corpului de observaţie.

        Garnizoana din Cerro trebuia să iasă şi să ne sprijine atacul. Se încinse o discuţie între cei doi ofiţeri care comandau Ia Cerro, şi care voiau amândoi să preia comanda. De îndată ce cei o mie opt sute de oameni ar fi luat-o la fugă, noi trebuia să ne întoarcem asupra lui Oribe şi să-l prindem între două focuri, cel al nostru şi cel al garnizoanei oraşului. Această neînţelegere făcu să eşueze totul; garnizoana ieşi, dar, stăpân pe toate forţele lui, Oribe o respinse şi el fu cel care, la rândul lui, putu să pornească spre noi şi să execute planul de bătălie pus la cale împotriva lui.

        Aşadar am fost atacaţi atât de armata lui Oribe cî şi de corpul de observaţie; nu ne mai rămânea decât un singur lucru: să ne retragem pe Cerro şi, retrăgându-ne, să-i pricinuim duşmanului cât mai mult rău cu putinţă. Am luat comanda ariergărzii spre a susţine, din răsputeri, retragerea. Intre noi şi Cerro se afla un fel de râu noroios numit Boyada. Trebuia să-l trecem cu noroiul până la brâu. Încercând să provoace dezordine la traversare, duşmanul aşezase pe un muncel o baterie de patru tunuri, care se porniră să tragă chiar în clipa când începurăm trecerea. Dar legiunea italiană se călea din ce în ce mai tare în focul luptei: nu dădu deci mai multă atenţie acestei grindini de mitralii decât ar fi dat unei grindini obişnuite. Atunci am văzut ce oameni bravi erau negrii noştri. Erau în stare să se lase ucişi, tot aşteptându-l, cu un genunchi la pământ, pe duşman. Mă aflam în mijlocul lor; am putut astfel să văd cum se purtau. Lupta dură şase ceasuri. X În serviciul Montevideo-uiui se afla un englez. El mi-a amintit de mai multe ori de compatriotul său. Amiralul Brown. Acest englez avea mână liberă din partea lui Pacheco, care-l cunoştea, să facă tot ceea ce ar fi crezut de folos la Montevideo. Strânsese vreo patruzeci sau cincizeci de oameni. Noi il numeam Samuel; nu ştiu dacă avea un alt nume. N-am cunoscut alt om mai brav decât el.

        După traversarea Boyadei, l-am văzut sosind singur, cu ordonanţa lui.

        — Ei bine, Samuel, l-am întrebat, unde îţi este regimentul?

        — Regiment, drepţi! strigă el.

        Nimeni nu apăru, nimeni nu răspunse; oamenii fuseseră omorâţi toţi, de la primul până la ultimul.

        — Un ordin de zi al generalului Paz aduse cele mai mari elogii legiunii italiene: ea scosese din luptă şaptezeci de oameni.

        Ne-am întors la Montevideo prin Cerro.

        Samuel se apucă imediat să-şi alcătuiască din' nou un corp de armată.

        V Legiunea italiană refuză pământurile ce-i sunt oferite La 30 ianuarie 1845, generalul Rivera, uluit de purtarea pe care o avusese legiunea italiană în lupta de la Cerro şi la traversarea Boyadei, îmi scrise următoarea scrisoare: „Domnule, Anul trecut, când am dat în dar onoratei legiuni franceze, un număr de pământuri, care a fost primit, cum veţi fi aflat din ziare, nădăjduiam că această întâmplare îmi va aduce la cartierul meu general şi vreun ofiţer din legiunea italiană, oferindu-mi-se astfel prilejul de a-mi satisface o dorinţă fierbinte a inimii, şi anume de a arăta legiunii italiene stima pe care o nutresc pentru serviciile importante aduse Republicii de tovarăşii dumneavoastră în războiul pe care îl ducem împotriva forţelor armate de invazie de la Buenos Aires.

        Spre a nu mai amâna de loc ceea ce eu privesc ca îndeplinirea uneidatorii sfinte, închid. În prezenta, şi asta cu cea mai mare plăcere, un act de donaţie pe care o fac ilustrei şi valoroasei legiuni italiene, ca un zălog sincer al recunoştinţei mele personale pentru nepreţuitele, servicii aduse de acest corp ţării mele.

        Darul nu este, desigur, egal nici cu serviciile şi nici cu dorinţa mea; totuşi nădăjduiesc că nu veţi refuza să-l oferiţi, în numele meu, camarazilor dumneavoastră şi să-i informaţi despre bunăvoinţa şi recunoştinţa mea faţă de ei, precum şi faţă de dumneavoastră, care îi comandaţi cu atâta demnitate şi care, şi mai înainte de această dată, aţi cucerit, ajutând Republica, un incontestabil drept la recunoştinţa noastră.

        Profit de acest prilej, domnule colonel, pentru a vă ruga să primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţii şi a profundei mele stime.

        Fructuoso Rivera.”

        Lucru remarcabil este faptul că acest mare patriot ne făcea acest dar din propria sa avere. Pământurile pe care ni le oferea nu erau pământuri ale Republicii, ele aparţineau propriului său patrimoniu, 1 î Astfel că i-am răspuns la 23 mai următor, dată la care mi-a fost comunicată scrisoarea sa: „Eccellentissimo signore 11

        Colonelul Parrodi, în prezenţa tuturor ofiţerilor legiunii italiene, mi-a remis, după dorinţa dumneavoastră, scrisoarea pe care aţi avut bunătatea să mi-o scrieţi la data de 30 ianuarie şi, o dată cu această scrisoare, un act prin care donaţi legiunii italiene unele bucăţi de pământ luate din proprietăţile dumneavoastră şi care se întind între Arroyo de las Avenas şi Arroyo-Grande, la nord de Rio-Negro; şi pe lângă asta, o turmă. De vite, ca şi fermele aflătoare pe acest teren.

        Dumneavoastră spuneţi că donaţia este făcută de dumneavoastră ca o recompensă pentru serviciile noastre faţă de Republică.

        Ofiţerii italieni, după ce au luat cunoştinţă de scrisoarea dumneavoastră şi de cuprinsul ei, au declarat în unanimitate, în numele legiunii, că ei n-au înţeles, cerând arme şi oferindu-şi serviciile lor Republicii, să primească altceva decât cinstea de a împărtăşi primejdiile pe care le înfruntă fiii ţării care le-a dat ospitalitate. Purtându-se astfel, ei ascultă doar de glasul conştiinţei lor. Făcând ceea ce ei consideră doar îndeplinirea unei datorii, vor continua, atâta vreme cât nevoile asediului o vor cere, să împărtăşească sforţările şi primejdiile nobililor montevideeni; dar ei nu doresc vreun premiu sau vreo răsplată a strădaniilor lor.

        Am, aşadar, onoarea să vă comunic, Excelenţă, răspunsul legiunii, cu care sentimentele şi principiile mele sunt întru totul de acord.

        În consecinţă, vă restitui actul original al donaţiei.

        Să vă dea Dumnezeu viaţă îndelungată!

        Giuseppe Garibaldi”

        Italienii au continuat să slujească fără nici o retribuţie; singurul lor mijloc de a obţine câţiva bani, când aveau absolută nevoie să-şi reînnoiască vreun obiect de îmbrăcăminte, era să facă de serviciu pentru vreun neguţător francez sau basc, care îi plătea înlocuitorului cam doi franci franzeci.

        Se înţelege de la sine că, dacă se dădea atunci vreo luptă, înlocuitorul lupta şi se lăsa ucis în locul celui pe care-l înlocuise, *

        VI Dizgraţia lui Eivera i Am spus care era planul generalului' Paz la ieşirea noastră nocturnă din Montevideo.

        Acest plan, dacă reuşea, schimba faţa lucrurilor şi făcea, după toate probabilităţile, să se ridice asediul contra lui Oribe; dar, acest plan o dată eşuat, ne-am reîntors la garnizoana noastră de toate zilele, adică la posturile înaintate care, şi de o parte şi de alta, aveau să se fortifice din ce în ce mai mult, până ce-am fi avut şi noi o linie de baterii aproape corespunzătoare bateriilor duşmane.

        În acel moment, generalul Paz ne părăsi şi plecă să conducă insurecţia provinciei Corrientes şi să sprijine astfel cauza naţională despărţind forţele generalului Urquiza, care se afla în faţa generalului Rivera.

        Dar lucrurile nu se petrecură nici pe departe cum nădăjduiam, şi asta din pricina nerăbdării generalului Rivera, căruia, fără să-i pese de ordinele guvernământului care îi interzicea să pornească o bătălie decisivă, dădu această bătălie şi o pierdu cu desăvârşire pe câmpurile de la IndiaMuerte.

        Armata noastră de câmp a fost învinsă; două mii de prizonieri, poate chiar mai mulţi, au fost strangulaţi, spânzuraţi, decapitaţi împotriva tuturor legilor umanităţii şi ale războiului.

        Mulţi au rămas pe câmpul de luptă, alţii au fost împrăştiaţi pe întinderile nesfârşite. Generalul Rivera, cu câţiva dintr-ai lui, ajunse la graniţa Braziliei şi, socotit vinovat de acest imens dezastru, a fost exilat de guvernământ.

        O dată bătălia de la India-Muerte pierdută, Montevideo rămase numai cu propriile sale forţe. Colonelul Correa luă comanda garnizoanei. Cu toate acestea, grija supremă a apărării rămase împărţită între Pacheco şi mine. După această nenorocită bătălie, câţiva dintre şefii noştri izbutiră să adune diferite detaşamente de soldaţi risipiţi şi să ducă, împreună cu ei, războiul de partizani în cele mai potrivite locuri pentru o asemenea bătălie.

        Generalul Llanos strânse aproape două sute de oameni şi, preferind să se uneaăfcă îndată cu apărătorii de la Montevideo, se năpusti asupra duşmanilor care ţineau sub observaţie Cerro, făcu o spărtură, pătrunse până în fort şi neajunse. Primind această mică întărire, lui Pacheco îi veni ideea unui ajutor. La 27 mai 1845, am îmbarcat la Montevideo, în timpul nopţii, legiunea italiană şi alte câteva forţe luate de la Cerro şi, cu acest mic corp, ne-am dus să stăm la pândă într-o veche pulberărie părăsită.

        În dimineaţa zilei de 28 mai, cavaleria generalului Llanos a ieşit, protejată de infanterie, şi a atras duşmanul spre pulberărie; când acesta s-a aflat la o mică depărtare, ai noştri au ţâşnit, cu legiunea italiană în frunte, şi, şarjând la baionetă, au acoperit câmpul cu cadavre.

        Atunci toată divizia care ţinea sub observaţie Cerro a venit în linia de bătaie şi a început o luptă crâncenă, care până la sfârşit a fost în favoarea noastră.

        Duşmanul, pus în mare dezordine, a fost urmărit cu baioneta în coastă, şi a trebuit să se pornească unul din acele uragane însoţite de tunete, grindină şi ploaie, despre care pot să-şi facă o idee numai cei ce le-au văzut, ca să se poată pune capăt luptei.

        Pierderile duşmanului au fost considerabile.

        Au fost mulţi răniţi şi morţi şi, printre aceştia din urmă, generalul Nunz, unul dintre cei mai buni şi mai bravi generali inamici, care a fost omorât de glonţul unui soldat de-al nostru.

        Pe lângă asta, s-a strâns o pradă bogată în vite; astfel încât ne-am reîntors la Montevideo, cu inima plină de bucurie şi de speranţă.

        Izbânda acestui ajutor m-a făcut să-i propun un altul guvernământului: era vorba de a îmbarca pe flotilă legiunea italiană, de a porni în sus, pe fluviu, ascunzându-mi oamenii cât mai. Multă vreme cu putinţă, până la Buenos Aires, şi, o dată ajunşi acolo, eu să debarc noaptea, să mă îndrept spre casa lui Rosas, să-l ridic şi să-l aduc la Montevideo.

        Dacă ar fi izbutit, această expediţie punea dintr-o dată capăt războiului; dar guvernământul a refuzat.

        În intervalele de odihnă pe care şi le lua armata noastră. De uscat, eu mă urcam, cu orice risc, pe bordul micii noastre flotile şi, cu toată blocada” cărei vigilenţă o înşelam, ieşeam în larg şi mă duceam să pun mâna pe vreun vas de comerţ, pe care, sub nasul amiralului Brown, îl aduceam prizonier în port.

        Alteori, prin manevre bine chibzuite, atrăgând spre mine toate forţele blocadei, deschideam intrarea în port micilor vase de comerţ, care aduceau tot felul de provizii oraşului asediat.

        Adeseori, chiar, îmbarcându-mă noaptea cu vreo sută din cei mai hotărâţi soldaţi ai mei, încercam să iau cu asalt vasele duşmane, pe care nu puteam să le atac ziua, din pricina artileriei puternice; dar mai întotdeauna încercareamea era zadarnică: duşmanul, bănuindu-mi intenţiile, nu rămânea noaptea ancorat, ci se muta într-alt loc, mult mai depărtat de cel unde credeam că-l găsesc.

        În sfârşit, într-o zi, vrând să am conştiinţa împăcată, am ieşit cu trei mici vase, cele mai bune din escadrilă, şi, în plină lumină, am hotărât să atac duşmanul, pe arimajul lui, în rada de la Montevideo.

        Escadra lui Rosas se compunea din trei vase: „25 martie'1, „Generalul Echague11, „Maypu”.

        Cele trei vase aveau patruzeci şi opt de tunuri.

        Eu aveam numai opt tunuri de mic calibru; dar îmi cunoşteam oamenii: dacă reuşeam să-l abordăm, duşmanul era pierdut. Am înaintat împotriva escadrei în linie de luptă.

        Ne şi aflam cam la o bătaie de tun de ei; încă o milă şi lupta devenea de neînlăturat. Toate terasele din Montevideo erau înţesate de curioşi; catargele vaselor de toate naţionalităţile ce staţionau în port erau, ca să zicem aşa, pavoazate cu oameni.

        Toţi aceşti spectatori aşteptau cu nelinişte rezultatul unei bătălii care, cu fiece clipă, devenea de neînlăturat.

        Dar comandantul flotei argentiniene nu vru să se expună primejdiilor acestei lupte; o luă la sănătoasa şi noi ne-am întors în port, răsplătiţi doar de aplauzele unanime care ne-au salutat.

        VII Intervenţia anglo-franceză În vremea asta, cum treburile mergeau cât se poate de rău la Montevideo, intervenţia anglo-franceză făcu să înceteze deodată blocada; cele două puteri aliate puseră mâna pe flota duşmană şi şi-o împărţiră.

        Atunci se hotărî o expediţie în Uruguay.

        Scopul acestei expediţii era de a pune stăpânire pe insula Martin-Garcia, pe oraşul Colonia şi pe alte câteva localităţi, îndeosebi pe Salto, prin care se putea comunica cu Brazilia şi unde totodată se putea alcătui un nucleu de armată de câmp destinată s-o înlocuiască pe cea nimicită.

        Am îmbarcat două sute de voluntari pe flotila mea şi m-am îndreptat spre fortul de la Martin-Garcia. L-am găsit părăsit de duşman şi l-am ocupat, Oraşul Colonia era de asemenea părăsit, când escadra anglo-franceză şi mica noastră flotilă au sosit în faţa sa.

        Legiunea italiană cobori, luptă şi-l respinse pe generalul Montero, care se afla cu forţe superioare, de cealaltă parte a oraşului.

        În v remea asta, n-aş putea spune în ce scop, escadrele deschiseră un focfoarte viu împotriva oraşului părăsit; ele debarcară trupe, constituind astfel rezerva pentru atacul împotriva generalului Montero. Către orele două după-amiază am intrat în oraş.

        Legiunea italiană a fost îneazărmată într-o biserică; am dat cele mai severe ordine ca să fie respectate până şi cele mai mici lucruri aparţinând locuitorilor inamici, siliţi să-şi părăsească locuinţele. Inutil să mai spun că ostaşii legiunii au ascultat cu religiozitate de ordinele mele. Oraşul a fost păzit şi fortificat de ai noştri, care lăsară acolo o garnizoană. Flotilele engleză şi franceză intrară în Parană şi distruseră, într-o luptă care ţinu trei zile, bateriile ce stăpâneau cursul fluviului. Rezistenţa duşmanului a fost eroică.

        Am continuat să urc pe fluviu cu mica mea flotilă, compusă dintr-un bric, o goeletă şi mai multe vase mici.

        Tot timpul cât mersesem împreună, amiralul francez şi comandorul englez îmi arătaseră cea mai vie simpatie simpatie de care amiralul Laine îndeosebi, continuă să-mi dea dovezi. Foarte adesea şi unul şi celălalt au venit să stea în bivuacul nostru şi să guste din carnea afumată care alcătuia singura noastră hrană. Anzani, care ne însoţea în expediţia noastră, împărtăşea această simpatie ce ne făcea onoare. Era unul din acei oameni pe care nu-i nevoie decât să-i vezi ca să-i iubeşti şi să-i stimezi.

        În vreme ce flota noastră urca în sus, pe Uruguay, am văzut venind spre noi câţiva oameni din cavalerie comandaţi de căpitanul de la Cruz, un adevărat erou, adică un bărbat cu cel mai frumos caracter şi de cel mai mare curaj.

        Aceşti oameni au urmat flotila mergând de-a lungul Uruguayului şi ne-au fost de un imens folos, mai întâi ca exploratori, şi apoi ca furnizori de alimente.

        Ei au ocupat diferite regiuni: Vacas, Mercedes etc.

        Duşmanul, pretutindeni unde îl întâlneam, era bătut.

        Paysandu, o fortăreaţă de pe plaja Uruguayului, încercă să ne zdrobească sub artileria ei; dar nu ne făcu prea mare rău. Ne-am aşezat poziţiile mai sus de Paysandu, într-o fermă numită Hervidero, unde am rămas mai multe zile.

        Generalul Lavalleja încercă asupra noastră un atac de noapte cu infanteria, cavaleria şi artileria; dar fu respins cu pierderi considerabile de neînvinşii noştri soldaţi.

        De la Hervidero, am scris guvernământului prin mijlocirea căpitanului Montaldi, care se reîntorcea la Montevideo pe o goeletă de comerţ; goeletă a fost atacată la trecerea ei prin faţa Paysandei, încercuită de ambarcaţiuni duşmane şi capturată, după o îndârjită rezistenţă a căpitanului Montaldi, care, rămânând singur pe punte, a fost luat prizonier.

        O mulţime de bărci, navigând sub pavilion inamic, cădeau zilnic înputerea noastră. Îi lăsam pe cei mai mulţi dintre cei îmbarcaţi pe ele să se întoarcă la ai lor.

        Gualeguaychu, un oraş aşezat pe ţărmul drept al Uruguayului şi pe Gualeguay, în Entre-Rios, căzu prin surprindere în mâinile noastre. Acolo, l-am luat prizonier pe acelaşi don Leonardo Millan, care, când mă făcuse prizonier, mă supusese la tortura cu frânghia.

        Se înţelege de la sine că i-am redat libertatea fără a-i face vreun rău, drept singură pedeapsă fiindu-i teama pe care a simţit-o când m-a recunoscut.

        Gualeguaychu a fost părăsit: nu era o poziţie care să merite a fi păstrată, dar oraşul plăti un tribut serios în bani, îmbrăcăminte şi arme.

        În sfârşit, după nenumărate lupte şi întâmplări, am ajuns cu escadra în locul numit Salto, pentru că Uruguayul formează în acest loc o cataractă şi mai. Sus de această cataractă nu mai este navigabil decât pentru bărcile mici.

        Generalul Lavalleja, care ocupa ţinutul, îl părăsi la sosirea noastră, silindu-i pe toţi locuitorii să-l urmeze.

        De altfel, ţinutul era întru totul potrivit cu scopul expediţiei, el neaflându-se prea departe de graniţă. Am hotărât să ne stabilim acolo. Prin urmare, prima operaţie fu să mergem împotriva lui Lavalleja, care se afla cu tabăra pe Zapevi, un afluent al Uruguayului. În timpul nopţii porni la drum infanteria noastră precum şi puţina cavalerie comandată de către de la Cruz. În zori, ne aflam aproape de tabăra pe care o găsirăm apărată, de o parte, de căruţe, de cealaltă, de râul Uruguay, iar din spate de râul Zapevi. Mi-am rânduit oamenii în două mici coloane şi, flancat de cavalerie, am pornit la atac. După o luptă de câteva minute, eram stăpânii taberei; duşmanul fusese pus pe fugă şi trecea râul Zapevi. Rezultatul acestei operaţiuni a fost mai întâi reîntoarcerea la Salto a tuturor familiilor ce fuseseră târâte cu forţa din casele lor.

        I-am luat duşmanului aproape o sută de prizonieri precum şi mulţi cai, boi, muniţii şi o piesă de artilerie, aceeaşi care trăsese asupra noastră la atacul de la Hervidero; ea fusese turnată în Italia şi avea săpat, în bronz, numele oelui care o fabricase: Cosimo Cenni, şi data: 1492.

        Această expediţie a făcut cea mai mare cinste legiunii şi a avut consecinţe mari. Cam trei mii de locuitori s-au reîntors la căminele lor.

        Conduşi de Anzani, soldaţii mei se apucară îndată să instaleze o baterie în piaţa oraşului, care domina, prin poziţia ei, împrejurimile. Trimisei curieri în Brazilia spre a intra în comunicaţie cu refugiaţii şi, graţie lor, s-a început organizarea unei armate de câmp.

        În scurt timp, bateria a fost construită şi înarmată cu două tunuri, atât de bine, încât, în seara de 5 decembrie 1845, ea a fost gata să răspundăatacurilor generalului Urquiza, care se înfăţişă în dimineaţa zilei de 6, cu trei mii cinci sute de cavalerişti, opt sute de infanterişti şi o baterie de câmp.

        Dispoziţiile mele au fost identice cu acelea pe care le dai când vrei să sporeşti însutit forţele materiale, prin influenţă morală.

        Am ordonat escadrei să se retragă şi să nu lase nici o singură barcă în preajma noastră. Mi-am împrăştiat oamenii prin ulicioare, ordonându-le să le baricadeze şi nelăsând deschise decât străzile principale. Am publicat un ordin de zi energic, şi l-am aşteptat pe Urquiza, care, încrezător în forţele lui, declarase soldaţilor săi că oamenii pe care-i aveau în faţa lor aveau o „inimă de iepure”.

        Pe la ora nouă dimineaţa, el ne atacă din toate punctele; noi îi răspunserăm prin împuşcăturile trăgătorilor care apăreau, din toate ulicioarele şi prin salvele celor două tunuri ale noastre.

        La momentul potrivit, când l-am văzut mirat de rezistenţa noastră, am ordonat să fie atacat de două companii de rezervă; Urquiza se retrase în mod ruşinos, lăsând un mare număr de morţi şi de răniţi în casele pe care începuse să pună stăpânire, necâştigând nimic altceva din atacul lui decât câteva vite, pe care izbuti să ni le ia şi asta din greşeala pichetului de pe o ambarcaţiune de război engleză care, împreună cu un vas francez, ne urmase până la Salto.

        Aceste două ambarcaţiuni se oferiseră să ne ajute să apărăm ţinutul; pichetul englez preschimbă în fort o casă care apăra „El Corral”, unde erau închise cam vreo şase sute de vite. Inamicul trimise un detaşament de infanterie în acest punct; dar soldaţii englezi fură cuprinşi dintr-o dată de o panică grozavă, astfel încât, fugind, unii pe ferestre, alţii pe uşă, dădură posibilitate soldaţilor lui Urquiza să ia cu ei vitele acestora.

        Timp de douăzeci şi trei de zile, duşmanul îşi reînnoi mereu atacurile fără să obţină vreun rezultat.

        O dată cu căderea nopţii, era rândul nostru la atac; nu-i lăsam lui Urquiza nici un moment de linişte. Cum duceam lipsă de carne, ne-am mâncat caii. În sfârşit, convins de zădărnicia sforţărilor sale, Urquiza luă hotărârea să se retragă, mărturisind că pierduse, în diferitele atacuri împotriva noastră, mai mulţi oameni decât în bătălia de la India-Muerte.

        Retrăgându-se, duşmanul încercă să pună mâna pe ambarcaţiunile mele spre a trece Uruguayul 5 dar graţie supravegherii, planul lui eşuă şi fu silit să treacă fluviul la douăsprezece leghe mai sus; după care, se întoarse să-şi aşeze tabăra pe câmpurile de la Camardia, în faţa oraşului Salto.

        În vreme ce Urquiza îşi organiza această tabără, am ordonat, în plină zi, câtorva oameni din cavalerie să treacă fluviul, protejaţi de ambarcaţiunile şi de infanteria noastră.

        Această mică trupă i-a atacat pe oamenii care păzeau o imensă herghelie de cai ce păşteau în pampas şi, gonind vx-eo sută dintre ei spre a-i înlocui pe cei pe care îi mâncasem, i-a silit să treacă fluviul şi mi i-a adus înainte ca duşmanul să-şi fi revenit din surpriză şi să fi încercat măcar cât de cât să'neî în p i e d ice.

        VIII Operaţiunea de la Salto San-Antonio În vremea asta, colonelul Baez, venind din Brazilia, cu vreo două sute de oameni din cavalerie, se unise cu noi.

        Generalul Medina îşi aduna forţele şi noi îl aşteptam de pe o zi pe alta. Într-adevăr, la 7 februarie 1846, am primit un mesaj de la el, care mă înştiinţa că în ziua următoare se va afla pe înălţimile de la Zapevi cu cinci sute de călăreţi. El îmi cerea veşti despre duşmani şi un ajutor, în caz de atac. Trimisul lui îi duse ştirea că, la 8 februarie, voi fi cu forţe suficiente spre a-i înlesni intrarea în regiune, pe înălţimile de la Zapevi.

        În consecinţă, către orele nouă, am plecat cu o sută cincizeci de oameni din legiune şi două sute de cavalerişti, mergând de-a lungul Uruguayului. Ne îndreptarăm spre Las Laperas, la aproape trei leghe de Salto, flancaţi de patru sute de duşmani aparţinând corpului generalului Servando Gomez, singurele forţe care, pentru moment, se aflau la Salto, ţinându-l sub observaţie. Infanteria noastră luă poziţie sub un zaper – un zaper este un acoperiş de paie susţinut de patru stâlpi – care nu ne oferea alt avantaj decât să ne apere de razele ucigătoare ale soarelui. Cavaleria, comandată de colonelul Baez şi de maiorul Caratei io, se rândui până la Zapevi. Anzani, suferind cum era, de un picior, rămăsese să apere Salto, şi, împreună cu el, bolnavi şi ei, mai rămăseseră treizeci sau patruzeci de soldaţi.

        În afară de asta, vreo zece oameni stăteau de pază la baterie.

        Era cam pe la ora unsprezece dimineaţa; când, deodată, am văzut înaintând de pe câmpiile de la Zapevi spre înălţimile pe care mă aflam, un număr considerabil de inamici călări; aproape în aceiaşi timp am băgat de seamă că fiecare călăreţ ducea un infanterist pe crupă. Şi, într-adevăr, la o mică depărtare de înălţimile pe care mă aflam, călăreţii se împărţiră în două şi-i lăsară jos pe infanteriştii lor, care îndată se şi rânduiră spre a se năpusti asupra noastră.

        Cavaleria noastră deschise focul împotriva duşmanului, dar el, fiindu-ne superior ca număr, o atacă şi o puse îndată pe fugă. Ea se îndreptă, în goană spre zaperul până la care şi ajungeau gloanţele duşmane. Atunci, înţelegând că adevărata rezistenţă avea să fie cea a bravilor legionari şi că acolo unde vor fi ei se va da lupta, m-am repezit în direcţia lor; dar de abia ajunsei în primele rânduri, în mijlocul focului inamic, când am simţit dintr-o dată cum calul se lasă sub mine şi cum în cădere mă târăşte după el.

        Primul meu gând fu că, văzându-mă căzând, oamenii mei or să măcreadă mort şi că această credinţă putea să provoace dezordine printre ei. Căzând, am avut totuşi prezenţa de spirit să iau un pistol din coburii şeii şi, ridicându-mă îndată, să trag în aer pentru ca să se vadă bine că sunt teafăr şi nevătămat. Într-adevăr, de abia mă văzură atingând pământul că am şi fost ridicat şi dus în mijlocul aior mei.

        Intre timp, inamicul înainta într-una, cu o mie două sute de cavalerişti şi trei sute de infanterişti.

        Părăsiţi de cavalerie, mai rămaserăm cu toţii o sută nouăzeci de oameni. Nu aveam timpul să mai ţin o cuvântare lungă; de altfel, nici nu obişnuiam s-o fac. Cu voce tare, am rostit doar aceste vorbe:

        — Duşmanii sunt numeroşi, noi suntem puţini; cu atât mai bine! Cu cât suntem mai puţini, cu atât lupta va fi mai glorioasă. Să fim calmi! Să nu tragem decât la sigur şi să atacăm la baionetă!

        Aceste vorbe se adresau unor oameni asupra cărora fiecare din aceste cuvinte avu efectul unei scântei electrice.

        De altfel, orice altă hotărâre ar fi fost funestă. Cam la o milă, în dreapta noastră, aveam Uruguayul cu câteva pilcuri de pădure; dar o retra-* gere, într-un asemenea moment, ar fi fost semnaiul pierzaniei noastre, a tuturor; am înţeles-o pe deplin, aşa încât nici nu m-am gândit la asta.

        Ajunsă aproape la şaizeci de paşi de noi, coloana duşmană îşi descărcă armele, pricinuindu-ne o mare pierdere; dar ai noştri îi răspunseră printr-un schimb de focuri mult mai ucigător, cu atât mai mult eu cât puştile noastre erau încărcate nu numai cu gloanţe, ci şi cu alice mari. Comandantul infanteriei căzu lovit de moarte; rândurile se desfăcură şi, în fruntea bravilor mei, cu o puşcă în mână, i-am condus la un atac înverşunat. Era şi vremea: cavaleria se şi afla în flancul şi în spatele nostru. Încăierarea a fost cumplită. Câţiva oameni din infanteria inamică scăpară luând-o iute la sănătoasa. Asta îmi dădu timp să rezist cavaleriei.

        Oamenii noştri se întorceau ea şi cum fiecare ar fi primit ordinul să execute această manevră.

        Cu toţii, ofiţeri şi soldaţi, s-au luptat ca nişte uriaşi.

        Atunci, vreo douăzeci de călăreţi, conduşi de un brav ofiţer numit Vega, fiindu-le ruşine de fuga lui Baez şi a oamenilor lui, care ne lăsaseră singuri, se întoarseră, preferind să vină să ne împărtăşească soarta decât* să-şi continue retragerea ruşinoasă. Îi văzurăm dintr-o dată trecând din nou prin mijlocul duşmanului şi aşezându-se alături de noi. Trebuia, v-o spun, curaj nu glumă, ca să faci ceea ce făceau ei. De altfel, atacul pe care l-au dat, când ne-au ajuns, ne-a folosit mult în acel moment critic: îl despărţi şi-l dădu peste cap pe inamic, care o şi pornise în urmărirea fugarilor.

        Astfel, la al doilea foc al nostru, cavaleria, văzându-şi infanteria distrusă şi douăzeci şi cinci sau treizeci din oamenii ei căzând sub focul nostru, cavaleria, zic, se retrase cu un pas şi puse jos, pe pământ, aproape vreo şase sute de oameni, care, luându-şi carabinele, ne înconjurară din toate părţile.

        De jur împrejurul nostru se afla o bucată bună de pământ acoperită cu cadavre de cai şi de oameni, atât ai duşmanilor cât şi ai noştri. Aş putea să povestesc nenumărate acte individuale de bravură. Cu toţii s-au luptat ca vechii viteji ai lui Tasso şi ai. Lui Ariosto; mulţi erau acoperiţi de răni de tot soiul, străpunşi de gloanţe, de sabie, de vârfuri de lande. Un tânăr gornist de cincisprezece ani, pe care îl numeam Roşul, şi care ne însufleţea în timpul luptei cu goarna, fu lovit de a lance. Să-şi arunce goarna, să-şi ia cuţitul, să se năpustească asupra călăreţului ce-l lovise, a fost chestie de o secundă. Numai că, lovind, îşi dădu ultima suflare. După luptă, cele două cadavre au fost găsite încleştate unul de celălalt. Tânăr ul era plin de răni; călăreţul avea în coapsă urma adâneă a muşcăturii făcută de duşmanul său.

        Din partea adversarilor noştri s-au văzut de asemenea acte de un curaj uluitor. Unul din ei, văzând că şura în jurul căreia ne strânsesem, dacă nu era un meterez împotriva gloanţelor, era cel puţin un adăpost împotriva soarelui, luă un tăciune aprins, se avântă într-o cursă nebună de cal, trecu prin mijlocul nostru şi, în trecere, aruncă, fulgerător, tăciunele aprins pe acoperişul de paie.

        Tăciunele căzu la pământ fără să-şi atingă ţinta; călăreţul săvârşise totuşi o acţiune temerară.

        Oamenii erau gata să tragă asupra lui; i-am împiedicat. S-o facă.

        — Trebuie să-i cruţăm pe cei bravi, le-am strigat; sunt din rasa noastră.

        Şi nimeni n-a tras asupră-i.

        Era o minune cum de mă ascultau toţi aceşti oameni viteji.

        Un cuvânt. Al meu dădea putere răniţilor, curaj celor şovăielnici şi înzecea avântul celor puternici.

        Când am văzut duşmanul decimat de focul nostru, istovit de rezistenţa noastră, numai atunci am pomenit de retragere, însă nu zicând: „Să ne retragem!” ci:

        — Retrăgându-ne, nu vom lăsa, nădăjduiesc, nici un singur rănit pe câmpul de luptă.

        — Nu! Nu! strigară toţi într-un glas.

        De altfel, aproape toţi eram răniţi, Văzând că toată lumea e foarte calmă şi sigură de sine, am dat în linişte ordinul să se retragă, continuând să lupte.

        Din fericire, eu n-aveam nici o zgârietură, ceea ce îmi îngăduia să fiupeste tot şi, când un duşman se apropia cu prea mare cutezanţă de noi, să-l fac să se căiască de cutezanţa sa. Puţinii oameni valizi aflaţi printre noi cântau imnuri patriotice, cărora răniţii le răspundeau în cor. Duşmanul nu pricepea nimic din toate astea. Cel mai mult sufeream din pricina lipsei de apă. Unii smulgeau rădăcini şi le mestecau; alţii sugeau gloanţele de plumb; câţiva şi-au băut urina.

        În sfârşit, veni noaptea şi, o dată cu ea, şi puţină răcoare.

        Mi-am strâns oamenii în coloană, cu răniţii la mijloc. Numai doi, care erau cu neputinţă de transportat au fost lăsaţi pe câmpul de luptă. Am recomandat insistent micii mele trupe să nu se împrăştie şi să se retragă în direcţia unei pădurici.

        Duşmanul pusese stăpânire pe ea înaintea noastră; dar fu izgonit cu îndârjire. Am trimis cercetaşi care se întoarseră să-mi spună că duşmanul lăsându-şi caii să pască, se întinsese la pământ să se odihnească. Credea fără îndoială că foamea şi Jipsa de muniţii ne determinaseră să ne oprim; foamea, noi n-o simţeam; cât despre muniţii, am fi găsit, la adversarii noştri morţi, oricâte am fi vrut. Ne rămânea să îndeplinim lucrul cel mai greu.

        Duşmanul se instalase între noi şi Salto; după un repaus de un ceas, care îi făcu pe adversari să creadă că vom rămâne toată noaptea acolo unde ne aflam, am ordonat oamenilor mei să se rânduiască din nou în coloană şi, în pas alergător, cu baioneta scoasă, ne-am prăvălit ca un torent în mijlocul lor. Goarnele duşmane sunară încălecarea; dar, mai înainte ca fiecare om să-şi fi găsit şa, frâie şi cal, noi şi trecuserăm, Ne-am îndreptat iarăşi spre un fel de hăţiş. O dată intraţi în hăţiş, am ordonat tuturor să se culce cu burta la pământ. Duşmanul venea spre noi fără să ne vadă, sunând atacul.

        L-am lăsat să se apropie până la cincizeci de paşi de pădure şi de-abia atunci am strigat: „Foc!”, eu dând primul exemplu.

        Douăzeci şi cinci sau treizeci de oameni şi tot atâţia cai se prăvăliră; duşmanul se întoarse şi reintră în tabăra lui. Le-am spus oamenilor mei:

        — Haideţi copii, cred că a sosit momentul să mergem să ne potolim setea.

        Şi mergând mereu de-a lungul păduricii, cărându-ne răniţii, ţinându-i la distanţă pe cei mai îndârjiţi dintre adversarii noştri, care nu voiau să ne dea pace, am ajuns pe malul râului. La intrarea în sat ne aştepta o mare emoţie: Anzani se afla acolo, plângând de bucurie. Mă îmbrăţişă primul, şi după mine, vru să-i îmbrăţişeze pe toţi ceilalţi.

        Anzani dăduse şi el o luptă: fusese atacat cu cei câţiva oameni ai lui, de duşmanul care, înainte de-a intra în luptă, îl somase să se predea, spunându-i că noi eram cu toţii morţi sau prizonieri.

        Dar Anzani răspunsese”:

        — Italienii nu se predau; căraţi-vă toţi câţi sunteţi sau vă trăsnesc cu escadroanele mele. Atâta vreme cât voi avea cu mine unul din tovarăşii mei, vom lupta împreună şi, de voi rămâne singur, atunci voi da foc la pulbere şi voi sări în aer, iar voi o dată cu mine.

        Duşmanul nu mai aşteptă altceva şi se retrase. De aceea, oamenii mei, care găseau de toate din belşug la Salto, ziceau adresându-mi-se:

        — Tu ne-ai salvat prima oară; dar Anzani ne-a salvat a doua oară!

        A doua zi, am scris această scrisoare comisiei legiunii italiene de la Montevideo: Fraţilor, Alaltăieri, am dat pe câmpurile de la San-Antonio, la o leghe şi jumătate de oraş, cea mai teribilă şi mai glorioasă dintre luptele noastre. Cele patru companii ale legiunii şi douăzeci de oameni din cavalerie, luaţi sub protecţia noastră, nu numai că s-au apărat împotriva a o mie două sute de oameni ai lui Seruando Gomez, dar au distrus în întregime infanteria duşmană, în număr de trei sute de oameni care îi asediase. Focul, început la amiază, s-a sf îrşit la miezul nopţii.

        Nici numărul duşmanilor, nici repetatele lor şarje, nici mulţimea de cavalerişti, nici atacurile puşcaşilor pedeştri, n-au putut să ne facă nimic; cu toate că nu aveam alt adăpost decât un hangar în ruină susţinut de patru stâlpi, soldaţii mei au respins neîncetat asalturile duşmanilor înverşunaţi; toţi ofiţerii au devenit soldaţi în ziua aceea; Anzani, care rămăsese la Salto şi căruia duşmanul îi ordonase să se predea, a răspuns cu fitilul în mână. Şi cu piciorul pe cutia de pulbere a bateriei, cu toate că duşmanul îl încredinţase că noi 'eram toţi morţi sau prizonieri.

        Am avut treizeci de morţi şi cincizeci de răniţi; toţi ofiţerii au fost loviţi, în afară de Scarone, Saccarello cel mare şi Traversi, care au fost totuşi şi ei foarte uşor răniţi.

        Nu mi-aş schimba numele de soldat italian pe tot aurul din lume.

        La miezul nopţii am început retragerea spre Salto; eram ceva mai mult de o sută de soldaţi teferi şi nevătămaţi, cei uşor atinşi aflându-se în frunte, şi domolind inamicul când îşi îngăduia prea multe. Ah! este o istorie care ar merita să fie turnată în bronz! Adio! o să vă scriu mai pe larg altă dată.

        Al dumneavoastră, Giuseppe Garibaldi.

        P. S. Of iţerii răniţi sunt: Casana, Marochetti, Beruti, Remorini, Saccarello cel mic, Sacchi, Grafigna şi Rodî.”

        Asta a fost ultima noastră mare operaţiune la Montevideo.

        Îi scriu papei Cam în vremea asta am aflat, la Montevideo, despre înălţarea la pontificat a lui Pius al IX-lea30.

        Se ştie care au fost începuturile acestei domnii.

        M-am hotărât îndată, spre a-l ajuta pe sfântul părinte în hotărârile Iui-generoase de care era însufleţit, să-mi ofer braţul, atât al meu cât şi al tovarăşilor mei de arme.

        Cei ce cred într-o opoziţie sistematică din partea mea faţă de papalitate vor vedea, din scrisoarea care va urma, că nu era nimic adevăraT; devotamentul meu era închinat cauzei libertăţii în general, în orice parte a globului s-ar fi ivit această libertate.

        Se va înţelege totuşi că acordam preferinţă ţării mele şi că eram gata să slujesc sub cel ce părea chemat să fie mântuitorul politic al Italiei31.

        Noi am crezut, Anzani şi cu mine, că acest rol sublim îi era rezervat lui Pius al IX-lea şi i-am scris nunţiului papal următoarea scrisoare, rugându-l să-i transmită Sanctităţii-sale urările noastre şi pe cele ale soldaţilor: Preailustre şi prearespecâate stăpâne, Din momentul în care ne-au sosit primele veşti despre înscăunarea suveranului pontif Pius al IX-lea şi despre amnistia pe care o acordă sărmanilor proscrişi, cu o atenţie şi un interes mereu crescânde, am urmărit paşii pe care şeful suprem al Bisericii i-a făcut pe drumul gloriei şi al libertăţii. Laudele, al căror ecou ajunge până la noi, peste mări, fiorul cu care Italia primeşte convocarea deputaţilor şi aplaudă înţeleptele concesii făcute acolo tiparului, instituirea gărzii civice, impulsul dat instrucţiei populare şi industriei, fără a mai socoti numeroasele măsuri îndreptate toate spre ameliorarea şi bunăstarea claselor sărace şi spre alcătuirea unei noi administraţii, totul, în sfârşit, ne-a convins că a apărut, din sânul patriei noastre, omul care, înţelegând nevoile secolului său, a ştiut după preceptele augustei noastre religii, veşnic noi, veşnic nemuritoare, şi fără a deroga de la autoritatea lor, să dea ascultare cerinţei vremurilor; şi noi, deşi toate aceste progrese n-au avut influenţă asupra noastră, căci le-am urmărit doar de departe, ne-am unit aplauzele şi urările cu consensul universal al Italiei şi al vitregii creştinătăţi; dar când, acum câteva zile, am aflat despre atentatul nelegiuit prin care o facţiune aţâţată şi susţinută de străin, neobosită încă, după atâta vreme de când sfâşie biata noastră patrie, îşi propunea să răstoarne ordinea lucrurilor existente astăzi, ni s-a părut că admiraţia şi entuziasmul pentru suveranul pontif erau un tribut prea slab şi că ni se impunea o mai mare datorie.

        Noi care vă scriem, preailustre şi prearespectate stăpâne, suntem cei care, mereu însufleţiţi de acelaşi spirit ce ne-a făcut să înfruntăm exilul, am luat armele la Montevideo pentru o cauză ce ni se părea dreaptă şi am strâns câteva sute de oameni, compatrioţii noştri, care veniseră aici, nădăjduind. Să trăiască zile mai puţin nefericite decât cele pe care le înduram în patria noastră.

        Iată însă că se împlinesc cinci ani de la asediul care împresoară zidurileacestui oraş, şi de când fiecare din noi a fost pus să dea dovadă de resemnare şi de curaj; şi, graţie Providenţei şi vechiului spirit care încă ne înflăcărează, sângele italian, legiunea noastră a avut prilejul să se distingă, şi, de fiecare dată când s-a ivit acest prilej, ea nu l-a lăsat să-i scape; atât de bine, încât

        — Cred că este îngăduit s-o spun fără vanitate – pe drumul onoarei, ea a depăşit toate celelalte armate emule şi rivale.

        Aşadar, dacă astăzi, braţele care au oarecare tradiţie a armelor sunt primite de Sanctitatea-sa, de prisos să spun că, mai bucuros decât oricând, noile vom pune în slujba celui ce face atâta pentru patrie şi pentru biserică.

        Ne vom socoti, aşadar, fericiţi dacă putem veni în ajutor operei mântuitoare a lui Pius al IX-lea, noi şi tovarăşii noştri, în numele cărora vă vorbim şi nu vom. Socoti că. Vom plăti prea scump, vărsându-ne sângele. Pentru ea.

        Dacă clomnia-voastră ilustră şi respectabilă socoteşte că oferta noastră ar putea să-i fie pe plac suveranului pontif, s-o aştearnă la picioarele tronului său.

        Nu pretenţia puerilă că braţul nostru ar fi necesar este aceea care ne face să-l oferim; ştim prea bine că tronul sfântului Petru se reazămă pe temelii pe care ajutoarele omeneşti nu le pot nici zdruncina, nici întări, şi că, de altfel, noua ordine a lucrurilor are numeroşi apărători care vor şti să respingă cu tărie atacurile nedrepte ale duşmanilor săi; dar, deoarece opera trebuie să fie împărţită între cei buni, şi munca grea dată celor puternici, faceţi-ne cinstea de a ne număra printre aceştia.

        În aşteptare, noi mulţumim Providenţei de a o fi păzit pe Sanctitatea-sa de uneltirile celor răi, şi facem urări fierbinţi ca să-i dea ani mulţi spre fericirea creştinătăţii şi a Italiei.

        Nu ne mai rămâne acum decât să rugăm pe domnia-voastră ilustră şi preavenerabilă să ne ierte deranjul pe care i-l pricinuim şi să binevoiască a primi sentimentele noastre de desăvârşită stimă şi de profund respect cu care suntem ai domnieisale preailustre şi respectabile, preaplecate slugi G. Garibaldi Anzani Montevideo, 12 octombrie 1847”

        Am aşteptat zadarnic: nu ne-a sosit nici o veste, nici de la nunţiu şi nici de la Sanctitatea-sa. Atunci am luat hotărârea să mergem în Italia cu o parte din legiunea noastră.

        Intenţia mea era de a sprijini revoluţia acolo unde ea şi luase armele şi de a o trezi acolo unde era încă adormită, în munţii Abruzzi, de pildă.

        Numai că niciunul din noi n-avea un ban pentru a traversa oceanul.

        K IVlă întorc în Europa.

        — Moartea lui Anzani Am recurs la un mijloc care a izbutit întotdeauna pe lângă inimile generoase: am deschis o listă de subscripţie printre compatrioţii mei.

        Lucrul începu să prindă, până ce câţiva de reacredinţă încercară să ridice în rândul soldaţilor un protest împotriva mea, intimidându-i pe cei ce erau dispuşi să mă urmeze. Li se băgă în cap acestor bieţi oameni că-i duceam spre o moarte sigură, că acţiunea pe care o visam era cu neputinţă şi că o soartă asemănătoare celei a fraţilor Bandiera le era rezervată şi lor. Rezultatul a fost că cei mai timizi se retraseră şi că eu am rămas doar cu optzeci şi cinci de oameni, şi chiar din aceşti optzeci şi cinci, douăzeci şi nouă o dată îmbarcaţi ne părăsiră.

        Din fericire, cei care rămâneau cu mine erau cei mai viteji, aproape toţi supravieţuitori ai luptei noastre de la San-Antonio. În plus, aveam câţiva uruguayeni încrezători în norocul meu şi printre ei, pe bietul meu negru Aguyar, care fu ucis în 1849, la asediul Romei.

        Am spus că deschisesem, printre italieni, o subscripţie spre a ne înlesni plecarea. Cea mai mare sumă a acestei subscripţii fusese dată de Stefano Antonini, un genovez stabilit la Montevideo.

        Guvernul, la rândul lui, se oferi să ne sprijine din toate puterile; dar îl ştiam atât de sărac, încât n-am vrut să primesc de la el decât două tunuri şi opt sute de puşti, care am ordonat să fie transportate pe bricul nostru.

        În momentul plecării ni se întâmplă, cu comandantul lui „Biponte-Gazzolo” de la Nervi, acelaşi lucru care li s-a întâmplat şi francezilor pe vremea cruciadei lui Baudouin cu veneţienii, care făgăduiseră să-i transporte pe pământul sfânt: pretenţia lui fu atât de mare, că a trebuit să vindem totul, până şi cămăşile de pe noi, pentru a-l satisface, astfel încât, în timpul traversării, câţiva dintre noi au stat culcaţi, nemaiavând haine cu care să se îmbrace.

        Ne şi aflam la trei sute de leghe de ţărm, cam în dreptul gurilor Orinocului, şi eu mă distram împreună cu Orrigoni să prind de pe bompres, cu harponul, marsuini, când deodată am auzit răsunând strigătul: „Foc!”

        Să sar de pe bompres pe punte şi să alunec pe capacul de la bocaport, a fost chestie de o secundă. Când a împărţit alimentele, distribuitorul făcuse imprudenţa să scoată rachiu dintr-un butoiaş în mână cu o luminare; rachiul luase foc, cel, ce-l scotea îşi pierduse capul şi, în loc să închidă butoiaşul, lăsase rachiul să curgă în voie; magazia cu alimente, despărţită de o tăblie groasă doar de un deget, era un adevărat lac în flăcări.

        Cu acest prilej am văzut că cei mai curajoşi oameni sunt cuprinşi de frică, atunci când primejdia li se înfăţişează sub un alt aspect decât cel cu care sunt obişnuiţi.

        Toţi aceşti oameni, care erau eroi pe câmpul de luptă, se ciocneau, alergau, îşi pierdeau capul, tremurând şi speriaţi ca nişte copii.

        După zece minute, ajutat de Anzani, care sărise din pat la primul strigăt de alarmă, am stins focul.

        Într-adevăr, bietul Anzani stătea în pat, nu atât fiindcă era cu desăvârşire lipsit de îmbrăcăminte, ci pentru că era grav atins de boala de care avea să moară sosind la Genova, adică de tuberculoză pulmonară.

        Acest om admirabil, căruia cel mai aprig duşman al lui, dacă ar fi putut să aibă vreun duşman, nu i-ar fi aflat un singur cusur, după ce şi-a consacrat viaţa cauzei libertăţii, voia ca şi ultimele lui momente, să le fie folositoare tovarăşilor de arme; În fiecare zi era ajutat să se urce pe punte; când nu se mai. Putu deplasa, ceru să fie dus pe punte, şi acolo, culcat pe o saltea, adesea sprijinindu-se de mine, dădea lecţii de strategie soldaţilor, strânşi în jurul lui, la pupa vasului.

        Era un adevărat dicţionar bietul Anzani; tot atât de greu mi-ar fi să enumăr lucrurile pe care le ştia, precum mi-ar fi să găsesc unul pe care nu-l ştia.

        La Palo, cam la cinci mile de Alicante, am coborât pe ţărm ca să cumpărăm o capră şi portocale pentru Anzani.

        Acolo am aflat de la viceconsulul sardinian. O parte din evenimentele care se petreceau în Italia.

        Am aflat că fusese proclamată constituţia piemonteză şi că avuseseră loc cele cinci zile glorioase de la Milano, lucruri pe care nu puteam să le cunoaştem la plecarea noastră din Montevideo, adică la 27 martie 1848.

        Viceconsulul ne spuse că văzuse trecând vase italiene cu drapelul tricolor. N-a trebuit mai mult spre a mă hotărî să arborez stindardul independenţei. Am coborât pavilionul Montevideoului, sub care navigam, şi am înălţat îndată, în vârful catargului nostru, drapelul sardinian, improvizat dintr-o jumătate de cearşaf de pat, o cazacă roşie şi ornamentele verzi ale uniformei noastre de bord Să amintim că uniforma noastră era bluza roşie cu ornamente verzi, tivite cu alb.

        La 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan, am ajuns în faţa Nişei. Mulţi erau de părere că nu trebuia să debarcăm fără să avem informaţii mai bogate.

        Eu riscam mai mult decât oricine, deoarece mă aflam încă sub pedeapsa condamnării la moarte.

        Totuşi n-am şovăit – sau, mai degrabă, n-aş fi şovăit, căci, fiind recunoscut de oamenii care montau o ambarcaţiune, numele meu se răspâncli îndată, şi cum se răspândi, Nisa întreagă se grăbi să se. Îndrepte spre port,; atrebuit să primesc, î n mijlocul aclamaţiilor, să asist la serbările care se dădeau peste tot. De îndată ce se ştiu că mă aflam la Nisa, şi că trecusem Oceanul spre a veni în ajutor libertăţii italiene, voluntarii alergară din toate părţile. Dar eu aveam, pentru moment, vederi pe care le credeam mai bune.

        După cum crezusem în Papa Pius al IX-lea, credeam acum în regele Carol-Albert; în loc să mă interesez de Mediei1, pe care îl trimisesem. Cum am spus, la Viareggio, spre a organiza acolo insurecţia, găsind insurecţia organizată şi pe regele Piemontului în fruntea ei, am crezut că tot ce aveam mai bun de făcut era să mă duc să-i ofer serviciile mele. 2

        1 Giacomo Medici (1817-1882), patriot şi general italian, unul din colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Garibaldi. S-a evidenţiat în ultimele lupte, din America de Sud, din Lombardia, la asediul Romei. Şi în acţiunea de („liberare a Italiei meridionale.

        — Gestul lui Garibaldi a dezamăgit pe prieteni şi pe admiratori: iluziile lui au fost însă în curând supiberate de desfăşurarea evenimentelor.

        I-am spus adio bietului meu Anzani, un adio cu atât mai dureros, cu cât ştiam amândoi că n-aveam să ne mai revedem, şi m-am îmbarcat pentru Genova, de unde m-am dus la cartierul general al Suveranului.

        Rezultatul îmi dovedi că mă înşelasem. Ne-am despărţit, regele şi cu mine, nemulţumiţi unul de celălalt, şi m-am întors la Torino, unde am aflat despre moartea lui Anzani.

        Îmi pierdeam jumătate din inimă. Italia pierdea pe unul din cei mai distinşi fii ai ei. O, Italie ' Italie! maică nefericită! ce doliu pentru tine în ziua când acest brav printre bravi, acest leal printre leali, a închis pentru totdeauna ochii la lumina frumosului tău soare!

        La moartea unui om ca Anzani, ţi-am spus-o, o, Italie î naţiunea care i-a dat naştere ar trebui să scoată un ţipăt de durere din adâncul măruntaielor ei şi, dacă ea nu plânge, dacă nu se jeluie ca Rachel32, în Rama, această naţiune nu este vrednică nici de simpatie, nici de milă, ea care n-a avut nici simpatie, nici milă pentru cei mai generoşi martiri ai ei. Oh! martir, de o sută de ori martir a fost scumpul nostru Anzani, şi chinui cel mai crud îndurat de acest viteaz a fost să atingă pământul natal, biet muribund, şi să nu sfârşească precum, trăise, luptându-se pentru el, pentru onoarea acestui pământ, pentru înnoirea lui. O, Anzani! dacă un geniu asemenea ţie ar fi. Vegheat asupra luptelor din Lombardia, asupra bătăliei de la Novară, asupra asediului Romei, străinul n-ar mai întina pământul natal şi n-ar mai călca în picioare, cu neruşinare, osemintele vitejilor noştri.

        — Personaj biblic i soţia lui laeofo.

        Legiunea italiană, după cum s-a văzut, realizase puţin înainte de venirealui Anzani j dar după venirea lui, sub proteguirea sa, ea străbătu un drum atât de glorios încât ar fi putut să facă geloase până şi cele mai lăudate naţiuni.

        Dintre toţi militarii, soldaţii, luptătorii, dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut şi care poartă o muschetă sau o spadă, nu ştiu pe niciunul care să-l poată egala pe Anzani, ca avânt al curajului, ca punere în practică a ştiinţei. Era înzestrat cu îndrăzneala clocotitoare a lui Massena, cu sângele rece al lui Daverio, cu seninătatea, bravura şi temperamentul războinic al lui Manara.1

        Cunoştinţele militare ale lui Anzani, ştiinţa sa despre toate lucrurile nu erau egalate de nimeni, înzestrat cu o memorie fără pereche, el vorbea cu o precizie nemaipomenită despre lucrurile trecute, chiar dacă aceste lucruri trecute ar fi ajuns până în antichitate.

        În ultimii ani ai vieţii sale, caracterul i se schimbase mult; devenise aspru, supărăcios, intolerant, dar, bietul Anzani, nu se schimbase fără motiv! Chinuit aproape fără încetare de dureri, urmări ale numeroaselor lui răni şi ale vieţii furtunoase pe care o dusese atâţia ani, îşi târa existenţa de nesuportat, o existenţă de martir. Las unei mâini mai pricepute decât a mea, grija de a zugrăvi viaţa militară a lui Anzani, vrednică să umple nopţile de veghe ale unui scriitor de s. Eamă. În Italia, în Grecia, în Portugalia, în Spania, în America, se vor găsi, mergând pe urmele lui, documentele vieţii unui erou.

        Ziarul legiunii italiene de la Montevideo, ţinut de Anzani, nu este decât un episod al vieţii sale. El a fost sufletul acestei legiuni, ridicată, condusă, administrată de el, şi cu care se identificase.

        O, Italie! când Atotputernicul va pune capăt nenorocirilor tale, el îţi va dărui alţi Anzani spre a-i călăuzi pe fiii tăi la nimicirea celor ce te defăimează şi te tiranizează!

        Garibaldi KI Din nou Montevideo Mai înainte de a începe povestirea campaniei din Lombardia, întreprinsă în 1848, să spunem, cu privire la Montevedio, tot ceea ce Garibaldi, în modestia lui, n-a putut să spună, să povestim tot ceea ce el n-a putut să povestească.

        Ne amintim de lupta din 24 aprilie 1844, de trecerea primejdioasă a Boyadei; se ştie în cel fel s-au purtat acolo soldaţii italieni.

        Ofiţerul care-i dădea raportul generalului Paz se mărgini să-i spună cu privire la soldaţii italieni:

        — S-au bătut ca nişte tigri.

        — Nu-i de mirare, răspunse generalul Paz, sunt comandaţi de un leu.

        După bătălia de la San-Antonio, amiralul Laine, care comanda poziţia La Plata, cuprins de uimire faţă de acest minunat fapt de arme, îi scrise lui Garibaldi următoarea scrisoare, al cărei original se află în mâinile lui G. B.Cuneo, prieten cu Garibaldi. Amiralul Laine comanda fregata „L' Africainea.

        „Vă felicit, scumpul meu general, de a fi contribuit cu atâta putere, prin purtarea dumneavoastră inteligentă şi neînfricată, la săvârşirea faptei războinice cu care s-ar fi mândrit soldaţii mărci armate care, pentru o clipă, a stăpânit Europa, Vă felicit de asemenea pentru simplitatea şi modestia care fac şi mai preţioasăi lectura relatării în care daţi cele mai minuţioase amănunte despre o faptă războinică, pentru care vi se poate Ofribui, fără teamă, meritul în întregime.

        De altfel, această modestie v-a câştigat simpatia persoanelor în stare să preţuiască e.um se cuvine ceea ce aţi izbutit să faceţi de şase luni încoace, persoane printre care trebuie să nuvmraţi, în primul rând, pe ministrul nostru plenipotenţiar, onorabilul baron Deffaudis, care poartă un adine respect caracterului dumneavoastră şi în care aveţi un calci apărător, mai ales când e vorba să se scrie la Paris spre a spulbera acolo părerile nefavorabile iscate de unele articole din ziare, redactate de persoane puţin obişnuite să spună adevărul chiar când povestesc fapte întâmplate sub ochii lor.

        Primiţi, generale, asigurarea stimei mele Laine”

        Nu numai că-i scrise lui Garibaldi, dar amiralul Laine vru să-i prezinte personal omagiile sale: El ceru să fie debarcat la Montevideo şi se duse în strada Portone, unde locuia Garibaldi. Această locuinţă, la fel de sărăcăcioasă ca şi a celui din urmă soldat, nu se închidea niciodată, ci rămânea deschisă zi şi noapte pentru toată lumea „îndeosebi pentru vânt şi ploaie”, cum îmi spunea Garibaldi povestindu-mi această întâmplare.

        Era miezul nopţii; amiralul împinse uşa şi, deoarece casa nu era luminată, se izbi de un scaun.

        — Hei, zise el, trebuie neapărat să-ţi spargi capul când vii să-l vezi pe Garibaldi?

        — Hei! femeie, strigă la rândul lui Garibaldi, fără a recunoaşte glasul amiralului, n-auzi că este cineva în anticameră? Fă lumină!

        — Şi cu ce vrei să fac lumină? răspunse Anita. Nu ştii că n-am nici un ban în casă ca să cumpăr o luminare?

        — E adevăi'at, răspunse filosofic Garibaldi.

        El se ridică: şi ducându-se să deschidă uşa camerei în care se afla, zise:

        — Pe aici, pe aici! pentru ca vocea lui, în lipsa luminii, să-l călăuzească pe vizitator.

        Amiralul Laine intră; era atât de întuneric încât fu silit să-şi spună numele pentru ca Garibaldi să ştie cu cine avea de-a face.

        — Amirale, zise el, o să mă scuzaţi, dar când am încheiat tratatul cu republica Montevideo, am uitat să specific şi o raţie de luminări printre raţiile ce ni se dau. Dar, după cum v-a spus Anita, neexistând nici im ban în casă pentru a cumpăra o luminare, stăm pe întuneric. Din fericire, presupun că dumneavoastră veniţi să vorbiţi cu mine şi nu să mă vedeţi.

        Într-adevăr, amiralul vorbi cu Garibaldi, dar nu-l văzu.

        După ce plecă, se duse la generalul Pacheco y Obes, ministrul de război, şi-i povesti cele întâmplate.

        Ministrul de război, care tocmai dăduse decretul pe care îl vom citi, luă îndată o sută de patagoni (cinci sute de franci) şi-i trimise lui Garibaldi.

        Garibaldi nu vru să-l ofenseze pe prietenul său Pacheco, refuzândU-i; dar a doua zi, dis-de-dimineaţă, luând cei o sută de patagoni, se duse să-i împartă văduvelor şi orfanilor soldaţilor ucişi la Salto San-Antonio, nepăstrând pentru el decât atât cât trebuia spre a cumpăra o jumătate de kilogram de luminări, şi o pofti pe soţia lui să facă economie, pentru cazul în care amiralul Laine ar mai veni să-i facă o a doua vizită.

        Iată decretul pe care îl redacta Pacheco y Obes, când amiralul Laine venise să facă apel la dărnicia lui: Ordin general „Spre a da vitejilor noştri tovarăşi de arme care au devenit nemuritori pe câmpurile de la San-Antonio, o înaltă dovadă a stimei pe care o are faţă de ei armata pe care au făcut-o ilustră în această memorabilă luptă, ministrul de război hotărăşte: La 15 curent, zi aleasă de autorităţi spre a remite legiunii italiene o copie după următorul decret, va avea loc o mare paradă a garnizoanei ce se va aduna în strada del Mercado, aşezându-şi flancul drept în mica piaţă cu acelaşi-nume şi în ordinea pe care o va indica statul-major.

        Legiunea italiană se va aduna în piaţa Constitucion, în faţa catedralei, şi acojo ea va primi sus-zisa copie care îi va fi remisă de o deputăţie prezidată de colonelul Francesco Tages, şi compusă dintr-un şef, un ofiţer, un sergent şi un soldat, din fiecare corp.

        Deputăţia, după revenirea la corpurile respective, se va îndrepta cu ele spre locul indicat, defilând în coloană de onoare prin faţa legiunii italiene, şi asta în vreme ce şefii de corpuri vor saluta cu strigătul de „Trăiască Patria! trăiască generalul Garibaldi şi bravii lui tovarăşi.'„

        Regimentele vor trebui să fie aliniate la orele zece dimineaţa.

        Se va da câte o copie autentică de pe acest ordin de zi legiunii italiene şi generalului Garibaldi. „

        Pacheco y Obes”

        Decretul menţiona: Că următoarele cuvinte vor fi înscrise cu litere de aurpe drapelul legiunii italiene: „ACŢIUNEA DIN 8 FEBRUARIE 184G A LEGIUNII ITALIENE DE SUB ORDINELE LUI GARIBALDI”

        Că legiunea italiană va fi prezentă la toate parările; Că numele morţilor căzuţi în această ciocnire vor fi înscrise, pe o placă aflată în sala guvernământului.

        Că toţi soldaţii vor purta ca semn distinctiv, pe braţul stâng, o stemă şi pe ea o coroană înconjurată de inscripţia următoare: „INVINCIBILI COMBATTERONO. 8 I EBBRAIS 1846” '

        Pe lângă asta, Garibaldi, vrând să dea dovada supremă a simpatiei şi recunoştinţei faţă de ostaşii care căzuseră luptând alături de el, în ziua de 8 februarie, puse să se înalţe pe câmpul de luptă o cruce mare ce purta pe una din feţele ei această inscripţie: „AUS XXXVI ITALIENS MORTS LE 8 FEVRIER MDCCCXLVI” 2

        Şi pe cealaltă parte: „CLXXXIV ITALIENS DANS LE CHAMP SAN-ANTONIO *

        Oricât de sărac era Garibaldi, găsi toâuşi într-o zi un soldat mai sărac decât el. Acesta n-avea nici cămaşă pe dânsul. Garibaldi îl duse într-un ungher, îşi scoase cămaşa şi i-o dădu. Întorcându-se acasă, el îi ceru Anitei altă cămaşă. Dar Anita, clătinând din cap, zise:

        — Ştii bine că n-aveai decât una; ai dat-o, cu atât mai rău pentru tine!

        Şi la rândul lui, Garibaldi, rămase fără cămaşă, până ce-i dădu Anzani una. Dar Garibaldi era incorigibil.

        Într-o zi, după ce captură un vas duşman, împărţi prada cu tovarăşii lui. După ce făcu împărţeala, îşi chemă oamenii unii după alţii, şi-i întrebă despre starea familiilor lor.

        Celor mai nevoiaşi le dădu o parte din prada sa, zicându-le:

        — Ia asta pentru copiii dumitale.

        Printre altele, se mai afla pe bord şi o mare sumă de bani; dar Garibaldi o trimise vistieriei din Montevideo, nevoind să se atingă de nici un ban. După câtăva vreme, partea din pradă se topi, aşa încât nu mai rămase decât cu trei centime în casă. Aceşti bani formează obiectul unei întâmplări pe care mi-a povestit-o chiar Garibaldi.

        Într-o zi, o auzi pe fetiţa lui, Teresita, scoţând nişte ţipete puternice. Cum îşi adora copilul, alergă să vadă despre ce era vorba.

        Copilul, alunecând din vârful scării, venise grămadă până jos; faţa îi era plină de sânge. Garibaldi, neştiind cum s-o mângâie, se gândi la cele trei centime care alcătuiau toată averea lui şi pe care îi păstra pentru împrejurărigrele. Luă aceste centime şi se duse să cumpere o jucărie cu care să-l încânte pe copil. La uşă, se întâlni cu un trimis al preşedintelui Joaquin Suarez, care-l căuta, din partea stăpânului său, pentru o comunicare importantă.

        Garibaldi se duse imediat la preşedinte, uitând de motivul pentru care plecase de-acasă şi ţinând, în mod maşinal, cele trei centime în mână.

        Conferinţa ţinu două ceasuri; într-adevăr, era vorba de lucruri importante.

        După cele două ceasuri, Garibaldi se înapoie acasă; copilul se liniştise, dar Anita era foarte. Neliniştită.

        — Punga a fost furată! îi zise ea îndată ce-l văzu.

        Garibaldi îşi aminti de cele trei centime pe care le mai ţinea încă în mână. Hoţul era el.

        Campania din Lombardia Acuma vom relua povestirea noastră, cu ajutorul unui prieten al lui Garibaldi, a bravului colonel Medici – care poate fi judecat, de altfel, după simplitatea vorbelor sale – de acolo de unde a întrerupt-o Garibaldi.

        Plecarea sa în Sicilia ne-ar sili să oprim aici Memoriile sale, dacă Medici nu şi-ar fi asumat sarcina să le continue.

        Şi nouă, o mărturisim, acest fel de a vorbi despre Garibaldi ne place mai mult decât să-l lăsăm pe Garibaldi să vorbească despre el însuşi. Intradevăr, când povesteşte Garibaldi, el uită neîncetat contribuţia sa la acţiunile pe care le istoriseşte, şi asta spr? a scoate în evidenţă faptele tovarăşilor săi; deoarece noi ne ocupăm îndeosebi de el, e preferabil, spre a-l vedea în adevărata sa lumină, să i se istorisească faptele de către altcineva decât de el însuşi.

        Aşadar, îl vom lăsa pe colonelul Mediei să povestească el campania din Lombardia din 1848.

        Am plecat de la Londra spre Montevideo, pe la jumătatea anului 1846. Nici un motiv politic sau comercial nu mă chema în America de Sud: mă duceam acolo pentru sănătatea mea.

        Doctorii mă credeau atins de tuberculoză pulmonară; opiniile mele liberale m-au exilat din Italia; m-am hotărât deci să traversez marea.

        Am ajuns la Montevideo la şapte sau opt luni după acţiunea de la Salto San-Antonio. Faima legiunii italiene se afla în plinătatea înfloririi ei. Garibaldi era pe atunci eroul momentului. Am căutat să-l cunosc şi l-am rugat să mă primească în legiunea sa: a consimţit.

        A doua zi îmbrăcam bluza roşie cu ornamente verzi, şi-mi ziceam cu mândrie: „Sunt soldatul lui Garibaldi!”

        Curând, m-am legat mai strâns de el. El mi-a acordat prietenia, pe urmă încrederea sa şi, când totul a fost hotărât pentru plecare, cu o lună mai înainte ca el să părăsească Montevideo, m-am îmbarcat pe un pachebot ce pleca spre Le Hâvre.

        Aveam instrucţiunile lui, instrucţiuni clare şi precise ca toate cele pe care le dădea Garibaldi. Eram însărcinat să mă duc în Piemont şi în Toscana şi să văd acolo mai mulţi oameni străluciţi, printre alţii pe Fanţi, pe Guerazzi şi pe Beluomini, fiul generalului. Aveam adresa lui Guerazzi, care stătea ascuns în apropiere de Pistoia.

        Sprijinit de aceste puternice ajutoare, trebuia să organizez insurecţia: Garibaldi, debarcând la Viareggio, ar fi găsit-o gata; am fi pus stăpânire pe Lucca şi am fi mers acolo unde ar fi existat speranţe.

        Am străbătut Parisul pe vremea răscoalei din 15 mai; am trecut în Italia şi, după o lună, aveam trei sute de oameni gata să meargă oriunde i-aş fi condus, fie şi în iad. Atunci am aflat eu că Garibaldi debarcase la Nisa.

        În primul moment m-am simţit adânc rănit pentru faptul că uitase de ceea ce fusese convenit între noi. După care aflai că Garibaldi părăsise Nisa şi că-l lăsase pe Anzani pe moarte. Îl iubeam mult pe Anzani; toată lumea îl iubea. Am alergat deci la Nisa; Anzani mai trăia încă. L-am transportat la Genova, unde, în timpul agoniei, primi ospitalitate în palatul marchizului Gavotto, în apartamentul pe care îl ocupa acolo pictorul Gallino. M-am aşezat la căpătâiul lui şi nu l-am mai părăsit. Anzani era îngrijorat, mai mult decât se cuvenea, de supărarea mea pe Garibaldi. Îmi vorbea adesea despre asta; într-o zi, îmi luă mâna şi, cu un accent profetic ce părea că-şi are inspiraţia într-o altă lume, îmi zise:

        — Medici, să nu fii prea sever cu Garibaldi; el este un om care a primit din partea cerului o atare menire, încât e bine să-l sprijini şi să-l urmezi. Viitorul Italiei stă în mâinile lui; este un ales. M-am certat şi eu, nu o dată, cu el; dar, convins de misiunea sa, m-am întors totdeauna la el, fă când eu primul pas.

        Aceste vorbe m-au impresionat cum ne impresionează ultimele cuvinte ale unui muribund şi, de atunci, le-am auzit foarte adesea răsunându-mi în urechi. Anzani era filosof şi practica prea puţin îndatoririle materiale ale religiei. Totuşi, în clipa morţii, şi deoarece a fost întrebat dacă nu vrea să vadă un preot, a răspuns: „Da, chemaţi unul”.

        Şi, întrucât mă miram de acest act, pe care îl numeam slăbiciune, el îmi spuse:

        — Prietene, Italia aşteaptă mult în acest moment de la doi oameni, de la Pius al IX-lea şi de la Garibaldi. Ei bine, oamenii care s-au întors aici cu Garibaldi nu trebuie să fie acuzaţi că sunt cretici.

        După care, primi sfintele taine.

        În aceeaşi noapte, spre orele trei dimineaţa, muri în braţele mele fără să-şi fi pierdut o clipă cunoştinţa, fără să fi avut un minut de delir. Ultimele lui cuvinte au fost:

        — Nu uita recomandaţia mea cu privire la Garibaldi.

        Şi îşi dădu ultima suflare.

        Trupul şi hârtiile lui Anzani au fost încredinţate fratelui său, un om devotat cu trup şi suflet partidului austriac.

        Trupul i-a fost dus la Alzate, patria lui Anzani, şi cadavrul acestui om, care cu şase luni mai înainte n-ar fi găsit, în întreaga Italie, o piatră unde să-şi pună capul, avu parte de un marş triumfal, Când se află despre moartea lui, la Montevideo, fu un doliu general în legiune; i se cântă un requiem şi doctoruL Bartolomeo Udicine, medic şi chirurg al legiunii, rosti un discurs funebru.

        Cât despre Garibaldi, pentru a face să retrăiască atât cât era cu putinţă, amintirea lui, organizând batalioanele de voluntari lombarzi, numi primul batalion, batalionul „Anzani1'.

        După moartea lui Anzani, am plecat la Torino.

        Într-o zi, întâmplarea a făcut ca, plimbându-mă pe sub arcade, să mă pomenesc faţă în faţă cu Garibaldi.

        Văzându-l, îmi veni în minte recomandarea lui Anzani; este adevărat că era sprijinită şi pe adânca şi respectuoasa tandreţe pe care i-o purtam lui Garibaldi.

        Ne aruncarăm unul în braţele celuilalt.

        Apoi, după ce ne-am îmbrăţişat călduros, amintirea patriei ne veni amândurora, în acelaşi timp, în minte:

        — Ei bine, ce-o să facem? ne-am întrebat noi.

        — Dar dumneavoastră nu veniţi de la Roverbella? l-am întrebat eu. N-aţi fost să vă oferiţi sabia lui Carol-Albert?

        Buza i se lăsă în jos în mod dispreţuitor.

        — Oamenii ăştia nu sunt vrednici ca inimi de-ale noastre să li se supună. Nu oamenii, scumpul meu Medici: patria, totdeauna patria şi, nimic alta decât patria.

        Deoarece nu părea dispus să-mi dea amănunte despre întrevederea lui cu Carol-Albert, am încetat să-l mai întreb.

        Mai târziu, am aflat că regele Carol-Albert îl primise cu o extremă răceală, trimiţându-l la Torino pentru ca el să aştepte acolo „ordinele” ministrului său de război, domnul Ricci.

        Domnul Ricci, consimţind să-şi aducă aminte că Garibaldi aştepta ordinele lui, puse să-l cheme şi-i zise;

        — Te sfătuiesc serios să pleci la Veneţia; acolo o să iei comanda câtorva bărcuţe şi o să poţi, fiind corsar, să fii foarte folositor veneţienilor. Cred că locul dumitale este acolo şi nu în altă parte.

        Garibaldi nu-i răspunse domnului Ricci, doar că în loc să se ducă la Veneţia, rămase la Torino.

        Iată pentru ce l-am întâlnit pe sub arcade.

        — Ei bine, ce-o să facem? ne întrebarăm din nou.

        Cu oameni căliţi asemenea lui Garibaldi, hotărârile se iau repede.

        Am hotărât deci să mergem la Milano, şi am şi plecat în aceeaşi seară.

        Momentul era bun; tocmai se primise vestea primelor înfrângeri ale armatei piemonteze33. Guvernul provizoriu îi dădu lui Garibaldi titlul de general şi-l autoriză să organizeze batalioane de voluntari lombarzi. Garibaldi şi cu mine, care eram sub ordinele sale, ne-am pus de îndată pe lucru. Mai întâi am fost ajunşi de un batalion de voluntari din Vicenza, ce ne sosea gata organizat de la Pavia. Acesta era un nucleu. Garibaldi creă batalionul „Anzani”, pe care îl completă în curând.

        Eu aveam sarcina să disciplinez tot acest tineret al baricadelor care, în timpul celor cinci zile34, cu trei sute de puşti şi cu patru sau cinci sute de suflete, îl gonise din Milano pe Radetzky şi pe cei douăzeci de mii de soldaţi ai lui. Dar întâmpinam aceleaşi greutăţi pe care le-a întâmpinat Garibaldi şi în 1859. Corpurile de voluntari, care reprezintă spiritul Revoluţiei, neliniştesc întotdeauna guvernele. Un singur cuvânt ne va da o idee despre spiritul voluntarilor noştri.

        Mazzini era stegarul lor, şi una din companiile sale se numea compania „Medici”. Guvernul a început prin a ne refuza armele; un bărbat cu ochelari, care ocupa un loc important în minister, zise, foarte arogant, că astea erau arme pierdute şi că Garibaldi era un spadasin, şi nimic alta. Noi n-am răspuns decât: bine; cât despre arme, am spus că ni le vom procura singuri, dar cel puţin să binevoiască să ne dea uniforme. Ni s-a răspuns că nu existau uniforme; dar ni s-au deschis depozite în care se aflau haine austriece, ungureşti şi croate. Era o glumă bună faţă de nişte oameni care cereau să fie ucişi, mergând să lupte cu croaţii, cu ungurii şi cu austriecii. Toţi aceşti tineri care aparţineau primelor familii din Milano, dintre care câteva erau milionare, au refuzat cu indignare. Totuşi trebuia luată o hotărâre; nu se putea lupta, uniifiind în frac, ceilalţi în redingotă; am luat hainele de pânză ale soldaţilor austrieci, ale celor ce se numesc ritters, şi ne-am făcut din ele un fel de bluze.

        Îţi venea să mori de râs, nu alta; aveam aerul unui regiment de bucătari. Trebuia să ai ochiul foarte pătrunzător spre a recunoaşte, sub această pânză grosolană, floarea tineretului din Milano.

        În vreme ce ne croiam hainele, pe măsură, ne procuram puşti şi muniţii prin toate mijloacele posibile. În sfârşit, o dată înarmaţi şi îmbrăcaţi, o pornirăm, în marş, spre Bergamo, cântând imnuri patriotice.

        Cât despre mine, aveam sub ordinele mele cam vreo sută optzeci de tineri, aproape toţi, am spus-o, aparţinând primelor familii din Milano.

        Sosirăm la Bergamo, unde furăm ajunşi de Mazzini, care venea să-şi ia locul în rândurile noastre şi care fu primit cu aclamaţii.

        Aici ni se alătură un regiment de locuitori din Bergamo, recruţi regulaţi ai armatei piemonteze, târând după ei două tunuri ce aparţineau gărzii naţionale.

        De-abia sosirăm, că un ordin al comitetului din Milano ne şi rechemă; din comitet făceau parte: Fanţi, Maeştri şi Restelli.

        Ordinul arăta că trebuie să ne întoarcem, în marş forţat. Am dat ascultare şi am luat-o îndărăt spre Milano. Dar, sosiţi la Monza, am aflat, totodată, că Milano capitulase şi că un corp de cavalerişti austrieci o pornise în urmărirea noastră. Garibaldi ordonă îndată retragerea spre Como; intenţia noastră era să ne apropiem cât mai mult cu putinţă de graniţa elveţiană. Garibaldi mă puse în ariergardă spre a-i acoperi retragerea. Eram foarte obosiţi de marşul forţat pe care-l făcusem. N-avusesem timp să mâncăm la Monza, eram morţi de foame şi de oboseală; oamenii noştri se retraseră în dezordine, dar cu totul demoralizaţi.

        Rezultatul acestei demoralizări fu că, o dată ajunşi la Como, dezertarea se şi ivi printre noi. Din cinci mii de oameni pe care îi avea Garibaldi, patru mii două sute trecură în Elveţia; am rămas cu opt sute. Garibaldi, ca şi cum i-ar mai fi avut încă pe cei cinci mii de oameni ai lui, cu calmul său obişnuit, luă poziţie la Camerlata, punctul de încrucişare al mai multor drumuri, mai înainte de Como. Instală acolo cele două tunuri şi expedie curieri lui Manara, lui Griffini, lui Durando, lui Apice, în sfârşit tuturor şefilor de corpuri voluntare din Lombardia de sus, invitându-i să cadă de acord cu el asupra poziţiilor puternice pe care le ocupau, poziţii cu atât mai sigure şi lesne de menţinut până în ultimul moment, cu cât ele se sprijineau pe Elveţia. Invitaţia rămase însă fără rezultat. Atunci Garibaldi se retrase de la Camerlata, către acelaşi San-Fermo unde, în 1859, i-am bătut atât de rău pe austrieci.

        Dar, mai înainte de a ocupa poziţia, el ne adună în piaţa din San-Fermo şi ne adresă o cuvântare. Cuvântările lui Garibaldi, vii, pitoreşti, captivante,aveau adevărata elocinţă a soldatului. Ne spuse că războiul de partizani trebuia să continue, în grupuri, că războiul acesta era cel mai sigur şi mai puţin primejdios, că era vorba doar să ai încredere în şef şi să te bizui pe tovarăşii tăi.

        Cu toată această cuvântare călduroasă, avură loc în timpul nopţii, noi dezertări şi, a doua zi, trupa noastră se redusese la patru sau cinci sute de oameni.

        Garibaldi, spre marele său regret, se hotărî să se întoarcă în Piemont, dar, în momentul când să treacă graniţa, îl cuprinse ruşinea; se opri la Castelletto, pe Tessin, îmi ordonă să străbat împrejurimile şi să-i aduc înapoi cât mai mulţi dezertori cu putinţă. Mă dusei până la Lugano, adusei îndărăt trei sute de oameni, ne numărarăm, eram şapte sute cincizeci. Garibaldi găsi că numărul este suficient spre a merge împotriva austriecilor.

        La 12 august, el dă faimoasa sa proclamaţie, în care îl declară pe Carol-Albert trădător, arătă că italienii nu mai pot şi nu mai trebuie să se încreadă în el şi că orice patriot trebuie să considere ca o datorie să facă războiul, fiecare pe seama lui.

        După darea acestei proclamaţii, în momentul când din toate părţile se bătea în retragere, noi singuri o pornim înainte şi Garibaldi, cu şapte sute cincizeci de oameni, organizează o mişcare ofensivă împotriva armatei austriece. Ne îndreptăm spre Arona; punem stăpânire pe două vase cu aburi şi pe câteva ambarcaţiuni mici. Începem îmbarcarea care ţine până seara, iar a doua zi, în zori, sosim la Luino.

        Garibaldi era bolnav; avea o febră intermitentă împotriva căreia încerca zadarnic să lupte.

        Cuprins de unul din aceste accese, el intră în hanul „La Beccaccia”, o casă izolată, mai înainte de Luino, şi despărţită de sat printr-un râuleţ peste care este aruncat un pod; pe urmă trimise să mă cheme.

        — Medici, îmi zise el, am absolută nevoie de două ceasuri de odihnă; înlocuieşte-mă şi veghează asupra noastră.

        Hanul „La Beccaceia” era rău ales pentru un om cu febră, care voia să doarmă liniştit. Era sentinela înaintată de la Luino, prima casă ce ar fi trebuit să fie atacată de duşman, presupunându-l pe duşman prin împrejurimi.

        Noi nu aveam nici o ştire privitor la mişcările austriecilor, nu ştiam dacă ne aflam la zece leghe de ei sau la un kilometru. I-am spus totuşi lui Garibaldi să doarmă liniştit, asigurându-l că-mi voi lua toate precauţiile pentru ca somnul să nu-i fie tulburat. După ce i-am făgăduit asta, am ieşit; puştile se aflau grămadă, de partea cealaltă a podului, iar oamenii noştri campaţi între pod şi Luino.

        Am aşezat sentinele în faţa, hanului „La Beccaccia” şi am trimis nişteţărani să cerceteze împrejurimile.

        După o jumătate de ceas, iscoadele mele se întoarseră speriate, strigând:

        — Austriecii! austriecii!

        Garibaldi în toiul febrei, sări jos din pat, ordonându-mi să pun să se sune adunarea şi să-i strâng pe oamenii noştri; de la fereastra sa, vedea câmpia şi urma să ne ajungă când va fi timpul.

        Într-adevăr, după zece minute, se afla în mijlocul nostru.

        Împărţi mica noastră trupă în două coloane; una, barând drumul, fu destinată să ţină piept austriecilor; cealaltă, luând o poziţie de flanc, ne împiedica să ne rotim şi putea chiar să şi atace.

        Austriecii se iviră curând pe drumul mare; socotirăm că puteau să fie între o mie şi o mie două sute; ei puseră îndată mâna pe hanul „La Beccaccia”.

        Garibaldi dădu pe loc ordinul de atac coloanei care închidea drumul mare; această coloană, care se compunea din patru sute de oameni, atacă, în mod hotărât, o mie două sute.

        Obiceiul lui Garibaldi era de a nu-şi număra niciodată nici duşmanii, nici proprii lui oameni; dacă te afli în faţa duşmanului, apoi trebuie să-l ataci.

        Trebuie să mărturisesc că, aproape întotdeauna, această tactică i-a reuşit.

        Totuşi, austriecii rezistând, Garibaldi socoti necesar să-şi angajeze toate forţele; el chemă coloana din flanc şi reînnoi atacul.

        Aveam dinainte-mi un zid, pe care îl escaladai împreună cu compania mea; mă pomenii în grădină; austriecii trăgeau prin toate deschizăturile hanului.

        Dar noi ne aruncarăm în mijlocul gloanţelor, atacarăm la baionetă şi, prin toate aceste deschizături, care, cu o clipă mai înainte, vărsau foc, pătrunserăm noi. Austriecii se retraseră în mare dezordine.

        Garibaldi condusese atacul călare, dinaintea podului, la cincizeci de paşi de han, în mijlocul focului; fusese o minune că, expus ca o ţintă tirului inamic, nu-l atinsese nici un glonţ. De îndată ce-i văzu pe austrieci puşi pe fugă, îmi strigă să-i urmăresc cu compania mea. Dezertarea o redusese cam la vreo sută de oameni, şi, cu cei o sută de oameni ai mei, am pornit în urmărirea a o mie o sută de oameni. Nu era în asta cine ştie ce mare merit, căci austriecii păreau cuprinşi de o adevărată panică; fugeau aruncând puşti, raniţe şi cartuşiere; alergară până la Varese. Lăsară, la hanul „La Beceaccia'vreo sută de morţi şi de răniţi, iar în mâinile noastre optzeci de prizonieri.

        Am auzit spunându-se că se opriseră la Gereminiada; m-am dus până acolo, dar ei şi plecaseră. Am pornit-o pe urmele lor; dar, oricât de repede am alergat, nu i-am mai ajuns.

        În timpul nopţii sosi vestea că un al doilea corp austriac, mai numeros decât primul, se îndrepta spre noi. Garibaldi îmi ordonă să rezist la Gereminiada; pusei, pe dată, să se ridice baricade şi să se facă creneluri pe case.

        Eram atât de obişnuiţi cu astfel de fortificaţii, încât nu ne trebuia mai mult de un ceas pentru a face ca până şi ultima bojdeucă să fie în stare să reziste unui asediu. Ştirea era falsă. Garibaldi trimise două-trei companii în direcţii diferite; apoi, la întoarcerea lor, strângându-şi tot efectivul, dădu ordin să se mărşăluiască spre Guerla şi, de acolo, spre Varese, unde fu primit în triumf.

        Noi înaintam drept spre Radetzky.

        La Varese, ocuparăm înălţimea Buino di Sopra, care domină Varese şi oare ne asigura retragerea. Acolo, Garibaldi ordonă să fie împuşcat un spion al austriecilor. Spionul trebuia să furnizeze informaţii despre forţele noastre celor trei mari coloane austriece trimise împotriva noastră. Una pornea spre Como, alta spre Varese; a treia se despărţea de celelalte două şi se îndrepta spre Luino.

        Apărea limpede că planul austriecilor era să se aşeze între Garibaldi şi Lugano şi să-i taie retragerea, fie spre Piemont, fie spre Elveţia, Atunci am plecat de Ia Buino la Arcisate.

        De la Arcisate, Garibaldi mă trimise cu compania mea, care făcea mereu serviciul de avangardă, spre Viggia.

        Ajuns acolo cu cei o sută de oameni ai mei, am primit ordinul să mă îndrept imediat împotriva austriecilor.

        Prima coloană cu care am făcut cunoştinţă era divizia d'Aspre, care dispunea de cinci mii de oameni.

        Acelaşi general d'Aspre a fost cel care a săvârşit mai apoi masacrele de la Livorno.

        Dând ascultare ordinului primit, m-am pregătit de luptă şi, spre a o da în cele mai bune condiţii cu putinţă, am pus stăpânire pe trei sătuleţe ce formau un triunghi: Calzone, Ligurno şi Rodero.

        Aceste trei sate păzeau toate drumurile ce veneau dinspre Como.

        Îndărătul acestor sate se afla o poziţie puternică, San-Maffeo, o stâncă de necucerit, de pe care n-aveam, realmente, decât să mă rostogolesc ca să cobor în Elveţia, adică într-o ţară neutră.

        Îi împărţisem pe cei o sută de oameni ai mei în trei detaşamente; fiecare detaşament ocupa un sat. Eu am ocupat Ligurno. Sosisem acolo cu patruzeci de oameni în timpul nopţii, şi mă fortificasem în el cât putusem mai bine.

        În zori, austriecii mă atacară.

        Mai întâi, puseră mâna pe Rodero, pe care îl găsiseră părăsit; în timpul nopţii, garnizoana lui se retrăsese în Elveţia. Eu am rămas cu şaizeci şi opt de oameni.

        I-am rechemat pe cei treizeci de oameni pe care îi aveam la Catzone şi, în pas alergător, am ajuns ia San-Maffeo; aici puteam rezista.

        Deabia mă instalasem, că am şi fost atacat; de Ia Rodero, tunul austriac ne trimetea ghiulele şi rachete tip Congreve.

        Îmi aruncai privirea în jurul meu: muntele era, la poale, împresurat de cavalerie. Ne hotărârăm totuşi să ne apărăm cu dârzenie.

        Austriecii porniră la asaltul muntelui; schimbul de focuri începu. Din nefericire, fiecare dintre noi n-aveam decât vreo douăzeci de cartuşe, şi puştile noastre erau mai mult decât mediocre.

        La zgomotul salvei noastre, munţii Elveţiei, vecini cu San-Maffeo se umplură de curioşi. Cinci sau şase tessinezi, înarmaţi cu carabine, nu putură rezista ispitei; ei ni se alăturară şi traseră focuri de puşcă laolaltă eu noi, ea amatori.

        Mi-am păstrat poziţia şi am susţinut lupta până ce oamenii mei au tras ultimele cartuşe.

        Nădăjduiam mereu că Garibaldi va auzi tunul austriecilor şi ne va veni în ajutor; dar Garibaldi avea altceva de făcut decât să ne ajute; el aflase că austriecii înaintau spre Luino şi pornise în întâmpinarea lor.

        După ce am tras toate cartuşele, am socotit că era vremea să mă gândesc la retragere. Conduşi de tessinezii noştri, am pornit-o de-a curmezişul stâncilor, pe un drum cunoscut numai de oamenii de prin partea locului.

        După o oră ne aflam în Elveţia.

        M-am retras cu oamenii mei într-o pădurice; locuitorii ne împrumutară lăzi în care am ascuns puştile spre a le scoate la iveală cu un alt prilej. Şaizeci şi opt de oameni, ţinusem piept împotriva a cinci mii, mai bine de patru ceasuri.

        Generalul d'Asspre ceru să se scrie în toate ziarele că dătâuse o'„luptă. Îndârjită împotriva armatei lui Garibaldi, pe care o lăsase într-o debandadă absolută.

        Numai austriecii sunt în stare să facă astfel de glume.

        XIII Urmarea campaniei din Lonibardia Cum am spus, Garibaldi pornise spre Luino; dar mai înainte de a ajunge acolo, el primi vestea că Luino şi fusese ocupat de austrieci, în acelaşi timp în care coloana lui d'Aspre, după marea lui victorie asupra noastră, punea stăpânire pe Arcisate.

        Din clipa aceea, retragerea lui Garibaldi prin Elveţia devenea foarte dificilă. El se hotărî deci să pornească drept spre Morazzone, o poziţie foarte bine întărită şi, prin urmare, foarte prielnică.

        De altfel, zgomotul tunului pe care îl auzise, îl făcuse să-i lase gura apă.

        Cum îşi întinse tabăra aici, se şi văzu înconjurat de cinci mii de austrieci. El n-avea decât cinci sute de oameni.

        Timp de o zi întreagă, cu cei cinci sute de oameni, susţinu atacul celor cinci mii de austrieci. La căderea nopţii, îşi rândui oamenii în şiruri strânse, şi se năpusti asupra duşmanului cu baioneta. Favorizat de întuneric, el făcu o spărtură sângeroasă şi se trezi în şes. La o leghe de Morazzone, dădu drumul oamenilor, le dete întâlnire la Lugano şi, pe jos, cu o călăuză deghizată în ţăran, o porni spre Elveţia.

        Într-o dimineaţă, am aflat, la Lugano, că Garibaldi, despre care se zicea că-i mort sau prins la Morazzone, sosise într-un sat vecin. Atunci mi-am reamintit vorbele profetice ale lui Anzani.

        Am alergat într-un suflet la Garibaldi, l-am găsit în pat, zdrobit, sleit, de-abia vorbind. Făcuse un marş de şaisprezece ore şi nu scăpase de austrieci decât printr-o minune. Prima lui întrebare, văzându-mă, a fost:

        — Ai gata compania?

        — Da, i-am răspuns.

        — Ei bine, lasă-mă să dorm noaptea esta; mâine ne vom urji oamenii şi vom lua-o de la început.

        Nu m-am putut abţine să nu râd; era limpede că, a doua zi va fi atât de istovit, incit nu va putea să-şi mişte nici măcar un picior. Dar a doua zi, spre marea mea surprindere, Garibaldi era în picioare; sufletul şi trupul acestui om erau la fel; amândouă erau de bronz. Nu mai era însă nimic de făcut; campania lui Garibaldi în Lombardia se sfâx-şise. Atunci Garibaldi se întoarse în Piemont şi reveni la Genova. Acolo, el primi propunerile pe care i le făcu o delegaţie siciliană. Aceste propuneri erau să se îmbarce pentru Sicilia şi să susţină cauza Revoluţiei. La început, el primi şi se duse cu trei sute de oameni la Livorno; dar, aflând ce se petrecea la Roma, părăsi ideea expediţiei în Sicilia şi se îndreptă spre capitală unde îl vom şi regăsi în curând.

        Cât despre mine, rămas la Lugano cu compania mea, care, după ce adunase c-îţiva dezertori, număra optzeci de oameni, mi se îngădui să stau cu ei, într-o magazie. Armele noastre continuau să rămână ascunse şi la îndemână.

        În scurt timp, am organizat, pentru a nu ne pierde vremea, o insurecţie în Lombardia. Guvernul elveţian fu prevenit despre asta şi ocupă cantonul Tessin cu contingentele federale. Se hotărî atunci să fiu internat. Am fost într-adevăr internat, împreună cu două sute de oameni – majoritatea serviseră sub Garibaldi, ceilalţi fuseseră conduşi de mine – şi trimişi la Bellinzona, unde ne ţinură într-o cazarmă, ca fiind primejdioşi şi în stare să violăm frontiera. Proiectul continua totuşi să-şi facă drum. Generalii Ascioni şi d'Apice trebuiau să plece din Lugano şi să se îndrepte spre Como prin valea Intelvi.

        Cât despre mine, urma să plec de la Bellinzona, să trec prin pasul Jorio, unul dintre cele mai înalte şi mai grele, de la graniţă, să cobor pe lacul Como şi să-i chem pe locuitorii de acolo la arme. După aceea, cu trupa mea, aveam să mă alătur celor doi generali.

        Deoarece eram supravegheaţi, lucrul se arăta destul de greu de îndeplinit.

        Pe o înălţime ce domină Bellinzona se află ruinele unui vechi castel care a aparţinut odinioară familiei Visconti. Acolo ne depozitasem armele şi muniţiile pe care izbutisem să le mai procur.

        Aveam în total două sute cincizeci de oameni. I-am împărţit în opt sau zece grupe ce trebuiau, pe mai multe drumuri şi evitând supravegherea trupelor elveţiene, să se adune la castel. Contrar oricărei aşteptări, planul izbuti pe deplin.

        Fiecare grup sosi la întâlnire fără să se fi lovit de vreo piedică; am înarmat toată lumea şi tocmai eram gata s-o pornesc spre munţi, adică să trec graniţa. Deodată, am auzit sunând adunarea generală; trupele locale se pregăteau să plece în urmărirea mea. Atunci însă localnicii, care începuseră să manifeste o mare prietenie faţă de mine, se ridicară întru apărarea mea şi ameninţară că, dacă toboşarul nu tace, vor suna clopotul de alarmă şi vor înălţa baricade. Eliberat de această grijă, am ordonat oamenilor mei să pornească în marş; ne aflam la sfârşitul lui octombrie, bătea un vint rece dinspre nord, făgăduindu-ne o noapte furtunoasă. Am mers toată noaptea împotriva vântului, cu faţa biciuită de zăpadă. S-a luminat şi am mers, în aceleaşi condiţii, întreaga zi; trebuia să trecem cu orice preţ vârful Jorio, acoperit de zăpadă; iarna, însă, făcuse păsurile de nestrăbătut; noi le-am trecut totuşi, dar zăpada era aproape tot timpul până deasupra genunchilor, ba deseori chiar până la-subţiori. După nenumărate suferinţe, am ajuns în sfârşit pe culme, dar acolo ne aştepta un duşman şi mai cumplit decât toţi cei pe care îi biruisem până atunci: viforul. Într-o clipă am fost orbiţi cu totul şi n-am maivăzut nici la zece paşi în jurul nostru. Le-am spus oamenilor mei să se strângă unii lângă alţii, să meargă pe un singur rând şi să mă urmeze, înaintând cât mai repede cu putinţă. Trei rămaseră totuşi în urmă, căzură spre a nu se mai ridica, au fost îngropaţi sub omăt şi dorm sau veghează poate şi acum pe creştetul Jorio.

        Mergeam în frunte „fără să urmez nici un drum stabilit, fără să ştiu încotro mă îndrept, lăsându-mă în voia norocului; deodată m-am oprit; nu mai simţeam sub picioare stânca; încă un pas, şi aş fi căzut în prăpastie! Am cerut oamenilor să se oprească, ordonând ca fiecare să. Rămână locului până la ziuă. Iar eu, de unul singur, însoţit de o călăuză, am căutat toată noaptea un drum; de nenumărate ori n-am mai simţit pământul sub tălpi sau mai degrabă zăpada; căci piciorul ne aluneca într-una şi numai printr-o minune niciunul din noi doi n-a fost îngropat sau ucis în cădere. În sfârşit, în zori am ajuns în apropierea unor cabane părăsite. Totuşi, fiindcă ele ne ofereau un adăpost, am vrut să mă întorc la oamenii mei. Dar în clipa aceea forţele m-au părăsit şi am căzut zdrobit de oboseală şi îngheţat de frig. Călăuza mea m-a transportat într-una din cabane, a izbutit să aprindă focul şi m-a adus în simţiri.

        În vremea asta, norocul a vrut ca oamenii mei să urmeze aceeaşi cale pe care o urmasem şi eu, astfel încât, după două ceasuri, m-au ajuns. Am pornit-o iar la drum şi-am coborât la Gravedona, pe lacul Como. Sosit acolo, după un popas de o jumătate de zi, am plecat iar în marş spre a-i întâlni pe cei doi generali cu care aveam întâlnire şi care, în timpul traversării mele, trebuiau să angajeze o bătălie. Dar în loc să-i bată pe austrieci, cei doi generali fuseseră ei bătuţi, şi eu urmam să lupt împotriva diviziei Wohigemuth, care şi ocupase valea Intelvi, precum şi împotriva vaselor cu aburi ticsite de austrieci. Atunci am luat-o pe o scurtătură, am pătruns în valea Menaggio şi am ocupat, la marginea ei, Portezzo, pe lacul Lugano, păstrându-mi, pentru retragere, valea Cavarnia, ce ducea la graniţa elveţiană. Poziţia era strălucită; comunicam cu Lugano, de unde puteam să primesc oameni şi muniţii; dar nimeni nu veni să mi se alăture şi am stat acolo degeaba opt zile. La sfârşitul acestui interval, austriecii îşi concentrară forţele şi porniră spre Portezzo. Eu m-am retras în valea Cavarnia şi am făcut nn popas pe muntele San-Lucio, care des* parte Lombardia de Elveţia. Îmi ziceam că, dacă m-ar ataca, să procedez la fel ca la San-Maffeo.

        Dar n-a avut loc decât un schimb de câteva focuri de armă. Doi din oamenii mei muriră de pe urma rănilor lor. Nu era nimic de făcut; toate trecătorile zăceau acoperite sub zăpadă; iarna devenea tot mai aspră; m-am întors în Elveţia; am ascuns puştile, iar pe urmă m-am ascuns şi eu. Din nefericire, eu eram mai greu de ascuns decât o puşcă şi, cum eram foarte compromis, pentru mine nu era vorba numai de o simplă internare, ci de închisoare; trebuia să fiu fericit dacă, o dată arestat, autorităţile elveţiene nu m-ar fi predat austriecilor. Am hotărât deci să fac tot ce voi putea spre a mă reîntoarce în Piemont. Am luat cu împrumut o trăsură ca să pot pleca dinLugano. O dată plecat, aş fi ajuns la Magadino; de la Magadino, urma să trec prin Genova şi, de la Genova, Dumnezeu ştie încotro urma s-o apuc. Străbăteam, aşadar, Lugano în trăsură, când un car cu lemne, care închidea strada, mă opri. Trebuia să aştept să fie descărcat. Am aşteptat, stăpânindu-mă cu greu; dar, în momentul acela, trecu pe acolo comandantul batalionului federal. Mă recunoscu, chemă garda şi ordonă să fiu arestat. M-au băgat la închisoare; nu mă puteam aştepta la altceva mai uşor.

        Totuşi mi s-a întâmplat şi ceva bun. Deoarece locuitorii de vază din Lugano îmi erau toţi prieteni, ei obţinură ca în loc să rămân la închisoare, să fiu dus la graniţa sardă. Nu făcui decât să traversez Piemontul. Toscana era republică; mă îmbarcai la Genova şi plecai la Florenţa. La Livomo, o telegramă ne vesti că marele duce, înşelându-l pe Montanelli sub pretextul unei boli, fugise de la Siena şi se refugiase la Porto-Ferrajo..

        Îndată Guerazzi porunci gărzii naţionale de la Livorno să se îmbarce, să-l urmărească pe duce şi să-l aresteze. În vreme ce semna acest ordin, i se spuse că sosisem la Livorno.

        — Oferiţi-i comanda expediţiei, zise Guerazzi şi convingeţi-l să primească.

        După cum e uşor de înţeles, n-a trebuit să fiu rugat prea mult; m-am pus de îndată la ordinele guvernului provizoriu. Ne-am îmbarcat pe bordul vasului „Giglio” şi-am navigat spre insula Elba. De-abia am pornit-o pe mare, că se şi semnală o fregată cu vapori. Era franceză, engleză, austriacă? Habar n-aveam; dar prudenţa ne împiedica să ne apropiem prea mult de vas. Am ordonat, aşadar, ca „Giglio” să facă un ocol şi, în loc să acostez direct la Livorno, am acostat la Golfodi-Campo; am traversat insula fără oprire şi am sosit la Porto-Ferrajo. Marele duce nu fusese zărit. Expediţia luase sfârşit. Atunci m-am reîntors la Florenţa şi-am reorganizat aici, în voie, rămăşiţele coloanei mele, pe care am întărit-o cu noi voluntari; căci toţi cei ce se refugiaseră la Florenţa voiau să vină cu mine. În timpul şederii mele în acest oraş, reacţiunea a făcut două încercări, dar eu le-am înăbuşit. Într-o dimineaţă, se răspândi zvonul că austriecii intrau pe la graniţa cu Modena; am alergat într-acolo cu oamenii mei. Nici urmă de austrieci. O a treia încercare a reacţiunii a reuşit însă; guvernământul marelui duce fu restabilit şi eu, care fusesem însărcinat să-l arestez, fireşte că am fost constrâns să plec. În afară de legiunea mea, mai exista la Florenţa o legiune poloneză perfect organizată; am făcut apel la ea, şi ea mă urmă. Am trecut Apeninii şi am coborât la Bologna. Aici am fost primit destul de rău de guvernul republican, care mă consideră dezertor. Generalul Mezzacopo îşi organiza, în acest oraş, o divizie destinată să meargă în ajutorul Romei. El ne trecu în revistă, recunoscu că nu suntem dezertori şi făcu din noi avangarda lui. Pornirăm, pe drumul spre Foligno, către Narni şi Civita-Castellana. Ajunşi acolo, o luarăm spre Sabine ca să-i evităm pe francezi. Am intrat la Roma prin poarta San-Giovanni.

        Să spunem în ce stare se afla Roma.

        XIV Roma în dimineaţa de 24 aprilie, avangarda diviziei franceze ajunsese în faţa portului Civita-Vecchia, şi un aghiotant al generalului Oudinot35 coborâse pe uscat spre a parlamenta cu Manucci, prefectul Republicii romane. El îi spuse că scopul intervenţiei franceze era de a salva interesele materiale şi morale ale populaţiei romane; că Franţa voia, vrăjmaşă cum era a despotismului şi a anarhiei, să asigure Italiei o libertate înţeleaptă; că ea spera să găsească la poporul roman vechea simpatie ce-l unise cu poporul francez, dar că, în aşteptare, deoarece flota nu putea sta pe mare fără a fi primejduită, era necesar un permis imediat de debarcare; în cazul când acest permis ar fi refuzat, generalul francez ar fi silit, spre marele său regret, să folosească forţa. Pe lângă asta, el trebuia să prevină oraşul Civita-Vecchia că, în cazul când s-ar fi tras un singur foc de puşcă, oraşul ar fi fost obligat să plătească un milion.

        Şi, zicând acestea, fără a mai aştepta răspunsul guvernului din Roma, căruia Manucci voia să-i relateze cele de mai sus, generalul Oudinot dezarmă batalionul Metara, ocupă fortul, închise tipografia oraşului, puse o sentinelă la poai'tă şi se împotrivi la debarcarea unui corp de cinci sute de lombarzi.

        — Aceşti cinci sute de lombarzi formau batalionul de bersalieri comandat de Manara, care, izgonit din patria sa, respins de Piemont, venea să caute un mormânt la Roma. Acest batalion se compunea din aristocraţia lombardă şi venise să se unească cu apărătorii Republicii.

        Dandolo o mărturiseşte el însuşi în cartea sa Voluntari şi bersalieri: nu din simpatie faţă de cauza romanilor făcea asta, ci pentru că nu mai ştia în ce loc din lume să ceară un azil.

        Bersalierii sosiseră la două zile după generalul Oudinot; acuma generalul era cel ce dădea permisele de debarcare, de care el se lipsise. Enrico Dandolo, descendent al dogelui cu acelaşi nume, purtând, ca şi istoricul, fiul celebrului învingător al Constantinopolului, prenumele de Enrico, coborî de două ori pe uscat spre a-i cere generalului această permisiune; nu numai că îi fu refuzată, dar i se dădu ordinul precis să se întoarcă îndărăt. El raportă acest răspuns lui Manara, care, la rândul lui, coborî spre a vedea dacă n-avea să fie mai norocos decât locotenentul lui. Dar Manara nu fu mai norocos decât Enrico Dandolo.

        — Eşti lombard? îl întrebă generalul.

        — Fără îndoială, răspunse Manara.

        — Ei bine, replică Oudinot, cum se face că, fiind lombard, te amesteci în treburile Romei?

        — Dumneata, care eşti francez, te-amesteci şi mai mult, răspunse Manara.

        Apoi, întorcându-i spatele generalului, se întoarse pe vas.

        Dar când se află pe bord că generalul francez se opunea coborârii,exasperarea ajunse la culme. De la plecarea din Genova, oamenii suferiseră mult din pricina mării agitate şi a înghesuielii; bersalierii ca şi voluntarii voiau să sară în apă şi să ajungă cu orice risc înot la ţărm.

        Când Manara văzu că oamenii săi sunt foarte hotărâţi să recurgă la acest mijloc extrem, se duse pentru a doua oară la generalul Oudinot, şi, după o lungă insistenţă, obţinu ca batalionul să debarce la Porto-d'Anzio. Generalul francez pretinse mai întâi ca Manara să rămână departe de Roma şi cu desăvârşire neutru până la 4 mai, dată la care, zicea el, totul s-ar fi sfârşit. Dar Manara refuză.

        — Generale, răspunse el, eu nu sunt decât un maior în serviciul Republicii romane, subordonat eu însumi ministrului şi generalului meu. Depinzând de ei, eu nu pot să-mi iau un astfel de angajament.

        Domnul Manucci crezu atunci, acţionând în numele ministrului de război, că trebuie să se supună condiţiilor puse de generalul Oudinot şi, în schimbul acestei făgăduieli, voluntarii şi bersalierii lombarzi putură a doua zi, 27 aprilie, de dimineaţă, să debarce la Porto d'Anzio; ei plecară, la 28, spre Albano şi-şi instalară bivuacul în câmpia Romei.

        În timpul nopţii sosi un ordin al generalului Giuseppe Avezzana, ministrul de război care, fie că ignora angajamentul luat de domnul Manucci în numele lui Manara, fie că nu ţinu seama de el, ordonă bersalierilor să pornească îndată, în marş” spre Roma. În cursul dimineţii de 29, în mijlocul aplauzelor unei mulţimi imense, ei îşi făcură intrarea în Roma. La vestea sosirii francezilor la ('ivita-Vecchia, adunarea romană se declară permanentă. Atunci s-a pus această gravă chestiune: li se vor deschide francezilor porţile, sau forţa se va opune forţei?

        Triumvirul Armellini şi mulţi alţii fură de părere ca francezii să fie primiţi ca prieteni.

        Mazzini, Cernuschi, Sterbini şi majoritatea voiau să se apere cu îndârjire şi până la capătul puterilor. „

        Mai înainte de orice, trebuia să se salveze onoarea, ziceau ei.

        Adunarea nu şovăi: la 26 aprilie, la orele două după-amiază, următorul decret fu votat în aplauzele întregii Rome: În numele lui Dumnezeu şi al poporului, După comunicarea primită de triumvirat, Adunarea îi încredinţează onoarea Republicii şi-l însărcinează să respingă forţa prin forţă:1

        După decretarea rezistenţei, Cernuschi, care înălţase baricadele de la Milano, fu numit inspector al baricadelor din Roma; punctele întărite fură prevăzute cu tunuri, iar poporul se agită fremătând, în aşteptarea unui mare eveniment. Atunci se ivi omul providenţial. Lfn strigăt puternic răsună pe străzile Romei: „Garibaldi! Garibaldi!” Apoi o mulţime imensă, mergând înaintealui, începu să strige aruncându-şi pălăriile în aer şi fluturându-şi batistele: „Iată-l! Iată-l!”

        Ar fi cu neputinţă de zugrăvit entuziasmul ce cuprinse mulţimea la vederea lui; s-ar fi zis că mântuitorul Republicii venea întru apărarea Romei; curajul poporului spori datorită încrederii în el, şi se părea că Adunarea decretase nu numai apărarea, dar şi victoria.

        Câteva rânduri din Istoria revoluţiei din Roma de Biagio Miraglia vor da o idee despre acest entuziasm: „Acest învingător misterios, înconjurat de o atât de strălucitoare aureolă de glorie, care, străin de discuţiile Adunării şi ignorându-le, intra în Roma chiar în ajunul zilei în care Republica avea să fie atacată, era, în mintea poporului roman, singurul om în stare să susţină decretul rezistenţei. De aceea, pe dată, mulţimile se strânseră în jurul celui care întruchipa necesitatea momentului şi care era nădejdea tuturor.”

        Astfel, necesitatea publică îi dădea lui Garibaldi titlul de general contestat în ultimul război chiar de cei pentru care el se bătuse.

        Iată acum câteva amănunte, căci, în situaţia în care se afla, fiind pe punctul de a pleca în Sicilia, n-au putut să ne fie furnizate chiar de Garibaldi; dar ele ne-au fost date de către prietenul său, domnul Vecchi, istoric al războiului de la 1848, membru al adunării constituante romane, soldatul de la 30 aprilie, de la 3 şi 30 iunie; cel, în sfârşit, la care Garibaldi îşi petrecu ultima sa lună de şedere la Genova şi din casa căruia plecă spre a se îmbarca.

        Să-l lăsăm pe domnul Vecchi să vorbească, sau mai degrabă să dăm notele sale originale. Domnul Vecchi vorbeşte la fel de bine franceza ca şi italiana.

        Moartea lui Rossi36 şi fuga papei2 îl aflară pe Garibaldi la Ravenna, unde el înrolase o puternică legiune de voluntari.

        Se hotărî să meargă singur la Roma spre a se înţelege cu guvernul provizoriu, al cărui factotum era Sterbini; dar i se dădu să înţeleagă că prezenţa sa la Roma era la fel de primejdioasă ca şi cantonările soldaţilor săi pe teritoriul legatelor; se ordonă să se încazarmeze la Macerata, un oraş calm şi liniştit, unde răspmdiseră zvonul că el ar fi un hoţ de drumul mare.

        Astfel, de-abia instalat, primi ordinul să treacă cu legiunea sa la Rieti. Soldaţii o porniră prin Tolentino, Foligno şi Spoleto.

        El veni la Ascoli, deoarece aflase că poliţia burbonică şi papistă, folosindu-se de bani, intimidare şi anatemă, începea să ridice populaţiile Apeninilor împotriva guvernului de la Roma.

        Pe atunci, eram căpitan în regimentul 23 de linie în armata piemonteză şi mă bucuram de permisia mea de două luni la Ascoli, când concetăţenii mei mă numiră deputat în constituanta romană.

        La 20 ianuarie, am primit vizita lui Garibaldi; a doua zi el vru să plece la Rieti trecâhd muntele acoperit de zăpadă şi mişunând de tâlhari; sfaturile de prudenţă, împotrivirea patrioţilor nu făcură decât să-i sporească la culme dorinţa de turist militar; mai bine de o leghe, am fost întovărăşiţi de mulţimea care plângea şi se jeluia; mulţi mă îmbrăţişară, crezând că n-aveau să mă mai revadă.

        Generalul era însoţit de Nino Bixio37, aghiotantul lui, de căpitanul Sacchi, tovarăşul lui de arme din lumea nouă şi de Aguyar, negrul său.

        Restul suitei se compunea din subsemnatul şi dintr-un căţeluş care, rănit la o labă în ziua bătăliei de la San-Antonio, dezertă de sub drapelul armatei din Buenos Aires, sub care mersese până atunci, spre a se înrola sub flamura lui Garibaldi.

        Micul animal inteligent mergea întotdeauna şchiopătând între picioarele calului lui Garibaldi. Câinele se numea Guerillo.

        În prima noapte furăm găzduiţi la guvernatorul din Arguata, Gaetano Rinaldi, şeful reacţiunii clericale, care apărea după noi pe măsură ce înaintam.

        Am rămas într-o cameră de la parter, neluminată, până la ora zece seara, cu lume care intra, ieşea, şuşotea. L-am făcut atent pe general, care îmi răspunse în franceză, cu obişnuitul lui calm:

        — Nu te alarma, se alcătuieşte meniul cinei.

        Nici nu ştia ce bine ghicise; ne-am sculat de la masă la miezul nopţii şi am fost trataţi ca nişte cardinali. La plecare, am primit de la guvernator două kilograme de trufe pentru drum. La ora patru dimineaţa încălecam, şi fiul domnului Rinaldi ne întovărăşi până pe creştetul muntelui, cu un drapel tricolor de mătase. La amiază am înfulecat un miel.pe care generalul puse să-l frigă în ciozvârte la flacăra unor mănunchiuri de vreascuri; seara, am intrat într-un han izolat, plin de ţărani înarmaţi. Poate că ei primiseră cuvântul de ordine de la Arguata; aveau nişte figuri sinistre; toată lumea fu invitată de noi să bea, dar toţi refuzară. Ne-am retras să ne culcăm şi am dormit cu sabia alături, cu degetul pe trăgaciul pistolului.

        Garibaldi se sculă, cu genunchiul drept umflat şi văietându-se de dureri în cotul stâng din pricina reumatismelor căpătate în America; nu-şi putu încălţa cizma dreaptă şi-şi vârî braţul într-o eşarfă.

        După o jumătate de ceas de drum, caii noştri refuzară să meargă mai departe. Suiam, într-adevăr, un urcuş abrupt, pe care îngheţul de peste noapte îl făcuse lunecos ca oglinda.

        O leghe, animalele merseră pe mantăile noastre, pe care le întindeam dinaintea lor; străbăturăm apoi o câmpie acoperită de zăpadă, având necazuri până peste cap din pricina cailor; spre a mă încălzi, am coborât de pe cal şi m-am dus să mă informez despre sănătatea generalului, care călărea înaintea mea, numai cu un picior încălţat; celălalt era acoperit doar cu un ciorap de bumbac.

        — Ei bine, cum ne simţim, generale? l-am întrebat.

        El mă saluta cu acel surâs blajin, ce-i stătea în firea-i puternică şi liniştită, şi-mi zise:

        — Mulţumesc, mă simt minunat.

        Cum mergeam alături de el, fără îndoială ca să se sustragă durerilor crâncene care-i muşcau carnea fără a-i afecta sensibilitatea, îmi arătă cu mâna grandioasa privelişte a acestei naturi sălbatice. Într-adevăr, ne aflam în mijlocul munţilor ciudaţi ale căror creste stâncoase semănau cu nişte cetăţui durate de uriaşi.

        Peste tot, grămezi de stânci roase de veacuri şi desprinse de pe culmi, care se prăvăliseră în văile strimte şi povârnite, precum şi în albia unui şuvoi ce spumega înspăimântător, zgomotos şi milos; ici şi colo, câteva case răzleţe, ascunse de pilcuri de stejari, de fagi, de castani, de brazi, dezvăluindu-se doar prin fumul alburiu ce ieşea din hornurile lor.

        Acest peisaj, parcă de Salvador Rosa *, întunecat de răscoală şi devenit şi mai ameninţător din pricina şuieratului cumplit al vântului, exaltă sufletul lui Garibaldi.

        — Aici, zise el, aş vrea să întâlnesc întreaga armată a lui Radetzky; bravii noştri ostaşi n-ar lăsa să se întoarcă la Viena nici măcar unul din soldaţii lui; aici i-am răzbuna şi pe Varus şi pe fraţii noştri morţi în pădurea de la Teutberg.

        Cam pe la ora cinci ne aflam aproape de Cascia, un mic pâlc de case strânse ciopor pe creştetul unei coline înverzite; vântul gonise norii, soarele strălucea pe culmile înzăpezite, făcând din ele munţi de argint zugrăviţi pe un fundal de azur ce se preschimba spre asfinţit, în trandafiriu aprins.

        Ne odihneam în apropierea unei colibe de paie, când patra tineri veniră să ne întrebe cine eram. La numele lui Garibaldi, o luară la fugă şi, după un sfert de ceas, gonfalonierul, notabilităţile, garda naţională, mulţimea cu muzica în frunte, alergară în întâmpinarea noastră spre a-l invita pe general să poftească în sat.

        Ca la semnul unei baghete magice, se înălţă un arc de triumf din frunziş; teatral fu iluminat; avu loc un dineu şi un bal în casa guvernatorului, care totuşi era un clerical mândru. Îmi amintesc că acolo îi fu prezentat lui Garibaldi un ţăranpoet care rostise – el nu ştia nici să citească şi nici să scrie – un întreg poem asupra vieţii pastorale.

        Pe la ora nouă, un vecin îmi şopti încet, la ureche, că un băiat decincisprezece ani zăcea în închisoarea comunală, îndobitocit de loviturile şi de maltratările tatălui său, care, recăsătorindu-se la vârsta de şaizeci de ani cu o tânără ţărancă, aţâţat de aceasta, îşi învinuise fiul că n-o respectase. Guvernatorul primise vreo douăzeci de scuzi şi-l aruncase pe copil în închisoare. I-am vorbit despre asta generalului.

        Fu adus tatăl, apoi nefericitul copil. A fost o scenă comică şi hidoasă totdeodată. Tatăl era de acord ca fiul său să iasă din închisoare; dar reclama, cu naivitate, suma pe care o dăduse spre a fi băgat acolo. Copilul plângea cu lacrimi fierbinţi şi-l îmbrăţişa pe Garibaldi; cât despre guvernator, el nu ştia ce atitudine să ia. Până la sfârşit, vorbi poporului, de sus, din balcon şi copilul fu purtat în triumf de toţi ştrengarii din sat.

        A doua zi, la ora cinci de dimineaţă, un detaşament din garda naţională plecă cu noi, pe o ploaie măruntă şi pătrunzătoare.

        Detaşamentul ne însoţi până la Rieti şi escortă un funcţionar financiar, închis în locul unde am prânzit, care era un spion plătit de generalul burbonic Landi ce comanda coloana mobilă de la graniţa Statelor romane.

        Legiunea italiană, încazarmată la Rieti, se compunea din trei batalioane (în total o mie cinci sute de oameni) cărora li se adăugaseră nouăzeci de lăncieri îmbrăcaţi şi prevăzuţi cu cai pe cheltuiala comandantului lor, contele Angelo Maşina, din Bologna.

        Cu ei a pornit contele în ajutorul Romei.

        La debarcarea francezilor la Civita-Vecchia, legiunea se afla la Anagni, leagănul şi mormântul lui Bonifaciu al VITI-lea.

        Aug. Vecchi Dar acestui general, care avea tot poporul în alaiul lui, îi mai trebuiau soldaţi.

        se improviză o brigadă din elemente străine unele de altele, din oameni ce nu se cunoşteau între ei şi care trebuiau să se unească, să se contopească, să devină un amalgam, ca urmare a entuziasmului pe care îi inspira generalul.

        Această brigadă fu alcătuită: din două batalioane ale propriei sale legiuni, printre care vreo patruzeci de oameni veniţi cu el din Montevideo, purtând bluza roşie cu pasmanterie verde; din trei sute de oameni întorşi de la Veneţia; din patru sute de tineri de la Universitate; din trei sute de vameşi mobilizaţi; în sfârşit, din trei sute de emigranţi; în total, două mii cinci sute de oameni care fură însărcinaţi cu apărarea zidurilor de la poarta Portese până la porţile San-Pancrazio şi Cavallegieri, şi oeupând toate punctele înalte din afara zidurilor vilei Corsini, cunoscute sub numele de Quatro-Venti, până la vila Pamfili.

        După toate probabilităţile, asupra acestui punct aveau să se îndrepte toate sforţările francezilor, care voiau să păstreze Civita-Vecchia ca bază a operaţiunilor lor.

        La 28 aprilie, avangarda franceză se afla la Palo, unde, din ajun, sosise, deschizând drumul, un batalion de vânători.

        La 29, ea se afla la Castel-di-Guido, adică la cinci leghe de Roma. Atunci generalul-comandant il trimise în recunoaştere pe fratele său, căpitanul Oudinot, şi pe un aghiotant, împreună cu cincisprezece soldaţi din cavaleria uşoară.

        Această recunoaştere înainta până la punctul unde se despart cele două drumuri aureliene, cel vechi şi cel nou, şi la o leghe de Roma întâlni avanposturile romane.

        Ofiţerul care comanda avanposturile înainta şi adresându-se francezilor, îi întrebă:

        — Ce vreţi?

        — Să mergem la Roma, răspunseră francezii.

        — Asta nu se poate, zise ofiţerul italian.

        — Noi vorbim în numele Republicii franceze.

        — Şi noi, în numele Republicii romane; aşadar, îndărăt, domnilor!

        — Şi dacă noi nu vrem să ne întoarcem îndărăt?

        — Vom încerca să vă facem să plecaţi fără voia dumneavoastră.

        — Prin ce mijloc?

        — Cu forţa.

        — Atunci, zise ofiţerul francez, întorcându-se spre ai săi, dacă-i aşa, deschideţi focul.

        Şi, în acelaşi timp, el însuşi descărcă un pistol pe care-l scoase din coburii şeii.

        — Foc! răspunse ofiţerul care comanda avanposturile romane.

        Cei trimişi în recunoaştere, prea slabi spre a rezista, se retraseră în galop, lăsând în mâinile noastre un vânător francez prins sub calul lui mort. Fu luat şi dus la Roma.

        Buletinul francez spune că noi am rupt-o la fugă şi că am fost urmăriţi; dar, dacă lucrul acesta era adevărat, cum ar fi fost cu putinţă să facem un prizonier şi să-l aducem la Roma, noi care eram pe jos, în vreme ce francezii erau călări?

        De altfel, vom arăta mai multe erori de acest fel.

        Cei plecaţi în recunoaştere raportară generalului Oudinot ştirea că Roma era gata să se apere şi că nu trebuia să se bizuie că va intra în oraş, aşa cum se aştepta, fără a recurge la violenţă şi în mijlocul aclamaţiilor poporului.

        Generalul comandant francez nu-şi întrerupse însă marşul.

        În ziua următoare, adică la 30 aprilie, lăsând la Maglianilla raniţele soldaţilor, înaintă în pas alergător.

        Să relevăm o nouă eroare-privitoare la 30 aprilie, după cum am relevat-o şi pe cea referitoare la 29.

        Anumiţi scriitori francezi au spus că, victime ale unei intrigi josnice, soldaţii fuseseră atraşi în oraş în urma unei simple recunoaşteri şi căzuseră într-o cursă.

        Afacerea din 30 aprilie n-a fost o recunoaştere şi francezii n-au fost atraşi într-o cursă. Afacerea din 30 aprilie a fost o luptă la care se aştepta, desigur, generalul francez, şi dovadă este planul bătăliei găsit asupra unui ofiţer francez mort şi transmis de colonelul Maşi, generalului ministru de război38: „Un îndoit atac va trebui dat prin porţile Angelica şi Cavallegieri spre a distrage atenţia duşmanului.

        Prin cel dintâi se vor lua cu forţa trupele duşmane care sunt postate pe Monte-Mario, şi apoi se va putea ocupa poarta Angelica.

        După ce trupele noastre vor fi ocupat aceste două puncte, noi vom respinge inamicul, cu toată forţa posibilă, în toate direcţiile, şi punctul adunării generale va fi piaţa San Pietro.

        Se recomandă îndeosebi să fie cruţat sângele francez”

        Ideea generalului francez nu numai că era proastă, dar a fost şi rău îndeplinită; vom încerca s-o dovedim.

        Drumul care duce de la Civita-Vecchia la Roma, se desparte, cam la o mie cinci sute de metri de ziduri, în două: spre dreapta el duce la poarta San-Pancrazio; spre stingă, la poarta Cavallegieri, vecină cu colţul ieşit în afară al Vaticanului.

        Vrând să urmeze planul stabilit şi să atace prin spate Monte-Mario, apoi să asedieze poarta Angelica, armata franceză, ajunsă la bifurcaţie, trebuia s-o cotească, cu o brigadă, spre stânga, în direcţia apeductului Paolo, şi cu cealaltă s-o ia la dreapta, spre sătuleţul San-Pio şi să încerce a pune stăpânire pe poarta Cavallegieri.

        Asta a fost grava eroare pe care o săvârşiră francezii. Ei aruncară în dreapta infanteria uşoară din regimentul 20 de linie, care găsi un teren aspru, brăzdat de păduri şi greu accesibil, iar pe înălţimile din stânga, îi plasă pevânătorii din Vincennes; la vreo sută cincizeci de metri de ziduri, aceşti bravi rătăciţi ai armatei duşmane fură trăsniţi de grindina de mitralii pe care o scuipa bateria bastionului San-Mario.

        Totuşi răul a fost mai mic pentru ei decât ar fi putut să fie, datorită îndemânării dobândite în războiul împotriva arabilor, de a-şi face metereze din toate accidentele terenului.

        La rându-le, tirul lor, admirabil condus, ne pricinui pierderi mari. Aici au fost ucişi: locotenentul Marducoi, un tânăr de mare nădejde, a cărui mamă, după reîntoarcerea papei Pius al IX-lea, a fost condamnată la opt zile închisoare pentru că a depus flori pe mormântul fiului ei; adjutantul-maior Enrico Pallini, brigadierul della Ridova, căpitanul Pifferi, locotenentul Belii şi alţi câţiva, necunoscuţi pentru ceilalţi, dar1” scumpi nouă, ca de pildă de Stephanis, Ludovic şi căpitanul Leduc, un belgian curajos care a luptat pentru noi în războiul de independenţă.

        Dar cei vii nu lipseau ca să ia locul celor dispăruţi.

        Încă de dimineaţă, bubuitul tobelor îi vesti pe romani de apropierea francezilor, şi, într-o clipă, zidurile şi bastioanele se umplură de oameni.

        În vreme ce focul infanteriştilor din regimentul 20 de linie şi cel al vânătorilor din Vincennes răspundeau focului nostru, grosul coloanei franceze continua să înainteze.

        În momentul în care apăru coloana, o baterie alcătuită din patru tunuri, instalată pe un bastion, începu să o mitralieze.

        Generalul francez aşeză îndată pe apeducte o baterie cu misiunea de a răspunde focului nostru şi ordonă să fie urcate pe un deal alte două tunuri care fură aşezate cu faţa spre grădinile Vaticanului, unde se aflau puţini soldaţi, dar o mulţime imensă de popor înarmat.

        Deoarece focul nostru se domolise o clipă din pricina preciziei tirului vânătorilor din Vincennes, generalul francez aruncă în luptă brigada „Moliere”, care înaintă curajos, până sub ziduri; dar, cum am spus-o morţii fuseseră repede înlocuiţi, şi focul se aprinse iar, şi mai puternic, zdrobind capul coloanelor Marulaz şi Bout, care fură silite aşadar să bată în retragere şi să-şi caute un adăpost prin scobiturile terenului.

        Garibaldi urmărea toate aceste mişcări din grădinile vilei Pamfili. El socoti că sosise momentul să lovească la rându-i şi îşi strecură mai multe detaşamente mici printre butucii de viţă; dar această manevră fu descoperită şi regimentul de linie trimise întăriri vânătorilor din Vincennes ca să împiedice să fie luaţi prin surprindere şi ca să-i ocrotească. Garibaldi trimise atunci vorbă că, dacă i s-ar da, ca întăriri, o mie de oameni, ar răspunde de succesul din acea zi.

        se trimise îndată batalionul colonelului Galleti şi primul batalion din legiunea romană, comandat de coloeielul Morelli. El rândui mai multe companii spre a apăra trecerile ameninţate; altele fură însărcinate să apere flancurile şi spatele în această operaţie, iar el, mergând în fruntea oamenilor care îi mai rămăseseră, se aruncă asupra francezilor.

        Din nenorocire, de la înălţimea meterezelor, ai noştri i-au luat pe oamenii lui Garibaldi drept soldaţii generalului Oudinot şi au deschis focul asupra lor. Garibaldi se opri până ce greşeala a fost băgată de seamă şi atunci, atacând la baionetă, se năpusti drept în mijlocul armatei franceze. Se încinse o luptă groaznică între „tigrii de la Montevideo11, cum erau numiţi oamenii lui Garibaldi şi leii din Africa. Francezi şi romani se luptau corp la corp, se înjunghiau cu baionetele, se încleştau, se răsturnau, se ridicau. Garibaldi găsise, în sfârşit, duşmani vrednici de el.

        Acolo fură ucişi, dintre ai noştri, căpitanul Montaldi, locotenenţii Rigli şi Zamboni; acolo au fost răniţi maiorul Marochetti, chirurgul Schienda, ofiţerul Ghiglioni, capelanul Ugo Bassi, care, fără arme, în mijlocul luptătorilor, înfrunta rănile şi moartea spre a-i ajuta pe răniţi şi a-i mângâia pe muribunzi; inimă cucernică, suflet milos, din care preoţii au făcut un martir; în sfârşit, locotenenţii d'Airoro, Tressoldi, Rolla şi tânărul Stadella, fiul generalului napolitan.

        După o luptă de o oră, francezii fură siliţi să cedeze; o parte se împrăştie în dezordine pe câmpie, iar altă parte bătu în retragere spre corpul principal.

        Două sute şaizeci rămaseră prizonierii noştri.

        În acel moment căpitanul de artilerie Faby aghiotantul generalului-comandant văzând eşecul atacului, plănuit atât de prost de general, şi crezând că mai poate îndrepta lucrurile, îi propuse şefului său să pornească un nou atac, pe un drum pe care-l cunoştea, zicea el, şi care l-ar fi condus, neobservat, până sub zidurile Romei, în faţa grădinilor Vaticanului.

        Drumul era mărginit de patru sau cinci case ascunse în mijlocul viilor, unde puteau fi lăsate detaşamentele.

        Generalul-comandant fu de acord, îi dădu o brigadă din corpul Levaillant, şi căpitanul Faby plecăi La început, operaţiunea a fost uşoară şi marşul coloanei, ce-i drept, trecu neobservat de către apărătorii Romei până la drumul consular al porţii Angelica; dar, acolo, la prima fulgerare pe care soarele o smulse armelor franceze, un foc năprasnic, pornit de pe tot cuprinsul grădinilor pontificale, întâmpină coloana, şi unul din primele gloanţe îl răni pe căpitanul Faby, care o conducea.

        Deşi lipsită de conducătorul ei, coloana se apără vitejeşte şi, câtăva vreme, răspunse focului de pe ziduri; dar, decimaţi, striviţi, zdrobiţi, având în spatele lor trupele noastre de la Monte-Mario, iar în faţă tirul castelului Sant-Angelo, care le închidea drumul spre poarta Angelica, expuşi fără apărare grindinei de gloanţe şi de mitralii ce ploua din grădinile Vaticanului şi care nu le îngăduia să-şi reia vechile poziţii, francezii fură siliţi să se refugieze în căsuţele răspândite prin vii şi risipite de-a lungul drumului, unde artileria noastră continuă să-i secere fulgerător.

        Astfel, o brigadă întreagă care era aripa stingă a corpului de armată francez, se află despărţită de centrul ei şi în primejdie de a fi făcută prizonieră.

        Din fericire pentru generalul Levaillant, trupele noastre de la Monte-Mario n-au coborât, şi două mii de oameni, masaţi îndărătul porţii Angelica, nu s-au clintit din loc.

        Generalul-comandant nu fusese mai norocos nici în sectorul din dreapta, adică în punctul unde luptase Garibaldi; o clipă, focul şi lupta încetaseră prin retragerea francezilor; dar, văzându-şi oamenii respinşi, generalul Oudinot, temându-se să nu i se taie comunicaţiile cu Civita-Vecchia, împinse înainte resturile brigăzii „Moliere” şi lupta, potolită o clipă, reîncepuse cu un nou avânt. Dar toată ştiinţa războiului, disciplina, curajul, atacul năvalnic, totul dădu greş în faţa soldaţilor noştri, oricât de tineri, oricât de fără experienţă erau ei.

        Căci Garibaldi se afla acolo, călare, înălţat în scări, cu părul în vânt, asemenea unei statui de bronz a zeului bătăliilor.

        La vederea neînvinsului, fiecare îşi aminti de vitejiile strămoşilor şi de acei cuceritori ai lumii, ale căror morminte le aveau sub picioare; s-ar fi zis că toţi ştiau că umbra Camillilor, Cincinatilor şi Cezarilor îl priveau de pe Capitoliu. Violenţei, furiei franceze, ei le opuseră calmul roman, voinţa supremă a deznădejdei.

        După patru ore de luptă mdârjită, şeful unui batalion din regimentul 20 de linie, astăzi generalul Pieard, graţie unor sforţări nemaipomenite şi unui admirabil curaj, puse stăpânire, cu trei sute de oameni, pe o poziţie bună, silincâu-i pe tinerii de la Universitate să o părăsească; dar imediat, Garibaldi, primind un batalion de exilaţi comandat de Arcioni şi un detaşament al legiunii romane, cu două companii din aceeaşi legiune, se avântă ferindu-şi capul, cu baioneta la piept, reluând la rândul său ofensiva; cu o înflăcărare de nebiruit, doborând orice piedică, el încercui în casa din cax-e îşi făcuse o fortăreaţă, pe şeful de batalion Picard, care atacat de pe lături de oamenii noştri, iar din faţă de Nino Bixio, care luptă corp la corp cu el, fu, în sfârşit, silit să se predea împreună cu cei trei sute de oameni ai lui. Această uriaşă luptă a hotărât soarta acelei zile şi a schimbat cu desăvârşire faţa lucrurilor. Nu se mai punea chestiunea de a se şti dacă Oudinot avea să intre în Roma, ci dacă avea să se mai poată întoarce la Civita-Vecchia.

        Într-adevăr, Garibaldi, o dată stăpân pe vila Pamfili şi pe poziţiile apeductelor, domina calea Aureliană şi printr-o manevră rapidă, putea să le-o iaînainte francezilor la Castel-di-Guido şi să le închidă drumul.

        Rezultatul acestei manevre era sigur; aripa stingă a francezilor strivită sub grădinile Vaticanului şi refugiată, cum am spus, în căsuţele răzleţe de acolo, nu putea să se retragă fără să nu se expună tirului ucigător al artileriei şi salvei de focuri de pe ziduri.

        Aripa dreaptă, bătută şi împrăştiată sub cerul liber de Garibaldi, se afla într-unui din acele momente de descurajare fatală ce urmează unei înfrângeri neaşteptate şi nu putea opune decât o slabă rezistenţă. Mai mult încă, francezii erau istoviţi după o luptă de zece ore şi lipsiţi de orice detaşament* de cavalerie care să le acopere retragerea.

        Noi aveam două regimente de linie de rezervă, două regimente de dragoni călări, două escadroane de carabinieri, batalionul de lombarzi comandat de Manara, legat, ce-i drept, de cuvântul dat de Manucci şi, în spatele lor, un întreg popor.

        Garibaldi şi judecase situaţia, căci, de pe câmpul de luptă, el îi scria ministrului de război Avezzana: „Trimiteţi-mi noi trupe şi, aşa cum v-am făgăduit să-i bat pe frajicezi, cuvânt pe care mi l-am ţinut, vă făgăduiesc să-i împiedic ca nici măcar unul singur să nu se urce pe vasele lor”

        Dar se zice că atunci triumvirul Mazzini îşi rosti hotărât cuvântul împotriva acestui proiect.

        — Să nu ne facem, spuse el, din Franţa un duşman de moarte printr-o înfrângere totală, şi să nu-i expunem pe tinerii noştri soldaţi de rezervă, în câmp deschis, împotriva unui duşman înfrânt, dar valoros.

        Această gravă eroare a lui Mazzini îi răpi lui Garibaldi gloria unei zile asemenea celei a lui Napoleon, şi făcu de prisos victoria din 30; o eroare fatală, şi totuşi scuzabilă la un om ce-şi pusese toate speranţele în partidul democratic francez al cărui şef era Ledru-Rollin39, o eroare cu urmări incalculabile pentru Italia.

        Planul lui Garibaldi, dacă ar fi fpst adoptat, putea să schimbe destinele Italiei.

        Într-adevăr, poziţia era dintre cele mai simple, şi voi face apel, astăzi când urile s-au potolit şi când un soare nou răsare pentru Italia, chiar la lealitatea adversarilor noştri.

        Oudinot atacase Roma cu două brigăzi, una sub ordinele generalului Levaillant, cealaltă sub ordinele generalului Moliere; un batalion de vânători pedeştri, douăsprezece tunuri de câmp şi cincizeci de cai, completau divizia; am văzut în ce stare grea ajunsese, în seara de 30 aprilie, acest corp de armată, a cărui aripă stingă fusese prelungită în mod nepotrivit, iar aripa dreaptă zvârlită spre centrul lui de către Garibaldi, stăpân al vilei Pamfili, al apeductelorşi al străvechii căi Aureliene; trebuia fără a se pierde nici o clipă şi cu toate trupele disponibile, să se înainteze şi francezii să fie siliţi fie s-o rupă la fugă, lucru necesar dacă voiau să ajungă la Civita-Vecchia, fie la o nouă luptă, care s-ar fi sfârşit prin absoluta lor distragere în situaţia neprielnică în care se aflau.

        Armata franceză ar fi fost zdrobită sau silită să depună armele.

        Ceea ce e curios, este că, în tot timpul acestei zile, muzicile militare romane au cântat Marsilieza, luptând împotriva celor care, însufleţiţi de acest cântec, biruiseră Europa.

        Este adevărat că francezii n-o mai cântau.

        În afară de morţii şi de răniţii pe care i-am avut, gloanţele şi ghiulelele au pricinuit, în acea zi, mari pagube monumentelor noastre, şi nu ne-am putut opri să nu surâdem cu tristeţe, când am citit, în ziarele franceze, că asediul avea să dureze probabil mult din cauza grijii inginerilor de a apăra monumentele artistice.

        Gloanţele şi ghiulelele loveau, într-adevăr, şi răsunau ca grindina pe cupola de la San-Pietro şi pe Vatican.

        În capela Paulina, bogată în frescele lui Michelangelo, ale lui Zuceari şi ale lui Lorenzo Sabati, una dintre picturi a fost atinsă transversal de un proiectil.

        În Capela Sixtină, un altul a deteriorat un panou pictat de Buonarotti.

        În sfârşit, francezii au pierdut în acea zi o mie trei sute de oameni, răniţi şi prizonieri. Noi am avut o sută de oameni ucişi sau scoşi din luptă, şi un prizonier.

        Acest prizonier era capelanul nostru Ugo Bassi, care, într-una din manevrele noastre de retragere, ţinând pe genunchi capul unui muribund alături de care se aşezase spre a-l mângâia, n-a vrut să plece de lângă rănit decât după ce acesta şi-a dat ultima suflare.

        E uşor de ghicit bucuria care cuprinse Roma în seara şi în noaptea următoare acestei prime lupte. Orice întorsătură ar fi luat de acum încolo lucrurile, istoria, cel puţin aşa se credea, n-ar mai putea tăgădui că noi, nu numai c-am ţinut piept o zi întreagă primilor soldaţi din lume, dar căi-am şi silit să dea îndărăt.

        Întregul oraş a fost iluminat şi a luat înfăţişarea unei zile de sărbătoare naţională; de pretutindeni se auzeau cântece şi orchestre. La cartierul general răsunau cântece şi o muzică ce le strângea inima de durere soldaţilor şi ofiţerilor francezi.

        Căpitanul Faby. Se întoarse către un ofiţer roman, care era istoriculVecchi şi-l întrebă:

        — Bucuria şi cântecele astea vor să ne insulte?

        — Nu, îi răspunse Vecchi, să nu credeţi asta; poporul nostru este generos şi nu insultă în nenorocire; dar el îşi sărbătoreşte botezul de sânge şi de foc.

        — Noi i-am învins astăzi pe primii soldaţi din lume; vreţi să-l împiedicaţi să aplaude în memoria morţilor şi pentru reînvierea bătrânei noastre Rome?

        Căpitanul Faby fu adânc mişcat de acest răspuns, care fusese rostit într-o franceză fără cusur, atât de mişcat încât, cu lacrimi în ochi, strigă:

        — Ei bine, dacă-i aşa, trăiască Roma! Trăiască Italia!

        Nici un soldat prizonier n-a fost trimis în tabăra ce-i fusese destinată, fără să nu primească hrană şi fără să nu i se dea tot ceea ce avea nevoie. Cât despre ofiţerii care îşi pierduseră sabia, pe ioc, li se dădu o alta.

        A doua zi, 1 mai, în zori, neobositul Garibaldi, primind de la ministerul de război autorizaţia de a-i ataca pe francezi, cu legiunea sa, adică cu o mie două sute de oameni, o împărţi în două coloane, dintre care o parte ieşi cu Maşina, pe poarta Cavallegieri, iar cealaltă, sub ordinele sale, pe poarta San-Pancrazio. Puţina cavalerie pe care o avea fu sporită cu un escadron de dragoni.

        Scopul lui Garibaldi era de a-i surprinde pe francezi pe câmpul lor şi de a-i provoca la luptă, deşi erau de şase ori mai numeroşi decât el; spera, de altfel, ca la zgomotul focurilor de armă şi al tunului, întreg poporul să-i sară în ajutor.

        Dar, o dată ajuns pe câmp, află că francezii plecaseră în timpul nopţii, retrăgânduse spre Castel-di-Guido, şi că Maşina, care apucase pe drumul cel mai scurt, ajunsese din urmă ariergarda lor şi se încăierase cu ea.

        Garibaldi îşi grăbi atunci marşul şi-l ajunse pe Maşina în apropiere de hanul Malagrotta, unde francezii, adunându-se, păreau să se pregătească de luptă. Ocupă îndată, pe o înălţime, o poziţie avantajoasă în flancul armatei franceze; dar, în momentul în care ai noştri urmau să atace, un ofiţer se desprinse din corpul de armată, înaintă pe drumul cel mare şi ceru să discute cu Garibaldi.

        Garibaldi ordonă să fie adus în faţa sa.

        Solul zise că fusese trimis de generalul-comandant al armatei franceze spre a trata încheierea unui armistiţiu şi a se încredinţa dacă, într-adevăr, poporul Romei primea guvernarea republicană şi voia să-i apere drepturile. Ca dovadă a intenţiilor leale ale generalului, acesta ne propunea să ni-l înapoieze pe părintele Ugo Bassi, făcut prizonier, în ajun, cum am mai povestit.

        În timpul acestei discuţii, sosi şi un ordin al ministrului, impunându-i luiGaribaldi să reintre în Roma.

        Legiunea reintră în oraş către ora patru dupăamiază, aducându-l cu ea pe parlamentar.

        Armistiţiul cerut de generalul Oudinot îi fu acordat.

        XV Expediţia împotriva armatei napolitane În vreme ce se petreceau întâmplările pe care le-am povestit acum, armata napolitană, dispunând de aproape douăzeci de mii de oameni, avându-l pe rege în fruntea ei, trăgând după ea treizeci şi şase de guri de foc, flancată de o minunată cavalerie, mândră de recentele ei triumfuri din Calabria şi Sicilia, înainta pe malul stâng al Tibrului, cu scopul de a asedia oraşul. Ea ocupase milităreşte Velletri, apoi Albano şi Frascati, apărată la dreapta de Apenini, la stânga de mare, şi împingându-şi avanposturile până la câteva leghe de zidurile noastre.

        Văzând toate astea, Garibaldi, pe care armistiţiul îl lăsa inactiv, ceru să folosească răgazul pe care îl avea spre a purta război împotriva regelui Neapolului. I s-a acordat această îngăduinţă.

        În seara de 4 mai, Garibaldi ieşi cu legiunea sa, care număra două mii cinci sute de oameni.

        Printre aceşti două mii cinci sute de oameni se aflau batalionul de bersalieri al lui Manara, repus în deplinătatea drepturilor sale (care, de altfel, nu-i fuseseră luate cu privire la regele Neapolului), vameşii, legiunea universitară, două companii din garda naţională mobilă şi alte câteva corpuri de voluntari.

        Întâlnirea fusese fixată în Piaţa poporului. La ora şase, Garibaldi sosise.

        Un tânăr elveţian, din Elveţia germană, care a scris o excelentă istorie a asediului Romei, Gustav de Hoffstetter, descrie astfel impresia produsă asupra lui la vederea lui Garibaldi: „în momentul când batea ora şase, generalul apăru însoţit de statul său major şi fu primit cu un tunet de „vivat”; eu îl vedeam pentru prima oară: un om de statură mijlocie, cu obrazul ars de soare, dar cu linii de o puritate antică; stătea pe calul lui, aşa de calm şi de sigur, de parcă s-ar fi născut călare; de sub pălăria cu boruri mari, cu un găitan îngust, împodobită cu o pană neagră de struţ, i se revărsa o claie de păr; o barbă roşie îi acoperea toată partea de jos a feţei; peste cămaşa roşie avea aruncat un puncho american alb, căptuşit cu roşu ca şi cămaşa. Statul său ma jor purta bluză roşie; mai târziu, toată legiunea italiană adoptă această culoare.

        În spatele său, galopa soldatul care avea grijă de calul lui, un negru vânjos care-l urmase din America; negrul era îmbrăcat cu o manta roşie şi era înarmat cu o lancie cu fanion roşu.

        Toţi cei care veniseră cu el din America purtau la cingătoare pistoale şi pumnale frumos lucrate; fiecare avea în mână un bici din curele de piele debivol.”

        Să continuăm descrierea: de data asta, vorbeşte Emilio Dandolo; şi el – biet tânăr, rănit la asediul Romei, asediu în care fratele lui fusese ucis – mort în urmă de o boală de piept, la Milano, a lăsat o expunere a evenimentelor la care a luat parte.

        „Urmaţi de ordonanţele lor, toţi aceşti ofiţeri veniţi din America se împrăştie, se adună, aleargă în dezordine, merg de colo-colo., activi, grijulii, neobosiţi; când trupa se opreşte în bivuac spre a se odihni câtăva vreme, pare un spectacol ciudat să-i vezi pe aceşti soldaţi sărind jos de pe cai şi după ce-şi aşază armele în grămezi, să se îngrijească fiecare personal, ca şi generalul, de bidiviii lor.

        Treaba o dată sfârşită, abia atunci călăreţii se gândesc şi la ei, şi dacă, nu pot obţine merinde din localităţile vecine, trei sau patru colonei sau maiori sar pe cai şi, înarmaţi cu lassoul, se aventurează în câmpie pe urmele oilor sau ale boilor. Când au adunat atâtea animale câte poftesc, se întorc, împingând înaintea lor cireada; distribuie un anumit număr din ele fiecărei companii şi toţi câţi sunt, soldaţi şi ofiţeri, se apucă să ucidă animalele, să taie ciozvârte şi, la nişte focuri uriaşe să frigă enorme bucăţi de bou, de porc sau de miel, fără a mai socoti păsările, precum curcani, pui de găină, raţe etc.

        În vremea asta, dacă primejdia este departe, Garibaldi stă culcat în cortul lui; dacă, dimpotrivă, duşmanul este pe aproape, el nu coboară de pe cal, dă ordine şi vizitează avanposturile; adesea îşi leapădă ciudata uniformă, se îmbracă ţărăneşte şi porneşte chiar el în cele mai primejdioase explorări; aşezat pe vreo culme înaltă ce domină împrejurimile, îşi petrece mai tot timpul scrutând adâncimile orizontului cu luneta; când. Trompeta generalului dă semnalul de plecare, aceleaşi lassouri slujesc la prinderea şi strângerea cailor ce pasc răspândiţi pe pajişti; ordinul de marş este stabilit ca şi în ajun, şi corpul de armată porneşte la drum fără ca nimeni să ştie sau să-şi facă griji încotro merge.

        Legiunea personală a lui Garibaldi numără cam peste o mie de suflete; ea este alcătuită din cei mai pestriţi oameni ce s-au văzut vreodată; o lume de tot soiul, de toate vârstele, copii între doisprezece şi paisprezece ani, atraşi spre această vtaţă de independenţă fie dintr-un sentiment nobil, fie dintr-o nelinişte a vârstei, soldaţi bătrâni aduşi de numele şi de faima ilustrului condotier al lumii noi, şi, în mijlocul tuturor acestora, mulţi care nu se pot lăuda decât cu jumătate din deviza lui Bayard – „Fără frică” – şi care caută, în învălmăşeala războiului, desfrâul şi fuga de pedeapsă.

        Ofiţerii sunt aleşi dintre cei mai curajoşi şi sunt înălţaţi la gradele superioare, fără a se ţine seamă de vechime, nici de regulele obişnuite de avansare. Astăzi îl vezi pe unul, cu sabia la şold, că e căpitan; mâine, din dorinţa de variaţie, va lua muscheta, va intra în rânduri şi iată-l redevenitsoldat. Solda nu lipseşte: ea este adusă de hârtia triumvirilor, care nu cere decât oboseala de a o tipări; proporţional, numărul ofiţerilor este mai mare decât cel al soldaţilor.

        Vagmistrul, adică omul însărcinat cu bagajele, e căpitan; bucătarul generalului e locotenent; ordonanţa are acelaşi grad; statul-major e alcătuit din maiori şi din colonei.

        De o simplitate patriarhală atât de mare, încât ai zice că-i prefăcută, Garibaldi seamănă mai degrabă cu şefid unui trib indian decât cu un general; dar când se apropie primejdia sau când se şi declară, atunci el este cu adevărat admirabil în ce priveşte curajul şi agerimea ochiului; ceea ce ar putea să-i lipsească doar ca ştiinţă strategică, în calitate de general după regulile artei militare, este înlocuit la el printr-o activitate uluitoare”

        După cum vedeţi, acest om extraordinar face aceeaşi impresie asupra tuturor temperamentelor.

        Să ne reîntoarcem, la expediţia împotriva napolitanilor.

        Trupa se puse în marş la sfârşitul zilei, spre ora opt seara. Unde mergeau? Nimeni nu ştia nimic. O apucară la dreapta unde după ce descriseseră un cerc imens, se pomeniră pe drumul Palestrina.

        Noaptea era limpede şi răcoroasă; mergeau în tăcere şi cu pas iuţit. Statul-major asigura el însuşi serviciul de siguranţă. Ofiţerii, însoţiţi de câţiva oameni călare, dădeau raite mari pe câmpie; când terenul era prea accidentat, coloana se oprea şi adjutanţii, cercetând pământul ce se întindea dinaintea lor, se întorceau să dea veşti, care puneau iarăşi expediţia în mişcare.

        Aceste popasuri aveau, pe lângă avantajul securităţii, pe acela de a da răgaz tuturor să se odihnească, marşul prelungindu-se astfel fără prea mare oboseală până la ora opt dimineaţă. La depărtare de o leghe de Tivoli, se opriră; după câtăva vreme părăsiră drumul Preneste care duce spre drumul Palestrina, şi se îndreptară spre Tivoli urmând o cale veche romană.

        Datorită acestui marş nocturn, executat la repezeală, generalul câştigase un întreit avantaj: Indusese în eroare pe spionii, care, văzându-l ieşind pe poarta Poporului, vor fi crezut că expediţia se îndrepta împotriva francezilor; aceştia, oprindu-se atunci la Palo, începuseră un fel de congres cu triumviratul.

        La Tivoli, Garibaldi se afla pe flancul drept al liniei de operaţii a napolitanilor, care-şi aveau tabăra la Velletri şi care îşi trimiteau cercetaşii spre Roma până pe înălţimile acestei localităţi.

        Marşul nocturn printr-o landă pustie, lipsită de umbră şi de apă, era, datorită nopţii răcoroase, o adevărată binefacere pentru trupe.

        La ora cinci seara, oamenii au strâns rândurile şi au mărşăluit spreruinele vilei Adriana, la distanţă de aproape o leghe de locul unde făcuseră popas, loc ce se află la poalele muntelui pe care se înalţă Tivoli.

        În primul moment generalul avusese intenţia să rămână cu trupa acolo; dar îşi schimbă hotărârea şi ceru mai întâi să se cerceteze locurile în amănunţime. El nu duse trupe la Tivoli, deoarece nu voia să intre în oraş decât în cazuri extreme.: „r; În mijlocul ruinelor vilei Adriana, ce alcătuiesc o adevărată fortăreaţă, întreaga brigadă îşi aşeză tabăra, oameni şi cai – odăile subterane ale acestui imens edificiu fiind destul de bine păstrate pentru ca să se poată locui în ele. Vila aceasta a fost ridicată chiar de Adrian; ea măsoară două mile în lungime şi o milă în lăţime. O pădurice de portocali şi de smochini a crescut pe locul vechiului palat.

        La 6 mai, am plecat la ora opt dimineaţa, cu bersalierii în frunte; pentru a ajunge pe marea cale Palestrina, am fost siliţi să trecem prin strâmtoarea San-Vetorino. Ne-a trebuit un ceas ca să străbatem acest defileu; la amiază am poposit pe o altă vale, unde am găsit apă rece şi umbră. Nu se zărea nici o casă, dar înotam prin verdeaţă.

        La ora cinci şi jumătate, am reluat marşul şi am urcat muntele. Soldaţii aveau în faţa lor animalele de povară care cărau muniţiile de război. Cât despre soldaţi, fiecare din ei îşi ducea pâinea; de carne nu se îngrijeau, ea se găsea la toate popasurile; numai bersalierii aveau erătiţi. Ajunsă pe vârful muntelui, expediţia dădu peste o cale romană veche, admirabil păstrată, care ducea la Palestrina, unde şi sosi la ora unu dimineaţa.

        A fost o binecuvântare descoperirea acestei căi romane, atât de bine păstrată, încât nici un animal de povară nu făcu vreun pas greşit şi nici vântul nu stârni vreun fir de praf.

        Totuşi, s-au făcut dese popasuri spre a-i da soldatului repaus. Avea, într-adevăr, nevoie, dată fiind treaba ce-l aştepta, să n-ajungă prea obosit. Generalul trimise patrule în toate părţile. Una din patrule, alcătuită din şaizeci de oameni şi comandată de locotenentul Bronzelli, acelaşi care, zece ani mai târziu a fost lovit de moarte pe câmpul de luptă de la Treponti, a obţinut cele mai bune rezultate; ea a atacat un sat ocupat de napolitani, i-a pus pe fugă şi a făcut câţiva prizonieri.

        Doi dintre ei, care nu voiau să se predea, au fost omorâţi şi sfârtecaţi în bucăţi.

        La nouă, s-a primit înştiinţarea că un corp considerabil de napolitani înainta spre Palestrina; şi, într-adevăr, pe la ora două după-amiază, dinspre vârful muntelui San Pietro, care domină oraşul şi care era ocupat de compania a doua, a noastră, s-a văzut înaintând în ordine perfectă, pe cele două căi ce se întâlnesc la poarta del Sole, coloana duşmană. Erau două regimente de infanterie din garda regală şi o divizie de cavalerie.

        Garibaldi trimise în întâmpinarea lor, ca tiraliori, două companii din legiunea sa, una din garda naţională mobilă şi compania a patra de bersalieri.

        Aceasta din urmă ocupa partea stângă a lungului şir de munţi ce se pierde în vale.

        De pe platforma porţii, Manara domina de pe cal această măreaţă privelişte şi, cu ajutorul unei trompete, indica mişcările ce trebuiau executate. Te-ai fi putut crede la o trecere în revistă, într-atât de liniştit se desfăşurau lucrurile şi într-atât de bine răspundeau manevrele semnalelor trompetei.

        Când ne-am aflat aproape de napolitani, a început un foc foarte viu, şi celelalte corpuri ale expediţiei, strânse în coloană, se prezentară dincolo de poartă.

        Căpetenia duşmană vru atunci să-şi desfăşoare în tiraliori primele plutoane; dar soldaţii, înspăimântaţi, refuzară să se îndepărteze unii de alţii. Cât despre noi, înaintam într-una, continuându-ne focul. Atunci extrema noastră dreaptă, comandată de căpitanul Rozat, ocoli un zid ce-l împiedica să înainteze şi aleargă repede răspândindu-se spre flancui'ile duşmanului. Napolitanii şovăiră o clipă; apoi, rupând deodată rândurile, o luară la fugă aproape fără să-şi descarce puştile. Atunci câţiva oameni din batalionul lui Manara pătrunseră până în rândurile lor şi ieşiră de acolo aducând cinci sau şase prizonieri.

        În flancul drept, deşi mergând mai lent, lucrurile se desfăşurară în acelaşi fel; prima companie de bersalieri i-a lăsat pe napolitani să se apropie până la distanţa unui foc de pistol, şi printr-o şarjă năvalnică şi neaşteptată, cu un puternic atac la baionetă, i-a pus lesne pe fugă, izgonindu-i pe rând din cele trei case pe care le ocupau şi susţinând, cu cel mai mare calm, un atac de cavalerie ce i-a costat viaţa pe mulţi cavalerişti napolitani.

        Acesta era momentul aşteptat de Garibaldi; el trimise un batalion de întărire lui Manara, ordonându-i să atace pe toată linia, la baionetă. Trăsniţi, pe flancul lor, de către lombarzi, respinşi din faţă de legiuni şi de exilaţi, soldaţii regali o luară repede şi peste tot la fugă, lăsând trei tunuri pe câmpul de bătaie.

        Lupta dură trei ore şi fu dusă la bun sfârşit fără mare greutate. Duşmanii opuseră o atât de slabă rezistenţă, încât ne-a surprins şi pe noi.

        Dacă am fi avut cavalerie ca s-o trimitem în urmărirea fugarilor, pierderile lor ar fi fost considerabile.

        Dar, când Garibaldi îl văzu pe duşman retrăgându-se atât de grăbit şi pe ai noştri urmărindu-l în dezordine, se temu de o ambuscadă şi ordonă să se sune retragerea.

        Noi am avut o duzină de morţi şi douăzeci de răniţi, printre care pe viteazul căpitan Ferrari, care a primit o lovitură de baionetă în picior.

        Pierderile napolitanilor au fost de o sută de oameni.

        Rezultatul material, după cum se vede, era neînsemnat, dar efectul moral era mare.

        Două mii cinci sute de soldaţi ai lui Garibaldi puseseră în totală derută şase mii de napolitani.

        Cam vreo douăzeci de bieţi prizonieri, aproape toţi din rezervă şi, prin urmare, smulşi familiilor şi siliţi să lupte pentru o cauză ce nu era a lor, fură aduşi în faţa lui Garibaldi. Tremurând, cu mâiniie împreunate, ei implorară să li se lase viaţa. Erau bărbaţi frumoşi, bine îmbrăcaţi, dar înarmaţi groaznic de prost, cu puşti grele cu cremene, cu raniţele pline de iconiţe cu sfinţi şi cu madone, de relicve şi de amulete. Le purtau la gât, în buzunare, peste tot. Spuseră că regele se afla la Albano cu două regimente elveţiene, cu trei de cavalerie şi cu patru baterii; se aşteptau alte întăriri de la Neapole.

        Fuseseră trimişi sub ordinele generalului Zucehi să ia Palestrina şi să pună mâna pe Garibaldi, care le inspira o groază de neînchipuit.

        Ne-am instalat tabăra peste noapte în afara PaLestrinei.

        În ziua următoare, am înaintat cu două mile mai departe, spre a ocupa avanposturile; patrulele noastre s-au aventurat chiar până în liniile duşmane, care-şi aveau pichetele la distanţă de patru mile.

        Spre a nu sta degeaba, îi puneam pe soldaţii noştri să facă manevre, căci, de la Solaro, nu mai făcuseră nici măcar o singură dată exerciţii. Era un spectacol frumos şi încurajator pentru cauza noastră republicană să-i vezi pe aceşti bărbaţi care, la un sfert de leghe depărtare de duşman, învăţau mânuirea armelor de care aveau să se servească împotriva lui, şi care, la sunetul trompetei şi al tobei, studiau şcoala plutonului şi focul tiraliorilor.

        Am revenit seara în oraş; dar am revenit pentru un nou asalt.

        Am sosit la 7 mai, la miezul nopţii, pe o ploaie torenţială. Batalionul Manara primise drept locuinţă o mânăstire de augustini, dar călugării nu voiseră să-i deschidă; obosiţi şi uzi leoarcă, republicanii au bătut zadarnic în poartă, timp de o oră şi pe un vânt rece ca gheaţa. În sfârşit, bersalierii şi-au pierdut răbdarea, oricât de mare le-ar fi fost; i-au chemat pe genişti şi poarta mânăstirii a fost spartă.

        Deşi, în seara aceea, soldaţii, cumplit de obosiţi, erau furioşi de o astfel de primire, deşi generalul le-o spusese desluşit şi nu le ascunsese oamenilor săi că ducea războiul atât împotriva călugărilor duşmani republicii cât şi împotriva napolitanilor, îndemnurile lui Manara şi ale ofiţerilor lui au izbutit să-i potolească pe soldaţii noştri şi să împiedice răfuiala la care te puteai aştepta într-un astfel de prilej. S-au culcat în linişte pe pardoseala coridoarelor şi au căutat, într-o scurtă odihnă, puterea de a îndura noi oboseli. Din fericire,oboseala pe care ne-au pricinuit-o napolitanii n-a fost mare. Însă, în seara luptei, bersalierii s-au reîntors la mânăstirea lor şi din nou au găsit-o închisă. Din nou a trebuit să se recurgă la securea geniştilor. De data asta însă, fraţii fugiseră. Ei nu putuseră să creadă că nişte republicani ar fi atât de puţin ranehiunoşi şi se temeau ca nu cumva blândeţea de care dăduseră dovadă să nu fie o cursă şi să nu ascund't o cumplită schimbare de atitudine.

        Fugind, fraţii luaseră cu ei cheile chiliilor. Pentru a obţine pături şi obiectele necesare unei instalări, oricât de modestă ar fi fost ea, a trebuit să fie sparte câteva uşi. Din fericire, geniştii nu erau departe. După ce au fost sparte uşile, exemplul a fost molipsitor; în loc să se mai mulţumească, ca prima dată, cu pardoseala coridoarelor, soldaţii au vrut să aibă unii saltele, alţii paturi; şefii, obosiţi să mai facă morală, au urmat pilda rea şi au luat cu asalt chiliile. În mai puţin de o jumătate de oră, mânăstirea a fost dată peste cap; de-abia a mai fost timp să se pună sentinele la uşa bisericii, la pivniţă şi la bibliotecă. De altfel, nici nu prea aveai ce să iei; fraţii nu lăsaseră decât mobilele, dintre care niciuna nu putea fi vârâtă într-o raniţă; dar un mare număr de ţărani, care îi aţâţaseră pe soldaţii noştri la această devastare, profitară de dezordine şi, ca furnicile, se strângeau câte trei, patru, spre a căra obiectele prea grele pentru unul singur.

        Mulţi dintre ai noştri, prea puţin evlavioşi, alergau de colo-colo prin toată mânăstirea, fericiţi, măcar o dată în viaţă că au de-a face cu călugării. Unul ieşea dintr-o chilie cu o pălărie mare de dominican pe cap, altul se plimba cu gravitate pe coridoare, îmbrăcat într-un lung anteriu alb peste uniforma lui. Cu toţii s-au înfăţişat la apel, având în mâini o enormă luminare aprinsă şi, în tot cursul nopţii de 9 spre 10, în onoarea victoriei noastre asupra napolitanilor, mânăstirea a fost splendid iluminată.

        Corespondenta bieţilor fraţi n-a fost mai respectată decât restul, şi aproape toate scrisorile au fost aduse în triumf şi citite cu glas tare de către soldaţi, scrisori ce i-ar fi făcut să roşească până la urechi pe căştii fondatori ai ordinului.40

        La zece, ne-am oprit la Palestrina şi ne-am instalat bivuacul pe pajişti. Napolitanilor se părea că le pierise pofta să ne mai atace şi, ocolind colinele de la Albano şi de la Frascati, se apropiau încet-încet de Roma.

        Garibaldi, care se temea de un atac comun al napolitanilor şi al francezilor, o porni în marş chiar în aceeaşi seară, spre a se întoarce la Roma; am trecut în tăcere şi într-o ordine desăvârşită, la o depărtare de două mile de eâmpul duşman, pe poteci aproape impracticabile, fără ca vreun accident să tulbure liniştea unui marş măreţ.

        În sfârşit, în dimineaţa de 12, am ajuns la Roma, după ce am făcut în timpul nopţii douăzeci şi opt de mile fără să ne oprim o clipă; aveam absolută nevoie de odihnă; mulţi dintre noi, crezând că plecăm într-o campanie de câtevaceasuri, nu-şi luaseră, ca să le fie mai uşor, nici cratiţă, nici raniţă, nici rufe.

        Dar la căderea nopţii, în loc să ne odihnim, am fost siliţi să ne luăm iar puştile; s-a dat o alarmă în oraş; s-a răspândit zvonul că francezii atacau Monte-Mario; am ieşit în mare grabă pe poarta Angelica, am schimbat câteva focuri de armă cu francezii şi am dormit pe marginea unui şanţ, cu mâna pe armă.

        1 Întrucât Medici n-a luat parte la expediţia de la Palestrina, cea mai mare parte din aceste amănunte sunt împrumutate de la Emilio Dandolo. (Al. Dumas).

        Lupta de la Velletri Începând din acest moment, notele lăsate pentru noi de Garibaldi, în clipa plecării sale spre Sicilia, ne îngăduie să-i dăm iar cuvântul şi să-i punem pana în mână.

        La 12 mai, Adunarea constituantă romană, la vestea apărării eroice a Bolognei, dădea acest decret: „Roma, 12 mai 1849

        Adunarea constituantă, în numele lui Dumnezeu şi al poporului, Decretează: Articol unic Se declară că eroicul popor al Bolognei a binemeritat de la patrie şi că este demnul emul al fratelui său, poporul roman.”

        În aceeaşi zi când Bologna cădea, ambasadorul extraordinar al republicii franceze, Ferdinand de Lesseps 1, intra în Roma cu Michele Accursi, trimisul republicii romane la Paris.-

        Graţie bunelor oficii ale ambasadorului francez, armistiţiul, în care era vorba de cincisprezece zile şi împotriva căruia mă ridicasem cu atâta tărie în ziua de 1 mai, se încheiase.

        Guvernul roman hotărî să profite de acest armistiţiu spre a se descotorosi de armata napolitană; fără ca ea să fie cu adevărat de temut, era destul de supărător să ai douăzeci de mii de oameni şi treizeci şi şase de tunuri pe umerii tăi.

        Greşesc, căci nu mai avea decât treizeci şi trei, întrucât noi adusesem trei din ele de la Palestrina.

        Cu acest prilej, guvernul din Roma socoti nimerit să facă doi generali de divizie, unul, dintr-un colonel, celălalt, dintr-un general de brigadă; primul fu Roselli, al doilea, eu.

        Guvernul îl numi pe Roselli general al expediţiei.

        Câţiva prieteni mă îndemnau să nu primesc această poziţie secundară, sub ordinele unui om care, nu mai departe decât în ajun, fusese inferiorul meu. Dar mărturisesc că totdeauna am fost insensibil la aceste chestiuni de amor-propriu; de mi s-ar fi dat prilejul, fie şi ca simplu soldat, să scot sabia împotrivaduşmanului ţării mele, aş fi slujit şi ca bersalier. Am primit deci, cu recunoştinţă, să slujesc ca general de divizie.

        La 16 mai, seara, toată armata Republicii, adică zece mii de oameni şi douăsprezece tunuri, ieşi dintre zidurile Romei pe poarta San-Giovannj. Printre aceşti zece mii de oameni, trei mii erau din cavalerie.

        Pe drum, au băgat de seamă că lipsea corpul de armată al lui Manara, care fusese desemnat să ia parte la expediţie. S-a trimis un ofiţer de statmajor spre a se informa cum se făcea că Manara, de obicei primul când era vorba să meargă împotriva duşmanului, era de data asta ultimul. Uitaseră un singur lucru: să-l prevină. L-au găsit furios; credea că el singur fusese exclus din expediţie.

        Trecurăm Tibrul, în drum spre Tivoli; acolo, am luat-o la dreapta şi am ajuns, cam pe la ora unsprezece dimineaţa, la Zagarola, după un marş dintre cele mai obositoare pentru oamenii noştri. Deşi nu ajunsesem departe, mersesem şaisprezece ceasuri încheiate. Asta din pricina lungimii coloanei. Era un praf insuportabil. Pe lângă asta, în unele locuri, drumul era atât de îngust, îneât a trebuit să trecem unul câte unul.

        Când am sosit la Zagarola, n-am găsit nici pâine, nici carne; divizia napolitană avusese grijă să facă ordine: mâncase totul şi băuse aproape totul. Statul-major uitase să prevadă această împrejurare.

        Din fericire, luasem cu mine câteva vite; oamenii mei au prins altele cu lasso-ul; au fost tăiate, împărţite în bucăţi, fripte şi mâncate.

        Este adevărat că, atunci când m-am plâns de această lipsă de prevedere care era cât pe-aci să rateze expediţia din pricina foametei, mi s-a răspuns că se temuseră, adunând merinde, să nu trezească atenţia duşmanului. Foarte bine!

        Am stat aproape treizeci de ore în acest târguşor, de unde am pornit la drum tot fără pâine, la fel cum veniserăm acolo.

        Ordinul de plecare a fost dat la 18 mai, la ora unu după-amiază; dar n-am pornit cu adevărat în marş decât la ora şase seara. Astfel de opriri sunt mai obositoare decât marşurile forţate.

        În sfârşit, la ora şase, am putut să mă pun iarăşi în fruntea brigăzii de avangardă, şi am pornit spre Valmontone. Celelalte brigăzi mă urmau. Ordonasem să se păstreze linişte desăvârşită în rânduri, capul coloanei şi flancurile să vegheze cu cea mai mare atenţie. Primisem înştiinţarea că armata napolitană se instalase la Velletri cu nouăsprezece sau douăzeci de mii de oameni dintre care două regimente elveţiene şi treizeci de tunuri.

        Se spunea că s-ar afla în oraş regele Neapolului în persoană.

        Într-adevăr, regalii ocupau Velletri, Albano şi Frascati; avanposturile lorajungeau până la Fratocchi. Aripa stângă le era ocrotită de mare, aripa dreaptă apărată de Apenini; cum părăsisem Palestrina, o ocupaseră ei, dominând astfel valea unde se afla singurul drum practicabil pentru o armată, venind dinspre Roma, care i-ar fi putut ataca. Puteau, aşadar, să ne opună o rezistenţă serioasă; apoi, ei mai aveau faţă de noi avantajul poziţiei, avantajul numărului, avantajul tunurilor şi pe cel al cavaleriei.

        Dar fericitul rezultat al primei acţiuni era o făgăduială a soartei pentru cea de-a doua. Trupele regelui Neapolului, erau, de altfel, cu desăvârşire demoralizate şi, după cum se ştie, în război, moralul este totul.

        Pentru a-l constrânge pe duşman la o retragere sau la o luptă, ne-am gândit să punem, vremelnic, stăpânire pe vale, să ocupăm o poziţie de flanc care să ameninţe comunicaţiile armatei napolitane cu Neapolul. Monte-Fortino a fost ales să devină acest punct strategic. O dată stăpâni pe el, puteam să ne aruncăm asupra Citernei şi să le închidem regalilor drumul spre graniţa lor, să punem stăpânire pe Velletri, dacă, din întâmplare, ei l-ar fi părăsit pentru a ne ocoli, sau, în sfârşit, să ne aruncăm cu toate forţele noastre asupra celui mai slab corp al inamicului, dacă inamicul săvârşea greşeala de a se împărţi.

        Pe înserat, am ajuns la o trecătoare foarte strimtă care duce până aproape de Valmontone; am avut de furcă două ceasuri. Regimentul Manara, ajutat de un escadron de dragon! şi de două tunuri, a fost însărcinat să apere avangarda.

        Am sosit la ora zece; era întuneric beznă, iar locul de campare prost; am fost siliţi să trimitem după apă la depărtare de o milă.

        La 18, ne-am continuat marşul cu aceeaşi iuţeală; la fel ca în ajun, am găsit Palestrina şi Valmontone părăsite de către duşman, şi de asemenea liber Monte-Fortino, pe care era atât de uşor să ni-l dispute.

        Toată armata burbonică era în plină retragere spre Valletri.

        În dimineaţa de 19, eu am părăsit poziţia de la Monte-Fortino ca să mărşăluirii spre Velletri cu legiunea italiană, cu al treilea batalion din regimentul trei de infanterie romană şi cu câţiva cavalerişti comandaţi de curajosul Maşina; în total, aproape o mie cinci sute de oameni. Aveam alături de mine pe Ugo Bassi care, totdeauna fără arme, dar călăreţ excelentslujindu-mi drept aghiotant, îmi repeta neîncetat în mijlocul focului:

        — Generale! Vă implor, trimiteţi-mă pe mine unde e primejdie în loc să trimiteţi acolo pe un altul mai folositor decât mine.

        Când am ajuns aproape de Velletri, am trimis un detaşament cu ordinul să înainteze pe sub zidurile oraşului spre a recunoaşte locurile şi, atrăgându-l pe duşman, să-l facă, dacă era cu putinţă, să treacă la ofensivă. Nu speram, desigur, cu cei o mie cinci sute de oameni ai mei, să-i bat pe cei douăzeci de miide oameni ai regelui Neapolului; dar speram, o dată lupta angajată, să-i atrag spre mine şi, dându-le de furcă, grosul armatei noastre să aibă astfel timp să ajungă spre a lua parte la bătălie.

        Pe înălţimile ee mărginesc drumul care duce la Velletri, mi-am aşezat jumătate din legiune, două sau trei sute de oameni în centru, jumătate din batalion la dreapta, iar grupul de cavalerişti, comandaţi de Marina, chiar pe drum.

        Am păstrat restul oamenilor în linia a doua ca rezervă.

        Duşmanul, văzându-ne într-un număr aşa de mic, n-a zăbovit să ne atace; primul, un regiment de vânători pedeştri ieşi dintre ziduri şi, răspândindu-se, deschise un foc de tiraliori împotriva avanposturilor noastre.

        Avanposturile, conform ordinului pe care îl primiseră, bătură în retragere. Vâhătorii napolie tăni au fost urmaţi de câteva batalioane de linie şi de un corp numeros de cavalerie. Ciocnirea a fost violentă, dar n-a ţinut mult. Ajunşi la o jumătate de bătaie de puşcă de oamenii noştri, focul cu desăvârşire calm şi bine dirijat de aceştia i-a oprit îndată. Bătălia începuse de o jumătate de ceas. În acest moment, duşmanul şi-a aruncat” două eseadroane de vânători călări pe drumul cătrei noi; o şarjă deznădăjduită a acestora trebuia să hotărască victoria. M-am pus atunci în fruntea celor cincizeci-şaizeei de călăreţi ai mei şi am atacat cinci sute de oameni. Napolitanii, mânaţi de avântul lor, au trecut peste trupurile noastre. Eu am fost răsturnat din şa şi aruncat la zece paşi de calul meu; m-am ridicat şi am rămas în mijlocul învălmăşelii, lovind din răsputeri ca să nu fiu lovit.

        Calul meu a făcut la fel ca mine; s-a ridicăt de jos. M-am zvârlit în spinarea lui, şi punându-mi pălăria în vârful săbiei şi agitând-o, m-am arătat oamenilor noştri, care puteau să mă creadă mort. De altfel, eram uşor de recunoscut, fiind singurul îmbrăcat într-un puneho alb, cu căptuşeală roşie.

        Strigăte puternice răsunară, văzându-mă înviat din morţi.

        În iureşul ei, şarja cavaleriştilor napolitani pătrunsese până la rezerva noastră, în vreme ce batalioanele de linie, strânse în coloană, îi urmau. Tocmai această înflăcărare îi pierdu; căci, flancurile lor nemaifiind apărate de regimentul de vânători pedeştri, întâlnindu-i pe-ai noştri ascunşi pe toate dealurile, în dreapta şi-n stânga, cu rezerva noastră în frunte, deveniră o adevărată ţintă pentru loviturile soldaţilor noşM.

        În acel moment am trimis să se ceariftntăriri generalului-comandant, spunându-i că socoteam bătălia angajată de-a binelea.

        Mi s-a răspuns că nu mi se puteau trimite ajutoare, deoarece soldaţii nu-şi mâncaseră încă supa. Am hotărât atunci să fac ce voi putea cu propriile mele forţe, din nenorocire întotdeauna insuficiente în împrejurări decisive, Amordonat să se sune atacul pe toată linia; eram o mie cinci sute împotriva a cinci mii.

        În aceeaşi clipă, cele două tunuri ale noastre fură puse în baterie şi bubuiră; focul tiraliorilor s-a înteţit şi cei patruzeci sau cincizeci de lăncieri ai mei, conduşi de Marina, se năpustiră peste trei sau patru mii de infanterişti.

        În vremea asta, Manara, care se afla cam la vreo două mile de noi, auzind focul, îi ceru generalului-comandant permisiunea de a se duce la tun. După o oră, această permisiune îi fu acordată. Curajoşii tineri au pornit în pas alergător, pe drumul mare, sub focul artileriei duşmane. Când au ajuns la ariergarda noastră, aceasta se deschise spre a-i lăsa să treacă. Ei defilară în sunetul trompetelor şi în mijlocul unui admirabil entuziasm. La vederea acestor tineri, mici, bruneţi, viguroşi, a panaşurilor lor negre fluturând în vânt, strigătul de „Trăiască bersalierii!”, ţâşni de pe toate buzele. Ei răspunseră prin strigătul de „Trăiască Garibaldi!” şi intrară în linie.

        În timpul acesta, duşmanul fusese respins de pe o poziţie pe alta şi se retrăgea sub protecţia tunurilor din piaţă, din care cea mai mare parte, aşezate în dreapta porţii, aveau în spate o mănăstire; două din ele băteau în anfiladă drumul mare, ' celelalte trăgeau în flancul stâng al coloanei noastre, unde erau răspândiţi tiraliorii; dar, dată fiind natura terenubh, care le oferea oamenilor mei numeroase ridicături îndărătul cărora se puteau ascunde, ele nu le pricinuiau prea mult rău. De-abia ajuns pe câmpul de luptă, Manara mă căută cu privirea.

        Mă recunoscu îndată după puncho-ul meu alb; şi o porni în galop ca să ajungă la mine dar, în drum, fu oprit de un incident pe care îl redau aici, deoarece zugrăveşte admirabil spiritul oamenilor noştri.

        Trecând prin faţa muzicii, care citita un cântec vesel, vreo douăzeci de oameni de-aî lui nu putuseră rezista ritmului şi, în iureşul gloanţelor şi al mitraliilor napolitanilor, se apucară să danseze.

        În clipa când însuşi Manara, sub o ploaie de gloanţe, îi privea râzând, o ghiulea de tun răpuse doi dansatori.

        După acest accident, se produse o scurtă pauză. Dar Manara strigă:

        — Eî bine, muzica?

        Muzica răsună iar şi dansul se porni din nou şt mai aprins ca înainte. În ce mă priveşte, când i-am văzut sosind pe bersalieri, l-am trimis pe Ugo Bassi ca să-i spună lui Manara să vină să-mu vorbească.

        Primul său cuvânt a fost să întrebe dacă nu eram cumva rănit.

        — Cred că generalul a primit două gloanţe, unul în mână şi celălalt în picior, răspunse Ugo Bassi; dar, cum nu se plânge, probabil că rănile nu suntprimejdioase.

        — Într-adevăr, avusesem două zgârieturi, de care nu m-am ocupat decât seara, când n-am mai avut altceva de făcut.

        Manara îmi povesti scena la care tocmai asistase.

        — Oare cu astfel de oameni, mă întrebă. Eî, nu. Putem să încercăm să luăm cu asalt Velletri?

        Am început să râd. Să luăm cu asalt, cu două mii de oameni şi cu două tunuri, un oraş cocoţat, ca un cuib de vulturi, pe vârf de munte şi apărat de douăzeci de mii de oameni şi de treizeci de tunuri!

        Dar acesta era spiritul ce însufleţea acest tineret viteaz, căruia nimic nu i se părea cu neputinţă.

        Am trimis noi mesageri la cartierul general. Dacă aş fi avut măcar cinci mii de oameni, aş îi încercat isprava, într-atât de mare era entuziasmul oamenilor mei şi descurajarea napolitanilor.

        În dreapta porţii, se vedea cu ochiul liber un fel de spărtură în-zid; această spărtură era astupată cu fascine, dar câteva ghiulele de tun'ar fi deschis-o; coloanele de atac, puteau ajunge adăpostite de nenumăraţii copaci presăraţi pe coastele colinelor, la această spărtură; iar geniştii tuturor corpurilor, după înlăturarea obstacolelor, ar fi făcut restul. Două atacuri simulate ar fi apă rat atacul principal.

        În loc de asta, a trebuit să ne mulţumim să-i lăsăm pe bersalierii noştri să se distreze cu oamenii de pe metereze, în vrem e ce, din mânăstirea capucinilor, două regimente elveţiene deschideau asupra lor un groaznic foc de artilerie.

        În sfârşit, generalul-comandant se hotărî să-mi vină în ajutor cu toată armata; dar când sosi, momentul prielnic trecuse. Cum nu mă îndoiam că duşmanul va evacua oraşul peste noapte, şi fiind infdrmat că regele şi plecase cu şase mii cie oameni, am propus să se trimită un detaşament puternic spre poarta Neapolului şi să se preseze flancul duşmanului, în momentul când s-ar retrage în dezordine; teama de a ne slăbi forţele peste măsură împiedică executarea acestui plan.

        Pe la miezul nopţii, vrând să ştiu pe ce mă bizui, i-am ordonat lui Manara să trimită un ofiţer, cu patruzeci de oameni de care să fie sigur, până sub zidurile oraşului Velletri, ba chiar până în Velletri, dacă era cu putinţă.

        Manara transmise ordinul meu sublocgtenentului Emilio Dandolo, care luă patruzeci de oameni şi înaintă, pe întuneric, spre oraş.

        Doi ţărani pe care-i întâlni îl asigurară că oraşul fusese părăsit.

        Dandolo şi cu oamenii lui înaintară atunci până ia poartă; n-o păzea nici o sentinelă.

        Sfărâmată de ghiulelele noastre, poarta fusese baricadată. Bersalierii escaladară baricada şi se pomeniră în oraş.

        Oraşul era într-adevăr pustiu. Dandolo făcu câţiva prizonieri care întârziaseră şi, de la ei şi de la lumea din oraş pe care o trezi, află tot ceea ce avea nevoie să ştie, şi anume că îndată după venirea nopţii, napolitanii începuseră să se retragă, dar atât de grăbiţi şi într-o asemenea dezordine, îneât îşi părăsiseră cea mai mare parte din răniţi.

        În zori am pornit în urmărirea lor; dar mi-a fost cu neputinţă să-i mai ajung. De altfel, în vreme ce eu mă aflam pe drumul mare de la Terracina, am primit ordin să mă alătur coloanei, din care jumătate se întorcea la Roma, în timp ce jumătatea cealaltă era destinată să elibereze localitatea Frosinone de voluntarii lui Zucchi, care o devastau.

        În felul acesta duşmanul ne scăpă şi o zi care putea să fie decisivă însemnă doar un simplu succes tactic.

        În ziua aceea patru au fost lucrurile pe care generalul-comandant şi armata nu se pricepuseră să le facă: N-au ştiut să-mi trimită întăriri când le-am cerut.

        N-au ştiut să dea asaltul când m-au ajuns din urmă.

        N-au ştiut să împiedice retragerea napolitanilor.

        N-au ştiut să-i hărţuiaseă pe fugari.

        XVII

        3 iunie M-am întors Ia Roma la 24 mai, în mijlocul unei mulţimi imense, care mă saluta cu strigăte de bucurie nebună.

        În timpul acesta, austriecii ameninţau Aneona; un prim corp de patru mii de oameni şi plecase de ia Roma spre a merge să apere teritoriile legalelor şi provincia Marche.

        Era vorba să fie trimis şi ' un al doilea corp; dar mai înainte de a-l face să părăsească Roma, generalul Roselli crezu de datoria sa şi pentru siguranţa Romei, să-i scrie ducelui de Reggio următoarea scrisoare: „Cetăţene general, Convingerea mea adâncă este că armata Republicii romane va lupta într-o zi alături de cea a Republicii franceze spre a susţine cele mai sfinte drepturi ale popoarelor. Această convingere mă îndeamnă să vă fac propuneri pe care nădăjduiesc că le veţi primi. Am cunoştinţa că între guvernământ şi ministrul plenipotenţiar al Franţei, a fost semnat un tratat care n-a primit aprobarea dumneavoastră.

        Eu nu intru în misterele politicii, ci mă adresez dumneavoastră în calitate de general suprem dl armatei, comandant suprem al trupelor franceze care operează în regiunea Romei. Austriecii sunt în marş; ei încearcă să-şi concentreze forţele la Foligno, de acolo, sprijinindu-şi aripa dreaptă ps teritoriul Toscanei, au intenţia să înainteze pe valea Tibrului şi să opereze, prin Abruzzi, joncţiunea, lor cu napolitanii. Nu cred că dumneavoastră aţi putea privi cu indiferenţă realizându-se un asemenea plan.

        Cred că trebuie să vă comunic presupunerile mele cu privire la mişcările austriecilor, mai ales în momentul în care atitudinea dumneavoastră nekotărâiă ne paralizează forţele şi poate să-i asip gure o izbândă duşmanului. Aceste motive mi se par îndeajuns de puternice pentru a vă cere un armistiţiu nelimitat şi notificarea ostilităţilor cu cincisprezece zile mai înainte de reluarea lor.

        Generale, acest armistiţiu eu îl cred necesar pentru a-mi salva patria şi îl cer în numele onoarei, armatei şi a Republicii franceze.

        În cazul când capul coloanelor austriece s-ar ivi la Civita-Castellana, răspunderea de a ne fi silit să ne împărţim forţele într-un moment când ele ne sunt atât de preţioase şi de a fi asigurat astfel succesele duşmanilor Franţei, ar cădea, în faţa istoriei, asupra armatei franceze.

        Am onoarea de a vă cere, generale, un răspuns 'grabnic, rugându-vă să, primiţi salutul fraternităţii.

        Roseui Generalul francez răspunse: „Generale, Ordinele guvemământului meu sunt pozitive; ele îmi impun să intru în Roma cât mai curând cu putinţă. Ara denunţat autorităţii romane armistiţiul verbal pe care, la insistenţele domnului de Lesseps, consimţisem să-l acord momentan. Am ordonat să se prevină în scris avanposturile noastre, că cele două armate erau în drept să reînceapă ostilităţile.

        Dar, pentru a da conaţionalilor dumneavoastră care ar vrea să părăsească Roma, şi la cererea domnului cancelar al ambasadei Franţei, putinţa s-o facă eu uşurinţă, amin atacul pieţei până luni dimineaţă…

        Primiţi, generale, asigurarea înaltei mele consider aţiuni.

        Generalul-comandant al corpului de armată al Mediteranei, Oudinot, duce de Reggio.”

        După această asigurare, atacul nu trebuia să înceapă decât la 4 iunie.

        Este adevărat că un autor francez, Fol ard, a spus în comentariile sale asupra lui Polvb: „Un general care se culcă pe încrederea într-un tratat se trezeşte înşelat”.

        La 3 iunie, către orele trei, m-am deşteptat în bubuitul tunului.

        Eu locuiam în via Carroze nr. 59 cu doi prieteni ai mei: Orrigoni, despre care am mai sp-us un cuvânt, cred, şi Daverio, despre care, de asemenea, am avut prilejul să vorbesc, acelaşi care, la Velletri, comanda compania de copii.

        Amândoi, la acest zgomot neaşteptat, săriră din pat în acelaşi timp cu mine. Daverio suferea foarte mult din pricina unui abces; i-am ordonat să rămână acasă. Cât despre Orrigoni, n-aveam nici un motiv să-l împiedic să vină cu mine. Am sărit pe cal, iăsându-i libertatea de a mă ajunge unde şi când va voi, şi am pornit-o în galop spre poarte San-Pancrazio. Am găsit focul în toi. Iată ce se întâmplase: Avanposturile noastre de la vila Pamfili constau din două companii de bersalieri bolognezi şi din două sute de oameni din regimentul şase. În clipa când suna miezul nopţii şi când, prin urmare, tocmai intram în ziua de 3 iunie, o coloană franceză se strecură prin bezna cea mai deasă spre vila Pamfili.

        — Cine-i? strigă sentinela, avertizată de zgomotele paşilor.

        — Viva l'Italia! răspunse o voce.

        Sentinela crezu că are de-a face cu nişte compatrioţi; îi lăsă să se apropie şi fu dezarmată.

        Câţiva bărbaţi săriră pe ferestre în grădină, apoi, o dată în grădină, de pe ziduri, jos.

        Cei mai iuţi se retraseră în dosul mânăstirii SanPancrazio, strigând: „La arme!”

        Ceilalţi alergară în direcţia vilelor Valentini şi Corsini.

        Ca şi vila Pamfili, ele fură luate prin surprindere, nu totuşi fără a opune oarecare rezistenţă Strigătele celor ce se refugiaseră. În spatele mânăstirii San-Pancrazio, împuşcăturile trase de apărătorii vilei Corsini şi ai vilei Valentini îi treziseră pe tunari.

        În momentul când aceştia văzură vila Corsini şi vila Valentini ocupate de francezi, îşi îndreptară focul spre aceste două case de ţară.

        Bubuitul tunului îl deşteptă pe toboşar şi stârni clopotele.

        Să dăm o idee despre câmpul de luptă pe care se va juca destinul acestei zile înfricoşătoare.

        De la poarta San-Pancrazio pleacă un drum ce duce direct la Vascello; acest drum e lung cam de două sute cincizeci de paşi.

        Apoi drumul se împarte. Drumul principal coboară la dreapta, de-a lungul grădinilor vilei Corsini, înconjurată de ziduri, şi merge să întâlnească drumul mare dinspre Civita-Vecchia. Drumul secundar, încetând de a mai fi un drum public şi devenind o alee de grădină, conduce direct la vila Coi'sini, la odepărtare de trei sute de metri.

        Această alee este mărginită, de fiecare parte, de garduri vii de mirt, înalte şi dese.

        Un al treilea drum coteşte la stânga, şi, ca şi primul, în partea opusă merge de-a lungul zidului înalt al grădinii Corsini.

        Vila Vascello este o clădire mare şi masivă cu trei etaje, înconjurată de grădini şi de ziduri. La cincizeci de paşi de ea se află o căsuţă, din care se poate trage în ferestrele vilei Corsini.

        Pe drumul din stânga, 3a o sută de paşi de locul unde se separă de drumul mare, se înalţă două căsuţe, una chiar în spatele grădinii vilei Corsini, cealaltă la douăzeci de paşi mai sus.

        Vila Corsini, situată pe o înălţime, domină toate împrejurimile: poziţia este foarte puternică, întrucât, dacă ataci direct şi fără să faci unele lucrări pregătitoare, eşti silit să treci peste grilajul care se găseşte la extremitatea grădinii şi să suporţi, mai înainte de a ajunge îa vilă, focul concentrat al duşmanului, adăpostit de gardurile vii, de vase, de parapete, de statui şi chiar de casă, foc deschis în punctul în care zidurile grădinii se închid într-un unghi ascuţit, nelăsând între ele o altă deschizătură decât cea a porţii.

        Acest teren este pretutindeni foarte accidentat şi, dincolo de vila Corsini, prezintă multe puncte favorabile duşmanului, care, culcat între neregularităţile lui sau mascat de pădurici, poate să-şi aşeze rezerve la. Adăpost de focul asediatorilor, presupunând că ar fi silit să părăsească locuinţa.

        Când am ajuns la poarta San-Pancrazio, vila Pamfili, vila Corsini şi vila Valentini fuseseră luate. Singură Vascello rămăsese în puterea noastră. Dar, vila Corsini luată, însemna pentru noi o pierdere uriaşă; atâta vreme cât eram stăpâni pe vila Corsini, francezii nu puteau să-şi sape tranşoe. Cu orice preţ, trebuia deci s-o recucerim, pentru Roma, asta era o chestiune de viaţă şi de moarte. Focurile se încrucişau între tunarii de pe metereze, între oamenii de la Vascello şi francezii de la vila Corsini şi de la Vila Valentini.

        Dar nu putea fi vorba nici de schimb de focuri, nici de salve de tun, ci era necesar un asalt, un asalt teribil şi victorios, care să ne redea vila Corsini. M-am repezit în mijlocul drumului, fără să-mi pese dacă puncho-ul meu alb şi pălăria mea cu pene aveau să slujească drept ţintă tiraliorilor francezi, şi, cu glasul şi cu gestul, i-am chemat pe toţi bărbaţii gata să mă urmeze. Ofiţeri şi soldaţi ieşiră parcă din pământ.

        Într-o clipă, i-am avut lângă mine pe aghiotantul meu Nino Bixio, pe Daverio, pe care-l credeam rămas conform ordinului meu, în via Carroze, pe Marina, comandantul obişnuit ai lăncierilor mei, în sfârşit pe Sacchi şi pe Marochetti, vechii mei. Tovarăşi de război din Montevideo. Ei adunară restulbersalierilor bolognezi, se puseră în fruntea legiunii italiene şi se avântară primii, atrăgându-i după ei şi pe ceilalţi. Nimic n-a putut să le stăvilească avântul: vila Corsini a fost luată; dar, mai înainte de a ajunge la ea, atâţia oameni rămăseseră pe drumul care trebuise să fie străbătut, încât cei ce intraseră acolo n-au putut rezista numeroaselor coloane venite să-i asedieze. Au fost siliţi să dea înapoi.

        Dar, în timpul acestui atac, sosiră alţii, alţii li se adăugară; comandanţii, furioşi de eşecul lor, cereau să se atace din nou. Marina, căruia un glonţ îi străbătuse braţul, îşi ridică acest braţ însângerat, strigând: „înainte!” ' Spre a-i ajuta pe aceşti soldaţi viteji, i-am dat mai mulţi dintre oamenii de la Vascello; sună atacul şi vila Corsini a fost din nou luată. Un sfert de ceas mai târziu, era iarăşi pierdută şi ne costase un sânge preţios. Marina, după cum am spus, fusese rănit la braţ; Nino Bixio primise un glonţ în şold; Daverio fusese ucis. În momentul când îi ceream lui Marina să se ducă să-şi lege rana şi când ordonam să fie transportat Bixio, Manara, care alergase de pe câmpul Vaccino, cu toate ordinele contradictorii pe care le primise, veni lângă mine.

        — Scoate-ţi oamenii la atac, i-am zis; vezi prea bine că trebuie să luăm înapoi cetăţuia asta.

        Prima lui companie, comandată de căpitanul Ferrari, fost aghiotantul generalului Durando, se şi desfăşurase în tiraliori dincolo de poarta SanPamerazio. Ferrari era un viteaz, care făcuse cu noi dubla campanie de la Palestrina şi de la Velletri; la Palestrina fusese rănit la picior de o lovitură de baionetă, dar se vindecase.

        Manara spuse trompetului să sune adunarea; Ferrari îşi strânse oamenii şi veni să primească ordinele colonelului său. El ordonă să se înfigă baioneta în vârful puştii, ceru să se sune atacul şi se avântă. În clipa când ajunse la grilaj, adică la trei sute de metri de casă, o grindină de gloanţe se abătu asupra lui şi a oamenilor săi.

        Totuşi el merse înainte, cu capul în piept, îndreptându-se spre vilă, care bubuia şi scotea flăcări ca un vulcan, până ce locotenentul său Mangiagalli, trăgându-l de pulpana hainei, îi strigă:

        — Căpitane! Păi bine, căpitane, nu vedeţi că n-am mai rămas decât noi doi?

        Ferrari privi îndărăt pentru prima oară: dintre oamenii lui, douăzeci şi opt din optzeci zăceau lungiţi în juru-i, morţi sau răniţi. Ceilalţi bătuseră în retragere. Magiagalli şi el făcură la fel. Manara era furios că, sub ochii mei, restul companiei îi părăsise pe cei doi ofiţeri. El chemă compania a doua, comandată de căpitanul Enrico Dandolo, un milanez nobil şi bogat, de origine veneţiană, după cum o indică numele său ducal. Strânse resturile primei companii şi strigă:

        — Înainte, lombarzi! Trebuie să murim sau să luăm înapoi clădirea. Gândiţi-vă că Garibaldi vă priveşte.

        Ferrari făcu semn că are de spus ceva.

        — Haide, vorbeşte! zise Manara.

        — Generale, îmi zise Ferrari, ceea ee o să vă spun n-o fac cu speranţa de a micşora primejdia, ci cu speranţa de a izbândi. Eu cunosc locurile, viu de acolo, şi aţi văzut că am şovăit mai mult să ies decât să intru acolo.

        Am dat din cap în semn de aprobare.

        — Ei, bine, iată ceea ce vă propun: în loc de a o lua pe alee şi de a ataca frontal, ne vom strecura îndărătul gardurilor de mirt, compania Dandolo la stânga, a mea la dreapta. O piatră aruncată de mine companiei Dandolo îi va da de ştire că oamenii mei sunt gata; o altă piatră, zvârlită din partea lui, va fi răspunsul; atunci cei opt trompeţi ai noştri vor suna atacul toţi în acelaşi timp, şi noi vom da năvală la asalt, chiar de pe marginea terasei.

        — Faceţi cum ştiţi, i-am răspuns, dar luaţi înapoi prăpădita asta de fortăreaţă.

        Ferrari plecă în fruntea companiei sale. Şi Dandolo în fruntea companiei lui. Am cerut să fie urmaţi de căpitanul Hoffstetter şi de vreo cincizeci de studenţi, însărcinaţi să ocupe casa din stânga despre care am mai vorbit, şi care a fost cunoscută mai târziu sub numele de „Casa arsă”.

        După zece minute, am auzit trompeţii şi, aproape îndată, schimbul de focuri de armă. Iată ce se petrecea: Cele două companii, apărate de gardurile de mirt şi de vii, pătrunseseră într-adevăr aşa cum nădăjduise Ferrari, fără să fie văzute sau auzite, ajungând cam la patruzeci de paşi de terasă.

        Acolo, semnalele fuseseră schimbate, trompetele răsunaseră, şi vitejii mei bersalieri o porniseră 3a asalt. Dar, de pe terasă, din salonul mare al primului etaj, de pe scara circulară care ducea la el, de la toate ferestrele, în sfârşit, se dezlănţuise un tir îngrozitor. Dandolo fusese răsturnat, cu trupul străpuns de un glonţ; locotenentul Sylva era şi el rănit nu departe de căpitanul Ferrari; sublocotenentul Mancini primise, aproape simultan, două gloanţe, unul în fesă, celălalt în braţ. Şi totuşi, conduşi de căpitanul Ferrari, Dandolo fiind ucis, bersalierii, într-o ultimă sforţare, eontinuară să înainteze; escaladară terasa şi-i respinseră pe francezi până la scara circulară a vilei.

        Acolo, sforţările lor încetară; îi aveau pe francezi în acelaşi timp şi în faţă şi în flancuri; se trăgea asupra lor de aproape, şi fiece glonţ dădea peste cap un om. Îi vedeam înverşunându-se şi căzând zadarnic; am înţeles că s-ar fi lăsat ucişi până la ultimul fără nici un rezultat. Am ordonat să se sune retragerea. Eu aveam două mii de oameni, în vreme ce francezii aveau douăzeci de mii; eu ocupam vila Corsini cu o companie, ei o luau înapoi cu un regiment. Căci, ca şimine, francezii îşi dădeau perfect de bine seama de importanţa poziţiei. Bersalierii mei se întoarseră; lăsaseră patruzeci de morţi în grădina vilei; aproape toţi ceilalţi erau răniţi, Trebuia să aşteptăm noi trupe.

        I-am trimis pe Orrigoni şi pe Ugo Bassi în oraş, cu însărcinarea de a-mi aduce pe oricine ar fi întâlnit; pentru liniştirea conştiinţei mele, vroiam să fac o ultimă, o supremă încercare.

        I-am pus pe oameni la adăpost, îndărătul vilei Vascello.

        Cam după vreo oră, mi-au sosit, amestecate, companii de linie, studenţi, vameşi, restul de bersalieri lombarzi, şi rămăşiţe din diferite corpuri de armată. În mijlocul lor se afla Marina, călare, cu vreo douăzeci de lăncieri pe care mi-i aducea. Fusese bandajat şi se întorcea să ia parte la acţiune.

        Atunci am ieşit din Vascello cu un mic grup de dragoni; la vederea mea, strigătele de „Trăiască Italia! i! „Trăiască Republica romană!” izbucniră, tunul bubui de pe ziduri şi ghiulelele, trecând pe deasupra capului nostru, îi vestiră pe francezi că a început un nou atac; şi, cu toţii împreună, în dezordine, amestecaţi Marina în fruntea lăncierilor săi, Manara în fruntea bersalierilor, eu în fruntea tuturor, ne-am năpustit asupra, nu voi spune a vilei cu neputinţă de luat, ci cu neputinţă de ţinut. Ajunşi la poartă, n-au putut să intre toţi; şuvoiul se scurse în dreapta şi în stânga; cei ce au fost astfel îndepărtaţi s-au răspândit ca tiraliori pe cele două laturi ale casei; alţii au escaladat zidurile şi-au sărit în grădina vilei; alţii, în sfârşit, au înaintat până la vila Valentini, au luat-o şi au făcut prizonieri.

        Acolo, am văzut petrecându-se sub ochii mei un lucru de necrezut: Marina, urmat de lăncierii lui, se afla în fruntea coloanei; neînfricatul călăreţ trecu în zbor, străbătu terasa şi, o dată ajuns la capătul scării, dând pinteni calului, îl sili să sară treptele în galop, astfel îneât după o clipă apăru pe palierul ce ducea în salonul mare, asemenea unei statui ecvestre.

        Această apoteoză nu dură decât un minut; o salvă, de la o mică distanţă, îl răsturnă pe călăreţ; calul se prăbuşi peste el, străpuns de nouă gloanţe. Manara venea din spate, conducând un atac de baionetă, căruia nimic nu i-a rezistat; într-o clipă, vila Corsini a fost a noastră. Clipa a fost scurtă, dar sublimă. Francezii, reunindu-şi toate rezervele, au pornit cu toţii laolaltă; mai înainte chiar de a fi putut să stăvilesc dezordinea ce urmează întotdeauna după victorie, lupta a reînceput şi mai îndârjită, şi mai sângeroasă, şi mai ucigătoare: i-am văzut trecând din nou pe lângă mine, respinşi de cele două puteri irezistibile ale războiului, fierul şi focul, pe cei pe care îi văzusem trecând o clipa mai înainte. Îi duceau pe răniţi, printre care se afla şi viteazul căpitan llozat.

        — Am eu socotelile mele, îmi zise el trecând prin faţa mea.

        Şi îmi arătă pieptul însângerat. Am văzut multe lupte cumplite, am văzutluptele noastre de la Rio-Grande, am văzut-o pe cea de la Bo' vadă, pe cea de la Salto San-Antonio, dar n-am văzut nimic asemănător măcelului de la vila Corsini.

        Am ieşit cel din urmă, cu puncho-ul ciuruit de gloanţe, dar fără o singură rană. După zece minute, reintram în Vascello, în şirul de case ce ne aparţineau, şi focul începu din nou de la toate ferestrele asupra vilei Corsini. Nu mai era nimic de făcut.

        Cu toate acestea, seara, vreo sută de oameni, conduşi de Emilio Dandolo, fratele celui ucis, şi ele Goffredo Mameli, un tânăr poet genovez, ce promitea mult, veniră să-mi ceară să mai facă o ultimă tentativă.

        — Faceţi-o, le-am zis, bieţi copii; poate veă Dumnezeu vă îndeamnă.

        Au plecat şi s-au reîntors după ce pierduseră jumătate din oamenii lor. Emilio Dandolo avea coapsa străpunsă; Mameli era rănit la gambă. Suferisem pierderi cumplite. Legiunea italiană avea, morţi şi răniţi, cinci sute de oameni scoşi din luptă. Bersalierii care nu angajaseră în luptă decât şase sute de oameni, au avut o sută cincizeci de morţi. Toate celelalte pierderi au fost în aceeaşi proporţie. Divizia mea de patru mii de oameni a pierdut în total o mie de oameni, dintre care o sută de ofiţeri. Seara. Bertani ', în raportul lui, mi-a numărat o sută optzeci de ofiţeri răniţi, atât la vila Corsini, cât şi la poarta Poporului; numai bersalierii au avut doi ofiţeri ucişi şi unsprezece răniţi.

        Ofiţerii ucişi au fost: colonelul Daverio, colonelul Marina, colonelul Pollini, maiorul Ramorino, adjutantul-maior Peralta, locotenentul Bonnet, locotenentul Cavalleri, Emanuele, sublocotenentul Grani, căpitanul Dandolo, locotenentul Scarani, căpitanul Davio, locotenentul Şarete, locotenentul Cazzaniga. În acea zi, s-au putut vedea admirabile acte de curaj, şi de devotament.

        La ultimul atac, Ferrari şi Mangiagalli, care nu putuseră să intre o dată cu noi, s-au năpustit cu cei câţiva oameni care îi urmau, asupra vilei va lentini, Acolo, au avut de înfruntat cea mai în~ dirjită rezistenţă: s-au luptat de pe o scară pe alta, dintr-o cameră într-altă cameră, nu însă cu puştile, care deveniseră inutile, ci cu sabia. Cea a lui Mangiagalli se rupsese în două, dar a continuat să lovească cu ciotul ei, şi a lovit atât de bine, Ferrari făcând la rândul său acelaşi lucru, încât au rămas stăpânii vilei Valentini.

        O lovitură de baionetă îi străpunsese sergentului-furier Monfrini, în vârstă de optsprezece ani, inâna dreaptă; băiatul s-a dus să se panseze şi, după o clipă, s-a întors să-şi reia locul.

        — Ce cauţi aici? i-a strigat Manara. Rănit cum eşti, nu poţi fi bun de nimic.

        — Vă cer iertare, domnule colonel „a răspuns Monfrini dar sporesc şi eu numărul. Viteazul tânăr a fost ucis. Locotenentul Bronzelli, aflând căordonanţa sa, pentru care avea o mare afecţiune „murise la vila Corsini, luă patru oameni hotărâţi, intră noaptea în vilă şi luă cadavrul prietenului său, pe care-l îngropă după datina creştinească. Un soldat milanez, d'Alla Longa, îl văzuse căzând, lovit de moarte, pe caporalul Fiorini; asta se întâmplase în momentul în care fusesem respinşi. Longa nu voia să lase trupul prietenului său în mâinile francezilor, ll luă deci pe muribund pe umerii săi. Dai' după douăzeci de paşi, îl lovi un glonţ şi pe el, şi se prăbuşi mort lângă Fiorini.

        Durerea locotenentului Emilio Dandolo a întristat întreaga armată. Am spus că venise, împreună cu Mameli, să-mi ceară voie să mai dea un ultim atac, iar eu le aprobasem cererea. Dandolo pătrunse în vila Corsini, dar nu se ocupă decţt de soarta fratelui său, pe care-l credea rănit şi? u prizonier. În toiul focului, le striga tovarăşilor săi: „Nu l-aţi văzut pe fratele meu?” şi, fără să-i pese de el însuşi, se apropia de răniţi şi de morţi, întrebându-i pe primii şi cercetându-i pe ceilalţi. Iatăânsă că primi un glonţ în coapsă şi căzu. Ridicat de tovarăşii săi, a fost dus la ambulanţă şi pansat; după ce l-au bandajat, a pus mâna pe un baston ca să se sprijine şi, şchiopătând, o porni din nou în căutarea fratelui său. Intră în casa unde se afla Ferrari; tot acolo se afla şi cadavrul lui Enrico Dandoio. Ferrari, simţindu-se prea slăbit ca să mai asiste la izbucnirea unei dureri ca cea pe care o presimţea, aruncă o manta peste mort. Emilio intră, întrebă, stărui; cu toţii răspunseră că Enrico Dandolo fusese rănit; că, după toate probabilităţile, era prizonier; dar niciunul nu vru să-i spună că murise. În sfârşit, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, Emilio Dandolo tot trebuia să afle ştirea fatală, botărâră, ca Manara să-i spună tot. În momentul când tânărul locotenent trecu prin faţa uneia din căsuţele luate de francezi, Manara îi făcu semn să intre. Toţi cei care se aflau în cameră ieşiră.

        — Nu-ţi mai căuta fratele, sărman prieten, îi zise Manara, apucându-l de mână; de acum înainte eu îţi voi fi frate.

        Emilio se prăbuşi grămadă, la pământ, trăsnit mai curând de groaznica veste decât din pricina slăbiciunii survenite de pe urma sângelui pierdut şi a rănii sale dureroase. În acelaşi timp, două tinere fete se pomeniră dintr-o dată în faţa tatălui lor mort pe care-l aduceau nişte soldaţi; una din ele căzu leşinată peste cadavru, iar când sex ridică se constată că înnebunise.

        O mamă, văzându-şi fiul dându-şi sufletul, nu putu să verse nici o lacrimă; dar după trei zile se prăpădi şi ea. Dimpotrivă, un tată, căruia îi voi ascunde numele spre a nu-l expune urii preoţilor, după ce-i căzuse primul lui fecior şi trăgea să moară, mi-l aduse pe al doilea, în vârstă dg treisprezece ani, spunându-mi:

        — Învaţă-l să-şi răzbune fratele!

        Nici străbunul său, bătrânul Horaţiu, n-ar fi făcut altfel.

        XVIII Asediul Temându-mă de un asalt pentru a doua zi, l-am însărcinatpe Giacomo Medici cu apărarea întregii noastre linii înaintate. Care se compunea acum din Vascello şi din trei sau patru7 barăci luate înapoi de la francezi. Apoi mi-am petrecut noaptea ca să ne organizăm mijloacele de apărare. Nu mai era vorba doar să salvăm Roma. Din moment ce o armată de patruzeci de mii de oameni, târând treizeci şi şase de tunuri de asediu, e capabilă să-şi facă lucrările pregătitoare, cucerirea unui oias nu mai este decât o chestiune de timp. Într-o zi sau alta, trebuie să cadă; singura speranţă ce-i mai rămâne este să cadă glorios.

        Mi-am stabilit, chiar în seara aceea, cartierul general în casa Savorelli, care, înălţându-se pe deasupra meterezelor, domină poarta San-Pancrazio şi îngăduie să vezi tot ceea ce se petrece la Vascello, în vila Corsini şi în vila Valentini.

        Este adevărat că mă aflam la o distanţă de numai jumătate de bătaie de carabină de tiraliorii francezi. Dar cine nu riscă, nu câştigă.

        L-am însărcinat pe un căruţaş de treabă să-mi găsească lucrători şi să se ocupe de acele plăceri mărunte care i-ar fi putut bucura pe oamenii mei în timpul oboselii: un pahar de vin sau un strop de rachiu. Exista printre ei un brav patriot care, mai târziu, şi-a plătit scump patriotismul; îl chema Ciceruacchio după poreclă, şi Angelo Brunetto după nume. N-a vrut să primească niciodată vreun ban, nici pentru munca lui, nici pentru ceea ce ne furniza. Există pe lumea asta oameni în sufletul cărora Dumnezeu sădeşte o doză mai mare de perfecţiune. În zile de linişte, ei îşi dau obolul la mersul înainte al omenirii şi se străduiesc să faciliteze progresul: atunci ei se numesc Gutenberg, Vincent de Paul, Galileo, Vico, Rousseau, Volta, Filangieri, Franklin.

        În vreme de nenorocire, îi vezi ivindu-se deodată, conducând masele şi expunându-se cu hotărâre loviturii soartei potrivnice. Atunci recunoştinţa omenirii le face populare numele: Arnoldo da Mescia, Savonarola, Cola di Rienzo, Masaniello, Joseph de Leşi şi Ciceravacchio. Aceşti oameni se nasc de obicei din pătura săracă, de jos, din această pătură care, în epocile de dezastru are totdeauna privilegiul suferinţei; dar, gemând, ea meditează; visând, speră; suferind, munceşte.

        Angelo Brunetto, după cum am mai spus-o, era unul dintre aceştia; nu s-a dat înapoi de la nimic pentru împlinirea misiunii, nici chiar de la martiriu. În tot timpul asediului Romei, el a fost drapelul viu al poporului. Aplaudat, căutat, privit de tovarăşii săi ca o autoritate, el era adevăratul primus inter pares; dar, cu toate triumfurile lui, a rămas totuşi modest, trăind aşa cum trăise întotdeauna; sincer, leal, cinstit, el îşi da tora belşugul doar muncii lui, afecţiunea concetăţenilor săi o datora cinstei sale plină de prietenie, iar stima papei însuşi, căruia el i-a adus mari servicii în cazurile de răzmeriţă, o datora carităţii sale faţă de cei puternici, o virtute dintre cele mai rare la cei slabi, când sunt chemaţi să ia locul celor puternici.

        Se născuse la Roma în 1802, în cartierul Rijutta. Cum era mare, gras şi rotofei în copilărie, maică-sa îi dăduse porecla de Ciceruacchio, ceea ce în jargonul poporului roman, înseamnă înfloritor, plin de sănătate. Crescând, această vigoare făgăduită de copil, s-a dezvoltat la bărbat. Aceasta era deci porecla pe care Brunetto o repeta cel mai adesea. În 1849, când l-am cunoscut, avea o barbă blondă de toată frumuseţea ce începea să încărunţească, plete lungi şi buclate, gâtul scurt şi plin, pieptul lat, statura înaltă, mersul sigur. Niciodată vreun nenorocit care a intrat la el cu mâna întinsă, n-a ieşit cu mâna goală; de asemenea numele său n-a fost văzut niciodată pe acele liste de subscripţie destinate mai mult să-i glorifice pe cei ce subscriu decât să-i ajute pe nenorociţi.

        Când se revărsa Tibrul, fapt de altfel foarte frecvent la Roma, era primul care se transforma în barcagiu ca să le ducă hrană şi cuvinte de îmbărbătare compatrioţilor săi izolaţi de ape. Acest viteaz bărbat mă adora. Când aveam nevoie de lucrători pentru ofiţerii de geniu, nu trebuia decât să-i fac un semn: sosea cu două, cu trei, cu patru sute de oameni; îi dădeam bonuri către minister, dar el nu s-a atins niciodată măcar de unul singur. 'La plecarea mea din Roma, Brunetto m-a urmat cu cei doi copii ai săi, a acostat împreună cu Ugo Bassi la Messola, apoi s-a îndreptat cu fiii săi într-o direcţie opusă.

        La timpul potrivit, voi povesti îndoitul său martiriu ca tată şi ca cetăţean.

        L-am pomenit de două sau de trei ori pe capelanul nostru, Ugo Bassi. Să-i consacram câteva pagini şi acestuia. Ele îşi găsesc locul în seara şi în noaptea unei bătălii în care mila sa plină de duioşie a fost pusă la grea sarcină. Pentru răniţii noştri, Ugo Bassi, tânăr, frumos, elocvent, era cu adevărat un înger ai morţii. Avea naivitatea unui copil şi totodată credinţa unui martir, ştiinţa unui erudit, curajul liniştit al unui erou.

        Se născuse la Cento, dintr-un tată bolognez, dar, ca şi Andrea Chenier, dintr-o mamă grecoaică. Prenumele său era Giuseppe; dar, devenind harnab.it, şi-l luase pe cel de Ugo, în amintirea, fără îndoială, a, poetului nostru patriot Ugo Foscolo.

        Era, aşadar, de rasă latină şi elenică totdeodată, două din cele mai frumoase şi mai plăcute rase din lume. Avea părul negru şi eârlionţat de la natură, ochii strălucitori ca soarele, când potoliţi, când scăpărători, gura zâmbitoare, gâtul lung şi alb, membrele suple, dar puternice, inima înflăcărată de glorie şi de primejdie, pornirile blânde şi cinstite, spiritul înalt, cald, iute, făcut şi pentru contemplările cucernice ale anahoretului, dar şi pentru avânturile nestăpânite ale apostolatului.

        Studiile i-au fost nu o muncă anevoioasă, ci o cucerire. Învăţă foarte repede literatura, artele şi, ca o răsfrângere a ştiinţei, ştia pe dinafară întregul poem al lui Dante. Şase luni i-au fosb de-ajuns ca să înveţe greceşte; cât despre latină, o vorbea ca pe limba sa maternă şi făcea versuri în felul celor ale luiHoraţiu; scria din fuga condeiului, în engleză şi franceză şi, când evenimentele îl aduceau în mijlocul luptelor noastre, purta întotdeauna la el pe Shakespeare şi pe Byron. Tragicul englez şi poetul care a murit la Missolonghi îi auzeau bătăile inimii sale patriotice. Pe lângă asta, mai era şi pictor şi muzician.

        După cum crezusem eu în papa Pius al IX-lea, tot aşa crezuse şi Ugo Bassi în el.

        Pius al IX-lea îi urmă lui Grigore al XVI-lea, Pius al IX-lea hotărî amnistia, Pius al IX-lea făgădui reforme, Pius al IX-lea era ridicat în slăvi de toţi italienii, admiiat de toţi străinii, imitat de către ceilalţi principi ai Italiei.

        La 25 martie 1848, cruciada porni din Roma; toate semnele păreau să prevestească unificarea Italiei. /

        Drumul a fost un triumf neîntrerupt. Aspra rasă latină alerga de pe cele mai îndepărtate plaiuri. Venea să afle şi să ducă mai departe vestea fericită că în Italia sosise ziua învierii şi că poporul ei, cu fruntea scăldată în sudori şi-n sânge, avea să fie, în sfârşit, liber.

        Ugo Bassi se afla la Ancona, unde predica pentru postul Paştelui. Prima legiune de voluntari sosi deci acolo; Ugo le vorbi, în piaţă, şi comentând starea nenorocită a armelor şi hainelor lor, idealiză în cuvântul său avântat mizeria trupelor noastre de care duşmanii îşi băteau joc. Două zile mai târziu, se alătură şi el cruciadei şi porni laolaltă cu toţi ca al doilea capelan al voluntarilor romani.

        Bassi, ca şi prietenul său Gavazzi, era socotit providenţa armatei. Nu numai că elocinţa lui tre/ea în italieni dragostea pentru Italia şi devotamentul faţă de ea, dar mai avea darul să scoată din lăzile cele mai îndărătnice ofrande numeroase şi bogate. La Bologna, el a făcut minuni: cei bogaţi dădeau banii cu grămada; femeile, bijuterii, cercei, inele. O fată tânără, neavând nimic de dat, îşi reteză frumoasele-i plete şi i le oferi.

        Asistase la toate luptele şi la toate sacrificiile noastre, la Cornuda, la Treviso, la Veneţia.

        Soră de caritate, apostol, soldat neînfricat, pretutindeni, în lupta de la Treviso, unde a murit prietenul şi compatriotul său, generalul Guidotti, Bassi şi-a dezvăluit toate virtuţile inimii sale. Un glonţ i-a sfârtecat braţul stâng şi i-a provocat o rană mare în piept. Palid încă şi suferind de pe urma acestei răni dureroase, a fost văzut, în lupta de la Mestre, cu un drapel în mână, luând parte primul şi fără arme ia asediul palatului Bianchini.

        Bassi a întovărăşit legiunea italiană în toate peregrinările ei. Cuvântul său puternic fascina masele, şi. Dacă Dumnezeu ar fi hotărât un soroc nenorocirilor Italiei, vocea lui Bassi, ca şi cea a sfântului Bernard, ar fi chemat popoarele pe câmpurile de luptă. Dacă Italia ajunge vreodată să se unească, să-i dea Dumnezeu cuvântul unui Ugo Bassi! Când Roma a căzut, când nu-i mai rămăsese decât surghiunul, foamea, mizeria. Ugo n-a şovăit o clipă să mă întovărăşească. L-am primit pe corabia mea „La C'esenatia”, şi el a împărţit cu mine ultimul surâs al destinului, surâsul lui de adio!

        În această corabie, pe care ani condus-o eu însumi, se aflau Anita, Ugo Bassi, Ciceravacchio şi cei doi fii ai lui. Au murit cu toţii, şi în ce fel!

        O, morţi sfinţi, voi povesti tuturor martiriu vostru!

        Numele lui Ugo Bassi va fi cuvântul de ordine al italienilor în ziua eliberării.

        Dar m-am lăsat purtat prea departe de ţinta mea.

        Să ne reîntoarcem deci la asediul Romei.

        În noaptea de 4 iunie, în timp ee adversarii noştri simulau un atac asupra porţii San-Pancrazio, s-a săpat o tranşee la trei sute de metri de piaţă, şi au fost instalate două baterii de asediu, una la o sută de metri în spatele tranşeii, cu scopul de a stinge focul bastionului nr. 6, iar alta în dreapta, ea să ţină piept bateriei romane de la Vestaccio şi de la San-Alexis. Tranşeea se sprijin nea, în dreapta, pe înălţimi ce nu puteau fi atacate, iar în stânga pe vila Pamfili.

        Încă din zori, ordonasem să fie chemat Manara şi-l rugasem să renunţe la titlul lui de colonel de bersalieri pentru a primi gradul de şef al statului meu major. Îi ceream, şi ştiam asta, un mare sacrificiu; dar Manara era cel mai potrivit pentru această funcţie. Valoarea lui putea îi dată drept pildă, era înzestrat cu un desăvârşii calm sufletesc în mijlocul primejdiei, cu un ochi sigur în luptă; făcuse din bersalierii lui trupe în rândul cărora domnea cea mai admirabilă disciplină. Vorbea patru limbi; în sfârşit, înfăţişarea lui avea acea demnitate care se potriveşte gradelor superioare. Manara primi propunerea mea.

        Restul statului major se compunea din: maiorii Cenni şi Bueno, căpitanii Carpni şi Davio, doi francezi, ofiţeri excelenţi, Pilhes şi Laviron; căpitanul Ceccadi care, în timpul serviciului său în Spania şi în Africa dobândise crucea Spaniei şi crucea Legiunii de onoare, Silco şi Stagnetti, care, la Palestrina, i-au comandat pe emigraţi, locotenentul de cavalerie Gili, curierul GianTiuzzi şi, în sfârşit, un membru al Adunării, căpitanul Cessi.

        Manara organiză mai întâi statul major în interior; toată lumea voia să rămână cu mine, la vila Savorelli; vila avea vedere spre câmpie, şi nu se putea petrece nimic care să scape ochilor noştri.

        Este adevărat că această distracţie nu era lipsită de primejdie. Cum se ştia că vila Savorelli era cartierul meu general, ghiulelele, obuzele şi gloanţele, toate îmi erau destinate. Mai ales când mă urcam, ca să văd mai bine, pe miculbelvedere ce domina casa, lucrul devenea aproape ciudat. Se dezlănţuia o adevărată grindină de gloanţe, şi niciodată n-am mai auzit o furtună cu astfel de şuierături. Casa, zguduită de ghiulele, se clătina ca în toiul unui cutremur de pământ. Adesea, ca să le dau de lucru artileriştilor şi tiraliorilor francezi, ceream să mi se servească prânzul pe acest mic belvedere, care nu era apărat decât de un parapet de lemn. Atunci aveam, vă asigur, o muzică ce mă scutea s-o mai solicit pe cea a regimentului.

        A fost însă cu mult mai rău atunci când nu mai ştiu ce glumeţ deplasat, de la statul-major, s-a distrat arborând pe paratrăsnetul ce domina mica terasă, un drapel, pe care erau scrise, cu litere groase, aceste cuvinte: „Bună ziua, cardinale Oudinot!”

        În a patra sau a cincea zi de când le tot oferisem tiralioriior şi artileriştilor francezi această distracţie, generalul Avezzana a venit să mă vadă şi, băgând de seamă că ferestrele salonului nu se aflau la o înălţime corespunzătoare, m-a întrebat dacă nu cumva aveam vreun loc mai ridicat de unde să poată privi spre câmp. L-am condus pe belvederele meu. Desigur că francezii au vrut să fie la înălţime, căci, de-abia am sosit acolo, că a şi început muzica.

        Generalul a privit foarte calm avanposturile inamice, apoi a coborât fără să zică nimic.

        A doua zi mi-am găsit belvederele blindat cu saci de pământ. Am întrebat cine dădu acest ordin.

        — Ministrul de război, mi s-a răspuns.

        Nu exista nici un mijloc de a contrazice un ordin al ministrului de război.

        Această turbată îndârjire a artileriştilor francezi de a-mi ciurui bietul meu cartier-general cu ghiulele, cu gloanţe şi cu obuze, dădea loc uneori chiar la scene distractive.

        Într-o zi, cred că în 6 sau 7 iunie, prietenul meu Vecchi, actor şi totodată istoric al dramei pe care o reprezentăm, a venit pe la ora cinci să mă vadă; fiindcă aveam lume la masă, cerusem vsă mi se trimită de la Roma o cină gata pregătită, într-o cutie de tablă. Cum am băgat de seamă că aspectul meniului nostru îl ispitea pe Vecchi, i-am propus să-l împartă cu noi. Generalul Avezzana şi Constantino Rita erau şi ei de faţă. Ne-am aşezat deci jos, pe pământ, în grădină. Ghiulelele zguduiau atât de tare casa, încât, ca să putem mânca pe o masă ca lumea ne-ar fi trebuit unul din acele aparate care se fixează pe mesele vaselor, în zilele de furtună pe mare. În toiul cinei, la un metru de noi, căzu o bombă. Toată lumea o luă la sănătoasa; Vecchi fu gata să facă la fel ca ceilalţi, dar eu îl ţinui zdravăn de mână; era doar membru al Adunării.

        — Senator roman, i-am zis râzând, rămâi pe scaunul curul!

        Bomba explodă aşa cum era şi de aşteptat, adică în partea opusă celei în care ne aflam; ne-am ales doar cu neplăcerea de a fi acoperiţi de praf atât noi cât şi cina noastră.

        Vecchi făcuse bine profitând de masa pe care i-o oferisem, căci nu prea mâncam în toate zilele. Uneori ajutorii de bucătar ai restaurantului nostru. Înspăimântaţi de zgomotul mortierelor franceze, de tirul vânătorilor de la Vincennes şi mai ales de cadavrele pe care le întâlneam în cale, se opreau din drum, neîndrăznind să meargă mai departe; atunci primul venit punea mâna pe ospăţul nostru şi şi-l însuşea. Într-o zi. Un soldat de-al meu, cu numele de Casanova, îmi pregăti la ora trei dimineaţa nişte macaroane. Patruzeci şi opt de ore nu trăisem decât cu câte o ceaşcă de cafea cu lapte şi cu două sau trei sticle de bere.

        De altfel, lui Vecchi i se întâmplau mereu păţanii de felul celei pe care am povestit-o. Într-o altă zi. Când veni să-mi dea raportul – de două zile era de gardă, departe, tocmai pe via Costabili, aşa se numea una din căsuţele pe care le aveam în împrejurimile vilei Corsini – mă găsi la masă, mâncând. De data asta domnii artilerişti avuseseră bunătatea să-mi acorde un mic răgaz. Dinaintea mea se afla un risoto din cele mai gustoase. I-am făcut loc lui Vecchi lângă mine şi l-am poftit să împărţim cina. Dar, când să se aşeze la masă, Manara îl opri.

        — Nu face asta, Vecchi, îi zise el. De trei zile în şir ofiţerii poftiţi de general la masă au fost omorâţi fără a mai avea vreme să-şi facă digestia.

        Într-adevăr, Davio, Rozat şi Panizzi fuseseră ucişi în condiţiile arătate de Manara. Dar aroma risoto-uâui a fost mai puternică decât opreliştea lui Manara.

        — Foarte bine! răspunse Vecchi. Asta se potriveşte' de minune cu prezicerea' care mi s-a făcut.

        — Ce prezicere? întrebă Manara.

        — În copilărie, o ţigancă mi-a făcut horoscopul. Mi-a prezis că o să mor la Roma, 3a vârsta câe. Treizeci şi şase de ani şi foarte bogat. În 3838, într-o călătorie pe oare am făcut-o pe jos de la Neapole la Salerno, în apropiere de Sarno, am fugărit pe un câmp cu bumbac, o ţigancă de optsprezece ani, căreia voiam cu tot dinadinsul să-i sărut ochii frumoşi. Ea s-a apărat cu cuţitul eu i-am opus armei sale ofensive, una defensivă: un scud nou-nouţ. Luând scudul, ea mi-a apucat mâna şi mi-a prevestit că voi muri la Roma, la vârsta de treizeci şi şase de ani şi foarte bogat. Sunt în al treizeci şi şaselea an al vieţii: fără să fiu foarte bogat, sunt totuşi destul de bogat pentru un om care urmează să moară. Dar sunt fatalist ca un mahomedan. Ce. Ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Deci daţi-mi risoto-ul, domnule general.

        Am râs de povestea lui Vecchi. Dar Manara rămase serios şi zise:

        — Totuşi, Vecchi, n-am să fiu liniştit decât la sfârşitul zilei. Apoi, întorcându-se spre mine: Pentru numele lui Dumnezeu, domnule general, zise el, să nu-l trimiteţi nicăieri astăzi.

        Asta îi şi convenea lui Vecchi care era frânt de oboseală, căci stătuse de veghe nouă nopţi la rând, şi, după cină, mî-a cerut să-i îngădui să se 'retragă, spre a se odihni puţin.

        — Culcă-te în patul meu, dacă vrei, zise Manara, fie că vorbea serios, fie că-şi continua gluma. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog să nu ieşi afară!

        Vecchi se aruncă pe patul lui Manara.

        După o oră, i-am văzut pe ofiţerii francezi aşezându-şi gabioanele în tranşeea săpată în faţa bastionului nostru. Am căutat în jurul meu un ofiţer ca să îndrept împotriva lor focul unei duzini de tiraliori. Nu ştiu unde trimisesem toată lumea, dar eram singur.

        M-am gândit la bietul Vecchi, care dormea cu pumnii strânşi. Aveam de gând să-l trezesc, dar ghiulelele făceau un zgomot îngrozitor. L-am tras de un picior; a deschis ochii.

        — Haide, i-am zis, dormi de douăzeci şi patru de ore, nu mai ai de ce să te temi de prezicerea lui Manara. Ia o duzină din cei mai buni tiraliori şi curăţă-mi dealul de aceşti voinici.

        Vecchi, care este foarte curajos, nu aşteptă să se spună de două ori. Luă doisprezece bersalieri voluntari şi se ascunse cu ei îndărătul unei baricade gabionate pe care o ridicase, cu ajutorul geniştilor, un oarecare aghiotant numit Po/zio. De acolo, el îndreptă un foc atât de ucigător asupra francezilor, încât aceştia au început să răspundă cu ghiulele de tun la gloanţele lui sau mai degrabă ia cele ale bersalieri lor. După o jumătate de ceas, au venit să-mi spună:

        — Ştiţi, domnule general, bietul Vecchi a fost ucis!

        Am simţit un cuţit în inimă. Eram vinovat de moartea lui, şi-mi făceam aspre mustrări. Dar, după un alt ceas, spre marea mea bucurie, l-am văzut întorcându-se.

        — Ah! Ia te uită! i-am zis. Lasă-mă să te îmbrăţişez, '. Te credeam mort!

        — Am fost doar îngropat, îmi. Răspunse el;

        — Cum?

        Îmi povesti cum o ghiulea rupsese un sac de pământ, care se revărsase peste el; cum în aceeaşi clipă, acel sac cu pământ golindu-se, ceilalţi îşi pierduseră echilibrul şi vreo zece sau doisprezece saci căzuseră grămadă peste el îngropându-l de-a binelea. Dar se întâmplă un alt lucru şi mai neobişnuitdecât presupusa moarte a lui Vecchi. Aceeaşi ghiulea care îl îngropase pe el lovise un zid şi, ricoşând, zdrobise şalele unui soldat tânăr. Soldatul, aşezat pe o targă, îşi încrucişase mâinile pe piept, ridicase ochii la cer şi-şi dăduse ultima suflare. Tocmai se pregăteau să-l ducă la ambulanţă, când un ofiţer se aruncă deasupra cadavrului şi-l acoperi cu sărutări.

        Acest ofiţer era Pozzio. Tânărul soldat nu era altul decât Colomba Antonietti, soţia lui, care, îmbrăcată astfel, îşi urmase bărbatul la Velletri şi luptase alături de el la 3 iunie. Întâmplarea îmi aminti de biata mea Anita, care, şi ea, era tot atât de calmă în toiul focului, şi pe care, de voie de nevoie, o lăsasem la Rieti. Era însărcinată şi, în numele copilului pe care îl purta în pântece, o hotărâsem, deşi cu greu, să se despartă de mine.

        În ziua de 7, s-a încheiat de ambele părţi un armistiţiu; era sărbătoarea Zilei Domnului. În 9 am ordonat o mare ieşire spre a întrerupe lucrările înaintate ale francezilor, lucrări care se prelungeau spre al doilea bastion din stânga. La această operaţie au fost chemaţi vameşii şi un batalion din regimentul 5. În acel moment bersalierii făceau de serviciu la căsuţe în stânga străzii Visellia, şi erau de pază la bastioane.

        Căpitanul Rozat, acelaşi pe care îl luaseră de la vila Corsini şi care, trecând pe lângă mine, îmi strigase: „Domnule general, am eu socotelile mele! căpitanul Rozat, zic, nu primise decât un glonte neexplodat care i se oprise într-o coastă. Deşi, la drept vorbind, contuzia era destul de serioasă pentru ca să rămână la pat, el se sculase chiar a treia zi şi, în ziua aceea, voise cu orice preţ să ia comanda companiei 4, destinată bastionului al doilea. Văzând că paza din tranşee îi hărţuia pe asediatori, Rozat luă o carabină şi, cum era un excelent trăgător, trase vreo cincisprezece focuri de armă, dintre care mai mult de jumătate îşi nimeriră ţinta. Oamenii săi atacau, iar el trăgea. Priceperea lui trezi rivalitatea câtorva vânători din Africa, care începură să-i răspundă cu foc după foc. Un prim glonte îi zbură pălăria; atunci el, ridicând-o, o flutură în aer, strigând:

        — Trăiască Italia!

        Dar chiar în acel moment, un glonţ îi întia în gură şi ieşindu-i prin ceafă, puse capăt acestui strigăt. După două zile de agonie, se sfârşi.

        În ziua de 10 iunie, am primit o înştiinţare de la generalul Roselli că trebuie să preiau comanda unei mari ieşiri, la care participă jumătate din armata romană. Această ieşire trebuia să aibă loc prin poarta Cavallegieri şi avea drept scop să ia înapoi fie vila Pamfili, fie vila Valentini.

        În consecinţă, ministrul de război Avezzana mi-a încredinţat comanda liniei San-Pancrazio şi, cu legiunea italiană şi cu regimentul de bersalieri, m-am dus în piaţa Vaticanului, unde corpul destinat acestei importante operaţiuni trebuia să fie completat cu regimentele Passi şi Maşi, precum şi cu legiuneapoloneză. Am trecut călare pe dinaintea fiecărui corp, i-am chemat pe comandanţi la raport şi le-am comunicat scopul misiunii şi felul cum înţelegeam eu atacul. Am făcut apoi să circule cuvântul de ordine, să se distribuie muniţiile, pregătind totul pentru ora arătată, în vreme ee soldaţii, cu ochii aţintiţi la lună, o luau în zeflemea şi o ocărau pentru încetineala cu care se mişca. Spre a evita una din acele greşeli nocturne atât de obişnuite în astfel de expediţii, când, luându-i pe prieteni drept duşmani încep să tragă unii asupra altora, le-am ordonat solda ţilor să-şi pună cămăşile peste uniformă. Această manevră a produs o mare veselie printre soldaţi, din pricina stării în care se afla la mulţi dintre ei îmbrăcămintea de corp din care eu cutezam să fac un veşrnânt exterior.

        La ora zece seara s-a deschis poarta, şi legiunea I poloneză, comandată de Hoffstetter, care a lăsat un excelent jurnal al asediului Romei, a ieşit ca avangardă; după ea venea legiunea italiană în fruntea căreia se afla colonelul Manara. Aceasta, la rândul ei era urmată de regimentele de bersalieri Passi şi Maşi. Maşi comanda ariergarda.

        De îndată ce m-am aflat pe câmp, mi-am dat seama că am procedat greşit ordonând soldaţilor să-şi pună cămăşile peste uniforme. Oamenii noştri se vedeau ea în plină zi; n-ar fi apucat să facă nici o sută de paşi, şi francezii ar fi băgat de seamă că sunt atacaţi de o armată de năluci. Am ordonat deci să-şi scoată cămăşile. Se înţelege de la sine că nici un soldat nu şi-a dat osteneala să şi-o pună la loc, acolo de unde şi-o scosese.

        Călăream în flancul legiunii italiene, când nişte ostaşi care duceau o scară, trecând pe lângă o vilă, au vrut să se asigure dacă într-adevăr era părăsită, aşa după cum părea. Şi-au sprijinit deci scara de o fereastră de la primul etaj. Regimentul s-a oprit să vadă rezultatul investigaţiei, lăsând avangarda să-şi continue drumul. Cinci sau şase oameni se urcară pe scară. Deodată, unul alunecă sub picioarele celui care era cocoţat în vârf căzu peste al doilea, al doilea peste al treilea, şi toţi, cu un zgomot înspăimântător, se prăvăliră cu seara cu tot la pământ.

        În cădere, se descărcată două puşti.

        Avangarda, comandată de Hoffstetter şi de Sacclii, doi din cei mai bravi ofiţeri ai mei, se crezu surprinsă de către francezii pe care se ducea să-i surprindă. O spaimă cumplită puse stăpânire pe soldaţii care se despărţiră de Hoffstetter şi de Sacchi; aceştia, rămânând doar cu vreo douăzeci Ue oameni se năpustiră spre noi într-o goană nebună, dând peste cap, în ciocnire, tot ce întâluiră în cale. Manara încercă să-i oprească, dar în zadar. Mă aruncai în mijlocul lor şi-i lovi, izbind în dreapta şi-n stânga, cu biciul meu de gaucho. Degeaba, loviturile nu folosiră la nimic, şi sunt încredinţat că toţi voinicii mei ar fi reintrat în aceeaşi goană turbată în Koma, dacă bersalierii, în fruntea cărora erau doi şefi de batalion şi căpitanul Ferrari, nu le-ar fi tăiat calea cu baioneta.

        După zgomotul produs de toată această încăierare, nu mai era de presupus ca francezii să nu se fi alarmat. A trebuit deci să se renunţe la acţiune. Cât despre mine, obosisem să tot lovesc în aceşti ticăloşi aşa că m-am întors spunându-i lui Manara:

        — Dragă prietene, am făcut greşeala că nu i-am pus pe bravii bersalieri ca avangardă.

        Într-adevăr, bersalierii, erau oameni minunaţi, de care Manara trebuia să fie şi era pe bună dreptate mândru. Când îi ceream câte un detaşament de soldaţi de ai lui, Manara obişnuia să spună:

        — Haideţi, patruzeci de oameni voluntari pentru o expediţie dintre care un sfert vor fi omorâţi, şi un-sfert răniţi.

        Şi, cu tot acest pronostic, la o asemenea cerere se înfăţişa tot regimentul aşa încât spre a nu-i face pe unii geloşi, trebuia să se tragă la sorţi.

        În ziua de 12, la amiază, un batalion din regimentul Uniunii începu să trudească la efectuarea unei lucrări pregătitoare în via din stânga străzii Vitellia, când iată că francezii încercară să-i împiedice în munca lor. Îndată maiorii Lanzi şi Panizzi ordonară muncitorilor, adică corpului de gardă, să ia armele şi, cu o temeritate de necrezut, se aruncară asupra parapetului tranşeii franceze. Au fost întâmpinaţi de un foc teribil. Panizzi căzu lovit de moarte. Pietro Lanzi preluă comanda bolognezilor săi, dar într-o clipă avu aceeaşi soartă ca şi tovarăşul lui, şi se prăbuşi lovit la braţ şi în piept. Totuşi, ceilalţi, conduşi de ofiţerul Meloni, ţineau încă terenul, neputincioşi să mai continue atacul, dar strigând din răsputeri: „Trăiască Italia!” şi dându-le astfel curaj tovarăşilor lor. În ziua aceea, regimentul Uniunii luptă cu un curaj admirabil: ca să nu-şi piardă timpul încărcându-şi mereu armele, ei loveau când cu baioneta, când cu patul puştii. Alţii, asemenea lui Aiax şi Diomede din Iliada, înşfăcau pietre de pe drum şi le azvârleau în adversarii lor.

        Înverşunarea era atât de cumplită, încât căpitanul polonez Vern, care avea pe piept mai multe cruci, şi, printre ele şi pe cea a Legiunii de onoare câştigată în Africa, stând în picioare pe baricadă şi lovindu-se peste piept cu palma, striga:

        — Aici, aici, trageţi aici, în crucea Legiunii de onoare!

        Un glonţ îl lovi în cap.

        — Mai jos, strigă el, mai jos, neghiobilor!

        Îl atinse şi un al doilea glonţ; fu scos repede din învălmăşeală. S-a reîntors şi, mai târziu, a plecat să moară în Grecia.

        Asistam, de pe belvederele meu, la această ispravă. Deşi zgârcit cu elogiile – cei ce mă cunosc îmi vor da dreptate – am socotit de datoria mea să fac unraport guvernământului.

        În ziua de 14 mai, dimineaţă, cel puţin aşa cred

        — Scriu fără nici un punct de reper şi pot să mă înşel asupra datei – luam masa la vila Spada, într-o cameră de la etajul al treilea, cu Sacchi, Bueno şi Corcelli; eram cu toţii numai în cămaşă, eu, oarecum îngrijorat, căci îl condamnasem la moarte pe unul din ofiţerii noştri, un napolitan care, cuprins de groază, îşi părăsise noaptea postul, când deodată auzirăm paşi grăbiţi pe coridor. Uşa se deschise, iar eu scosei un strigăt: era Anita, care venea la mine, condusă de Orrigoni. Cei de faţă, recunoscându-mi soţia, îşi îmbrăcară hainele şi ne lăsară singuri.

        — Ştiţi cu ce s-a distrat soţia dumneavoastră, venind din strada della Corrizzi, aici, domnule general? mă întrebă Orrigoni.

        — Nu. Cu ce?

        — S-a oprit de-a lungul străzii San-Pietro, în Montorio, ca să se uite la bateria franceză. Priviţi colbul care ne acoperă pe amândoi: e datorit ghiulelelor care au izbit în zid. Şi când i-am spus: „Haideţi o dată, dar haideţi o dată, doamnă 1 E inutil să vă lăsaţi ucisă aici”, dânsa mi-a răspuns: „Dragul meu, cum găseşti că tratează francezii ca nişte catolici ce sunt, bisericile?”

        Scumpa Anita! O strângeam la piept. Mi se părea că de-acum totul avea să se petreacă după dorinţa mea. Îngerul meu bun se întorsese lângă mine.

        mm Am regretat că n-am putut să-i îndeplinesc Anitei prima rugăminte pe care mi-a făcut-o, aceea a graţierii ofiţerului napolitan; dar trebuia dat un exemplu. Nu-l puteam răsplăti pe Medici pentru admirabila lui comportare de la Vascello; a trebuit să-i dau laşului o pedeapsă pentru laşitatea. Sa. A fost împuşcat.

        XIX Surpriza La 13 iunie, francezii au început un bombardament teribil. Şapte baterii, scuipând neîncetat foc, atacau cu tunul partea dreaptă a celui de al treilea bastion din stânga, curtina1 şi partea stângă a celui de al doilea bastion. Ceilalţi se ocupau îndeosebi de vila Spada şi de vila Savorelli, cartameninţa în fiece clipă să ne cadă în cap, astfel încât, spre marele meu regret, m-am văzut silit, în ziua de 20, să-mi mut cartierul general în palatul Corsini.

        Era cu neputinţă să rămân însă acolo; mă aflam prea departe de ziduri.

        Socoteam, este adevărat, că pot.fi liniştit. Ata cat, zi de zi. Medici, pe care noi îl numeam „neobositul”, respingea atacurile şi-şi păstra Vas cello şi căsuţele lui. Spre cinstea sa, n-aş pute spune că ştiu cum a izbutit să facă acest lucri ' 'Termen. Tehnic militar i zid ca. e uneşte două bastioane vecine.

        La 20 iunie, fură făcute trei spărturi de care duşmanul se putea folosi, înciuda tuturor sforţărilor mele şi ale lui Manara pentru a ne împotrivi efectului proiectilelor. De altfel, asaltul era pentru mine o sărbătoare. Cei pe care îi aveam în faţa noastră erau adversari demni de noi. Le arătasem că italienii ştiau să se bată. Nădăjduiam să le arăt acum ce înseamnă o luptă cu cuţitul şi cu pumnalul.

        — În seara de 21 iunie, erau de gardă la bastionul din stânga şi la apărarea spărturii, al doilea batalion al Uniunii precum şi două companii din r regimentul 1 care trebuiau să fie schimbate. Ele îşi prelungiră totuşi serviciul până la ziuă, spre o mai bună apărare a bastionului al treilea din stânga.

        Prima şi a cincea companie a bersalierilor erau de serviciu la Vascello; a şasea şi a şaptea, de P gardă în apropiere, spre stânga, dincolo de poarta San-Pancrazio de unde începeau să se înşire sentinelele noastre, spre dreapta, până la zidurile casei şi la câţiva paşi de tranşeea franceză.

        Acest serviciu era cumplit de primejdios. Nu se făcea decât noaptea şi, cu puţin înainte de ziuă, toate posturile erau retrase, iar garda de noapte reintra între ziduri.

        Maiorul Calvandro avea în sarcină. Suprave gherca exterioară a acestei linii; colonelul Rossi, î serviciul de rond interior.

        După ce îşi rânduise toate avanposturile, maiorul începu să dea instrucţiuni căpitanilor Ştambio şi Morandoli când, spre ora unsprezece noaptea, un anumit zgomot, parcă de zid spart, se auzi dinspre bastioanele 2 şi 3. După acest zgomot răsunară câteva împuşcături şi totul se cufundă iar în noapte şi în tăcere. Ce se întâmplase?

        Se întâmplase că francezii se înfăţişaseră deodată dinaintea spărturii, nu ca un duşman ce porneşte la asalt, ci ca nişte soldaţi care schimbă o gardă. De unde ieşeau? Pe unde veniseră? Ce drum luaseră? Întrebări la care a fost cu neputinţă de răspuns. Mulţi au bănuit o trădare.

        Sentinela, interogată, a răspuns că francezii ieşiseră din pământ şi-i ordonaseră să fugă.

        În aceeaşi noapte, în ciuda unei rezistenţe energice, bastionul nr. 7 şi curtina ce-l lega de bastionul nr. 6 au căzut în mâinile francezilor după o luptă sângeroasă.

        Chiar în ziua precedentă eu îmi mutasem cartierul. General de la vila Savorelli la palatul Corsini. Aproape imediat după această întâmplare, am fost prevenit de adjutantul-maior Delai, din regimentul Uniunii. Mărturisesc că am rămas înmărmurit şi că am fost printre primii care s-au raliat la părerea celor care credeau într-o trădare.

        Urmat de Manara şi de căpitanul Hoffstetter, am ajuns la locul acela tocmai în momentul când bersalierii, totdeauna treji şi totdeauna gata, se şistrânseseră pe strada ce duce la San-Pancrazio.

        Legiunea italiană, prevenită, mă urma în pas alergător; veneau apoi două cohorte ale colonelului Sacchi.

        Sacchi trimise îndată o companie spre a recunoaşte locurile; dar, ajunsă la al doilea bastion, ea a fost silită, dat fiind numărul francezilor, să se retragă în casa Gallicelli, Ştirea groaznică se şi răspândise prin oraş; triumviratul, prevenit, puse să se sune alarma. La acest zgomot, fiecare casă parcă şi-ar fi alungat locuitorii; într-o clipă, străzile se umplură de lume.

        Generalul-comandant Roselli, ministrul de război, întreg statul-major şi însuşi Marini alergară pe Gianicolo. Poporul înarmat ne înconjura şi cerea să-i alungăm pe francezi de pe ziduri. Generalul Roselli şi ministrul de război împărtăşeau această părere; dar eu m-am declarat împotriva ei.

        Mă temeam de confuzia pe care ar produce-o, în rândurile noastre. – toată această mulţime, de dezordinea mişcărilor, panică atât de obişnuită noaptea la oamenii neobişnuiţi cu focul, şi, după cum constatasem în noaptea de 10, chiar la oamenii care sunt obişnuiţi cu el.

        Am cerut deci cu hotărâre să aşteptăm până dimineaţa.

        Dimineaţa am fi putut vedea cu ce duşman aveam de-a face, chiar dacă îeest duşman ar fi fost însăşi trădarea.

        Când s-a luminat de ziuă, divizia mea era gata, întărită cu regimentele pe care generalul Roselli mi le pusese la dispoziţie.

        Compania studenţilor lombarzi, care făcea parte din legiunea Medici, alcătuia avangarda, însăşi legiunea Medici primise ordinul să mi se alăture.

        Tunui'ile bateriilor noastre, îndreptate spre bastioanele ocupate, bubuiau totodată de la Şan-Pietro în Montorio, de la bastionul 8 şi de la SanAlexis.

        Studenţii lombarzi porniră primii la asalt. Deşi trăsniţi de focul francezilor, ei se aruncară cu baioneta asupra numeroasei gărzi şi asupra lucrătorilor, pe care îi siliră să se strângă în casa Barberini. Vitejii tineri se şi aflau pe terasa casei: văzusem însă cam cu ce forţe aveam de-a face. Mi-am dat seama că un al doilea 3 iunie mi-âr fi răpit jumătate din aceşti bărbaţi pe care îi iubeam ca pe copiii mei. Nu mai trăgeam nici o nădejde să-i alung pe francezi de pe poziţia lor; urma să comand un măcel inutil.

        Roma era pierdută, dar era pierdută după o apărare minunată, splendidă. Căderea Romei după un asemenea asediu însemna triumful democraţiei în toată Europa.

        Apoi îmi făceam planul să păstrez patru sau cinci mii de apărători devotaţi care mă cunoşteau, pe care îi cunoşteam şi care ar fi răspuns la primamea chemare. 1

        Am dat ordinul de retragere, făgăduind pentru ora cinci seara. Un alt asalt, pe care n-aveam de gând să-l dau, ca şi pe primul de altfel.

        Studenţii s-au comportat admirabil. Nu voi da decât un exemplu.

        Un pictor, milanezul Juduno, a fost străpuns de douăzeci şi şapte de lovituri de baionetă. Bertani l-a salvat, şi astăzi el se simte admirabil.

        De altfel, pentru mine, totul era pierdut, cel puţin pentru câtva timp, nu din clipa în care francezii se făcuseră stăpâni pe spărturile noastre, ci din clipa în care partidul ce susţinea Republica romană în constituanta franceză fu învins.

        Presupunând că, sacrificând o mie de viteji, i-aş ft alungat pe francezi de pe poziţiile lor, aşa cum îi alungasem la 3 iunie de pe poziţiile din vila Corsini şi din vila Valentini, ca şi la 3 iunie ei ar fi luat înapoi, cu ajutorul a noi forţe, toate poziţiile de unde îi alungasem.

        De astă dată, nu aveam aceleaşi motive ca să mă încăpăţânez.

        * Campania din 1859 şi expediţia din Sicilia dovedesc că Garibaldi avea dreptate (Al. Dumas).

        Vila Corsini, o dată în puterea noastră, împiedica lucrările pregătitoare asediului. Dar, o dată lucrările executate şi spărturile făcute, cine mai putea să împiedice căderea Romei? Nimeni.

        Mai înainte de a afla de fuga lui Ledru-Rollin şi a prietenilor săi în Anglia, fiecare zi cu care prelungeam existenţa Romei era o zi de speranţă. După această veste, rezistenţa nu mai fu decât o disperare inutilă. Am considerat-aşadar că romanii făcuseră destul în faţa lumii spre a nu mai fi nevoie să recurgă la disperare.

        Puterile coalizate închiseseră Republica romană, adică toată democraţia peninsulei, între vechile ziduri ale lui Aurelian.

        Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să sfărâmăm încercuirea şi să purtăm războiul, ca Scipio, în Cartagina.

        Cartagina noastră era Neapolul.

        Într-o zi, ne vom afla acolo faţă în faţă, nădăjduiesc, despotismul şi cu mine.

        Deie Domnul ca această zi să se apropie!

        XX Sfârşitul Eram surprinşi, dar nu încă învinşi.

        La două sute de paşi îndărătul zidurilor se înălţa antica incintăAureliană. Am ordonat să fie fortificată cât mai bine cu putinţă. Renunţasem la ideea unui asalt; dar voiam totuşi să apăr terenul pas cu pas.

        baterie de şapte tunuri a fost aşezată pe bastionul nr. 5 şi pusă, datorită lucrărilor noastre, la adăpost de focul francezilor.

        Ea începu să tragă în ziua de 23 dis-de-dimineaţă şi, secondată de bateria San-Alexis şi de cea de la San-Pietro în Montorio, îşi încrucişa în aşa fel focurile deasupra breşei, încât francezii au fost siliţi să-şi părăsească lucrările. Scopul gehiştilor francezi era ca, o dată stăpâni pe spărtura făcută în zid, să instaleze îndată, pe curtinele (şi 7, o baterie de tunuri. Sarcina mea era să împiedic această instalare.

        De aici, sforţările de necrezut ale francezilor, d-' a zdrobi împotrivirea noastră înverşunată. În noaptea de 23, francezii îşi aşezară, în sfârşit, bateria. În dimineaţa de 24, zdrobiţi de tunurile noastre, ei au fost siliţi să-şi închidă deschizăturile din zid pe unde îşi aruncau proiectilele. S-au gtndit atunci să aşeze două noi baterii pe bastioanele 6 şi 7, de unde puteau să distrugă bateria de la San-Pietro în Montorio, apărată de legiunea mea.

        În aşteptare, generalul Oudinot, spre a-şi dovedi, aşa cum afirmase în buletinele sale, cultul pe care-l avea pentru oraşul monumental, în ziua de arunca bombe asupra tuturor cartierelor. Generalul folosea acest mijloc de teroare îndeosebi în timpul nopţii. Multe bombe au căzut în cartierul Transtevere, multe pe Capitoliu, câteva pe Quirinal, în piaţa Spaniei, pe Corso. Una din aceste bombe a căzut deasupra templului în care se află Hercule al lui Canava; dar cupola a rezistat. Alta a explodat în palatul Spada şi a avariat fresca Aurora de Guido Reni1. O alta, şi mai nelegiuită, a zdrobit capitelul unei coloane din minunatul templu al Fortunei virile, o capodoperă respectată de secole.

        Triumviratul a oferit azil în palatul Corsini familiilor din popor ale căror case fuseseră distruse.

        Purtarea poporului roman în aceste zile de încercări a fost demnă de timpurile antice. Deşi urmărite de grindina de proiectile ce le distrugea acoperişurile caselor, mamele fugeau în toiul nopţii, cu copiii strânşi la piept; deşi văzduhul răsuna de ţipete şi de vaiete, nici un glas n-a pomenit cuvin! ul predare.

        În toiul tuturor acestor ţipete, se ridica, din timp în timp, câte un strigăt batjocoritor ori de câte ori vreo ghiulea sau vreun obuz năruia o parte din casă:

        — Biriecuvânrtarea papei!

        Tirul minunat al tunurilor noastre, din zilele de 25, 26 şi 27 iunie, a făcut să amuţească bateriile instalate de francezi pe curtina şi pe bastioanele ocupate. Dar două baterii franceze, una aşezată pe bastionul nr. 6 şi cealaltă înafara zidurilor, au deschis focul împotriva bateriilor noastre de. Îa Santa Sabina şi de la San-Alexis. Pe lângă asta, alte două baterii aşezate, una pe curtină şi cealaltă pe bastionul numărul 7, au deschis la rândul lor focul împotriva bateriei noastre de la San-Pietro în Montorio.

        O a cincea baterie rezervată breşelor în zid, aşezată la picioarele bastionului numărul 7 şi, prin urmare, la adăpost de focul nostru, şi-l deschise Guido Reni (1575-1642),. Pictor italian născut la Belogna, autorul Aurorei, Răpirea Elenei etc.

        pe-ai ei în flancul bastionului numărul 8. O a şasea baterie, aşezată dinaintea bisericii San-Panci'azio, lovea bastionul nr. 8 şi cartierul meu general, vila Savorelli. În sfârşit, o a şaptea baterie, situată în faţa vilei Corsini, a bubuit deodată împroşcând cupola San Pancrazio, vila Savorelli şi zidul Aure lian.

        N-am văzut niciodată o asemenea furtună de flăcări, o asemenea grindină de mitralii. Bietele noastre tunuri erau întrucâtva sufocate.

        Şi totuşi, nu pot să spun altceva, spre lauda lui Medici, decât doar că Vascello şi căsuţele lui erau încă ocupate. Singur asediul lui Vascello ar merita să-şi aibă un istoric.

        În seara de 28, bateriile franceze au părut să se odihnească o clipă şi să-şi tragă sufletul. Dar, în ziua de 29, ele au reînceput să tragă cu o nouă furie.

        Roma era cuprinsă de o mare frământare. Ziua de 27 fusese groaznică, pierderile noastre fuseseră aproape egale cu cele din 3 iunie. Străzile erau acoperite de oameni mutilaţi. Lucrătorii de-abia luau în mână lopata sau cazmaua, că şi erau tăiaţi în două de ghiulele sau mutilaţi de obuze. Toţi artileriştii noştri, absolut toţi, înţelegeţi, fuseseră omorâţi la tunurile lor. Serviciul de artilerie era îndeplinit de soldaţii de linie. Toată garda naţională se afla sub arme. Exista, lucru nemaipomenit, o rezervă alcătuită din răniţi care, sângerând din belşug, îşi făceau datoria. Şi, în vremea asta, într-un admirabil contrast, calmă şi impasibilă, Adunarea, în permanenţă pe Capitoliu delibera sub ghiulele şi gloanţe.

        Atât timp cât tunurile noastre au fost în stare să tragă, au tras din răsputeri.

        Dar, în seara zilei de 29 a fost distrus şi ultimul tun.

        Focul nostru a încetat.

        Spărtura făcută în bastionul 8 era practicabilă. Zidul porţii San-Pancrazio şi bastionul 9 se prăbuşiră.

        Noaptea de 29 cobori, aşadar, asupra Romei asemenea unui linţoliu.

        Ca să împiedice repararea spărturilor din zidul nostru, artileria francezăbubui toată noaptea. A fost o noapte îngrozitoare. Furtuna cerului se uni cu cea a pământului. Tunetul bubuia, fulgerul se încrucişa cu bombele; trăsntetul oăzu în două sau trei locuri, parcă spre a arăta că oraşul este sacru.

        Cu toată sărbătoarea Sfântului Petru, cele două armate îşi continuaseră lupta pe viaţă şi pe moarte.

        Xa venirea nopţii, deoarece se aştepta un atac în beznă, tot oraşul a fost iluminat, tot, până şi marea, cupolă a Vaticanului.

        De altfel, acesta era obiceiul la Roma, în seara sărbătorii Sfântului Petru. Cel care în această seară şi-ar fi aţintit privirea asupra cetăţii eterne, ar fi văzut unul din acele spectacole pe care ochiul omenesc nu-l contemplă decât o dată în decursul secolelor.

        La picioarele sale, el ar fi văzut întinzându-se o vale nesfârşită plină de biserici şi de palate, tăiata în două. De şerpuirile Tibrului, care părea un Flegeton; la stânga, un munte, Capitoliul, pe. Turnul căruia fâlfâia în vânt drapelul Republicii; în dreapta, silueta întunecată a lui Monte-Mario, unde, dimpotrivă, fâlfâiau, laolaltă, drapelele francezilor şi ale papii; în fund cupola lui Michelangelo, înălţându-se încununată toată de lumină în mijlocul norilor; în sfârşit, drept cadru al tabloului, Gianâcolo şi toată linia de la San-Pancrazio, iluminată şi ea, dar de fulgerul tunurilor şi al muschetelor.

        Apoi, alături de toate astea, ceva mai măreţ decât înfruntarea materiei: lupta dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana, dintre Ahriman şi Qrmuz; lupta suveranităţii poporului împotriva dreptului divin, a libertăţii împotriva despotismului, a religiei lui Cristos împotriva religiei papilor.

        La miezul nopţii, cerul se însenină, tunetul şi tunurile amuţiră şi tăcerea se aşternu după vuietul de iad; o tăcere în timpul căreia francezii se apropiau tot mai mult de ziduri şi puneau stăpânire pe ultima breşă făcută în bastionul 8.

        La ora două dimineaţă; se auziră trei lovituri de tun, trase la intervale egale. Sentinele dădură alarma, trompetele sunară.

        Bersalierii, mereu gata, mereu neobosiţi, ieşiră din vila Spada şi alergară la poarta San-Pancrazio, lăsând două companii de rezervă ca să păzească vila Spada. Intrară până la genunchi în pământul desfundat. Am pornit cu sabia scoasă, în fruntea lor, intonând imnul popular al Italiei. În acel moment, mărturisesc, cu desăvârşire descurajat în privinţa viitorului, nu aveam decât o singură dorinţă: să mă las ucis.

        M-am aruncat împreună cu ei asupra francezilor.

        Ce s-a petrecut atunci? Habar n-am.41 Timp de două ceasuri, am lovit neîncetat. Când se făcu ziuă, eram plin de sânge. Nu aveam nici măcar o singură rană. Era o minune.

        În această acţiune a fost ucis, nevrând să se predea, locotenentul Morosini, un biet copil ce nu împlinise douăzeci de ani şi care s-a luptat ca un erou.

        În toiul sângeroasei încăierări am primit un mesaj al Adunării, care mă poftea să mă duc pe Capitoliu. Acestui ordin îi datorez viaţa. Altfel, aş fi fost cu siguranţă ucis.

        Cob'orând spre Longara împreună cu Vecchi, care era membru în Constituantă, am aflat că bietul meu negru Aguyar fusese omorât.

        În timp ce-mi ţinea pregătit un cal de schimb, un glonţ îi străpunsese ţeasta. Am simţit o durere să ducem lipsă de muniţii, când apăru generalul Garibaldi cu o coloană de soldaţi unii din regimentul 6 ele linie, comandaţi de Passi, hotărât să dea o ultimă lovitură nu pentru salvarea Romei, ci pentru onoarea ei. Alăiurându-ne tovarăşilor noştri, ne-am năpustit asupra spărturii. Izbind cu lăncile, cu săbiile, cu baionetele: praful de puşcă şi gloanţele lipseau. Francezii, uluiţi de această lovitură teribilă, mai întâi dădură înapoi; dar se iviră alţii, în vreme ce artileria, îndreptată asupra noastră începu să secere şiruri întregi dintr-ai noştri. Incinta Aureliană a fost luată şi reluată; nu exista loc unde să pui piciorul fără să nu dai de câte un mort sau de câte un rănit. În noaptea. Aceea, Garibaldi a fost mai mare decât il văzusem vreodată, mai mare decât îl văzuse cineva vreodată. Sabia îi era fulger; orice om lovit de el era un om mort. Sângele unui nou adversar spăla sângele celui ce căzuse. Ai fi zis căi-i Leonida la Termopile, Ferruccio la castelul de la Gavissana. Tremuram să nu-l văd căz'ind dintr-o clipă într-alta; dar nu, el rămase în picioare ca Destinul crâneenă; pierdeam prin el mai mult decât un slujitor, pierdeam un prieten.

        Mazzini şi anunţase Adunării situaţia în care ne aflam.

        Nu ne mai răxnâneau deci de luat decât trei hotărâri, spuse el: Să se ducă tratative cu francezii; Să. Se apere oraşul, baricadă cu baricadă; Adunarea, triumviratul şi armata să părăsească oraşul, ducând cu ele paladium-ul libertăţii romane.

        Când am apărut în pragul sălii., toţi. Deputaţii s-au ridicat în picioare şi-au aplaudat.

        M-am uitat în juru-mi ca să văd ce anume putuse, să trezească un. Asemenea entuziasm. Eram plin de sânge,. Îmbrăcămintea îmi era ciuruită de gloanţe şi de lovituri de 'baionetă. Sabia, tocită de atâtea lovituri, nu mai intra decât pe jumătate în teacă. Mi-au strigat:

        — La tribună! La tribună!

        M-am urcat la tribună.

        Mi s au adresat întrebări din toate părţile.

        — Orice apărare este de acum încolo' eu neputinţă, le-am spus eu, afară numai dacă nu vrem să facem din Roma o a doua Saragossa. La 9 februarie, am propus o dictatură militară; ea singură putea să pună pe picior de război o sută de mii de oameni înarmaţi. Elemente capabile existau atunci: trebuia să le cauţi, le-ai fi găsit în oricare om curajos. În epoca aceea, îndrăzneala a fost respinsă, biruită de măsuri neînsemnate. Nu puteam să stărui mai mult. Am cedat. Mă împiedica modestia fiindcă,. De fapt, simţeam că eu aş fi putut fi acel om curajos. Am greşit „prin asta, faţă de principiul sacru care este idolul inimii inele. Dacă aş fi fost ascultat, acvila romană ar fi zburat din nou pe turnurile Capitoliului şi, împreună cu vitejii mei, care ştiau să moară, după cum s-a văzut, aş fi schimbat faţa Italiei. Dar la cele întâmplaţg nu mai există leac. Să privim cu capul sus incendiul pe care nu mai suntem stăpâni. Să ieşim din Roma cu toţi voluntarii înarmaţi care vor vrea să ne urmeze. Acolo unde vom fi noi, va fi şi Roma. Eu nu mă angajez la nimic; voi face tot ceea ce poate să facă un om şi, refugiată în noi, patria nu va pieri.

        Această propunere, făcută şi de Mazzini, a fost respinsă. *

        A respins-o însuşi Enrico Cernuschi, viteazul Cernuschi, unul din eroii celor cinci zile milaneze, preşedintele comisiei baricadelor romane. Mi-a urmat la tribună şi, cu lacrimile în ochi şi cu glasul sugrumat, zise:

        — Voi ştiţi cu toţii că sunt un înflăcărat apărător al patriei şi al poporului; ei bine, v-o spun cu gura mea, nu ne mai putem împotrivi în nici un fel francezilor, iar Roma şi poporul ei – lacrimile îl înăbuşeau – trebuie să se resemneze în faţa ocupaţiei.

        După o scurtă deliberare, Adunarea a dat următorul decret: „Republic (r) Romană în numele lui Dumnezeu şi al poporului Adunarea constituantă romană decretează încetarea anei apărări imposibile. Ea rămâne la postul său: Triumviratul este însărcinat cu executarea prezentului decret.a Cine mă iubeşte să mă urmeze La 2 iulie, am adunat trupele în piaţa Vaticanului, am înaintat în mijlocul lor. Le-am anunţat că părăseam Roma spre a conduce, în provincii, revolta împotriva austriecilor, împotriva regelui Neapolului şi împotriva lui Pius al IX-lea. Şi am adăugat:

        — Cei ce vor vrea să mă urmeze vor fi primiţi printre ai mei; nu le cer acestora decât o inimă plină de dragoste faţă de patrie. Nu voiavea nici soldă, nici odihnă; vor avea doar pâine şi apă când, din întâmplare, se vor găsi şi astea. Cine nu-i mulţumit cu această soartă, să rămână aici. O dată ieşit pe poarta Romei, orice pas îndărăt va fi un pas spre moarte.

        Patru mii de infanterişti şi cinci sute de cavalerişti se rânduiră în juru-mi; ei reprezentau cele două treimi ce-mi mai rămâneau din apărătorii Romei. Anita, îmbrăcată ca bărbat; Ciceravacchio, care nu voia să vadă înjosirea ţării sale şi Ugo Bassi, sfântul care aspira la martiriu, au fost primii care s-au rânduit lângă mine.

        Spre ' seară, am ieşit pe drumul către Tivoli. Inima îmi era întristată de moarte.

        Ultima veste pe care o aflasem era moartea lui Manara.

        Aici se întrerup Memoriile lui Garibaldi.

        Poate că într-o zi voi obţine de la el istorisirea celei de a doua părţi a vieţii sale, după cum am obţinut-o şi pe prima. Aceasta va putea fi exprimată doar în două cuvinte: „Exil şi triumfuri”.

        Urmează câteva amănunte asupra morţilor, pe care doctorul Bertani a binevoit să le redacteze pentru mine.

        XXII Mo rt îi LUCIANO MANARA.

        La 30 iunie 1849, la ora două dimineaţa a început, după cum s-a văzut în Memoriile generalului, atacul incintei Aureliene, a doua linie de apărare a noastră.

        Către orele trei dimineaţa, Manara a reintrat în vila Spada; îşi şi aranjase tiraliorii.

        În ajun, o ghiulea, după ce se lovise de zid, căzuse în patul lui. Se trăsese de-o parte ca să-i facă loc şi, râzând, spusese:

        — O să vedeţi că n-o să am norocul să m-aleg cu nici o zgârietură.

        La întoarcere, l-a găsit pe Emilio Dandolo foarte neliniştit cu privire la Morosini, despre care se zvonise că era prizonier. Niciunul, nici celălalt nu aveau nici o ştire despre el. În acel moment, un glonţ, râcoşând, l-a lovit pe Dandolo în braţ.

        — Pe legea mea, sărmanul meu băiat, pare-se că numai pe tine ţe caută! zise Manara.

        Apoi, scoţându-şi centironul şi lăsându-şi sabia, luă un binoclu şi se apropie de fereastră ca să-i privească pe francezii care întorceau un tun, potrivindu-l către o ţintă. În aceeaşi clipă, se descărcă o carabină; glonţul trecu pi'intre doi saci de pământ şi-l lovi în pântece, tocmai în locul pe care i l-ar fi ocrotit centironul dacă nu şi l-ar fi seos.

        Dandolo îl văzu clătinându-se şi, aşa rănit cum, era, se apropie să-l susţină.

        — Sunt mort! îi zise Manara lui Dandolo, prăbuşindu-se. Ai grijă de copiii mei.

        Un medic alergă în. Grabă; dar, văzându-l pălind, rănitul înţelese că totul s-a sfârşit. Manara fu aşezat pe o largă şi, în toiul focului, tovarăşii săi l-au dus la Santa-Maria della Scala. Am fost chemat de la ambulanţa dei Pellegrini, undemă aflam; am alergat la el. Ceruse să fie adus lângă mine. Ţineam mult unul la altul, vai! Locul era plin de proiectilele franceze. O femeie tânără, care făcuse imprudenţa să privească de la o fereastră, fusese lovită în piept şi ucisă pe loc. Domnului Varenna, ofiţer lombard, i-au fost zdrobite amândouă picioarele de către un obuz, în timp ce urca alături de mine treptele bisericii. Ca şi mine, şi el venise să-l vadă pe Manara. Un medic alerga şi el spre biserică. O grenadă îl răsturnă de pe cal; după o clipă, calul său, rănit de aceeaşi lovitură, se prăbuşi peste el. Eu am ajuns teafăr şi nevătămat. În fundul bisericii, în dreapta, aproape de balustradă, se afla un pat înconjurat de ofiţeri din legiunea Manara. De îndată ce rănitul mă văzu, întinse mâna spre mine şi, cu voce stinsă, mă întrebă:

        — Rana e mortală?

        În ciuda realităţii, tinereţea sa nu voia să admită ideea morţii. Zgomotul şi farmecul vieţii militare nu învinseseră încă în el bucuriile domestice.

        Văzând că nu-i răspundeam, repetă:

        — Te întreb dacă rana este mortală. Răspunde-mi!

        Şi, fără să mai aştepte răspunsul meu, izbucni în cuvinte pline de regrete. Îi încurajai, atât cât poate s-o facă un om căruia îi lipseşte curajul; totuşi, el văzu bine că nu mai trăgeam nădejde. Mai mulţi medici se apropiară de el; dar, făcându-le semn din cap să se îndepărteze, el le zise:

        — Lăsaţi-mă să mor liniştit!

        Pulsul aproape că nu i se mai simţea, extremităţile îi erau reci, trăsăturile adânc schimbate, sângele curgea şuvoi din rană, şi bietul Manara suferea îngrozitor.

        Tovarăşii săi mai întrebară ce părere am despre starea lui.

        — Mai are cam un ceas de trăit, i-am. Zis lui Dandolo.

        Atunci tânărul se aplecă la urechea prietenului său:

        — Gândeşte-te la Domnul! îi spuse el.

        — Oh! mă gândesc la el, şi încă mult! răspunse Manara.

        Atunci făcu semn unui capucin să se apropie. Călugărul se apropie de pat, ascultă spovedania muribundului şi-i acordă iertarea păcatelor. Apoi sărmanul nostru prieten ceru sfânta împărtăşanie.

        Dandolo încercă să-l mângâie, cât putu mai bine, vorbindu-i despre Dumnezeu. Îl întrerupse ca să-i vorbească de fiii săi.

        — Creşte-i, îi zise el, în iubirea faţă de Dumnezeu şi de patrie.

        Apoi adăugă:

        — Du la Milano trupul meu împreună cu cel al fratelui tău. Te doare că mor, scumpe prietene, zise el; vai! şi mie îmi pare rău după viaţă.

        Chemă lângă el un soldat care-i era ordonanţă şi pe care de multe ori îl ocărise.

        — Mă ierţi, nu-i aşa? îi zise el zâmbindu-i.

        Pe urmă îl întrebă pe Dandol/) dacă primise veşti despre Morosini. Unii ziceau că ar fi prizonier. Cu puţin înainte de a muri, Manara îşi scoase inelul din deget, il puse în degetul lui Dandolo şi-i spuse:

        — Am să-l salut pe fratele* tău din partea ta.

        Apoi, întorcându-se către mine:

        — O, Bertani! Fă să mor mai repede, zise el, sufăr prea mult!

        Asta a fost ultima jeluire care i-a mai ieşit de pe buze.

        A intrat în agonie, s-a agăţat, zvârcolindu-se, de cei din jurul lui, apoi a căzut din nou pe pat, cu un suspin, neclintit şi rece.

        I-am pus mâna pe inimă; îi mai bştea încă, dar rar; puţin câte puţin, bătăile au încetat. Sufletul se şi urcase la cer.

        Le-am spus atunci călugărilor ce mă înconjurau să-mi pregătească o soluţie cu arsenic ea s-o injectez în cadavru; dar arsenicul lipsea. M-am mulţumit să-i fac o injecţie cu sublimat corosiv. Rămăşiţele pământeşti au fost transportate într-o încăpere din dreapta altarului principal, lângă sacristie, şi acolo, îmbrăcat în uniforma lui, a fost aşezat eu grijă, cu capul pe o pernă.

        Tinărul său prieten, Eleuterio Pagliano care, în. Tot timpul asediului luptase vitejeşte şi cartastăzi este unul dintre' cei mai distinşi pictori din Lombardia, i-a făcut portretul.

        Aproape* de el, culcat pe o scândură, se afla negrul lui Garibaldi, Aguyar. Priveam aceste două cadavre atât de frumoase, fiecare de o frumuseţe diferită, când am auzit pe cineva hohotind de plâns. Cel ce plângea era Ugo Bassi.

        Toată vremea cât am rămas în această încăpere, ea a fost ţinta proiectilelor franceze.

        A doua zi, cadavrul a fost transportat într-o casă şi, de acolo, la biserica San Lorenzo. După aceea, a fost depus în biserica Cento Padri, unde îl aştepta trupul lui Enrico Dandolo şi unde avea săi se alăture şi cel al lui Morosini.

        Chiar în ziua morţii sale, lui Manara îi sosi o scrisoare de la soţia lui, cuprinzând doar aceste cuvinte; „Nu te ghidi la mine, nu te gândi la copiii tăi,gândeşte-te la patrie”.

        Sărmana femeie, moartea avea să-i aducă răspunsul!

        EMILIO MOROSINI Stăteam lângă Manara, aflat pe palul de moarte, întrebându-ne unii pe alţii ce deveniseră cei mai scumpi prieteni ai noştri şi, printre alţii, Emilio Morosini. Dar, în ziua aceea, ne-a fost cu neputinţă să ştim ceva precis despre el.

        În dimineaţa de 1 iulie, Dandolo află de la un soldat care stătuse împreună cu Morosini într-o breşă, că acesta căzuse grav rănit, în mâinile francezilor. Deşi suferea nespus din pricina rănii, Dandolo dădu fuga la triumvirat, apoi la minister ca să obţină un permis de ieşire. După trei ceasuri de insistenţe, îl obţinu şi alergă pe câmpul francez fără nici un fel de permis de liberă trecere. Arestat de avanposturi, el arătă scopul pentru care venea. Unui ofiţer i se făcu milă de neliniştea lui şi-i dădu voie să pătrundă în tabără, unde fu condus la ambulanţă. Aici află că Morosini murise.

        Ceru să i se dea cadavrul spre a-l preda familiei; dar un medic îi răspunse că rămăşiţele pământeşti ale lui Morosini fuseseră duse de vreo două ceasuri la un cimitir destul de îndepărtat. Dandolo ceru un permis ca să-l dezgroape.

        În vreme ce aştepta un răspuns la cererea sa, intră un căpitan, adjutant-maior, care rămase foarte mirat văzând în tabăra franceză un ofiţer italian, fără permis de liberă trecere. El condamnă la arest pe ofiţerul care-l lăsase să treacă şi-l trimise pe Dandolo din nou în linia de avanpost, fără să vrea să asculte nimic. Dandolo se înapoie aducând prietenilor săi trista veste şi scrise şefului de stat major francez spre a-i cere permisul de exhumare. Îl obţinu în dimineaţa zilei de 2 iulie.

        Trista ceremonie a transportării lui Manara o dată sfârşită, Dandolo se apropie de mine, spunându-mi:

        — Bertani, peste câteva ceasuri cadavrul lui Morosini se va afla la biserica Cento-Padri, la Santa Vieto, unde îl vei putea vedea.

        M-am dus la biserică puţin înainte să se însereze. Casa sau mai degrabă mânăstirea prin care se ajunge la biserică era ocupată de trupele franceze, astfel încât biserica era închisă. Am cerut unui căpitan permisiunea să intru; acesta, văzându-mi tristeţea întipărită pe chip, mă întrebă cu biândeţe dacă sunt soldat, care îmi este patria şi dacă pierdusem vreo rudă sau vreun prieten, l-am răspuns că pierdusem pe mulţi dintre prietenii mei şi, printre alţii, pe Manara. Îi cunoştea după nume, îmi ceru amănunte despre moartea lui şi-mi dădu şi el altele la rândul său.

        Un vânător din Vincennes, care se afâa în apropierea lui la atacul de la vila Spada şi pe care mi-l arătă stând în picioare în mijlocul unui grup desoldaţi, aproape de poarta unde ne găseam, îi spusese în clipa când Manara se apropiase cu binoclul de fereastră:

        — Uitaţi-vă bine la acest ofiţer, este un om mort.

        În acelaşi timp, soldatul trase: glonţul îşi atinsese ţinta, el îl văzu pe Manara eăzând.

        Căpitanul continua să vorbească; eu eram aşa de trist, încât n-am putut să-i răspund decât rugându-l să mă lase să intru în biserică.

        — Ce-o să faceţi acolo? mă întrebă el.

        — O să mă duc să caut cadavrul unui alt prieten dezgropat chiar astăzi şi încredinţat de-ai voştri durerii mamei sale.

        Franţuzul trimise să se ceară permisiunea colonelului, o obţinu şi mă încredinţa paznicului bisericii ca să mă lase să intru.

        Biserica era foarte întunecoasă; paznicul deschise o portiţă prin care ajungeau din mânăstire drept în mijlocul bisericii, îmi dădu o lampă şi, arătându-mi un ungher întunecat, îmi zise:

        — Caută-l acolo.

        Şi n-a vrut să mă urmeze mai departe.

        M-am apropiat trist şi cucernic, cu un fior ce-mi străbătea toate mădularele. Tăcerea, întunericul, lumina slabă a lămpii, preţiosul trup pe care-l căutam, neliniştea de a-l regăsi astfel pe fermecătorul tânăr pe care-l cunoscusem plin de viaţă, toate astea făcură să-mi bată inima în piept mai-mai să se spargă. Mergeam încet, necunoscând locul, neştiind unde era depus mortul, ridieându-mi lampa şi tremurând sa nu-l lovesc cu piciorul. În sfârşit, lângă trepte, am zărit o formă neagră şi lungă; am continuat să înaintez, ţinând mereu lampa ridicată. Am recunoscut un trup omenesc. Aproape nebun de durere şi de groaza nelămurită care mă cuprinsese, m-am aplecat deasupra lui. Oh! trist! trist! trist!

        Cu mâna care-mi rămăsese liberă, am desfăcut şnurul ce-i ţinea linţoliul, strâns, la gât, peste pântece şi peste picioare. I-am ridicat capul. Deşi întrucâtva desfigurat, am recunoscut în el pe bietul copil pe care-l căutam. Am dat drumul capului. A căzut pe lespede făcând un zgomot pe care n-am să-l uit niciodată. Părul îmi era scăldat în sudoare. M-am oprit tremurând tot. Doamne, ce puternic eşti şi cât de îngrozitoare este moartea!

        Am făcut o sforţare să mă stăpânesc. Ca medic, obişnuit cu moartea, nu voiam să mă las învins de ea. Am pus lampa pe una din treptele altarului şi, îndreptându-mi iarăşi ochii spre chipul mortului, l-am privit cu tristeţe: era mai alb decât cearşaful ce-i acoperea. I-am căutat şi i-am atins rănile. Aş fi vrut săadun până şi ultimele picături de sânge din inima lui spre a i le duce mamei sale şi spre a face cu acest sânge o cruce pe fruntea acestor tineri italieni care, într-o bună zi, vor trebui să se ridice pentru eliberarea patriei lor. Apoi i-am tăiat o şuviţă de păr. Poate că avea şi vreo prietenă; mamă însă', avea cu siguranţă.

        În sfârşit, i-am strâns mâna; i-am descoperit pentru ultima oară capul şi i-am şoptit:

        — Adio 1 – Am ieşit, tremurând, din biserică, ducând cu mine atât de viu întipărită această privelişte a morţii, încât şi astăzi, după unsprezece ani, când aştern aceste rânduri, tot mai văd chipul acela palid înfăşurat în linţoliul mânjit peste tot de pământ şi de sânge.

        Ieşind, l-am regăsit pe paznic, apoi pe ofiţer, căruia i-am strâns mâna fără să pot rosti un euvânt.

        A doua zi, cadavrul lui Morosini a fost pus într-un sicriu de plumb, în aşteptarea clipei când urma să plece spre pământul natal, împreună cu cadavrele prietenilor săi.

        Doream eu toţii, cu aceeaşi ardoare, să cunoaştem amănunte asupra morţii lui Morosini. Dar ceilalţi erau obligaţi să plece. Rămâneau doar morţii şi cei ce-i ajutau pe răniţi să moară. Eu mă număram printre aceştia din urmă.

        Iată, aşadar, ce-am aflat despre moartea lui Morosini. Amănuntele pe care le voi da, le deţin de la domnul de Santi, un corsican folosit în serviciul sanitar francez şi care, în noaptea de 29 spre 30 iunie, era chirurg la ambulanţa tranşeiiAcest stimat şi bun confrate, căruia îi sunt îndatorat pentru câteva servicii, mi-a povestit că, la 30 iunie în zorii zilei, a fost adus la ambulanţă unul din ofiţerii noştri, atât de tânăr şi atât de frumos, încât la început a fost luat drept femeie. Era uşor rănit la cap, la mâna stângă şi la piept, dar rana mortală o avea în pântece. De Santi 51 îngrijise cu afecţiune. Morosini, care mai vorbea încă, îl întrebă:

        — Cum vi se par rănile mele?

        De Santi îi răspunse:

        — Ai încredere în Dumnezeu şi în tinereţea dumitale.

        — Bine, zise Morosini; înţeleg că sunt pierdut!

        Apoi adăugă, cu un suspin!

        — Biata mama Sli dădu doctorului portofelul, întoarse capul şi începi nd din clipa aceea refuză să mai scoată vreun cuvânt.

        La câteva minute după ce Morosini fusese bandajat, intră la ambulanţă un bătrân sergent din regimentul 32 şi, după ce cătă cu îngrijorare către patultânărul ui ofiţer, îi spuse medicului:

        — El el

        — Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă domnul de Santi.

        — Aş fi vrut cu orice preţ să-l salvez pe acest biet băiat; am făcut tot ce-am putut. Dar nu, n-a avut noroc.

        Atunci el povesti că Morosini, însoţit numai de patru oameni, fusese încercuit şi somat să se predea, ia care el răspunsese:

        — Niciodată!

        Şi continuă să lupte cu sabia, strigând oamenilor săi:

        — În numele Italiei, vă interzic să vă predaţi!

        Atunci, bătrânul sergent îi puse baioneta în piept, nădăjduind să-l intimideze. Dar Morosini apucă baioneta cu mâna stângă şi-l lovi pe sergent cu sabia în obraz. Acesta, totuşi, îi opri pe soldaţii săi să tragă, sperând ca tânărul ofiţer să fie prins viu, şi, prin urmare, să-l scape. Dar un soldat care se afla în spatele lui, vădind că Morosini continua să se apere, îşi descărcă puşca în ei de foarte aproape. Glonţul îi străpunsese măruntaiele; rana era mortală. Morosini căzu, dar într-un genunchi şi pe mâna stângă. Şi din această poziţie mai încercă să-şi lovească adversarii, st'rigându-le într-una tovarăşilor săi:

        — Lăsaţi-vă ucişi, dar nu vă predaţi.

        Sergentul, furios, se întoarse spre soldat, zicându-i:

        — Nenorocitule! Ce-ai făcut? Nu vezi că era un copil?

        Morosini a murit la câteva ore după ce a fost adus la ambulanţă şi a fost îngropat în cearşaful în care îi găsisem înfăşurat în biserica Cento Paciri, Morosini avea la centură două pistoale pe mânerul cărora era gravat numele lui Kosciuszko l, amicul familiei sale, şi care le făcuse cadou bunicului său.

        Am făcut toate cercetările posibile, spre a regăsi sabia şi pistoalele lui Morosini, dar zadarnic. Se pare că bătrânul sergent pusese stăpânire pe ele, numai că ei declară că nu voia să le înapoieze cu nici un preţ.

        La 4 septembrie 1849, cele trei sicrie cu cele trei cadavre, al lui Enrico Dandolo, al lui Luciano Manara şi al lui Emilio Morosini, au fost debarcate la Molo-Novo di Genova.

        GOFFP. EDO MAMELI Garibaldi povesteşte în Memoriile sale şi în scurta biografie pe care „a făcut-o despre Goffredo Megneli, că în seara de 3 iunie tânărul poet a venit să-i ceară să încerce un nou atac asupra vilei Corsini şi că ei i-a îndeplinit cererea. Mameli a fost rănit cu acest prilej la piciorul stâng.

        Rana, prin ea însăşi nu era deloc gravă, dar din cauza unei proaste circulaţii a sângelui se cangrenă şi, la 18 iunie, amputarea nu mai putu fi înlăturată.

        ' Fereastra camerei în care se afla Mameli, la ambulanţa „Trinită dei Pellegrini”, era neîncetat lovită de proiectile; dar Mameli: a dat dovadă de cea mai desăvârşită nepăsare faţă de această primejdie, postumă, dacă se poate spune astfel. Numai că atunci când s-a simţit cu totul istovit din pricina supuraţiei, o zi sau două s-a arătat agasat de gloanţe şi de ghiulele, ca un copil faţă de muştele care-l necăjesc.

        — Să fiu ucis în aer liber şi luptând, zicea el, perfect, dar să fiu ucis în patul meu, ca un paralitic, asta nu!

        La 8 iunie, intră în delir, un delir în timpul căruia cânta tot timpul cu voce înceată şi-şi reamintea aproape zi cu zi viaţa sa, vai! atât de scurtă.

        În intervalele dintre aceste cântece, făcea profeţii. Sau urări patriei sale. Avea douăzeci şi unu de ani când a murit. A fost îngropat la Roma.

        Mameli a compus un cântec de război pe care Garibaldi îl cânta adesea şi-l fredona neîncetat: Fratelli d'Italia 1.

        k Acest cântec este popular în Italia.

        MELLARA m Colonelul Mellara rănit în lupta de la 6 iunie, a murit la 4 iulie când francezii intraseră în oraş. Fiindcă nu le mai era îngăduit romanilor să protesteze cu armele, ei s-au strâns în biserică, în jurul catafalcului războinicului mort. Dar, în vreme ce poporul adunat plângea într-o cucernica tăcere lângă acest cadavru, simbol al Italiei prăbuşite, un ofiţer de poliţie, în fruntea unui grup de soldaţi, Fraţi din Italia.

        pătrunse în biserică şi smulse de lângă chipiul mortului, aşezat cum era obiceiul, deasupra sicriului. Cocarda italiană; apoi, întrerupând pioasa ceremonie, ordonă să se stingă luminările şi să fie evacuată biserica.

        Ceea ce se şi făcu.

        Bietul Mellara n-a avut astfel parte nici măcar de această ultimă consolare a morţilor, de lacrimile picurate din ochii iubiţi.

        De altfel, patimile politice s-au manifestat atât la reacţionarii romani cât şi la reacţionarii francezi. Preoţii şi călugării îndeosebi s-au arătat infami faţă de bieţii răniţi părăsiţi şi lăsaţi în grija lor. Unui anume Giovanni, din Cremona, rănit în coapsă, ei au refuzat să-i dea un pahar cu apă până ce nu s-a spovedit. Pentru a înţelege durerea acestei torturi, trebuie să fii medic şi să cunoşti nevoia imperioasă de a bea pe care o simte bolnavul rănit de un foc de puşcă. Toţi medicii din Roma care au îngrijit patrioţi răniţi şi-au pierdut dreptul de a mai practica.

        Să mi se îngăduie o observaţie filosofică sau mai degrabă morală.

        Exista o mare diferenţă îptre moartea soldatului constrâns la serviciul militar prin recrutare şi cea a soldatului care-şi slujeşte în mod voluntar ţara.

        Voluntarul este plin de entuziasm, mândru e! e rănile lui, glorios prin moartea sa. El îşi alină cele mai crude suferinţe prin dăruirea şi prin dragostea lui faţă de patrie, prin dorinţa pe care şi-o exprimă în rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru triumful cauzei sale.

        Celălalt este mut sau nu rosteşte decât vorbe de răzbunare împotriva celui care l-a rănit.

        Un copil din Bologna, în vârstă de zece ani, care făcea parte din legiunea Garibaldi, a lăsat să i se taie mâna rănită, de 3a încheietura pumnului fără să scoată un geamăt, după care, palid şi slăbit, a vrut să asiste la ultima bătălie.

        Pentru a se crea cât mai multe spitale, câte unul străbătea străzile Romei strigând cu glas tare:

        — Pentru patrioţii răniţi!

        Şi atunci toate ferestrele se deschideau şi oamenii aruncau grămadă pânze, cearşafuri, saltele şi perne. Spitalele au fost create prin caritatea deosebită a municipiului.

                                                                                SFÂRŞIT

        1 Nume acordat în Franţa, înainte de Revoluţie, ordinului religios al călugărilor franciscani.

        : l Ordin ierarhic în asociaţia, secretă a francmasonilor.

        * I, a Farina – Storia d'Italia (n.a.).

        1 Andre Massena (1758-1817). Mareşal al Franţei, duce de Rivoli şi prinţ de Essling, supranumit de Napoleon „răsfăţatul victoriilor1; s-a ilustrat la Rivoli (1797), la Zurich (1799), la asediul Genovei (1800), la Essling şi Wagram (1809).

        ribaldi comanda corpul de vânători alpini.

        1 Casetă de aramă, cu geamuri, în care se închid compusele şi instrumentele de precizie, necesare, navigaţiei.

        1 Serranieni – locuitori din regiunea Cima da Serra. 122

        1 Manta folosită în America de Sud. Constă dinte-'„ singură bucată de stofă pătrată, eu o deschizătură pria care se introduce capul. Puncho a fost adoptat de Gartbaldi ca un atribut vestimentar.

        1 Ridică-te, călăul (r)! (Lat.),

        1 Dăm în italiană aceste două cuvinte, greu de tradus în franceză, limbă în care cuvintele excellent seigneur n-au o semnificaţie echivalentă (Al. Dumas),

        1 Neînvinşi au luptat, 8 februarie 1846 (it.).

        Celor 36 de italieni morţi la 8 februarie 1846 (fi.

        184 de italieni pe câmpul de la San-Antonio (fr.).

        1 Salvador Rosa (1615-1673), pictor, poet şi muzician italian, născut aproape de Neapole.

        1 Agosti.no Bertani (1812-1886), medic şi patriot i'alian; a luat parte la insurecţia din Milano, la asediul Romei, ca şi la expediţia celor „o mie” alături de'Garibaldi.

        1 Ludovic-Filip-Iosif (1747-1793) principe francez din ramura de Orleans, cunoscut sub numele de Filip-EgaIite, datorită rolului jucat în Revoluţia franceză; tatăl regelui Ludovic-'Filip.

        2 Autorul se referă la faptul că Austria, prin dinastia de Habsburg, stăpânea nu numai Lombardia şi provincia Veneţia, dar îşi exercita direct influenţa şi asupra Marelui ducat al Toscanei, ducatelor de Parma şi Piacenza, ducatului de Modena şi Republicii Lucca, ai căror con

        3 Ciro Menotti (1798-1831), patriot italian, iniţiator al insurecţiei din Modena, condamnat la moarte prin spânzurătoare. în memoria lui, Garibaldi a dat numele de Menotti primului său copil.

        g Francisq al 11-lea (1768-1835). împărat al Austriei după 1806, născut la Florenţa, tatăl Mariei-Luiza, a doua soţie a lui Napoleon I;

        4 Ferdinand al Vll-lea. (1784-1833), rege al Spaniei, revocat de Napoleon I în 1808 şi reîntronat după Waterloo. A fost primul suveran absolut, constrâns să recunoască <i constituţie cu caracter aşa-zis liberal şi care a servit ilrcpt model pentru statele italiene.

        Adunări însărcinate, în statele iberice, să discute Iernii? şi să voteze impozitele.

        Florestano Pepe (1778-1851), general italian, care împreună cu fratele său a instaurat în 1820 un guvern liberal la Neapole.

        5 „In credinţa că majestatea-sa regele împins de aceleaşi consideraţii, va învesti această hotărâre cu aprobarea sa suverană: constituţia Spaniei va fi promulgată şi observată ca lege a statului.

        5 Istoriografia modernă a identificat ca autor al s'crisorii pe Giuseppe Mazzini.

        6 Brofferio, Histbire du Piemont (n.a.).

        7 Navă însărcinată cu supravegherea coastelor şi înarmată, conform dispoziţiilor autorităţilor portuare.

        8 Corabie uşoară eu două catarge.

        9 Navigaţie de-a lungul coastelor.

        10 Aceste evenimente care se petreceau într-un loc unde nu se afla Garibaldi şi care nu sunt redate aici decât ca explicaţii istorice, sunt luate din lucrarea lui Angelo Brofferio asupra Piemontului (n. ed fr.).

        11 Tip vechi de navă de război, înarmată uşor şi folosită mai ales în operaţiunile de recunoaştere.

        '1 In limba portugheză: căpăţână de zahăr.

        13 Autorul se referă la campania din 1859, când trupele franco-piemonteze combăteau armata austriacă, iar Ga

        14 Numele fermelor în America de Sud.

        15 Stăpânul aşezării.

        16 Haină caracteristică locuitorilor din aceste ţinuturi.

        17 Garibaldi se referă la viitoarea lui soţie Anita, decedată în 1849, în împrejurări tragice.

        17 Deschizătură, ou capac, în punte, a unei nave care permite accesul în încăperile de sub punte.

        18 Provincia Santa Catarina este cea care fusese dată ca zestre de împăratul Braziliei sorei sale, la căsătoria ei cu prinţul de Joinville (n.a.).

        19 Protagonistul Memoriilor reînvie scena morţii soţiei sale întâmplată în anul 1849.

        20 Acest pasaj este dinadins acoperit cu un văl de întuneric, căci, după ce l-am citit, m-am întors spre Garibaldi, zicându-i:

        — Citeşte asta, scumpe prietene, lucrul nu mi se pare limpede.

        El citi într-adevăr;pe urmă, după o clipă, îmi spuse, suspinând:

        — Asta aşa trebuie să rămână.

        Două zile mai târziu el îmi trimise un caiet intitulat i 'Anita Garibaldi (nota lui Al. Dumas).

        21 E vorba de Matto Grosso (în limba portugheză, pădure deasă). Numele unui stat din Brazilia, la nord de Gran Chiaco.

        21 Să ne fie îngăduit să ne slujim de expresia italiană care n-are echivalent în franceză, della gente ţi care înseamnă: bărbaţi, femei, copii, călători, negustori, vagabonzi etc. etc. (Al. Dumas).

        21 Anta este un animal de înălţimea unui măgar, cu desăvârşire inofensiv, a cărui came este delicioasă. Din pielea lui se fac diferite obiecte de mare elegantă. Eu nu î-am văzut niciodată (n.a.).

        22 Unităţi de măsură folosite în ţările anglo-saxone t piciorul = 0,3048 m; inci = 2,54 cm.

        23 Faptă îndrăzneaţă.

        23 E vorba de sfârşitul secolului al XVIII-lea.

        24 Navă de război de mic tonaj, înarmată uşor şi având mobilitate mare în acţiune.

        25 Important centru din Argentina nord-orientală, capitala provinciei. cu acelaşi nume, situată aproape de confluenţa fluviilor Parană cu Paraguay.

        26 Frânghie terminată cu un laţ şi mânuită cu o tehnică specială în America de Sud, pentru capturarea cavalinelor şi bovinelor de pe întinsele pampasuri.

        * Instrument folosit de crescătorii argentinieni pentru a prinde animalele în fugă. prin încolăcirea şi împiedicarea membrelor lor posterioare.

        27 Nume sub care aristocraţii francezi desemnaseră, în 1789, acţiunea revoluţionarilor.

        28 Jose de San-Martin (1778-1850), erau al independenţei sud-americane, general şi om politic'de origine argentiniană, eliberatorul statelor Chile şi Peru. de sub dominaţia spaniolă.

        28 Victoria navală zdrobitoare, a lui Oetavian-Augus* asupra flotei combinate a lui Marc Antoniu şi a Cleopatrei (31 î.e.n.).

        28 Serată, sindrofie (span.)..

        28 Călugăr (de la cuvântul spaniol, ' fraile).

        29 Arma la ochi! („Fr.).

        29 Justo Jose de Urquiza (1800-1870), general şi om politic argentinian. Mai întâi colaborator, apoi adversar al dictatorului Juan Rosas, l-a învins şi s-a proclamat dictator (1852). Preşedinte al Argentinei după 1854. A murit asasinat.

        29 flâu secat (spân.).

        30 Papa Pius al IX-lea (1792-1878), a fost salutat la începutul pontificatului său (1846), pentru atitudinea sa liberală: libertatea moderată a presei; instituirea Consiliului consultativ de stat şi a gărzii civice; promulgarea unei constituţii care acorda unele drepturi democratice. Curând însă a trecut pe poziţii net reacţionare, retrăgând toate concesiile făcute, promovând dogma infailibilităţii papei şi condamnând prin enciclica Sillabus, orice concepţie liberală. S-a constituit prizonier în Vatican la intrarea trupelor italiene în Roma, în 1870.

        31 Garibaldi a fost victima aceloraşi iluzii ca şi conaţionalii săi.

        32 Cititorul nu-i cunoaşte încă pe aceşti alţi trei martiri ai libertăţii italiene; dar în curând va face cunoştinţă cu ei. Garibaldi, care nu scria spre a fi tipărit, îşi vorbeşte întrucâtva lui însuşi, şi nu cititorilor (Al, Dumas).

        33 E vorba de înfrângerea de la Custozza (aproape de Verona), din vara anului 1.848, când Carol Albert a fost silit să semneze armistiţiul.

        34 Insurecţia din Milano, numită „a celor cinci zile” deoarece luptele de stradă începute la 18 martie 1848 se sfârşiră la 22 – a reuşit să scoată din metropola lombardă trupele austriece ale lui Radetzky.

        35 Nicolas-Charles-Victor Oudinot, duce de Reggio, general francez, care din ordinul lui Napoleon al III-lea a instituit asediul Romei în 1849.

        36 Pellegrino Rossi (1787-1848), prim-ministru ai Statului papal, asasinat la Roma în timpul unei răscoale populare.

        37 Nino Bixio (1821-1873), general italian, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Garibaldi, faimos prin îndrăzneala şi bravura sa. A participat la toate momentele importante ale făuririi unităţii italiene.

        38 Eu nu fac aici un roman, eu public Memorii. Sunt, aşadar, silit să traduc textual. Eu nu dezmint, nici nu afirm: eu instruiesc un proces înaintea acestui mare şi ultim judecător care se numeşte Adevărul (Al, Dumas).

        39 Alexandre-Auguste Ledru-Rollin (1807-1874), avocat şi om politic francez, membru al guvernului provizoriu. din 1848. A fost unul din promotorii sufragiului universal.

        40 Ferdinand de Lesseps (1805-1894), diplomat francez, ambasador la Roma în momentul proclamării Republicii romane. Ulterior, a condus lucrărilede forare ale Canalului de Suez şi a început lucrările Canalului Panama.

        41 Iată cum descrie această luptă istoricul Vecchi, unu] Sintre cei mai curajoşi apărători ai Romei: „Ne aflam închişi în vila Spada, unde ţineam piept unui foc îngrozitor de muschete şi de carabine. începeam

        41 Tadeus Kosciuszko (1746-1817). general polonez cara a luat parte la insurecţiile împotriva Rusiei ţariste.