PARTEA ÎNTÂI Părinţii mei

M-am născut la Nisa la 4 iulie 1807, nu numai în aceeaşi casă, dar chiar în aceeaşi cameră în care a văzut lumina zilei şi Masşena Ilustrul mareşal era, după cum se ştie, fiul unui brutar. La parterul casei există chiar şi astăzi o brutărie.

        Dar mai înainte de a vorbi despre mine, să-mi fie îngăduit să spun un euvânt despre minunaţii mei părinţi, al căror caracter cinstit şi a c'ăror neţărmurită iubire au avut atâta influenţă asupra educaţiei ca şi asupra însuşirilor mele fizice.

        Tatăl meu, Domenico Garibaldi, născut la Chiavari, era fiu de marinar şi el însuşi om al mării; ochii lui, deschizându-se, văzură marea, pe întinsul căreia avea să-şi petreacă aproape toată viaţa. Desigur, era departe de a avea cunoştinţele care sunt apanajul doar al câtorva oameni aflaţi în situaţia sa şi mai ales al celor din vremea noastră.

        Îşi făcuse educaţia de navigator nu într-o şcoală sperială, ci pe vasele bunicului meu. Mai târziu, comandase un vas propriu şi o scosese totdeauna bine la capăt. Averea lui a suferit nenumărate fluctuaţii, unele fericite, altele nefericite şi adesea am auzit spunându-se că ar fi putut să ne lase mai bogaţi decât a făcut-o.

        Dar despre asta, prea puţin îmi pasă. Era liber, bietul tata, să-şi cheltuiască după cum poftea banii câşt. Igaţi cu atâta trudă, iar eu îi sunt recunoscător şi pentru bruma de avere pe care mi-a lăsat-o. De altfel, de un lucru nu mă îndoiesc câtuşi de puţin şi anume că din toţi banii pe care i-a aruncat pe fereastră, cei care i-au alunecat printre degete cu cea mai mare plăcere sunt cei pe care i-a folosit pentru educaţia mea, cu toate că această educaţie a fost o grea lovitură pentru starea în care se găsea averea lui.

        Să nu se creadă totuşi că educaţia mea a fost câtuşi de puţin aristocratică. Nu, tatăl meu nu m-a pus să învăţ nici gimnastica, nici mânuirea armelor, nici călăria. Am învăţat gimnastica suindu-mă pe odgoane şi dându-mi drumul pe frânghii; scrima, apărându-mi capul şi încercând să crăp cât mai bine capetele celorlalţi; iar călăria, luând pildă de la primii călăreţi din lume, adică de la gauchos.

        Singurul exerciţiu din tinereţea mea – şi nici pentru acesta n-am avut profesor – a fost înotul. Când şi cum am învăţat să înot, nu-mi amintesc; mi se pare că am ştiut dintotdeauna, şi că m-am născut amfibie. Astfel, deşi nu sunt prea dispus să-mi aduc osanale, lucru de altfel pe care-l ştiu toţi cei ce mă cunosc, voi spune doar, fără să cred că asta constituie o laudă, că sunt unuldin cei mai straşnici înotători care există. Nu trebuie deci să mi se atribuie nici un merit, ştiută fiind încrederea pe care o am în mine, pentru faptul că n-am şovăit niciodată să mă arunc în apă pentru a salva viaţa vreunuia dintre semenii mei.

        De altfel, dacă tatăl meu nu m-a pus să învăţ toate aceste exerciţii, asta a fost mai mult din vina timpurilor decât ci într-a sa. În acea tristă epocă, preoţii erau stăpânii absoluţi ai Piemontului şi sforţările lor continue, munca lor asiduă tindeau mai degrabă să facă din tineri călugări inutili şi leneşi decât cetăţeni în stare să slujească nefericita noastră ţară. Pe lângă aceasta, dragostea adâncă pe care ne-o purta bietul meu tată, îl făcea să se teamă până şi de umbra oricărui studiu ce-ar fi putut să devină, mai târziu, o primejdie pentru noi.

        Cât despre mama mea, Rosa Ragiundo, o declar cu mândrie, era modelul femeilor. Desigur, orice fiu trebuie să spună despre mama lui ceea ce spun eu despre a mea; dar nimeni n-o va spune cu mai multă convingere decât mine.

        Una din amărăciunile vieţii mele, şi nu cea mai mică, a fost şi va fi aceea de a nu fi putut s-o fac fericită; ci, dimpotrivă, de a-i fi întristat şi îndurerat ultimele zile ale existenţei! Numai singur Dumnezeu poate să ştie neliniştile pe care i le-a pricinuit viaţa mea aventuroasă, căci numai El singur cunoaşte nemărginita dragoste pe care mama o simţea pentru mine. Dacă există vreun sentiment bun în sufletul meu o mărturisesc cu glas tare că de la ea îl am. Caracterul ei de înger nu putea să nu-şi afle răsfrângerea lui în mine. Oare nu milei sale faţă de nefericire, compasiunii sale faţă de suferinţe, îi datorez eu marea mea dragoste, ba voi spune chiar, adânca mea caritate faţă de patrie, caritate ce mi-a atras afecţiunea şi simpatia nefericiţilor mei concetăţeni? Sigur că nu sunt superstiţios; totuşi, voi afirma că în cele mai grele împrejurări din viaţa mea, când Oceanul urla sub carenă şi lângă pereţii vasului meu pe care îl ridica în sus ca pe un pai, când ghiulele îmi şuierau pe la urechi ca vântul în furtună, când gloanţele cădeau în jurul meu ca o grindină, o vedeam tot timpul îngemuttchiată, cufundată în rugăciunea ei, prosternată la picioarele Atotputernicului şi ceea ce-mi dădea curajul de care ceilalţi se mirau uneori, era convingerea că nu mi se putea întâmpla nici o nenorocire atâta vreme cât o femeie atât de sfântă, un asemenea înger se ruga pentru mine.

        II Primii mei ani Mi-am petrecut primii ani ai copilăriei cum şi-i petrec toţi copiii, când râzând şi când plângând, mai atras spre plăcerile vârstei decât spre muncă, spre distracţie decât spre studiu, astfel încât n-am profitat, cum ar fi trebuit s-o fac dacă aş fi fost mai înţelept, de sacrificiile pe care părinţii mei le făceau pentru mine. Nimic extraordinar nu mi s-a întâmplat în copilărie.

        Am avut o inimă mărinimoasă. Era un dar al Domnului şi al mamei mele şi avânturile acestei inimi bune le-am satisfăcut întotdeauna cu voluptate. Îmi era tare milă de tot ce era mic, slab şi în suferinţă. Mila mergea până şi faţă de animale. Sau mai degrabă începea cu animalele. Îmi amintesc că într-o zi amgăsit un greieraş şi l-am dus în camera mea; acolo, jucându-mă cu el şi atingându-l cu ac'ea neîndemânare sau, mai bine zis. – cu acea brutalitate caracteristică copilăriei, i-am smuls un picior; durerea mi-a fost atât de mare, încât am stat mai multe ore închis în cameră, plângând amarnic.

        Altădată, mergând la vânătoare cu unul din verii mei, în ţinutul Var, m-am oprit pe marginea unui şanţ adânc unde spălătoresele obişnuiau să-şi spele rufele şi unde şi le spăla şi o biată femeie pe-ale ei. Nu ştiu cum se făcu de căzu în apă. Aşa mic cum eram – n-aveam decât opt ani – m-am aruncat după ea şi am salvat-o. Povestesc asta pentru a arăta cât de firesc era în mine acest sentiment care mă face să săr în ajutorul semenului meu şi cât de mic e meritul ce-l am, supunându-mă acestui îndemnDintre profesorii pe care i-am avut în această perioadă a vieţii mele, le păstrez o deosebită recunoştinţă părintelui Giovanni şi domnului Arena.

        De la primul, am profitat puţin, fiind gata să mă joc şi să hoinăresc, cum am mai spus-o, mai degrabă decât să studiez. Am, mai ales, remuşcarea că n-am învăţat engleza aşa cum aş fi putut s-o fac', remuşcare ce s-a redeşteptat în mine în toate împrejurările – şi aceste împrejurări au fost dese

        — Când m-am aflat printre englezi. Pe lângă aceasta, părintele Giovanni fiind de-al casei şi întrucâtva din familie, lecţiile mele sufereau de pe urma prea marei familiarităţi pe care mi-o luasem faţă de el. Celui de al doilea, un excelent profesor, îi datorez mai ales o veşnică recunoştinţă pentru a mă fi iniţiat în limba mea maternă printr-o lectură constantă a istoriei romane.

        Greşeala de a nu instrui copiii în limba şi cu privire la evenimentele patriei este săvârşită. În mod frecvent în Italia şi mai ales la Nisa, unde vecinătatea Franţei influenţează asupra educaţiei. Aşadar, ac'estei prime lecturi a istoriei noastre şi tenacităţii de care a dat dovadă fratele meu mai mare, Angelo, recomandându-mi atât studiul ei cât şi pe cel al frumoasei noastre limbi, îi datorez puţinul pe care am ajuns să-l dobândesc în ştiinţa istoriei şi în uşurinţa de a mă exprima în vorbire.

        Voi termina această primă perioadă a vieţii mele prin povestirea unui fapt care, deşi de mică importanţă, poate da o idee despre preferinţa mea către viaţa aventuroasă.

        Obosit de şcoală şi suferind din pricina existenţei mele sedentare, le-am propus într-o zi câtorva din tovarăşii mei să fugim la Genova. Zis şi făcut. Am luat o barcă de vânătoare şi iată-ne plutind spre Orient. Ne şi aflam în dreptul Monacoului când un corsar7, trimis de minunatul meu tată, ne captură şi ne readuse, acoperiţi de ruşine, la respectivele noastre case. Un preot care ne văzuse, ne denunţase: de aici vine, probabil, puţina mea simpatie faţă de preoţi.

        Tovarăşii mei de aventură erau, mi-aduc aminte, Cesare Parodi, Rafaello de Andreis şi Celestino Bermond.

        Primele mele călătorii „O, primăvară, tinereţe a anului! o, tinereţe, primăvară a vieţii!” a spus Met'astasio; eu voi adăuga: Cum se înfrumuseţează totul sub soarele tinereţii şi al primăverii!

        Luminată de acest soare fermecat, mi-ai apărut tu, o, frumoasă „Costanza”, prima corabie cu care am brăzdat marea. Pereţii tăi trainici, catargele înalte şi uşoare, puntea spaţioasă, totul, până şi bustul de femeie ce se afla la prora, va rămâne săpat pe veci în memoria mea, cu dăltiţa de neşters a tinerei mele imaginaţii. Cu câtă graţie se aplecau pe vâslele lor mateloţii tăi, adevăraţi reprezentanţi ai cutezătorilor noştri ligurieni, o, frumoasă şi scumpă „Costanza”! Cu ce bucurie mă aplecam peste balcon, ca să le ascult cântecele populare şi corurile lor armonioase! Cântau cântece de dragoste; nimeni nu-i învăţa altceva pe atunci; oricât de: neînsemnate ar fi fost, ele mă înduioşau, mă îmbătau. Ah! dacă aceste cântece ar fi fost pentru patrie, ele m-ar fi exaltat, m-ar fi înnebunit! Dar cine oare să le spună pe atunci că există o Italie? Cine oare să-i înveţe că aveam o patrie de răzbunat şi de eliberat? Nu, nu! Noi am fost crescuţi şi ne-am făcut mari ca unii evrei, în credinţa că viaţa nu avea decât un scop: să faci avere.

        Şi în acest timp, când priveam bucuros, din stradă, vasul pe care aveam să mă îmbarc, mama îmi pregătea plângând zestrea mea de călătorie.

        Dar chemarea mea era de a cutreiera mările; tatăl meu se împotrivise din răsputeri. Dorinţa acestui om admirabil ar fi fost să urmez o carieră liniştită şi lipsită de primejdii, să mă fac preot, avocat sau medic; dar dârzenia mea fu mai tare; dragostea lui se plecă în faţa încăpăţânării mele tinereşti încât m-am îmbarcat pe brigantina8 „Costanza”, căpitan fiind Angelo Pesante, cel mai îndrăzneţ lup de mare pe care l-am cunoscut vreodată. Dacă marina noastră s-ar fi dezvoltat aşa cum se putea spera, căpitanul Pesante ar fi fost îndreptăţit să comande unul din primele vase de război şi nimeni n-ar fi fost un căpitan mai de nădejde decât el. Pesante n-a comandat niciodată flotă; dar, ca să mă întorc' la el, va crea curând una, de la bărci până la vasele cu trei punţi, dacă se va încredinţa vreodată această misiune şi mă pun chezaş că patria nu va dobândi decât folos şi glorie din asta.

        Prima mea călătorie am făcut-o la Odesa; aceste călătorii au devenit de atunci atât de obişnuite şi de uşoare, încât e de prisos să le mai povestesc.

        A doua călătorie a fost la Roma, dar de data aceasta cu tatăl meu; fusese atât de neliniştit în timpul primei mele absenţe încât hotărâse, deoarece ţineam cu tot dinadinsul să călătoresc, să fac acest lucru împreună cu el.

        Ne îmbarcarăm pe propria sa corabie, „La Santa Reparata”.

        La Roma! Ce bucurie să mergi la Roma! Am arătat în ce fel, datorită sfaturilor fratelui meu şi grijii bunului meu profesor, studiile mi se îndreptau tocmai în această direcţie. Roma! Nu era oare pentru mine, înflăcărat adept alantichităţii, capitala lumii? Regina detronată! Dar rămâneau ruinele ei imense, uriaşe, sublime, în care sălăşluieşte, spectru luminos, amintirea a tot ce a fost mare în trecut.

        Nu era numai capitala lumii, dar şi leagănul acestei religii sfinte care a sfărâmat lanţurile sclavilor, a înnobilat umanitatea până atunci călcată în picioare; a acestei religii ai cărei primi, adevăraţi apostoli, au fost învăţătorii naţiunilor, eliberatorii popoarelor, dar ai căror urmaşi degeneraţi, bastarzi, traficanţi, adevărate flageluri ale Italiei, şi-au vândut maica, pe maica noastră, a tuturora, străinului; nu! nu! Roma pe care o vedeam în tinereţea mea nu era numai Roma trecutului, era de asemenea Roma viitorului, purtând în sânul pi ideea regeneratoare a unui popor urmărit de pizma tuturor puterilor, fiindcă s-a născut mare, fiindcă a păşit în fruntea naţiunilor, călăuzite de el spre civilizaţie.

        Roma! Ah! când mă gândeam la nefericirea ei, la înjosirea ei, la martiriul ei, îmi devenea sfântă şi scumpă mai presus de orice pe lume. O iubeam din toate puterile sufletului meu, nu numai în luptele superbe ale măreţiei ei, de-a lungul atâtor secole, dar şi în cele mai mici'evenimente pe care le strângeam în inima mea ca pe un preţios tezaur.

        Şi departe de a scădea, dragostea mea pentru Roma a sporit prin depărtarea de ea şi prin exil. Adesea, foarte adesea, dincolo de mări, la trei mii de leghe de ea, îi ceream Atotputernicului s-o revăd. În sfârşit, Roma era pentru mine Italia, pentru că eu nu concep Italia decât reunită în mădularele ei risipite, Roma fiind pentru mine singurul şi unicul simbol al unităţii italiene.

        Iniţierea mea Câtva timp am făcut cabotaj9 cu tatăl meu; apoi m-am dus la Cagliari pe brigantina „Enea”, căpitan fiind Giuseppe Gervino.

        În timpul acestei călătorii, am fost martorul unei groaznice nenorociri, care avea să lase în viaţa mea o amintire de neşters. Revenind de la Cagliari, ne-am aflat la un moment dat, prin dreptul capului Nole, în tovărăşia câtorva vase, printre care se afla şi o fermecătoare felucă 2 catalană. După două sau trei zile de timp frumos, am simţit câteva pale de vânt pe care marinarii noştri l-au numit „libianul” pentru că, mai înainte de a ajunge pe Mediterană, el trece peste deşertul Libiei. Sub bătaia lui, marea începu să se umfle şi în curând se porni cu atâta furie, încât ne împinse cu forţa spre Vado. Feluca despre care am vorbit la început, se comportă admirabil, şi nu şovăi să spun că oricare dintre noi, prevăzând cum va fi vremea după modul în care se prezenta acum, ar fi preferat să se afle pe puntea acelei feluce, decât pe a lui. Dar bietul vas era destinat să ne ofere curând un foarte dureros spectacol; un val teribil îl clătină şi nu mai văzurăm pe puntea lui decât câţiva nenorociţi întinzând mâinile spre noi şi care peste puţin timp fură luaţi de un val şi mai cumplit decât primul. Catastrofa se producea în dreapta vasului nostru, dar ne era cu neputinţă să-i ajutăm pe nefericiţii naufragiaţi.

        Celelalte bărci care ne urmau se găsiră în aceeaşi imposibilitate. Nouămembri ai unei singure familii pieriră în acest jalnic fel, chiar sub ochii noştri. Căzură lacrimi până şi din ochii cei mai duri, dar curând fură uscate de grija propriei noastre primejdii. Dar, ca şi cum puterile răului ar fi fost domolite prin aceste jertfe omeneşti, celelalte bărci sosiră fără vreun accident la Vado.

        De la Vado am plecat la Genova şi de la Genova, m-am întors la Nisa.

        Atunci am început un şir de călătorii în răsărit, în cursul cărora am fost prinşi şi jefuiţi în trei rânduri de piraţi. Lucrul se întâmplă de două ori în timpul unei singure călătorii, ceea ce îi înfurie pe piraţii următori, întrucât aceştia nu mai găsiră nimic ce să ne ia. Cu prilejul acestor atacuri am început şi eu să mă familiarizez cu primejdia şi să bag de seamă că, fără să fiu Nelson, slavă Domnului! puteam, ca şi el, să mă întreb totuşi: „Ce înseamnă frica?”

        În timpul uneia din aceste călătorii pe brigantina „La Cortese”, căpitan Barlasemera, am căzut bolnav la Constantinopol. Vasul fu silit să ridice pânzele şi boala mea prelungindu-se mai mult decât credeam, m-am aflat foarte strâmtorat în privinţa banilor. În orice împrejurare nenorocită m-aşi fi aflat, de orice primejdie aş fi fost ameninţat, întotdeauna m-am sinchisit prea puţin de nenorocirea mea, Căci mereu am avut norocul să întâlnesc câte un suflet milos care să aibă grijă de soarta mea.

        Printre aceste suflete milostive, se numără unul pe care n-am să-l uit niciodată: este vorba de doamna Louise Sauvaigo, de la Nisa, o fiinţă bună care m-a convins că două din cele mai desăvârşite femei din lume erau mama mea şi ea. Eâ reprezenta fericirea soţului ei, un om excelent şi făcea, cu o admirabilă inteligenţă, toată educaţia micii sale familii.

        Cu ce prilej am vorbit despre ea aici? N-aş putea spune. Ba da, ştiu: pentru că, întrucât scriu dintr-o nevoie a inimii, ea îmi dictează ceea ce aştern acuma pe hârtie.

        Războiul izbucnit atunci între turci şi ruşi m-a silit să-mi prelungesc şederea în capitala imperiului otoman. În acea perioadă şi într-o vreme când nu ştiam cum aveam să trăiesc de pe o zi pe alta am intrat ca preceptor în casa văduvei Timoni. Slujba îmi fusese încredinţată în urma recomandării domnului Diego, doctor în medicină, căruia îi mulţumesc aici pentru serviciul pe care mi l-a făcut. Am rămas în această slujbă mai multe luni, după c-are am reînceput să navighez, îmbarcându-mă pe brigantina „Notre-Dame de Grâce”, căpitan Casabona.

        Acesta a fost primul vas pe care l-am comandat în calitate de căpitan.

        N-o să stărui asupra celorlalte călătorii ale mele, voi spune numai că, mereu chinuit de un adânc simţământ patriotic, în nici o împrejurare a vieţii mele n-am încetat să cer, fie de la oameni, fie de la evenimente, fie chiar de la cărţi, să mă iniţieze în misterele renaşterii Italiei; dar până la vârsta de douăzeci şi patru de ani, această căutare fu zadarnică şi eu m-am trudit învan.

        fi*

        În sfârşit, într-o călătorie la Taganrog, aflai pe puntea mea un patriot italian care cel dintâi îmi dădu câteva noţiuni despre felul cum se desfăşurau lucrurile în Italia.

        Era o lumină îndreptată spre nefericita noastră ţară.

        O declar sus şi tare. Cristofor Columb n-a fost mai fericit, când, pierdut în mijlocul Atlanticului, ameninţat de tovarăşii săi, cărora el le mai ceruse trei zile de răgaz, auzi, spre sfârşitul celei de a treia zi, strigându-se: „Pământ”, decât am fost eu, auzind pronunţându-se cuvântul patrie, şi văzând aprinzându-se în zare primul far, de către revoluţia franceză de la 1830.

        Existau deci oameni care să se preocupe de redeşteptarea Italiei.

        altă călătorie am făcut-o la bordul „Clorindei”, un vas ce transporta la Constantinopol un grup de saint-simonieni1, conduşi de Emiie Barrault.

        Auzisem vorbindu-se puţin despre secta saintsimonistă, ştiam doar că aceşti oameni erau apostolii persecutaţi ai unei noi religii. Mă apropiai de şeful lor şi mă prezentai ca patriot italian.

        Atunci, în acele nopţi transparente ale Orientului, care, aşa cum spune Chateaubriand, nu sunt beznă, ci doar absenţa zilei, sub un cer spuzit de stele, pe o mare a cărei briză puternică pare plină de aspiraţii generoase, am discutat, nu numai restrânsele chestiuni de naţionalitate la care până atunci se limitase patriotismul meu – chestiuni Doctrină preconizată de socialistul utopic francez Clande-Henri Sainl-Simon (17G0-1825); în cadrul viitoarelor orânduiri sociale – susţinea el – rolul predominant trebuia să revină ştiinţei şi industriei, savanţilor şi tehnicienilor. Societatea trebuia să asigure tuturor dreptul la muncă, fiecare muncind după capacităţile sale. Saint-Simon – limitat în vederile sale – înţelegea să-şi construiască socialismul utopic pe principiul împăcării claselor.

        privitoare la Italia, discuţii de la provincie la provincie – dar şi marea chestiune a umanităţii.

        Mai întâi apostolul îmi dovedi că omul care îşi apără patria sau care atacă patria celorlalţi, nu-i decât un soldat cucernic în prima ipoteză – nedrept în a doua; apoi că omul care, devenind cosmopolit, adoptă cea de a doua sa patrie şi merge să-şi ofere spada şi sângele unui întreg popor care luptă împotriva tiraniei, este mai mult decât un soldat: este un erou.

        În spiritul meu se făcu atunci o stranie lumină la a cărei limpezime n-am mai văzut într-o corabie doar vehiculul folosit spre a schimba produsele unei ţări cu cele ale alteia, ci trimisul înaripat care duce cuvântul Domnului şi spadaarhanghelului. Plecasem lacom de emoţii, curios să cunosc lucruri noi şi mă întrebam acuma dacă această vocaţie irezistibilă pe care o crezusem la început doar aceea a unui căpitan de cursă lungă, n-avea pentru mine şi zări încă nebănuite.

        V Evenimentele de la San-Giuliano Vasul pe care m-am întors de astă-dată din Orient avea ca destinaţie portul Marsilia.

        Sosind la Marsilia am aflat despre revoluţia neizbutită din Piemont şi despre execuţiile, prin împuşcare, de la Chambery, Alessandria şi Genova. La Marsilia m-am apropiat de un anume Cove. Cove m-a dus la Mazzini.

        Eram departe de a bănui pe atunci marea comunitate de principii care mă va uni într-o zi cu acesta din urmă. Nimeni nu-l cunoştea încă pe tenacele, încăpăţânatul gânditor, căruia noua Italie îi datorează laborioasa ei regenerare şi pe care nimic nu-l descuraja în opera sfântă pe care a întreprins-o, nici chiar ingratitudinea.

        Nu eu am căderea să exprim o părere despre Mazzini; dar să-mi fie îngăduit să spun că, după ce i s-a pus pe cap coroana de laur pe care o merită, i se îndeasă acum pe cap o coroană de spini pe care n-o merită.

        La prăbuşirea lui Andrea Vocchieri, Mazzini a scos un adevărat strigăt de război. El a scris în Tânăra Italie: „Italieni! a venit ziua, dacă vrem să rămânem demni de numele nostru, să ne contopim sângele cu cel al martirilor piemontezi”.

        În Franţa, în 1833, ac'este lucruri nu se strigau fără să fii pedepsit. La câtva timp după ce-i fusesem prezentat şi-i spusesem că putea să se bizuie pe mine, Mazzini, veşnicul proscris, fusese silit să părăsească Franţa şi să se retragă la Geneva.

        Într-adevăr, în acel moment, parttdul republican părea cu desăvârşire nimicit în Franţa. Abia trecuse un an de la acel 5 iunie, câteva luni după procesul luptătorilor de la mănăstirea Saint-Merri.

        Mazzini, acest om cu convingeri pentru care nu existau piedici, alesese acest moment pentru „nouă încercare.

        Patrioţii răspunseseră că erau gata, dar ei ce* reau un şef. Se gândiră la Ramorino, încă strălucitor în urma luptelor sale din Polonia. Mazzini nu aprobă această alegere; spiritul lui activ şi totodată profund îl prevenea împotriva prestigiului oamenilor mari; dar majoritatea îl voia pe Ramarino; Mazzini cedă.

        Chemat la Geneva, Ramorino acceptă comanda expediţiei. La prima conferinţă cu Mazzini, se conveni ca două coloane republicane să se îndrepte spre Piemont, una prin Savoia, cealaltă prin Geneva.

        Ramorino primi patruzeci de mii de franci pentru a face faţă cheltuielilorexpediţiei şi plecă întovărăşit de un secretar al lui Mazzini care avea misiunea să vegheze asupra generalului10. Toate acestea se petreceau în septembrie 1833; expediţia trebuia să aibă loc în octombrie.

        Dar Ramorino tărăgănă până într-atât lucrurile încât nu fu gata decât în ianuarie 1834.

        Mazzini, cu toate tergiversările generalului ce luptase în Polonia, se ţinuse tare.

        În sfârşit, la 31 ianuarie, Ramorino, somat de Mazzini, se întâlnea cu el la Geneva, cu alţi doi generali şi cu un aghiotant. Conferinţa fu tristă şi tulburată de sumbre prevestiri. Mazzini propuse să se ocupe milităreşte satul San-Giuliano, unde se aflau adunaţi patrioţii savoiarzi şi republicanii francezi care rămâneau credincioşi mişcării.

        De aici urma să se înalţe steagul revoluţiei.

        Ramorino consimţi la propunerea lui Mazzini. Cele două coloane trebuiau s-o pornească în marş în aceeaşi zi: una să plece de la Carouge, cealaltă de la Nyon; ultima să traverseze lacul pentru a se uni cu prima pe drumul spre San-Giuliano.

        Ramorino păstră comanda primei coloane; a doua fu încredinţată polonezului Grabsky.

        Guvernământul genevez, temându-se să nu se certe pe de o parte cu Franţa, pe de alta cu Piemontul, vedea cu ochi răi această mişcare. El vru să se împotrivească plecării de la Carouge a coloanei pe care o comanda Ramorino; dar poporul se împotrivi şi autorităţile fură silite să îngăduie coloanei să pornească.

        Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cea care pleca de la Nyon.

        Două bărci ridicară pânzele, ducând una oameni, cealaltă arme. Un vas cu aburi al guvernământului, trimis în urmărirea lor, sechestră armele şi arestă oamenii.

        Ramorino, văzând că nu soseşte coloana ce trebuia să i se alăture, în loc să-şi continue marşul spre San-Giuliano, o luă de-a lungul coastelor lacului. Mult timp mărşăluiră fără să ştie încotro mergeau: nimeni nu cunoştea planurile generalului; era tare frig, iar drumurile erau desfundate.

        În afară de câţiva polonezi, coloana era alcătuită din voluntari italieni, nerăbdători să lupte, dar obosind uşor din pricina drumului lung şi greu.

        Drapelul italian străbătea nişte biete sate; nici un glas prietenos nu-l saluta: nu întâlneau pe drum decât oameni curioşi sau indiferenţi.

        Obosit de lungile lui lucrări, Mazzini, care îşi lăsase pana pentru puşcă,urma coloana; mistuit de o febră arzătoare, pe jumătate mort de oboseală, se târa pe drumul greu, cu durerea înscrisă pe faţă. Îl întrebase de mai multe ori pe Ramorino care îi erau intenţiile şi ce cale urma. Dar de fiecare dată răspunsurile generalului nu-l satisfăcuseră.

        Ajunseră la Carra şi se opriră aici pentru a-şi petrece noaptea; Mazzini şi Ramorino stăteau amândoi în aceeaşi cameră.

        Ramorino se afla lângă foc, înfăşurat în mantaua lui; Mazzini îşi pironi asupră-i o privire sumbră şi bănuitoare. Deodată voc'ea lui sonoră, devenită şi mai vibrantă din cauza febrei, zise:

        — Nu urmând acest drum îl vom întâlni pe duşman. Trebuie să mergem acolo unde avem de dovedit curajul nostru. Dacă victoria este cu neputinţă, cel puţin să dovedim Italiei că ştim să murim.

        — Timpul şi prilejul nu ne vor lipsi niciodată, spre a înfrunta riscuri inutile, răspunse generalul, şi aş considera drept o crimă să expun în zadar floarea tinerimii italiene.

        — Nu există religie fără martiri, replică Mazzini; să o întemeiem pe a noastră, fie chiar cu preţul sângelui nostru.

        Abia rosti Mazzini aceste cuvinte, că se şi auzi zgomotul împuşcăturilor.

        Ramorino sări în picioare, Mazzini apucă o carabină, mulţumind lui Dumnezeu că, în sfârşit, le ajutase să întâlnească duşmanul.

        Dar aceasta era ultima sforţare a energiei sale: febra îl mistuia; tovarăşii săi care alergau în noapte, i se păreau nişte fantome; tâmplele îi zvâcneau; pământul îi fugi de sub picioare; căzu leşinat.

        Când îşi veni în fire, se afla în Elveţia, unde cu mare greutate îl aduseseră tovarăşii lui; salvele de armă de la Carra fuseseră o falsă alarmă.

        Ramorino declară atunci că totul era pierdut, refuză să meargă mai departe şi ordonă retragerea.

        În acest timp, o coloană de o sută de oameni, din care făcea parte un oarecare număr de republicani francezi, pleca de la Grenoble şi trecea frontierele Savoiei.

        Dar prefectul francez preveni autorităţile sarde; republicanii fură atacaţi noaptea, pe neaşteptate, în apropiere de peşterile Echelles şi împrăştiaţi după o luptă de un ceas.

        În această luptă, soldaţii sarzi luară doi prizonieri: pe Angelo Volontieri şi pe Joseph Borrel. Conduşi dinadins la Chambery şi condamnaţi la moarte, ei fură împuşcaţi pe acelaşi pământ pe care aburea încă sângele lui Enrico Tolla.

        Şi astfel luă sfârşit această nenorocită expediţie care fu numită în Franţa încăierarea de la SanGiuliano.

        VI Dumnezeul oamenilor buni Mi se dăduse în sfârşit sarcina pe care trebuia s-o îndeplinesc în mişcarea ce urma să aibă loc şi-o primisem fără s-o mai discut.

        Intrasem în serviciul statului ca matelot de primă clasă, pe fregata11 „Eurydice”. Dar misiunea mea era de a face acolo prozeliţi pentru Revoluţie şi mă achitasem de ea cât putusem mai bine.

        În cazul în care mişcarea izbuteă, eu şi tovarăşii mei trebuia să punem stăpânire pe fregată şi s-o ţinem la dispoziţia republicanilor.

        Numai că eu nu voisem, în înflăcărarea pe care o simţeam, să iau parte la această faptă. Auzisem că avea să izbucnească o mişcare la Genova şi că, în această mişcare, aveau să pună stăpânire pe cazarma jandarmilor situată în piaţa Sarzana. Am lăsat în seama tovarăşilor mei grija de a pune stăpânire pe vas şi în ceasul în care trebuia să izbucnească mişcarea la Genova, am coborât o barcă pe mare şi am acostat la vamă. De acolo, din două salturi, am fost în piaţa Sarzana, unde, cum am mai spus, era situată cazarma.

        Am aşteptat acolo aproape o oră; dar nu avii loc nici o adunare.

        Curând se răspândi zvonul că planul dăduse greş şi că republicanii fugiseră.

        Se mai spunea că se făcuseră şi arestări.

        Cum nu mă angajasem în marina sardă decât pentru a sluji mişcarea republicană ce se pregătea. Am socotit inutil să mă mai întorc pe bordul „Eurydicei” şi m-am gândit la fugă.

        În momentul când îmi făceam aceste planuri, nişte trupe prevenite, fără îndoială, de proiectul republicanilor de a pune stăpânire pe cazarma jandarmilor, începură să împresoare piaţa. Am înţeles că nu mai era timp de pierdut. M-am refugiat la o fructăreasă şi i-am mărturisit situaţia în care mă aflam. Admirabila femeie nu şovăi; mă ascunse în camera din fundul prăvăliei, îmi făcu rost de haine ţărăneşti, şi seara către orele opt, mergând ca şi cum m-aş fi dus la plimbare, am ieşit din Genova prin poarta Lanternei, începând astfel această viaţă de exil, de luptă şi de prigoană, pe care, după toate probabilităţile, n-am străbătut-o încă până la capăt.

        Era în 5 februarie 1834.

        Fără a urma vreun drum anumit, m-am îndreptat spre munte.

        Aveam o mulţime de grădini de traversat, o mulţime de ziduri de sărit. Din fericire, eram obişnuit cu acest fel de exerciţii, şi, după o oră de gimnastică,mă şi aflam dincolo de ultima grădină, de partea cealaltă a ultimului zid.

        Conducându-mă după constelaţia Casiopeii, am ajuns pe înălţimile de la Sestri. După zece zile, sau mai bine zis după zece nopţi, am sosit la Nisa, unde m-am dus glonţ la casa mătuşii mele, în piaţa Victoriei, dorind s-o prevină pe mama, ca să n-o sperii prea tare.

        Acolo, m-am odihnit o zi, şi, în noaptea următoare, am pornit-o iar la drum, întovărăşit de doi prieteni, Joseph Janu şi Ange Gustavini.

        Ajunşi la Var, îl găsh'ăm umflat de ploi; dar, pentru un înotător ca mine, asta nu era o piedică. Îl traversai jumătate în picioare şi jumătate înot. Cei doi prieteni ai mei rămăseseră de cealaltă parte a fluviului. Le făcui un semn de adio. Eram scăpat, sau aproape scăpat, după cum se va vedea.

        Cu această credinţă, m-am îndreptat fără şovăire spre un. Corp de gardă al vameşilor. Le-am spus cine eram şi pentru ce părăsisem Genova. Vameşii declarară că eram prizonierul lor până la un nou ordin, şi că acest ordin aveau să-l ceară de la Paris.

        Gândindu-mă că o să găsesc în curând vreun prilej să scap, n-am opus nici o rezistenţă. M-am lăsat condus la Grasse şi de la Grasse la Draguignan.

        La Draguignan am fost băgat într-o cameră de la primul etaj, a cărei fereastră deschisă dădea într-o grădină.

        M-am apropiat de fereastră ca şi cum aş fi cercetat priveliştea; de la fereastră până la pământ nu erau decât vreo cincisprezece picioare. Am sărit şi în timp ce vameşii, mai puţin sprinteni sau ţinând mai mult la picioarele lor decât mine, făceau un mare ocol pe scară, eu am ajuns pe potecă, iar de pe potecă am pornit-o spre munte.

        Nu cunoşteam drumul; dar eram marinar. Dacă nu aveam pământul, îmi rămânea cerul, această mare carte în care eram obişnuit să-mi citesc drumul. Călăuzindu-mă după stele, m-am îndreptat spre Marsilia.

        A doua zi seara, am ajuns într-un sat al cărui nume nu l-am ştiut niciodată, având altceva mai bun de făcut decât să mă interesez despre asta.

        Am intrat într-un han. Un bărbat tânăr şi o femeie tânără se încălzeau lângă masa pregătită pentru cină.

        Cerui ceva de mâncare, nu pusesem nimic în gură din ajun. Cina era bună, vinul de regiune plăcut, focul aprins. Am încercat unul din acele momente de bună dispoziţie care te cuprinde după ce ai scăpat dintr-o primejdie şi când crezi că nu mai ai a te teme de nimic. Gazda mă felicită pentru straşnica mea poftă de mâncare şi pentru chipul meu vesel.

        am spus că nu-i nimic de mirare în pofta mea de mâncare, căci nu mâncasem de optsprezece ore. Cât despre chipul meu vesel, explicaţia era la fel de simplă: în ţara mea, scăpasem probabil de moarte, în Franţa de închisoare.

        Vorbind atâta, nu mai puteam să ţin secret restul. Gazda mea părea o fire atât de deschisă, nevasta părea atât de bună, încât le-am povestit totul.

        Atunci, spre marea mea surprindere, am văzut chipul gazdei întunecându-se.

        — Ei bine, ce aveţi? îl întrebai.

        — După mărturisirea pe care mi-aţi făcut-o, mă văd silit, cu conştiinţa împăcată, să vă arestez, îmi răspunse el.

        Am început să rid, nevrând să am aerul că iau în serios cele spuse. De altfel, în situaţia de unul contra unul, nu exista om pe lume de care să-mi fie frică.

        — Bine! am zis. Să mă arestaţi; o să aveţi tot timpul să mă arestaţi la desert. Lăsaţi-mă să-mi sfârşesc cina; chiar dacă vă plătesc dublu, tot mai mi-e foame.

        Şi continuai să mănânc fără să mă arăt câtuşi de puţin neliniştit.

        Dar curând am băgat de seamă că, dacă gazda mea ar fi avut nevoie de cineva pentru a-şi îndeplini proiectul pe care şi-l exprimase, n-ar fi fost lipsit de ajutor.

        Hanul său era locul de întâlnire al tineretului satului; în fiecare seară, veneau aici flăcăi ea să bea, să fumeze, să afle noutăţi, să discute politică.

        Obişnuita societate se adună încet-îneet, şi în curând se aflară în han vreo zece tineri care jucau cărţi.

        Gazda nu mai aduse vorba despre arestarea mea, dar totuşi nu mă slăbea din ochi.

        Este adevărat că, întrucât nu aveam nici cel mai mic pachet cu mine, îmbrăcămintea mea nu putea să acopere consumaţia.

        Aveam ceva bani în buzunar şi-i făcui să sune; zornăitul lor păru să-l liniştească întrucâtva pe hangiu.

        Am ales momentul când unul dintre băutori tocmai sfârşise, în mijlocul strigătelor de bravo, un cântec ce se bucurase din plin de succes şi, cu un pahar în mână, am zis:

        — E rândul meu.

        Şi am început să intonez Dumnezeul oamenilor buni.

        Dacă n-aş fi avut altă vocaţie, aş fi putut să mă fac cântăreţ; am o voce de tenor care, dacă ar fi fost cultivată, ar fi putut să dobândească o anumită intensitate.

        Versurile lui Beranger, francheţa cu care erau cântate, fraternitatea refrenului, popularitatea poetului cuceriră toată asistenţa.

        Mă puseră să repet două, trei cuplete, fui îmbrăţişat la ultimul cuplet şi strigară: „Trăiască Beranger! Trăiască Franţa! Trăiască Italia!”

        După un atare succes nu mai putea fi vorba să fiu arestat; gazda mea nu mai sufla un cuvânt, astfel încât n-am ştiut niciodată dacă vorbise serios sau făcuse doar o glumă.

        Am petrecut noaptea cântând, jucând, bând; apoi a doua zi, dis-de-dimineaţă, întreaga ceată veselă se oferi să mă conducă, cinste pe care bineînţeles că o primii; nu ne-am despărţit decât după şase mile de drum.

        Desigur, Beranger a murit fără să ştie ce mare serviciu mi-a făcut Intru în serviciul republicii Rio-Grande Am sosit la Marsilia fără accident, la douăzeci de zile după ce părăsisem Genova.

        Mă înşel – mi se întâmplase un accident pe care l-am citit în Le peuple souverain.

        Fusesem condamnat la moarte. Era pentru prima oară că aveam cinstea să-mi văd numele tipărit într-un ziar.

        Deoarece din clipa aceea era primejdios să-mi mai păstrez numele, l-am schimbat cu acela de Pane.

        Am rămas câteva luni fără ocupaţie la Marsilia, folosindu-mă de ospitalitatea pe care mi-o dădea unul din prietenii mei, cu numele de Joseph Paris.

        În sfârşit, am izbutit să intru ca secund pe bordul vasului „L'Union14, căpitan Gaza.

        Duminica următoare, aflându-mă către orele cinci seara la fereastra din spate, împreună cu căpitanul, urmăream cu privirea, pe sub cheiul Sainte-Anne, un elev în vacanţă, care se distra sărind dintr-o barcă într-alta, când deodată îi alunecă piciorul. Scoase un ţipăt şi căzu în mare.

        Eram îmbrăcat, de sărbătoare; dar la vederea accidentului, la strigătele copilului, văzându-l dispărând, mă aruncai, îmbrăcat şi încălţat cum eram, în rada portului. De două ori mă cufundai în zadar; a treia oară, am avut norocul să-l apuc pe elev de subţioară şi să-l readuc la suprafaţă.

        O dată acolo, nu-mi fu greu să-l împing până pe chei; o imensă mulţime se şi strânsese acolo şi mă primi cu aplauze şi strigăte de bravo. Băiatul era untânăr de paisprezece ani, care se numea Joseph Rambaud. Lacrimile de bucurie şi binecuvântăriie mamei lui mă răsplătiră din plin pentru baia pe care o făcusem. Deoarece eu i-am salvat viaţa sub numele de Joseph Pane, este probabil că dacă mai trăieşte, n-a ştiut niciodată adevăratul nume al celui care l-a salvat.

        La bordul vasului „L'Union”, am întreprins a treia mea călătorie la Odesa; apoi, la întoarcere, m-am îmbarcat pe o fregată a beiului din Tunis. Am părăsit-o în portul La Goulette şi m-am întors cu un bric turcesc, iar la întoarcere, am găsit Marsilia aproape în aceeaşi stare în care a văzut-o domnul de Belzunce, pe timpul ciumei negre din 1720.

        Oraşul se afla în plină recrudescenţă a holerei.

        Toată lumea, în afară de medici şi surori de caritate, fugise din Marsilia. Fiecare era la casa lui de la ţară; oraşul avea înfăţişarea unui vast cimitir.

        Medicii cereau „benevoli12. Se ştie că acesta este numele ce se dă în spitale ajutoarelor de bună voie.

        M-am oferit, împreună cu un cetăţean din Triest, care se reîntorcea împreună cu mine de la Tunis. Ne stabilirăm definitiv la hotel şi ne împărţirăm gărzile: Serviciul dură cincisprezece zile.

        După trecerea acestui răstimp, deoarece ciuma slăbise în intensitate şi eu găsisem un prilej să mă angajez şi, deci, să văd ţări noi, m-am tocmit ca secund pe bordul bricului13 „Le Nautonnier” din Nantes, gata de plecare spre Rio-de-Janeiro, căpitan fiind Beauregard.

        — Memoriile lui Garibaldi Corabie mare cu două catarge, cu pânze pătrate şi uneori cu motor.

        Mulţi dintre prietenii mei mi-au spus că eram, înainte de orice, un poet.

        Dacă nu eşti poet decât cu condiţia de a făuri Iliada sau Divina Comedie, Meditaţiile lui Lamartine sau Orientalele lui Victor Hugo, atunci eu nu pot fi poet; dar dacă eşti poet fiindcă-ţi petreci ceasurile cătând în apele azurii şi adânci misterele vegetaţiei submarine; dacă eşti poet fiindcă rămâi în extaz dinaintea golfului de la Rio de Janeiro, de la Neapole sau de la Constantinopol; dacă eşti poet fiindcă visezi la dragostea filială, la amintirile din copilărie sau la dragostea din adolescenţă, în mijlocul gloanţelor şi al ghiulelelor, fără să te gândeşti că visul tău poate să se sfârşească cu capul spart sau cu un braţ smuls – ei bine, atunci sunt şi eu poet.

        Îmi amintesc că într-o zi, în timpul ultimului război deşi zdrobit de oboseală, nedormit de două nopţi, abia coborât de pe calul pe care călărisem două zile în şir, neslăbindu-l o clipă pe feldmareşalul austriac Urban, ca şi pe cei douăsprezece mii de oameni ai lui, cu cei patruzeci de bersalieri ai mei, patruzeci de cavalerişti şi o mie de oameni înarmaţi de bine de rău, suind omică potecă de cealaltă parte a muntelui Orfano, împreună cu colonelul Turr şi cu cinci sau şase oameni, m-am oprit dintr-o dată, uitând de oboseală şi de primejdie, ca să ascult o privighetoare cântând. Era noapte, cu clar de lună şi o vreme splendidă; pasărea semăna, în vânt, şirul ei de note armonioase şi mi se părea, ascultând-o pe această mică prietenă a anilor mei de tinereţe, că simţeam cum picură peste mine o rouă binefăcătoare şi întremătoare. Cei ce mă înconjurau crezură sau că şovăiam asupra drumului de urmat, sau că ascultam vreun zgomot îndepărtat de tun, bubuind, sau de tropot de cai răsunând pe şosea. Nu, ascultam cântând privighetoarea căreia de zece ani poate nu-i mai auzisem viersul şi extazul dură nu numai până când cei care mă înconjurau îmi repetară de două sau de trei ori: „Generale, uite duşmanul!”, ci până ce duşmanul, spunând el însuşi: „Iată-mă!”, şi trăgând asupra noastră, o făcu pe vrăjitoarea nopţii să-şi ia zborul.

        Aşadar, când, după ce-am mers de-a lungul stâncilor de granit care ascund atât de bine vederii tuturor portul Rio de Janeiro, încât indienii, în limbajul lor expresiv, l-au numit Nelhero hy, adică apă ascunsă; când, după ce-am străbătut trecerea ce duce în micul golf liniştit ca un lac; când, pe marginea occidentală a acestui golf, am văzut înălţându-se oraşul dominat de Păo de Acucar 1, imensă stâncă de formă conică ce slujeşte nu de far, ci de jalon navigatorului; când am văzut ridicându-se în jurul meu această natură luxuriantă despre care Africa şi Asia nu-mi putuseră da decât o slabă idee, am rămas cu adevărat uluit de priveliştea ce se desfăşura în faţa mea.

        O dată intrat în portul oraşului Rio de Janeiro, norocul îmi scoase, fără zăbavă, în cale cel mai rar lucru ce există pe lumea asta: un prieten.

        Pe acesta n-a fost nevoie să-l caut, n-am avut nevoie să ne cercetăm spre a ne cunoaşte; ne-am – întâlnit, am schimbat o privire şi totul a fost spus; după un zâmbet, după o strângere de mână, eram, Rosetti şi cu mine, fraţi pe viaţă.

        Mai târziu voi avea prilejul să spun cine era acest suflet de elită; şi totuşi eu, prietenul lui, eu, fratele lui, atâta vreme nedespărţit de el, voi muri poate fără să fi avut mângâierea de a înfige o cruce în acest punct neştiut al pământului american unde se odihnesc oasele acestui om generos şi viteaz.

        După ce Rossetti şi cu mine am petrecut câteva luni în trândăvie – numesc trândăvie a practica un comerţ pentru care niciunul, nici celălalt nu eram născuţi – întâmplarea făcu să intrăm în relaţie eu Zambecarri, secretarul lui Bento Gonzales, preşedintele republicii Rio-Grande de Sul care se afla în război cu Brazilia. Amândoi erau prizonieri ţie război la Santa Cruz, fortăreaţă ce se ridică de partea dreaptă, la intrarea în port şi de unde are loc strigarea vaselor. Zambecarri, care, s-o spunem în treacăt, era fiul faimosului aeronaut dispărut într-o călătorie în Siria şi despre care nu s-a mai auzit vorbindu-se niciodată, îmi făcu cunoştinţă cu preşedintele care îmi dădu scrisori de împuternicire pentru a stăvili expediţiile de piraţi împotriva Braziliei.

        După câtva timp, Bento Gonzales şi Zambecarri scăpară înot şi ajunseră cu bine în Rio-Grande.

        VIII Corsar Am armat, de război, micul bastiment „Mazzini”, cam de vreo treizeci de tone, la bordul căruia făceam cabotajul; am pornit-o pe mare cu şaisprezece tovarăşi de aventuri. Eram, aşadar, în sfârşit, liberi, navigam sub un drapel republican, eram deci corsari!

        Cu şaisprezece oameni drept echipaj şi cu o barcă, noi declaram război unui imperiu.

        Ieşind din port, am luat-o drept spre insulele Marioa, situate la cinci sau şase mile de intrarea în radă, ţinând-o pe stânga; armele şi muniţiile le ascunsesem sub carnea afumată cu manioc, singura hrană a negrilor. Mă îndreptai spre cea mai mare din aceste. Insule care are un loc de ancorare; am aruncat ancora, am sărit pe pământ şi m-am urcat pe cel mai înalt loc.

        Acolo, mi-am desfăcut larg braţele, cu un sentiment de bună dispoziţie şi de mâncirie, şi am scos un chiot asemenea vulturului ce pluteşte în tăriile văzduhului.

        Oceanul îmi aparţinea şi eu intram în posesia imperiului meu. Prilejul nu întârzie să se arate, pentru a-mi dovedi puterea asupra lui.

        În timp ce, întocmai ca o pasăre de mare, stăteam căţărat sus, în observatorul meu, am zărit o goeletă ce naviga sub pavilion brazilian.

        Am făcut semn să se pregătească totul pentru a o porni iar pe mare, şi am coborât pe plajă.

        Ne-am îndreptat glonţ spre goeletă, care nu bănuia ce primejdie o aşteaptă, la două sau trei mile depărtare de şenalul2 din Rio de Janeiro.

        Oprind-o, am arătat cine suntem şi am somat-o să se predea; goeletă, trebuie să recunoaştem acest lucru, nu opuse nici o rezistenţă. Ne-am urcat pe bord şi am pus stăpânire pe vas.

        Atunci am văzut venind spre mine un pârlit de pasager portughez care ţinea în mână o casetă. O deschise: era plină de diamante; mi-o oferea ca să-şi răscumpere viaţa.

        Am închis capacul cutiei şi i-am înapoiat-o, spunându-i că viaţa lui nu se află în nici o primejdie; că, prin urmare, putea să-şi păstreze diamantele pentru un prilej mai bun.

        Dar n-aveam timp de pierdut; eram întrucâtva sub focul bateriilor din port. Am transportat armele şi alimentele de pe „Mazzini41 pe goeletă, şi am scufundat vasul „Mazzini44, care; după cum vedeţi, avu o glorioasă, dar scurtă existenţă de corsar.

        Goeletă aparţinea unui austriac bogat care locuia în insula Grande situată pe dreapta, cum ieşi din port, cam la cincisprezece mile depărtare de uscat; vasul era încărcat cu cafea, pe care proprietarul ei o trimitea în Europa.

        Pentru mine era deci o pradă îndoit de bună, întrucât aparţinea unui austriac împotriva căruia purtasem război în Europa şi unui negustor domiciliat în Brazilia, ţară împotriva căreia purtam război în America.

        Mi-am botezat goeletă „Scarro pilla”, derivaţie din FarrapoiS, „oameni în zdrenţe”, nume pe care imperiul Braziliei îl dădea locuitorilor tinerelor republici ale Americii de Sud, după cum Filip al lea îi botezase „calici ai pământului şi ai mării44 pe răzvrătiţii din Ţările de Jos. Până atunci goeleta se numise „Lui, sa”.

        Acest nume, de altfel, ni se potrivea destul de bine. Nu toţi tovarăşii mei erau nişte Rossetti şi trebuie să mărturisesc că chipurile multora dintre ei nu aveau darul să te liniştească; asta şi explică predarea grabnică a goeletei şi groaza portughezului ce-mi oferise diamantele lui.

        Dar în tot timpul cât am exercitat meseria de corsar, oamenii mei au primit ordinul să respecte viaţa, onoarea şi averea călătorilor… era să spun, sub ameninţarea pedepsei cu moartea; dar aş fi greşit dacă spuneam aşa, fiindcă ordinele mele fiind respectate întotdeauna n-am fost silit niciodată să pedepsesc pe nimeni.

        Imediat după primele măsuri luate pe bord, ne-am îndreptat nava spre Rio de la Plata; şi pentru a da un exemplu de felul cum voiam să fie respectate pe viitor, viaţa, libertatea şi bunurile prizonierilor noştri, când am ajuns în dreptul insulei Santa Catarina, puţin mai sus de capul Itapocoroya, am ordonat să se lase la apă iol'a bastimentului capturat, am pus să se coboare o dată cu pasagerii tot ce le aparţinea, am ordonat să li se dea alimente şi, dăruindu-le iola, i-am lăsat liberi să plece unde vor dori.

        Cinci negri, sclavi de pe bordul goeletei şi cărora le redasem libertatea, se angajară pe bordul meu ca mateloţi; apoi ne-am continuat drumul spre Rio de la Plata.

        Ne-am dus să aruncăm ancora la Maldonato, stat din Republica orientală a Uruguayului.

        Am fost primiţi admirabil de populaţie, şi chiar de autorităţile din Maldonato, ceea ce ni s-a părut de un excelent augur. Rossetti plecă, prin urmare, liniştit, spre Montevideo ca să aranjeze acolo micile noastre afaceri, adică să vândă o parte din încărcătura noastră şi să obţină bani pe ea.

        Noi am rămas la Maldonato, adică ia intrarea acestui splendid fluviu care la vărsarea lui măsoară treizeci de leghe în lăţime, timp de opt zile ce se scurseseră în serbări neîntrerupte care erau cât pe-aci să se sfârşescă într-un chip tragic. Oribe, care, în calitatea lui de şef al republicii Montevideo, nurecunoştea celelalte republici, dădu ordin şefului politic din Maldonato să mă aresteze şi să pună mâna pe goeletă mea. Din fericire, şeful politic din Maldonato era un om de treabă care, în loc să execute ordinul primit, ceea ce n-ar fi fost greu, dat fiind că nu prea aveam vreo bănuială, mă preveni că trebuie să părăsesc cât mai repede locul de ancorare şi să mă îndrept spre ţinta mea, dacă aveam vreuna.

        Am făgăduit să plec în aceeaşi scară; dar mai înainte, aveam şi eu, în ceea ce mă privea, o mică socoteală de încheiat.

        Vândusem unui negustor din Montevideo câţiva saci de cafea, luaţi din încărcătura noastră şi unele bijuterii ce-i aparţineau austriacului meu, ca să cumpăr alimente. Insă, fie că cumpărătorul meu era un rău platnic, fie că auzise spunându-se că eram în pericol de a fi arestat, îmi fusese cu neputinţă să-mi capăt banii. Dar, văzându-mă silit să plec seara, nu mai aveam timp de pierdut şi pentru mine era important să-mi primesc plata înainte de a părăsi Maldonato, întrueât mi-ar fi fost mai greu să-o obţin în lipsă.

        Prin urmare, către ora nouă seara am dat ordin să se facă pregătirile de drum şi, punându-mi pistoalele la cingătoare, mi-am aruncat mantaua pe umeri şi m-am îndreptat în linişte spre locuinţa negustorului meu.

        Era un splendid clar de lună, astfel încât îl vedeam de departe pe omul meu, luând aer în pragul uşii sale; el de asemenea mă văzu, mă recunoscu şi-mi făcu semn cu mâna să mă îndepărtez, dându-mi de înţeles prin acest semn că sunt în primejdie. '

        Prefăcându-mă că nu văd nimic, m-am îndreptat glonţ spre el, şi drept orice explicaţie, i-am pus pistolul în gât, zioându-i:

        — Banii mei!

        El vru să-mi dea lămuriri; dar când i-am repetat pentru a treia oară aceste două cuvinte: „Banii mei”, mă băgă în casă şi-mi numără cei două mii de patagoni pe care mi-i datora.

        Mi-am vârât iar pistolul la cingătoare, mi-am luat desaga sub braţ şi m-am întors pe goeletă fără să fi fost câtuşi de puţin îngrijorat.

        La ora unsprezece seara, am ridicat ancora luând-o în susul fluviului La Plata.

        IX La Plata În zorii zilei, spre marea mea mirare, mă aflam în mijlocul stâncilor de la Piedras Negras.

        Cum oare ajunsesem într-o asemenea situaţie, eu, care nu aţipisem nici măcar un minut, eu, care neîncetat mi-am pironit ochii asupra coastei, eu, care în noaptea aceea, redevenită sumbră după apusul soarelui, nu încetasem o clipă să consult busola şi să mă conduc după indicaţiile ei?

        Nu era momentul să-mi pun această întrebare; primejdia era imensă: apăreau stânci la suprafaţă, la babord şi la tribord, în faţă şi în spate; puntea era complet acoperită de spumă. Am sărit pe puntea de la trincă, dând ordin la babord să se cârmească în direcţia vântului; în timp ce echipajul îndeplinea această manevră, vântul luă cu el micul nostru gabier.

        Totuşi, din locul unde eram, dominam vasul şi stâncile, astfel încât puteam să indic drumul pe rare trebuia să-l urmeze goeletă; cât despre ea, ea şi cum ar fi fost însufleţită şi ar fi cunoscut primejdia ce-o ameninţa, deveni la fel de docilă la cârmă, cum este calul în frâu; în sfârşit, după un ceas, timp în care ne-am aflat între viaţă şi moarte şi în care i-am văzut chiar şi pe cei mai bătrâni marinari pălind, iar pe cei mai necredincioşi rugându-se, eram în afară de orice primejdie.

        v În clipa în care am putut să respir în voie, am vrut săcercetez cauzele care mă. Împinseseră în mijlocul acestor stânci primejdioase atât de bine cunoscute de navigatori, atât de bine indicate pe hărţi şi despre care credeam că sunt la trei mile depărtare, când de fapt mă aflam chiar printre ele.

        Mi-am consultat busola: continua s-o ia razna; dacă aş fi ascultat-o, m-a-ş fi izbit deţărm.

        Până la urmă, mi-am explicat totul.

        În momentul în care am părăsit goeletă ca. Să mă duc să-mi reclam cei două mii de patagoni de la cumpărătorul meu de cafea, dădusem ordin să fie transportate, în caz de atac, săbiile şi puştile pe punte; ordinul fusese executat şi armele fuseseră depuse într-o cabină vecină cu habitaclul'.

        Fierăria armelor atrăsese spre ea acui magnetizat. După ce armele fură luate de acolo, busola îşi reluă direcţia ei normală.

        Ne-am continuat drumul şi am ajuns la JesusMaria, care se afla de cealaltă parte a Montevideoului şi aproape la aceeaşi distanţă ca Maldonato.

        Acolo, nimic nou, decât că ne-au lipsit alimentele, întrucât nu avusesem timp să ne aprovizio năm înainte de plecare. Dar, potrivit ordinelor daţe, nu exista nici o posibilitate de a debarca, şi, totuşi, trebuia potolită foamea a doisprezece voinici cu o grozavă poftă de mâncare.

        Dădui ordin să se manevreze, dar fără să ne îndepărtăm de ţărm.

        Într-o dimineaţă, am descoperit la o distanţă de aproape patru mile de uscat, o casă ce ni st' păru că are înfăţişarea unei ferme. Dădui ordin să se ancoreze cât mai aproape cu putinţă de mal şi, cum eu nu mai aveam barcă, dând-o pe a mea, aşa cum am mai spus, persoanelor pe care le debarcasem în insula Santa Catarina, am înjghebat o plută dintr-o masă şi din nişte butoaie şi, echipat cu o cange, m-am aventurat pe această ambarcaţie originală, cu un singur matelot, tot cu numele de Garibaldi ca şi mine, fără a-mi fi rudă;prenumele lui era Maurizio.

        Vasul era înţepenit cu două ancore, din pricina violenţei vântului ce bătea dinspre pampas.

        Iată-ne deci aruncaţi în mijlocul stâncilor, nu însă navigând, ci învârtindu-ne şi dansând pe masa noastră, riscând în fiece clipă să ne răsturnăm. În sfârşit, după ce-am săvârşit adevărate minuni de echilibristică, am izbutit să eşuăm pe plajă; l-am lăsat pe Maurizio de pază la pluta noastră, şi eu m-am aventurat în mijlocul uscatului.

        X Câmpiile orientale f.0

        Priveliştea ce mi se înfăţişă atunci dinaintea ochilor şi asupra căreia privirea mi se pleca pentru prima oară, ar avea nevoie, spre a fi descrisă.pe de-a întregul şi cum se cuvine, şi de pana unui poet şi de penelul unui artist. Vedeam unduind dinainte-mi, ca valurile unei mări solidificate, imensele zări ale câmpiilor orientale, numite astfel deoarece se află pe malul estic al fluviului Uruguay, ce se varsă în fluviul La Plata, în faţa oraşului Buenos Aires şi deasupra Coloniei. Era, v-o jur, un spectacol cu totul nou pentru un om ce venea de dincolo de Atlantic, şi mai ales pentru un italian care s-a născut şi a crescut pe un pământ pe care rar găseşti un pogon fără o casă sau vreo altă lucrare ieşită din mâna omului.

        Acolo, dimpotrivă, totul era numai opera lui Dumnezeu; cum a ieşit din mâinile Domnului în ziua creaţiei, pământul a rămas tot aşa până în ziua de astăzi. Este o pajişte vastă, imensă, de nestrăbătut, şi priveliştea ei, care se înfăţişează ca un covor de verdeaţă şi de flori, mai ridicat din loc în loc, nu se schimbă decât pe ţărmurile râului Arroga pe care se înalţă şi se leagănă în bătaia vântului, minunate pilcuri de arbori cu un frunziş luxuriant.

        Caii, boii, gazelele, struţii sunt, în lipsa făpturilor omeneşti, singurele vieţuitoare ale acestor imense solitudini pe care le străbate doar gaucho, acest centaur al lumii noi, parcă pentru ca întreaga turmă de animale sălbatice să nu uite că Dumnezeu le-a dat un stăpân. Dar pe acest stăpân. Cu ce ochi îl privesc trecând, armăsarii, taurii, struţii, gazelele? Care mai de care va protesta împotriva pretinsei lui dominaţii: armăsarul prin nechezatul lui; taurul prin muget, struţul şi gazela prin fugă.

        Î Şi vederea lor îmi rechema în minte pământul pe care mă născusem, pământ nefericit pe care, când trece austriacul ce-l asupreşte, oamenii, aceste fiinţe făcute după chipul lui Dumnezeu, 11 salută şi se apleacă dinaintea lui, neîndrăznind să dea aceleaşi semne de independenţă cum dau, la vederea lui gaucho, animalele sălbatice din pampas.

        Dumnezeule atotputernic, Dumnezeule sfânt, până când vei îngădui o atât de adâncă înjosire a creaturii tale?

        Dar să lăsăm lumea veche, atât de tristă şi de deznădăjduită şi să revenim la lumea nouă, atât de tânără, atât de plină de viitor şi de speranţă.

        Ce frumos este armăsarul câmpiilor orientale, cu picioarele lui încordate, cu nările aburinde, cu buzele fremătătoare care n-au simţit niciodată contactul rece al zăbalei! Ce liber respiră în zvâcnetul coamei şi al cozii sale, crupa lui ce n-a fost nicicând apăsată de genunchi, nici însângerată de pinten! Ce mândru e când adună cu nechezatul lui, herghelia-i de iepe răzleţite, şi când, adevărat sultan al deşertului, fuge de prezenţa dominatoare a omului ducându-le cu el, repede ca un vârtej!

        O, minune a naturii! Miracol al creaţiei! Cum poate să-şi exprime emoţia pe care a simţit-o la vederea voastră acest corsar de douăzeci şi cinci de ani, care pentru prima oară îşi întindea braţele spre imensitate!

        Dar, fiindcă acest corsar era pe jos, nici taurul, nici armăsarul nu-l luau drept om. În deserturile Americii, omul este completat de cal şi, fără el, devine cel din urmă dintre animale. Mai întâi ei se opreau uimiţi la vederea mea; pe urmă, curând, dispreţuindu-mi fără îndoială slăbiciunea, se apropiau de mine, mai-mai să-mi umezească obrazul cu răsuflarea lor. Să nu vă fie teamă niciodată de cal, animal nobil şi generos; dar să nu vă încrederi în taur, animal viclean şi ursuz. Cât despre gazele şi struţi, după ce am făcut cunoştinţă cu ele, asemenea calului şi taurului, dar într-un chip mai prudent, fugeau iuţi ca săgeţile; apoi, o dată ajunse pe vârful unui deluşor se întorceau să vadă dacă sunt urmărite.

        Pe vremea aceea, adică spre sfârşitul anului şi începutul lui 1835, această parte a pământului oriental era încă neprihănită de vreun război; iată de ce întâlneai acolo animale sălbatice în număr atât de mare.

        1A.1

        Poeta Şi în vremea asta înaintam spre o estancia14. Am găsit acolo o tânără femeie singură; era femeia unui capataz15. Nu putea să-şi ia răspunderea să vândă sau să dăruiască un bou fără consimţământul soţului ei; trebuia deci să aşteptăm întoarcerea lui. De altfel era târziu şi, până a doua zi, nu exista nici un mijloc de a-l duce până la ţărmul mării.

        Sunt momente în viaţă a căror amintire, cu toate că se îndepărtează, continuă să trăiască şi să se înalţe ca nişte piramide, spre a spune astfel, în memorie, atât de bine, încât, oricare ar fi celelalte evenimente ale vieţii noastre, această amintire îşi păstrează eu stăruinţă locul pe care şi l-a dobândit! Era scris să întâlnesc în mijlocul acestui deşert pe soţia unui bărbat pe jumătate sălbatic, o tânără femeie cu o educaţie cultivată, o poetă care-i ştia pe dinafară pe Dante, Petrarca, Tasso.

        După ce-am rostit puţinele cuvinte spaniole pe care le ştiam pe atunci, am fost plăcut surprins s-o aud răspunzându-mi în italiană. Mă pofti într-unchip plin de graţie să iau loc, aşteptând întoarcerea soţului ei. Pe când vorbeam, graţioasa mea gazdă mă întrebă dacă cunoşteam poeziile lui Quintana; şi la răspunsul meu negativ, ea îmi dădu un volum cu aceste poezii, spunându-mi că mi-l dăruieşte spre a învăţa spaniola de dragul ei. Am întrebat-o dacă nu făcea şi ea versuri.

        — Cum vreţi, îmi răspunse ea, să nu devii poet în faţa unei astfel de naturi?

        Şi, fără să se lase rugată, îmi recită mai multe poezii pe care le-am găsit pline de un puternic sentiment şi de o fermecătoare armonie. Mi-aş fi petrecut toată seara şi toată noaptea ascultând-o, fără să mă gândesc la bietul meu Maurizio, care mă aştepta păzind masa-plută; dar soţul ei se întoarse şi puse capăt părţii poetice a serii, spre a mă readuce ia scopul material al vizitei mele. Îi înfăţişai cererea mea şi rămase stabilit ca a doua zi el să aducă un bou.pe plajă şi să mi-l vândă.

        În zori mi-am luat rămas bun de la frumoasa mea poetă şi m-am grăbit să mă duc să mă întâlnesc cu Maurizio; acesta îşi petrecuse noaptea adăpostit cum putuse între patru butoaie, foarte neliniştit că nu mă vedea reîntorcându-mă, şi teimându-se să nu fi fost mâncat de tigri foarte răspândiţi în această parte a Americii, şi mai puţin inofensivi decât armăsarii şi chiar taurii.

        După puţin se ivi şi capataz-ul târând un bou în laţ. Câteva clipe şi animalul fu înjunghiat, jupuit, tăiat în bucăţi, într-atât de mare le este îndemânarea oamenilor din Sud la îndeplinirea acestei corvezi sângeroase.

        Se punea apoi chestiunea transportării boului, tăiat în bucăţi, de pe mal pe vas, adică la o distanţă de cel puţin o mie de paşi, străbătând stânci le ascuţite printre care se zvârcolea o mare furioasă.

        Maurizio şi cu mine ne-am pus pe lucru.

        Se ştie cum fusese construită barca ce avea să ne ducă pe bordul vasului: o masă cu câte un butoi prins de fiecare picior şi un fel de ţepuşă în mijloc. I a venire această ţepuşă slujise, să ne agăţăm de ea îmbrăcămintea; la întoarcere avea să susţină hrana noastră ca să nu intre în apă.

        Am împins ambarcaţiunea în larg; ne-am aşezat deasupra ei şi Maurizio cu o prăjină în mână, eu cu o cange în pumn, am început să ne luptăm cu apa până la genunchi, întrueât greutatea pe care o ducea barca era prea mare; dar, fie ce-o fi, numai barca să plutească!

        Manevra noastră se îndeplinea în aplauzele puternice ale americanului şi ale echipajului goeietei care se. Rugau poate mai mult pentru salvarea cărnii decât pentru a noastră; la început navigaţia fu destul de uşoară; dar, ajunşi la un şir de stânci ascuţite pe care trebuia să le străbatem, ne-am pomenit în două rânduri înghiţiţi aproape cu totul de apă. Norocul făcu'să le străbatem cubine în ciuda tuturor greutăţilor.

        Dar, ajungân 1 dincolo de dublul şir de stânci ascuţite, în loc să scăpăm de primejdie, aceasta devenise şi mai mare. N-am mai găsit fundul cu căngile noastre, drept care ne era cu neputinţă să mai conducem ambarcaţia. În afară de asta, curentul devenind mai puternic pe măsură ce înaintam în fluviu, ne ducea departe de covertă.

        Văzui aievea clipa în care aveam să străbatem Atlanticul, şi să nu ne oprim decât la Sfânta Elena sau la Capul Bunei Speranţe.

        Tovarăşilor noştri, dacă voiau să ne ajungă, nu le mai rămânea altă soluţie decât să ridice pânzele; ceea ce şi făcură şi cum vântul sufla dinspre uscat, goeletă ne ajunse curând ba chiar ne şi întrecu.

        Dar, în trecere, ne aruncă o funie; am legat ambarcaţia de vas şi mai întâi am dat alimentele; pe urmă ne-am agăţat şi noi, Maurizio şi cu mine; apoi, după noi, la sfârşit, veni şi rândul mesei, care fu pusă din nou la locul ei, în sufragerie, fiind redată fără zăbavă destinaţiei sale.

        Am fost răsplătiţi de osteneala pe care ne-o dădusem spre a procura alimentele, văzând cu ce straşnică poftă le înfulecau tovarăşii noştri.

        După câteva zile, am cumpărat, cu treizeci de monede, o barcă de la o balandră cu care ne-am încrucişat.

        Am mai petrecut încă o zi având în faţa ochilor vârful insulei Jesus-Maria.

        XII Bătălia Ne petrecusem noaptea la ancoră, la şase mile de capul Jesus-Maria, având în faţă Barraneas de San Gregorio; sufla o briză uşoară dinspre nord, când am observat venind dinspre Montevideo două bărci pe care le-am crezut prietene; dar fiindcă n-aveau semnul convenit, un pavilion roşu, am crezut prudent să ridicăm pânzele, în aşteptarea lor; am mai ordonat ca să fie urcate pe punte puştile şi săbiile.

        Precauţia, cum se va vedea, nu era inutilă; prima barcă continua să înainteze spre noi şi nu se vedeau pe bord decât trei persoane; ajunsă la câţiva paşi de noi, cel ce părea şeful, ridică vocea şi ne porunci să ne predăm; în acelaşi timp puntea bărcii se umplu de oameni înarmaţi care, fără a ne da răgaz să răspundem la somaţie, deschiseră focul. Am strigat: „La arme!” şi mi-am luat puşca, dar deoarece vasul stătea pe loc, am comandat, urlând din răsputeri:

        — Jos pânzele din faţă!

        Surprins că goeletă nu ascultă de ordin, ca de obicei, m-am uitat spre cârmă şi am văzut că încă de la primul foc de armă cârmaciul, unul dintre cei mai buni mateloţi, fusese ucis. Se numea Fiorentino şi se născuse într-una din insulele noastre.

        N-aveam timp de pierdut. Lupta începuse cu furie; lanciona – acesta este numele acestui fel de bărci împotriva cărora luptam – lanciona se agăţase de coasta noastră dreaptă, şi câţiva oameni se şi urcaseră pe bastingajul nostru; din fericire, câteva focuri de puşcă şi câteva lovituri de sabie le veniră de hac.

        După ce mi-am ajutat oamenii să respingă acest atac, m-am repezit la postul de ascultare de la trinca tribordului, acolo unde fusese lovit Fiorentino, şi am apucat cârma părăsită. Dar în momentul când apăsam cu mâna cârma spre a o întoarce, un glonţ duşman mă lovi între ureche şi carotidă, îmi străpunse gâtul şi mă răsturnă fără cunoştinţă pe punte.

        Restul luptei, care dură un ceas, fu dat de cadetul Luigi Carniglia, de Pasquale Lodola, de Giovanni Lamberţi, de Maurizio Garibaldi şi de doi maltezi. Aşadar, italienii luptaseră minunat, în timp ce străinii şi cei cinci negri ai noştri se ascunseseră în cala vasului. În sfârşit, obosit de rezistenţa noastră, având vreo zece oameni scoşi din luptă, duşmanul fugi, în timp ce, vintul pornindu-se, camarazii noştri continuară să meargă în susul fluviului.

        Cu toate că-mi recăpătasem cunoştinţa şi că-mi venisem în fire, am rămas cu desăvârşire nemişcat, şi în consecinţă nefolositor, până la sfârşitul încăierării.

        Mărturisesc că primele mele senzaţii, când am redeschis ochii şi am revenit la viaţă au fost foarte plăcute. Pot să zic că fusesem mort şi că reînviasem, atât de adânc fusese leşinul meu şi până într-atâta de lipsit de orice licărire de viaţă. Dar să ne grăbim să adăugăm că această stare de bună dispoziţie fizică fu repede învinsă de conştiinţa situaţiei în care ne aflam. Rănit de moarte sau aproape, neavând la bord pe nimeni care să aibă nici cea mai mică cunoştinţă despre navigaţie, cea mai neînsemnată cunoştinţă geografică, am cerut să mi se aducă harta, am consultat-o cu ochii acoperiţi de un văl pe care îl credeam al morţii, şi am arătat cu degetul Santa-Fe de pe fluviul Parana. Nimeni dintre noi nu mai navigase vreodată pe La Plata, în afară de Maurizio, care călătorise o singură dată în sus, pe Uruguay. Mateloţilor îngroziţi. – italienii, trebuie s-o spun, nu împărtăşeau aceste temeri sau ştiau să şi le ascundă mateloţilor îngroziţi şi de starea mea şi de vederea cadavrului lui Fiorentino, de teamă să nu fie prinşi şi luaţi drept piraţi, li se citea spaima pe faţă şi dorinţa de a dezerta la primul prilej ivit. În aşteptare, în fiecare barcă, în fiecare şalupă, în fiecare trunchi de arbore plutitor, ei vedeau o lancionă duşmană trimisă în urmărirea lor.

        Cadavrul nenorocitului nostru camarad fu aruncat în fluviu cu ceremonialul obişnuit într-o asemenea ocazie, căci timp de mai multe zile n-am putut să debarcăm pe nici un petec de pământ. Trebuie să spun că acest fel de înmormântare nu era tocmai în vederile mele, şi că simţeam o repulsie cu atât mai adâncă cu cât, după toate probabilităţile, era cât p-ac-i să-l încerc şi eu. I-am destăinuit această repulsie scumpului meu Carniglia.

        În focul destăinuirii, versurile lui Foscolo îmi veneau cu insistenţă în minte: „0 piatră, o piatră care să-mi deosebească osemintele de cele pe care. Moartea le seamănă pe pământ şi în ocean!”.

        Şi bietul meu prieten plângea şi-mi făgăduia că n-o să lase să fiu aruncat în apă, ci o să-mi sape o groapă şi o să mă culce lin în ea. Cine ştie, cu toată dorinţa fierbinte ce-o resimţea, dacă ar mai fi putut să-şi ţină făgăduiala! Cadavrul meu ar fi săturat vreun lup marin, vreun caiman din imensul La Plata. N-aş mai fi revăzut Italia, n-aş mai fi luptat pentru ea! Pentru ea, singui-a speranţă a vieţii mele! Dar nici n-aş mai fi văzut-o căzând din nou în ruşine şi în mişelie!

        Cine i-ar fi putut spune atunci preascumpului meu Luigi că în mai puţin de un an, aveam să-l văd prăvălit de pe stânci, dispărând în mare şi că aveam să-i caut zadarnic cadavrul pentru a-mi ţine faţă de el făgăduiala pe care mi-o făcuse el mie, de a-l înmormânta pe un pământ străin şi de a-i aşeza pe mormânt o piatră care să îndemne călătorul să se roage pentru el? Bietul Luigi! A dovedit faţă de mine grija unei mame în timpul lungei şi dureroasei mele boli, care nu-şi găsea alinarea decât văzându-l pe el şi atenţiile sale pr care această inimă de aur le avea pentru mine.

        XIII Luigi Carniglia Vreau să vă vorbesc puţin despre Luigi. Şi de ce n-ar trebui să vorbesc despre el? Fiindcă este un simplu matelot? Fiindcă nu era… Oh! vă răspund îndată la asta, sufletul îi era nobil, ca să susţină oricând şi oriunde onoarea italiană; nobil să înfrunte furtunile de tot felul; nobil, în sfârşit, să mă apere, să mă păzească, să mă îngrijească, aşa cum ar fi făcut cu copilul lui! Când stăteam culcat, în lunga mea agonie, pe patul de suferinţă; când, părăsit de toţi, aiuram în delirul morţii, el rămânea la căpătâiul meu, cu devotamentul şi răbdarea unui înger, fără a mă părăsi o clipă, decât pentru a se duce să plângă şi să-şi ascundă lacrimile. O, Luigi! oasele tale, risipite în genunile Atlanticului, meritau un monument în care proscrisul recunoscător ar fi putut într-o zi să te dea de exemplu concetăţenilor săi şi să-ţi redea aceste lacrimi calde pe care tu le-ai vărsat pentru el!

        Luigi Carniglia era din Deiva, un mic sat de pe ţărmul Levantului. Nu primise nici o instruire literară, dar suplinea această lipsă printr-o minunată inteligenţă. Fără să aibă cunoştinţele nautice necesare unui pilot, el a condus bastimentul până la Gualeguay, cu înţelepciunea şi cu norocul unui pilot desăvârşit. În lupta pe care am povestit-o, lui îndeosebi i-am datorat faptul că n-am căzut în mâinile duşmanului; înarmat cu o flintă şi aşezat în locul cel mai primejdios, el a fost groaza celor ce dădeau asaltul. Înalt de statură, robust, avea deopotrivă supleţe şi putere. Blând până la duioşie în viaţa obişnuită, el avea darul atât de rar de a se face iubit de către toţi. Vai! Cei mai buni fii ai nefericitului nostru pământ sfârşesc astfel, printre străini, fără să aibă mângâierea unei lacrimi şi… daţi uitării!

        XIV Prizonier Am rămas nouăsprezece zile fără alte îngrijiri decât cele ce-mi fură date de Luigi Carniglia.

        După nouăsprezece zile, am ajuns la Gualeguay.

        Întâlnisem, la gura lui Ibiqui, un braţ al fluviului Parana, un vas comandat de un mahonez, numit don Lucas Tartaulo, un om de ispravă care avu tot felul de atenţii faţă de mine, dându-mi ceea ce credea că-mi putea fi de folos în starea mea.

        Am primit tot ceea ce mi se oferea, căei eram lipsiţi cu desăvârşire de orice pe bordul goeletei, în afară de cafea; de aceea se punea cafea în orice sos, fără ca cineva să se sinchisească dacă pentru mine cafeaua era o băutură sănătoasă şi un leac eficace.

        Mă mistuia o febră îngrozitoare însoţită de greutatea de a înghiţi ce ajungea aproape până la imposibilitate de a înghiţi. Lucrul nu era de mirare, căci glonţul, ca să ajungă dintr-o parte într-alta a gâtului, trecuse, în drumul lui, printre vertebrele cervicale şi faringe; pe urmă, după opt sau zece zile, febra mi-a scăzut; am început să înghit şi starea mea deveni suportabilă.

        Don Lucas făcu ceva mai mult; la despărţire îmi dădu – ca şi unuia din pasagerii lui numit d'Arragaida, un biscaian stabilit în America – nişte scrisori de recomandaţie la Gualeguay şi îndeosebi către guvernatorul provinciei d'EntraRios, don Pascal Echague, care, fiind silit să facă o călătorie, i-l lăsase lui don Lucas pe propriul lui medic, don Ramon Delarea, un tânăr argentinian de mare valoare; acesta, când îmi examină rana, simţind, în partea opusă locului pe unde intrase, glonţul alunecându-i sub deget, îmi făcu extracţia cu multă îndemânare, şi, timp de câteva săptămâni, adică până la deplina mea restabilire, continuă să-mi dea cea mai afectuoasă îngrijire şi, s-o spunem, cea mai dezinteresată.

        Am stat şase luni la Gualeguay şi în timpul acestor şase luni, am rămas în casa lui don Jacinto Andreas care a fost pentru mine, atât el cât şi familia lui, plin de infinite atenţii şi de amabilităţi delicate.

        Numai că eu eram prizonier, sau aproape. Cu toată bunăvoinţa guvernatorului, don Pascal Echague şi cu tot interesul pe care mi-l arăta brava populaţie din Gualeguay, eram obligat să aştept decizia dictatorului din Buenos Aires, care nu lua nici o hotărâre. Dictator în acel timp la Buenos Aires era Rosas, personaj despre care vom vorbi mai târziu când ne vom ocupa de Montevideo.

        După ce mi s-a vindecat rana, am început să fac unele plimbări; dar, din ordinul autorităţii, cavalcadele mele erau limitate. În schimbul goeletei confiscate, mi se dădea un taler pe zi, ceea ce era mult într-o ţară unde totul este pe nimic şi în care n-ai nici un prilej să-ţi cheltuieşti banii; dar toate astea nu preţuiau cât libertatea.

        De altfel, probabil că şi această cheltuială de un taler pe zi apăsa administraţia, căci mi se făcură propuneri să fug; dar oamenii, care-mi făceau de bună credinţă aceste propuneri, erau, fără s-o ştie, agenţi provocatori. Mi se spunea că guvernămmtul, n-ar încerca o prea mare durere la vestea dispariţiei mele. Nu era nevoie să fiu îmboldit pentru a lua o hotărâre al cărei plan îl şi aveam în minte. După plecarea lui don Pascal Echague, guvernator în Gualeguay rămase un oarecare Leonardo Millan; până atunci el nu se arătase faţă de mine nici bun, nici rău; şi până în ziua aceea, eu n-aveam nici un motiv să mă plâng de el, cu toate că-mi arătase puţin interes.

        M-am hotărât deci să fug şi, în acest scop, mi-am început pregătirile, spre a fi gata la prima f ocazie ce mi s-ar ivi. Aşadar, într-o seară, pe furtună, m-am îndreptat spre casa unui bătrân cumsecade pe care îl vizitam de obicei, şi care locuia la trei mile de sat; de astă dată îi împărtăşii hotărârea mea, şi-l rugai să-mi găsească o călăuză şi cai, cu care speram să ajung la o fermă ţinută de un englez şi situată, pe malul stâng al fluviului Parană. Acolo, aş fi găsit, fără îndoială, un vas care să mă transporte incognito la Buenos Aires sau. La Montevideo. El îmi găsi ghid şi. Cai şi astfel am pornit-o la drum peste câmpuri, ca sănu fim descoperiţi. Aveam de parcurs aproape cincizeci şi patru de mile, care se puteau face, ţinând-o numai în galop, într-o jumătate de noapte.

        Când se lumină de ziuă, eram în faţa lui Ibiqui, la distanţă de aproape o jumătate de milă de fluviu; călăuza îmi spuse să mă opresc în tufărişul în care ne şi aflam, în timp ce el o să se ducă să vorbească. Fiind de acord cu acest lucru, călăuza plecă, iar eu rămăsei singur.

        Am descălecat, am agăţat Mul calului de craca unui arbore la rădăcinile căruia m-am. Culcat, şi am aşteptat acolo două-trei ceasuri; după aceea, văzând că nu se mai întoarce călăuza, m-am ridicat şi m-am hotărât să merg până la marginea tufărişului care era aproape; dar, în momentul când să ajung la marginea lui, am auzit în spatele meu o împuşcătură şi un glonţ şuierând prin iarbă. M-am întors şi am văzut un detaşament de călăreţi care veneau spre mine cu sabia scoasă; detaşamentul se şi afla între mine şi cal. Cu neputinţă să fug, zadarnic să mă apăr; m-am predat.

        Tortura cu frânghia Mi s-au legat mâinile la spate şi am fost urcat pe cal; Pe urmă, întocmai ca şi mâinile, mi s-au legat, şi picioarele, imobilizate apoi de chinga calului.

        În felul acesta am fost dus la Gualeguay, unde, cum. Se va vedea, mă aştepta o soartă şi mai cruntă.

        Să nu fiu acuzat că sunt prea delicat cu mine; ei, bine, mărturisesc, simt că mă trec fiorii de fiecare dată când îmi reamintesc această împrejurare din viaţa mea.

        Fiind dus înaintea lui don Leonardo Millan, am fost somat de el să-idenunţ pe cei ce-mi înlesniseră fuga. Nu mai e nevoie să spun c-am declarat că eu singur îmi pregătisem fuga şi-mi adusesem la îndeplinire planul; atunci, legat cum eram şi fiindcă don Leonardo Millan n-avea sa se teamă de nimic, se apropie de mine şi începu să mă lovească cu biciul; după aceea mă întrebă din nou, şi eu din nou am tăgăduit.

        Atunci porunci să fiu dus la închisoare şi rosti cu voce înceată câteva cuvinte la urechea celor ce mă însoţiseră.

        Dăduse ordin să fiu torturat.

        Când am ajuns în încăperea ce-mi era destinată, paznicii, ţinându-mă tot cu mâinile legate la spate, îmi mai strânseră încheieturile mâinilor cu încă o frânghie al cărei capăt îl înfăşurară pe după o grindă şi, trăgând de el, mă ridicară la patru-cinci picioare de la pământ.

        Atunci don Leonardo Millan intră în închisoare şi mă întrebă dacă nu voiam să fac mărturisiri.

        Nu puteam decât să-l scuip în obraz şi mi-am şi oferit această satisfacţie.

        — Bine, spuse el. Retrăgându-se; când prizonierul o să aibă poftă să mărturisească, să mă chemaţi şi, după ce o să mărturisească, să-l daţi jos.

        După aceea, ieşi.

        Am rămas astfel atârnat două ceasuri. Toată greutatea trupului se sprijinea pe încheieturile mâinilor însângerate şi pe umerii luxaţi. Tot trupul îmi ardea ea un cuptor; în fiece clipă ceream apă şi, mai omenoşi decât călăul meu, paznicii îmi dădeau să. Beau; dar apa, pătrunzându-mi în stomac, dispărea de parcă ar fi fost aruncată pe o prăsea de fier înroşită în foc. Nu-ţi poţi face o idee despre ceea ce am suferit decât citind despre torturile aplicate prizonierilor din Evul Mediu. În sfârşit, după două ceasuri, paznicilor mei, făcându-li-se milă de mine, sau crezându-mă mort, mă deteră jos. Am căzut pe spate cât eram de lung.

        Nu mai eram decât o masă inertă, fără altă simţire decât o durere surdă şi adâncă, un ca davru sau aproape.

        În această stare şi fără măcar să fiu conştient de ceea ce mi se întâmpla, am fost pus în butuci.

        Am străbătut cincizeci de mile prin mlaştini, cu mâinile şi cu picioarele legate; ţânţarii numeroşi şi turbaţi în acest anotimp îmi făcură obrajii şi mâinile numai o rană. Am îndurat două ceasuri o tortură îngrozitoare, iar când mi-am venit în fire. Mă aflam legat cot la cot cu un ucigaş.

        Deşi nici în mijlocul celor mai atroce chinuri nu scosesem un singur cuvânt şi deşi, de altfel, nu. Avusese nici un amestec în fuga mea, don JacinteAndreas fusese închis; locuitorii din partea locului erau înspăimântaţi.

        În ce mă priveşte, fără îngrijirile unei femei care a fost pentru mine un înger de bunătate, aş fi fost mort. Lăsând de o parte orice teamă ea îi veni în ajutor sărmanului torturat. Se numea doamna Alleman. Graţie acestei blânde binefăcătoare, n-am dusă lipsă de nimic în închisoarea mea.

        Câteva zile după aceea, guvernatorul, văzând că era inutil să încerce să mă facă să vorbesc şi convins că aş putea muri mai înainte de a denunţa pe vreunul din prietenii mei, nu îndrăzni probabil să-şi ia asupra lui răspunderea acestei morţi şi ordonă să fiu dus în capitala provinciei Bajada. Am zăcut în închisoarea de acolo două luni: apoi, guvernatorul îmi trimise vorbă că-mi era îngăduit să plec liber din acea provincie. Deşi profesez păreri opuse celor ale lui Echague şi deşi nu o singură dată, din ziua aceea, am luptat împotriva lui, n-aş putea să-mi ascund recunoştinţa pe care o simt totuşi faţă de el; şi aş vrea şi astăzi să fiu în situaţia de a-i dovedi această recunoştinţă pentru tot ceea ce a făcut pentru mine şi mai ales pentru libertatea pe care mi-a redat-o.'

        Mai târziu, norocul făcu. Să-mi cadă în mână toţi şefii militari din provincia Gualeguay şi toţi fură puşi în libertate fără să li se aducă cea mai mică jignire, nici persoanei şi nici bunurilor lor.

        Cât despre don Leonardo Millan, nici n-am vrut să-l văd, de teamă că prezenţa lui, aducându-mi aminte de ceea ce suferisem, să nu mă facă să săvârşesc vreo faptă nedemnă de mine.

        Călătorie în provincia Rio-Grande De Ia Bajada, m-am îmbarcat pe o brigantina italiană comandată de căpitanul Ventura. Acesta era un om de încredere şi demn în toate privinţele; el mă trată cu generozitate cavalerească şi mă duse până la gura fluviului Iguann, un afluent al Paranei, unde m-am îmbarcat pentru Montevideo, pe o balandră comandată de Pascal Carboni.

        Eram într-o zodie bună; căci şi el se purtă minunat cu mine.

        Fericirile ca şi nenorocirile vin grămadă; pentru moment se sfârşiseră cu acestea din urmă şi primele se ţineau lanţ.

        La Montevideo, am găsit o mulţime de prieteni în fruntea cărora trebuie să-l număr pe GianBattista Cuneo şi pe Napoleone Castellini. În curând şi Rossetti, pe care îl lăsasem la Montevideo, după cum vă reamintiţi, veni să mă întâlnească aici; sosea de la Rio Grande, unde fusese primit admirabil de aceşti mândri republicani.

        La Montevideo, proscripţia mea dăinuia mereu. Rezistenţa mea împotriva lancioanelor, oamenii lor pe care îi omorâsem, constituiau un motiv, cel puţin în aparenţă, serios. Am fost deci silit să stau ascuns în casa prietenului meu Pazante, unde am rămas o lună.

        Recluziunea mea, de altfel, era cum nu se poate mai suportabilă,îndulcită de vizitele atâtor compatrioţi care, în acea epocă de prosperitate şi de pace, se stabiliseră în ţară şi arătau faţă de prietenii lor din lumea veche o ospitalitate generoasă. Războiul şi, mai ales, asediul Montevideoului, schimbaseră situaţia majorităţii dintre ei, şi, din bună cum era, le-o făcuseră rea, ba chiar foarte rea. Bieţii oameni! i-am plâns de multe ori; din nefericire, nu puteam să fac nimic altceva decât să-i plâng.

        După o lună, sosind vremea s-o pornesc la drum, am plecat, Rossetti şi cu mine, spre Rio Grande. Călătoria trebuia s-o facem şi am şi făcut-o călare; asta a fost o negrăită bucurie şi o negrăită plăcere pentru mine. Călătoream, cum se spune, a la escotero.

        Să explicăm ce înseamnă acest fel de a călători, care, în ce priveşte rapiditatea, lasă cu mult în urmă poştalionul, oricât de rapid ar fi el în ţările civilizate.

        Fie că sunt doi, trei sau patru, se călătoreşte cu vreo douăzeci de cai obişnuiţi, să-i urmeze pe cei ce merg călare; când călătorul îşi simte animalul obosit, descalecă, trece şaua de pe spatele calului său, pe acela al finui cal liber, încalecă, face trei sau patru leghe în galop, apoi îl părăseşte pentru un altul, şi aşa mereu până în momentul în care se hotărăşte să se oprească; bidivii obosiţi se odihnesc continuându-şi drumul, eliberaţi de şaua şi de călăreţul lor.

        În timpul scurtului popas pe care îl fac călăreţii, spre a-şi schimba calul, celelalte animale pasc în grabă câteva mănunchiuri de iarbă şi beau apă, dacă o găsesc; mese adevărate se iau numai de două ori pe zi, dimineaţa şi seara.

        Am ajuns astfel la Piratinin, sediul guvernământului din Rio-Grande; în realitate capitala era Porto-Allegre, dar deoarece capitala se afla în puterea imperialilor, sediul republicii era la Piratinin.

        Piratinin este, desigur, cu cele două regiuni ale ei: regiunea câmpiilor şi regiunea munţilor, una din cele mai frumoase ţări din lume.

        Regiunea câmpiilor este în întregime tropicală; acolo cresc banane, trestie de zahăr, portocali. Printre tulpinile acestor plante şi arbori se târăsc şarpele cu clopoţei, şarpele negru, şarpele roşu; pe acolo ca şi prin junglele Indiei se năpustesc tigrul, jaguarul şi puma, precum şi un leu inofensiv, de mărimea unui câine Saint-Bernard.

        Regiunea munţilor este blândă, ca dulcele meu climat de la Nisa; acolo se cultivă piersicile, perele, prunele, toate fructele Europei; tot acolo cresc acele magnifice păduri, a căror descriere nici o pană n-o va reda vreodată, cu pinii lor drepţi ca nişte catarge de corabie, înalţi de două sute de picioare şi al căror trunchi abia de-l pot cuprinde cu braţele cinci sau şase oameni. La umbra acestor pini cresc tacaroşii, trestii uriaşe care, asemenea ferigelor lumii de dinainte de potop, ajung până la înălţimea de optzeci de picioare şi care, la baza lor, de-abia ating grosimea trupului omenesc; acolo creşte barba de pao, literaltradus barba arborilor, care se foloseşte ca un fel de şerveţel şi acele liane care, prin multiplele lor înlănţuiri fac ca pădurile să fie de nestrăbătut; acolo se află acele luminişuri numite campestres, unde se înalţă oraşe întregi: Cima da Serra. Vaccaria, Lages; nu numai trei oraşe, ci trei departamente; o populaţie caucaziană, de origine portugheză şi de o ospitalitate homerică.

        Acolo călătorul n-are nevoie să spună nimic, să întrebe nimic. Intră în casă şi merge drept spre camera de oaspeţi; servitorii vin fără să fie chemaţi, îl descalţă, îi spală picioarele. Rămâne atâta timp cât vrea, pleacă când îi place, nu-şi ia rămas bun, nu mulţumeşte dacă n-are poftă şi cu toată această uitare, cel care o să vină după el, va fi la fel de bine primit.

        Asta-i tinereţea naturii, asta-i dimineaţa umanităţii.

        XVII Laguna Los Patos Când am ajuns la Piratinin, am fost admirabil primit de guvernământul republicii. Bento Gonzales, adevărat cavaler rătăcitor din alaiul lui Charlemagne, frate de cruce al unor eroi ca Oiivier şi Roland, puternic, agil, leal ca şi ei, adevărat centaur, mânuind calul cum nu l-am mai văzut decât pe generalul Netto, model de călăreţ desăvârşit – lipsea, mărşăluind în fruntea unei brigade de cavalerie, ca să se lupte cu Sylva Tanaris, un şef imperial, care, după ce trecuse canalul de la San Gonzales, devasta această parte a provinciei Piratinin, pe atunci sediu al guvernământului republican, un mic sat fermecător prin aşezarea lui alpestră, capitală a departamentului cu acelaşi nume, înconjurat de jur împrejur de o populaţie războinică foarte devotată cauzei libertăţii.

        În absenţa preşedintelui, ministrul finanţelor, Almeida, fu cel ce-mi făcu onorurile oraşului.

        Câteva cuvinte despre Rio-Grande, despre care s-ar putea crede, cum o indică numele său, că e situat pe cursul vreunui mare fluviu, sau că e un mare fluviu el însuşi.

        Rio-Grande este laguna della Los Patos, lacul raţelor; poate să aibă vreo treizeci de leghe în lungime, în afară de câteva porţiuni de care ne vom ocupa mai târziu, laguna este adâncă şi populată de caimani; este alcătuită din apele a cinci râuri care se varsă la extremitatea ei nordică şi care par că formează cele cinci degete ale unei mâini a căi'ei palmă o constituie capătul lagunei.

        Există un loc de unde cuprinzi cu ochii toate cele cinci râuri şi care din această pricină se şi numeşte Viamao, adică „am văzut mâna”.

        Viamao îşi schimbase numele şi se numea pe atunci Settembrina drept comemorare a republicii proclamate în septembrie.

        Deoarece n-aveam ce face la Piratinin, am cerut să trec în coloana de operaţii de pe lângă preşedinte, îndreptată spre San Gonzales. Acolo l-am văzut pe acest viteaz pentru prima dată şi mi-am petrecut câteva zile în preajma lui.Era într-adevăr un copil răsfăţat al firii; natura îl dăruise cu tot ceea ce face ca un erou să fie autentic. Când l-am cunoscut, Bento Gonzales atingea vârsta de şaizeci de ani. Înalt şi zvelt, călărea, cum am spus-o, cu o graţie şi o uşurinţă admirabile. Pe cal, i-ai fi dat douăzeci şi cinci de ani. Brav şi fericit, n-ar fi şovăit o clipă, asemenea unui cavaler al lui Ariosto, să se lupte cu un uriaş, chiar de-ar fi avut statura lui Polifem şi armura lui Ferragus. Scosese, printre cei dintâi, strigătul de război, nu din ambiţie personală, ci ca oricare alt fiu al acestui popor războinic. Traiul lui la ţară era asemenea celui al ultimului locuitor al pajiştilor: carne friptă şi apă curată.

        M-a invitat la o masă frugală chiar din prima zi în care ne-am văzut şi am vorbit cu aceeaşi familiaritate cu care am fi vorbit dacă am fi fost tovarăşi din copilărie şi egali. Cu atâtea daruri naturale şi dobândite, Bento Gonzales a fost idolul concetăţenilor săi şi, deşi hărăzit cu atâtea daruri, lucru ciudat, a fost aproape nenorocos în acţiunile lui războinice, ceea ce mă face să cred că mai mult decât geniul, întâmplarea este cea care hotărăşte izbânda în război şi soarta eroilor.

        Am urmat coloana până la Camodos, un şenal de trecere de la San Gonzales, care leagă laguna della Los Patos cu Merin. Sylva Tanaris se retrăsese în grabă de acolo, aflând că se apropia o coloană a armatei republicane.

        Neputând s-o ajungă, preşedintele se întoarse înapoi. Fireşte, am făcut la fel, şi am luat-o pe urmele lui, pe drumul spre Piratinin. Cam în vremea aceea, am primit vestea despre bătălia de la Rio-Pardo, unde armata imperială a fost zdrobită cu desăvârşire de către republicani.

        XVIII Înarmarea Iancioanelor Ia Camacuă Am fost însărcinat cu înarmarea a două lancioane ce se aflau pe Camacuă, fluviu paralel sau aproape paralel cu canalul San Gonzales şi care, ca şi el, se varsă în laguna Los Patos.

        Adunasem atât mateioţi veniţi din Montevideo, cât şi din cei găsiţi la Piratinin, vreo treizeci de oameni de toate naţionalităţile. Se înţelege de la sine că, din nefericire pentru el, scumpul meu Luigi Carniglia se afla printre ei. Mai aveam în plus un nou recrut, un francez uriaş, breton prin naştere, pe care il numeam Gros-Jean, şi pe un altul, Francois, un adevărat pirat, frate vrednic de pe coastă.

        Am sosit la Camacuă: acolo am găsit un american numit John Griggs care tocmai supraveghea, de la o fermă a lui Bento Gonzales, unde locuia, terminarea a două ambarcaţiuni eu câte un catarg.

        Fusesem numit şef al acestei flote încă în construcţie, cu gradul de căpitan-locotenent.

        Era ciudată această construcţie care făcea cinste binecunoscutei stăruinţe americane. Oamenii se duceau să caute lemnul într-o parte şi fierulîn alta; doi trei dulgheri tăiau lemnul şi un mulatru bătea fierul. Aşa fuseseră fabricate, de la cuie până la cercurile de fier ale catargelor, cele două ambarcaţiuni.

        După două luni flota a fost gata. Fiecare vas a fost armat cu două mici piese de bronz; patruzeci de negri sau de mulatri s-au adăugat celor treizeci de europeni aşa că numărul celor două echipaje s-a ridicat la şaptezeci de oameni.

        Şalupele puteau să' fie, una de cincisprezece până la optsprezece tone, iar cealaltă de douăsprezece până la cincisprezece tone.

        Am luat comanda celei mai puternice, pe care am botezat-o „Rio Pardo”, m John Griggs a primit comanda celeilalte, care a fost numită „Le Republicam”.

        Rossetti rămăsese la Piratinin, însărcinat cu redacţia ziarului Le Peuple.

        Îndată după ce am terminat construirea navelor, am început să colindăm laguna Los Patos. Câteva zile s-au scurs făcând doar unele capturi neînsemnate.

        Imperialii ne opuneau două ambarcaţiuni de douăzeci şi opt de tone amândouă, treizeci de vase de război şi un vas cu aburi. Iar noi aveam nişte ciurucuri.

        Laguna nu era navigabilă pentru vasele mari decât printr-un fel de canal de-a lungul ţărmului răsăritean.

        Pe ţărmul opus, dimpotrivă, terenul urca în pantă şi chiar noi, cu toate că n-aveam nevoie de apă multă, eram siliţi să atingem uscatul cu mai bine de treizeci de metri înainte de a ajunge la ţărm.

        Bancurile de nisip înaintau în lagună aproape ca dinţii unui pieptene, numai că aceşti dinţi erau foarte depărtaţi unul de celălalt.

        Când eram siliţi să ne aşezăm pe uscat şi când tunul vreunui bastiment de război sau al vreunui vas eu aburi ne stânjenea, eu strigam:

        — Haideţi, răţoii mei, în apă!

        Şi răţoii mei săreau în apă, şi încordându-şi braţele, ridicau şalupa şi o treceau de cealaltă parte a bancului de nisip.

        În acest fel, am capturat un vas încărcat ochi „l-am condus pe ţărmul occidental al lacului, aproape de Camacuă şi acolo i-am dat foc, după us ce-am scos din el tot ceea ce s-a putut scoate.

        Era prima captură pe care o făceam şi merita osteneala, de aceea îi bucură foarte mult pe marinarii noştri. Mai întâi, fiecare îşi luă partea lui din pradă, apoi dintr-un fond de rezervă le-am făcut oamenilor mei uniforme. Imperialii, care ne dispreţuiseră profund şi nu scăpau niciodată prilejul să-şibată joc de noi, începură să priceapă importanţa noastră în lagună şi folosiră numeroase bastimente ca să-şi apere comerţul. Viaţa pe care o duceam era activă şi plină de primejdii din cauza superiorităţii numerice a duşmanului, dar în acelaşi timp atrăgătoare, pitorească şi în armonie cu caracterul meu. Noi nu eram numai marinari, la nevoie eram şi călăreţi; în clipele de primejdie, găseam întotdeauna atâţia cai câţi ne trebuiau, ba chiar şi mai mulţi, putând alcătui, în două ceasuri, un escadron nu prea elegant, dar cumplit. Pretutindeni, de-a lungul lagunei, se aflau ferme pe care proprietarii le părăsiseră din pricina luptelor duse în apropiere: acolo găseam tot felul de animale, cai şi hrană; pe lângă asta, în jurul fiecărei ferme se aflau porţiuni de teren cultivate de unde luam din belşug grâu, cartofi dulci şi deseori nişte portocale grozave, căci aici, în regiunea aceasta, creşteau cele mai gustoase portocale din întreaga Americă de Sud. Trupa care mă întovărăşea, o adevărată hoardă cosmopolită, era alcătuită din oameni de toate culorile şi de toate naţionalităţile. Eu o tratam cu o blândeţe poate nepotrivită unor astfel de oameni; dar un lucru pot să afirm cu tărie, că nu m-am căit niciodată de bunătatea mea, fiindcă toţi îmi dădeau ascultare încă de la primul ordin şi n-am fost silit să mă obosesc în van sau să pedepsesc pe careva.

        Estancia della Barba Pe Camacuă, unde aveam micul arsenal şi de unde apăruse flota republicană, locuiau, întinzându-se pe o imensă suprafaţă, toate familiile fraţilor lui Bento Gonzales, precum şi rudele mai îndepărtate; cirezi fără de număr păşteau pe aceste eâmpii splendide, pe care războiul le respectase, dat fiind că ele nu se aflau în apropiere de mâna lui distrugătoare.

        Produsele agricole erau îngrămădite aici cu un belşug, despre care rtu-ţi poţi face o idee în Europa. Am mai spus şi altădată că, în nici o ţară de pe pământ, n-ai putea să întâlneşti o ospitalitate mai deschisă şi mai cordială, iar ospitalitatea asta, noi o aflam în aceste case unde ni s-a arătat cea mai deplină simpatie.

        Fermele la care, din pricina apropierii lor de fluviu şi a bunei primiri pe care eram siguri că o vom găsi acolo, poposeam îndeosebi, erau fermele donei Anna şi ale donei Antonia, surorile preşedintelui. Aceste ferme erau situate, prima pe ţărmul fluviului Camacuă, cealaltă pe cel al fluviului Arrovo-Grande. Nu ştiu dacă era efectul imaginaţiei mele, sau doar privilegiul celor douăzeci şi şase de ani ai mei, dar orice lucru mi se părea înfrumuseţat şi pot să afirm că nici o altă perioadă din viaţa mea nu-mi este mai vie în minte şi înfăţişată cu mai mult farmec ca cea pe care sunt gata s-o povestesc. Casa donei Anna era, în mod cu totul deosebit, un adevărat paradis; deşi nu mai era tânără, această fermecătoare femeie avea o fire veselă. În preajma ei se afla o întreagă familie de emigraţi din Pelotas, oraş dintr-o provincie al cărei şef era doctorul Paolo Ferreira; trei fete tinere, una mai încâritătoare decât cealaltă, constituiau podoaba acestui loc minunat, una dintre ele, Manoela, era stăpâna absolută a sufletului meu; deşi fără speranţa de a-mi aparţine vreodată, nu mă puteam abţine să n-o iubesc.

        Fata era logodită cu unul din fiii lui Bento Gonzales.

        Totuşi, s-a ivit un prilej cinci, aflându-mă în primejelie, mi-a fost dat să constat că nu-i eram indiferent doamnei inimii mele şi faptul că ştiam că mă bucur de simpatia ei, mi-a fost de-ajuns spre a mă consola că nu putea să fie a mea. În general femeile din Rio-Grande sunt foarte frumoase; bărbaţii noştri deveniseră, în chip galant, sclavii lor; dar niciunul, trebuie s-o spun, n-avea pentru idolul lui un cult atât de dumnezeiesc şi atât de dezinteresat cum aveam eu pentru Manoela. Astfel, ori de câte ori un vânt puternic, o furtună, o expediţie ne împingea spre Arroyo-Grande sau spre Camacuă era sărbătoare printre noi; micul crâng de la Firiva, care indica intrarea pe unul din fluvii sau pădurea de portocali care ascundea vărsarea celuilalt, erau salutate* întotdeauna de o salvă puternică de urale ce dădeau în vileag entuziasmul nostru amoros.

        Într-o zi. După ce trăsesem la mal ambarcaţiile şi ne aflam, la ferma della Barba – ce-i aparţinea donei Antonia,. Sora preşedintelui – dinaintea unui hambar care slujea la săratul şi afumatul cărnii şi care de aceea, la ţară, se şi numeşte (lalpon da chargueada, veniră să ne prevină că colonelul Juan-Pietro de Abreus, poreclit din pricina şireteniei lui, Moringue, adică dihonii, debarcase la două-trei leghe depărtare de noi, cu şaptezeci de oameni din cavalerie şi cu optzeci din infanterie.

        Lucrul era cu atât mai probabil cu cât de la capturarea felurii, pe care o arsesem după ce ne însuşisem tot ce avusese ea mai de preţ, ştiam că Moringue jurase să-şi ia revanşa.

        Această veste mă umplu de bucurie. Oamenii pe care îi comanda colonelul Moringue erau mercenari germani şi austrieci, cărora ardeam de dorinţa să le plătesc datoria pe care orice bun italian a contractat-o faţă de fraţii lor din Europa.

        Noi eram cu toţii vreo şaizeci de oameni, dar eu îmi cunoşteam aceşti şaizeci de oameni ai mei şi cu ei mă credeam în stare să ţin piept nu numai la o sută cincizeci, ci şi la trei sute de austrieci.

        Prin urmare, am trimis cercetaşi în toate părţile, oprindu-mi aproape cincizeci ele oameni.

        Cei zece sau doisprezece oameni pe careţii trâmisesem în recunoaştere se întoarseră toţi cu acelaşi răspuns:

        — N-am văzut nimic.

        Era o ceaţă deasă şi, datorită ei, duşmanul putuse să scape dp iscoade.

        Am hotărât să nu mă bizui numai pe inteligenţa omului, ci. Să mă adresez instinctului animalelor.

        De obicei, când se organizează o expediţie de acest fel şi când oameni dintr-o altă ţară vin în preajma vreunei ferme să întindă vreo cursă, animalele, care îl simt pe străin, dau semne de nelinişte ce nu-i înşală niciodată pe cei ce le iau în seamă.

        Animalele, gonite de oamenii mei, se răspândiră de jur împrejurul fermei fără să dea însă vreun semn că s-ar petrece ceva neobişnuit prin apropiere.

        Crezând că nu mai am a mă teme de nici o surpriză, am poruncit oamenilor să-şi pună puştile, aşa încărcate cum erau, ca şi muniţiile pe rastelele înjghebate în hambar şi le-am dat o pildă de siguranţă aşezându-mă să mănâne şi poftindu-i să facă la fel.

        De obicei aceasta era o invitaţie pe care o primeau fără să se lase rugaţi. Slavă Domnului, hrana nu ne lipsea.

        După terminarea mesei, l-am trimis pe fiecare la treaba lui.

        Oamenii mei munceau la fel de bine cum şi mâncau, adică din toată inima; nu se lăsară deci rugaţi: unii se duseră la lancioanele care erau trase pe ţărm şi pe care le reparau; alţii la potcovit caii; unii în pădure să care cărbuni; alţii la pescuit.

        Am rămas singur cu bucătarul-şef, care-şi stabilise bucătăria sub cerul liber în faţa uşii hambarului şi care-şi supraveghea cratiţa sau lua spuma de pe oala cu ciorbă.

        Cât despre mine, savuram cu voluptate fiertura de mate, un fel de ceai din Paraguay care se bea dintr-un bostan cu ajutorul unui tub de sticlă sau de lemn.

        Nu bănuiam câtuşi de puţin că colonelul Moringue care era din partea locului, derutase printr-un şiretlic supravegherea oamenilor mei, câştigase încrederea animalelor noastre şi cu cei o sută cincizeci de austrieci ai lui, se culcase pe burtă într-un crâng, la cinci sau şase sute de paşi de noi.

        Deodată, spre marea mea surprindere am auzit în spatele meu, sunând atacul.

        — M-am întors. Infanteria şi cavaleria atacau, în galop, fiecare călăreţ având un om după el; cei cărora le lipseau caii, alergau pe jos agăţaţi de coamele animalelor.

        Dintr-o săritură am fost pe banca din hambar; bucătarul mă urmă; dar duşmanul era atât de aproape încât în clipa în care treceam pragul o lovitură de lance mi se înfipse în punch16.

        Am mai spus că puştile se găseau rânduite, aşa încărcate cum erau pe rastel. Erau cu toatele şaizeci.

        Am apucat una, am descărcat-o; pe urmă pe a doua, apoi pe a treia şi asta cu o iuţeală aşa de mare încât să fie convinşi că nu sunt singur, şi cu atâta succes, încât căzură trei oameni.

        A patra, a cincea, a şasea lovitură urmară după primele trei; fiindcă trăgeam în grămadă, fiecare lovitură nimerea în plin.

        Dacă mulţimii aceleia de soldaţi i-ar fi venit în minte să se năpustească în hambar atât corsarul – adică eu – cât şi expediţia lui ar fi pierit într-o clipă; dar bucătarul mi se alăturase şi, trăgând şi el, Dihorul, oricât de perspicace era, se lăsă prins în cursă şi crezu că suntem cu toţii în hambar.

        Drept urmare, se retrase cu oamenii lui la o sută de metri de hambar şi începu să tragă. Asta mă salvă. Cum bucătarul nu era un trăgător prea bun şi cum în situaţia noastră orice foc de puşcă pierdut era o greşeală, i-am ordonat să-mi încarce doar puştile şi să mi le dea la mână.

        Eram sigur de un lucru şi anume că oamenii mei, auzind împuşcăturile vor bănui că duşmanul a debarcat, vor pricepe totul şi vor alerga în ajutorul meu.

        Nu mă înşelasem. Viteazul meu Luigi Carniglia apăru cel dintâi prin norul de fum ce se întindea între hambar şi trupa duşmană, care la rândul ei, trăgea de mama-focului.

        Îndată după el se iviră Ignazio Bilbao, un brav biscaian şi un italian la fel de brav, numit Lorenzo. Într-o clipă oamenii fură lângă mine şi începură să mă imite care mai de care; veniră apoi Eduard Mutru, Nacemento Raphael şi Procope; aceştia doi din urmă erau, unul mulatru, celălalt negru; apoi Francesco da Sylva; aş vrea, în loc să scriu aici, pe hârtie, să gravez în bronz numele tuturor acestor viteji tovarăşi, în număr de treisprezece oare mi se alăturară şi luptară timp de cinci ore împotriva a o sută cincizeci de duşmani.

        Aceşti duşmani puseseră stăpânire pe toate casele, pe toate barăcile „pe toate căsuţele ce ne înconjurau şi de acolo trăgeau cumplit asupra noastră. Alţii se urcară pe acoperiş, căruia îi ridicaseră învelitoarea, împuşcându-ne prin găuri şi azvârlind în noi cu torţe aprinse. Dar în timp ce unii stingeau torţele, ceilalţi răspundeau la împuşcături şi doi sau trei căzură morţi în mijlocul nostru prin găurile pe care ei înşişi le făcuseră.

        La rândul nostru, deschiserăm cu baionetele ferăstruici în zidul hambarului şi, oarecum la adăpost, trăgeam prin ele.

        Pe la ora trei, negrul Procope trase în plin: zdrobi braţul colonelului Moringue.

        Îndată, colonelul ordonă să se sune retragerea şi plecă; îşi luă răniţii, dar lăsă cincisprezece morţi.

        Dintre ai mei, din treisprezece oameni, aveam cinci morţi şi cinci răniţi. Trei dintre aceştia muriră din cauza rănilor, astfel încât această încăierare m-a costat opt oameni, fiind una din cele mai aprige la care am luat parte.

        Aceste lupte erau cu atât mai grele pentru noi, cu cât nu aveam nici medic, nici chirurg. Rănile uşoare se oblojeau cu apă rece, pe care o schimbau ori de câte ori era cu putinţă.

        Cât priveşte rănile grave, era cu totul altceva. În general rănitul îşi dădea el singur seama; dacă nu nădăjduia să-şi mai revină, chema pe cel mai bun prieten al lui, îi dădea pe scurt ultimele dispoziţii testamentare şi-l ruga să-l suprime printr-un foc de puşcă. Prietenul examina rănitul şi dacă era de părerea lui, se îmbrăţişau, îşi strângeau mâna şi un foc de armă sau de pistol constituia deznodământul dramei.

        Era ceva trist, era ceva barbar poate, dar te vreţi? Nu exista nici un mijloc de a proceda altfel. J Rossetti, care, din întâmplare, se afla la Camacuă, ca şi restul tovarăşilor noştri, nu putu, spre marele lui regret, să ne întâlnească. Unii fură siliţi, fiind urmăriţi şi fără arme, să treacă fluviul înot; alţii se înfundară în pădure; unul singur fu descoperit şi ucis.

        Această luptă atât de periculoasă şi care a avut un sfârşit atât de fericit, le dădu o încredere imensă oamenilor noştri şi locuitorilor de pe această coastă, expusă de mult timp incursiunilor acestui duşman aventuros şi întreprinzător.

        Moringue a fost, de altfel, cel mai bun şef de expediţie al imperialilor. Numai el era în stare de asemenea surprize, şi trebuie să spun că pe aceea o condusese cu o fineţe care i-ar fi adus în mod sigur, porecla de „dihor” dacă n-ar fi avut-o. Născut într-o ţară pe care, cum am spus, o cunoştea la perfecţie, înzestrat cu o şiretenie şi o îndrăzneală fără margini, el a adus mult rău cauzei republicane şi imperiul Braziliei lui îi datorează, fără nici o îndoială, în cea mai mare parte, supunerea acestei provincii curajoase.

        Noi, totuşi, ne-am sărbătorit victoria. În cinstea noastră, dona Antonia dădu o serbare la ferma ei, la o depărtare de vreo douăsprezece mile de hambarul în care susţinusem lupta. P La această serbare am aflat că o fată frumoasă, la vestea primejdiei în care mă aflasem, pălise şi ceruse cu căldură ştiri despre viaţa şi despre sănătatea mea – izbândă mai dulce inimii mele decât izbânda sângeroasă pe care o repurtasem. Ah, fată frumoasă de pe continentul american! Eram mândru şi fericit de a-ţi aparţine în orice fel chiar şi numai în gând. Erai hărăzită şi a trebuit să aparţii altuia, dar soarta mi-a rezervat o altă floare a Braziliei, pe care o plâng astăzi şi pe care o voi plânge toată viaţa. Dulcea mamă a fiilor mei! Am cunoscut-o nu în victorie, ci în răst. Rişte şi în naufragiu, şi – mult mai mult decât tinereţea, chipul şi meritele mele – o înlănţuiră pe viaţă de mine, nenorocirile mele.

        Anita! Scumpă Anita! 17

        Expediţia de Ia Sania Catarina Puţine lucruri, ba chiar nimic important nu se mai petrecu pe laguna de la Los Patos după această întâmplare.

        Începurăm să construim alte două vase. Primele materiale le aflarăm în prada noastră de mai înainte; cât despre prelucrarea lor, asta n-a fost numai opera noastră, ci şi a locuitorilor din împrejurimi care ne-au ajutat temeinic.

        După terminarea şi armarea celor două noi vase, am, fost chemaţi să ne unim cu armata” republicană, care asedia pe atunci Porto-Alegre, capitala provinciei. Armata n-a făcut nimic şi nici noi n-am putut să facem ceva în toată vremea petrecută în această regiune a lacului.

        Asediul era totuşi condus de Bento Manoel, căruia toată lumea îi atribuia, pe bună dreptate, mari merite de soldat, de general şi de organizator. Tot el a fost cel care, mai târziu, i-a trădat pe republicani şi a trecut de partea imperialilor.

        Se punea la cale expediţia de la Santa Catarina. Eu am fost chemat să fac parte din ea fiind pus sub ordinele generalului Canavarro.

        Numai că exista o greutate şi anume că nu puteam să ieşim din lagună, dat fiind că gura ei era păzită de imperiali.

        Într-adevăr, pe ţărmul meridional se afla oraşul fortificat Rio-Grande de Sul, iar pe malul septentrional, San Jose de Norte, un oraş mai mic, dar tot fortificat. Însă aceste două locuri ca şi Porto-Alegre se găseau încă în puterea imperialilor, ceea ce îi făcea stăpâni pe intrarea şi pe ieşirea din Iac. Ce-i drept, nu stăpâneau decât aceste trei puncte, dar erau prea de-ajuns.

        Totuşi, cu nişte oameni ca cei pe care îi comandam, nimic nu era cu neputinţă.

        Am propus să lăsăm pe lagună cele două vase mai mici; şeful lor avea să fie un bun marinar, cu numele de Zefferino d'Utra. Eu, cu celelalte două, având sub ordinele mele pe Griggs şi pe cei mai îndrăzneţi dintre oamenii noştri, urma să însoţesc expediţia, operând pe mare, în timp ce generalul Canavarro ar fi operat pe uscat.

        Era un plan foarte frumos, nu mai rămânea decât să fie pus în aplicare.

        Am propus să se construiască două care de-ajuns de mari şi de-ajuns de solide spre a putea transporta, pe fiecare din ele, câte o ambarc-aţie şi să se înhame la aceste care atâţia boi şi cai cât erau necesari ca să le tragă.

        Propunerea mea a fost primită, iar eu am fost însărcinat să-i dau curs. Numai că, reflectând asupra ei, i-am adus următoarele modificări: am pus să se facă de către un rotar priceput, opt roţi enorme, solide şi rezistente la orice încercare, cu butucii potrivit greutăţii pe care trebuiau s-o suporte.

        La una din extremităţile lacului – cea opusă lui Rio-Grande de Sul, adică la nord-est – există, în fundul unei râpe, un mic pârâu ce curge din laguna Los Păros în lacul Trămândăi, pe care era vorba să se transporte cele două lancioana.

        Am pus să se coboare în această râpă unul din carele noastre, afundându-l cât mai mult; cu putinţă.; apoi., aşa cum făceam spre a le transporta pe deasupra bancurilor de nisip, am ridicat lanciona, până ce chila ei s-a sprijinit pe osia dublă.

        O sută de boi domesticiţi, înhămaţi la cârmă, cu ajutorul celor mai trainice frânghii ale noastre, fură porniţi dintr-o dată şi văzui cu o satisfacţie pe care nu pot s-o descriu, punându-se în mişcare ca un bagaj obişnuit, cel mai mare dintre cele două vase ale mele.

        Al doilea car fu coborât la rândul lui, încărcat ca şi primul, şi, ca şi primul, o luă din loc în mod fericit.

        Locuitorii se bucurară de spectacolul ciudat şi neobişnuit al celor două bastimente care treceau în care cu două roţi şi erau trase de câte două sute de boi pe o distanţă de cincizeci şi patru de mile, adică de optspr-ezece leghe şi totul fără cea mai mică dificultate şi fără cel mai mic accident.

        O dată ajunşi pe malul lacului Trămândăi, lancioanele au fost lansate la apă în acelaşi fel în care fuseseră îmbarcate; acolo, li se făcură micile reparaţii pe care le necesita călătoria, dar care nu însemnau mare lucru, deoarece numai după trei zile erau în stare să navigheze.

        Lacul Trămândăi este format din două ape curgătoare, ce izvorăsc de pe versantul oriental al lanţului de munţi Do Espinasso; el se varsă în Atlantic, dar este atât de puţin adine, încât numai în timpul marilor maree adâncimea lui atinge patru sau cinci picioare.

        Trebuie să mai spunem că pe această coastă, deschisă din toate părţile, 'marea nu este aproape niciodată calmă, ci dimpotrivă, mai tot timpul e agitată.

        Zgomotul stâncilor de la suprafaţa apei, care se întind de-a lungul coastei şi pe care marinarii le numesc „caii1- din pricina spumei pe care o împrăştie în jurul lor, se aude până la mai multe mile în interiorul ţării şi adesea este luat drept bubuitul tunetului.

        XXI Plecarea şi naufragiul În sfârşit, gata de plecare, am aşteptat ora mareei înalte, şi ne-am aventurat să ieşim în larg către ora patru după-amiază.

        În această împrejurare, urma să fim foarte satisfăcuţi de îndelungata deprindere pe care o aveam de a naviga prin mijlocul stâncilor de la suprafaţa apei; şi cu toată această deprindere, n-aş putea să mai spun astăzi prin ce manevră, mai mult îndrăzneaţă decât abilă, am izbutit să scoatem cele două vase în larg, deşi noi alesesem, cum am mai spus-o adineaori, ora când mareeaera deplină, ' căci nicăieri nu aveam adâncimea necesară şi abia la căderea nopţii izbutirăm după multe sforţări să aruncăm ancora în Ocean, dincolo de înspumatele stânci de la suprafaţă, a căror mânie părea să sporească văzând că le scăpăm.

        Trebuie să consemnăm aici că niciodată, înaintea noastră, nu ieşise vreun vas din lacul Trămândăi.

        Către ceasurile opt seara, am ridicat ancora şi am pornit-o la drum.

        A doua zi, la ora trei noaptea naufragiam la vărsarea fluviului Asserigua, ce-şi are izvorul în Sierra de Espinasso şi care se varsă în mare în provincia Santa Catarina, între Tours şi Santa Maura.

        Dintre cei treizeci de oameni ai echipajului, şaisprezece se înecaseră.

        Să povestim cum s-a produs această înfiorătoare catastrofă.

        De cu seară, chiar din momentul plecării, vântul din sud ne şi ameninţa, îngrămădind norii şi bătând cu furie. Noi am mers paralel cu coasta; „Rio Pardo1avea, cum am spus, treizeci de oameni la bord, un tun de calibrai doisprezece pe pivot, o grămadă de lăzi, o mulţime de obiecte de tot felul, toate astea luate din precauţie, căci nu ştiam cât timp vom rămâne pe mare, ce ţărm vom atinge şi în ce stare vom ajunge la el, dat fiind că ne îndreptam spre o ţară duşmană.

        Vasul se afla, aşadar, peste măsură de încărcat, şi deseori era acoperit în întregime de valurile, care, în fiece clipă creşteau o dată cu vântul şi uneori chiar ameninţau să-l înghită. Hotărâi deci să mă apropii de coastă şi, dacă lucrul era cu putinţă, să acostez într-un loc de pe plajă care ni s-ar fi părut accesibil; dar deoarece marea, ce se tot umfla, nu ne lăsa să ne alegem poziţia care ne convenea, am fost acoperiţi de un val uriaş, ce ne aplecă cu totul într-o parte.

        În. Acel moment, mă aflam în vârful catargului trinchetei, de unde speram să descopăr o trecere printre stâncile de la suprafaţa apei; lanciona se înclină la tribord şi fui aruncat la o distanţă de vreo treizeci de picioare.

        Deşi eram într-o situaţie primejdioasă, încrederea pe care o aveam în forţele mele de înotător făcu să nu mă gândesc nici o clipă la moarte; dar, având cu mine câţiva oameni care nu erau marinari şi pe care cu o clipă mai înainte îi văzusem întinşi pe punte, chinuiţi de răul de mare – în loc să înot spre coastă, m-am apucat să adun o parte din obiectele care, fiind uşoare păreau că vor rămâne la suprafaţa apei, şi să le împing spre vas, strigând oamenilor mei să se arunce în mare, să apuce orice epavă'şi să încerce să ajungă pe coasta care se afla la mai bine de o milă depărtare de noi. Vasul se răsturnase, însă catargele îl menţineau cu partea de la babord deasupra apei.

        Primul om pe carexl-a. M văzut rămăsese agăţat de odgoane; era EduardMutru, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei; am împins spre el o bucată din tambuchi ', sfătuindu-l să nu-i dea drumul. Mutru, l'iind pe cale de a se salva, mi-am aruncat privirea spre vas.

        Primul om pe care l-am văzut fu scumpul şi curajosul meu Luigi Carniglia. În momentul catastrofei el se afla la eârmă şi rămăsese agăţat de vas, în partea pupei opusă vântului; din nenorocire în acea clipă era îmbrăcat eu o jachetă de postav foarte gros, pe care n-avusese vreme să şi-o mai scoată şi care îi strângea atât de tare braţele, încât îi era cu neputinţă să înoate cât timp avea să fie prizonierul ei.

        Văzând că mă îndreptam spre el, mă strigă.

        — Încearcă să te ţii bine, i-am răspuns, îţi vin în ajutor.

        Şi într-adevăr, urcându-mă iarăşi pe vas, ca o pisică, am ajuns până la el; m-am agăţat cu o mână de o ieşitură şi cu cealaltă scoţând din buzunar un cuţitaş care din păcate nu tăia bine, m-am apucat să-i spintec gulerul şi spiţele jachetei; încă o sforţare şi aş fi izbutit să-l liberez pe bietul Carniglia din această strânsoare, când o învolburare teribilă a mării ne acoperi, făcând ţăndări vasul, şi aruncându-i în mare pe toţi cei câţi mai rămăseseră pe bord. Carniglia fu azvârlit o dată cu ceilalţi şi nu mai apăru la suprafaţa apei.

        Cât despre mine, aruncat în fundul mării ca un proiectil, am revenit la suprafaţa apei buimăcit cu desăvârşire, dar cu toată buimăceala mea gândindu-mă la un singur lucru: să-i dau ajutor scumpului meu Luigi. Am înotat deci în jurul carcasei vasului ehemându-l eu strigăte puternice, în mijlocul şuierăturilor furtunii şi al bubuitului vijeliei, dar el nu mi-a răspus: fusese înghiţit pentru totdeauna, bunul meu tovarăş care-mi salvase viaţa pe estuarul La Plata şi faţă de care, cu toate sforţările mele, nu putusem să mă revanşez!

        În momentul în care pierdeam speranţa de a-i mai putea da ajutor lui Carniglia, mi-am aruncat ochii în jurul meu. A fost o minune a lui Dumnezeu, fără îndoială, dar în acel moment de agonie pentru toată lumea, nu m-am îndoit nici o clipă de salvarea mea, astfel încât am putut să mă ocup de salvarea celorlalţi.

        Mi-am văzut tovarăşii risipiţi şi înotând spre plajă, răzleţiţi unii de alţii, după abilitatea sau puterea lor. I-am ajuns într-o clipă şi, trimiţându-le un cuvânt de încurajare, i-am depăşit şi m-am pomenit printre primii, dacă nu chiar primul, între stâncile de la suprafaţă, tăind valuri uriaşe, cât munţii de înalte.

        Am ajuns pe ţărm. Durerea pentru pierderea iubitului meu Carniglia mă făcu nepăsător faţă de soarta mea, dându-mi o putere de nebiruit.

        De cum am pus piciorul pe pământ, m-am şi întors, împins de o ultimăsperanţă.

        Le-am întrebat pe rând pe toate aceste fiinţe speriate, ee puteau fi acoperite în orice moment de valuri, dar Carniglia fusese înghiţit de-a binelea; adâncurile Oceanului nu mi-l mai înapoiară.

        Atunci l-am revăzut pe Eduard Mutru, cel care, după Carniglia, îmi era cel mai scump, cel căruia îi întinsesem o bucată din tambuehi, îndemnându-l să se agaţe de ea din toate puterile. Fără îndoială, violenţa mării îi smulsese epava din mâini. El continua să înoate, dar era istovit şi mişcările sale sacadate arătau starea de extremă oboseală în care se afla. Am spus cât îl iubeam; el era cel de-al doilea frate al meu pe care aveam să-l pierd în cursul zilei. N-am vrut să rămân într-o clipă lipsit de tot ceea ce iubeam mai mult pe lume. Am împins în mare bucata de vas ce-mi slujise mie însumi să ajung la ţărm şi m-am aruncat în mijlocul valurilor, întorcându-mă cu o totală nepăsare să caut primejdia din care de-abia scăpasem. După un minut, nu mai eram decât la câteva lungimi de braţ de Eduard; îi strigai:

        — Ţine-te bine! Curaj… Iată-mă! Eşti scăpat!

        Zadarnică speranţă, sforţări inutile; în clipa în care împingeam spre el epava protectoare, se scufundă şi dispăru.

        Scoţând un ţipăt, am dat drumul epavei de care mă ţineam şi mă cufundai. Dar negăsindu-l, m-am gândit că revenise poate la suprafaţa apei. M-am urcat la suprafaţă. Am revenit: nimic! M-am cufundat din nou, din nou m-am ridicat la suprafaţă. Am scos aceleaşi strigăte de disperare ca şi pentru Carniglia; ca şi pentru Carniglia totul a fost zadarnic; fusese înghiţit şi el, în adâncurile oceanului pe care nu se temuse să-l străbată c-a să vină să mă întâlnească, spre a sluji cauzapopoarelor.

        Încă un martir al libertăţii italiene, care nu-şi va avea un mormânt şi o cruce a lui!

        Cadavrele celor şaisprezece înecaţi pe care noi îi pierduserăm în acest dezastru şi care-mi fuseseră până atunci credincioşi tovarăşi de arme o dată înghiţite de mare, fură luate de valuri şi duse de curenţi la mai bine de treizeci de mile. Depărtare, spre nord. Am căutat atunci printre cei paisprezece care supravieţuiseră şi care în acel moment ajunseseră cu toţii la ţărm, un chip de prieten, o figură de italian. Niciuna! Cei şase italieni care mă însoţeau erau morţi: Carniglia, Mutru, Staderini, Navone, Giovanni. Nu-mi mai amintesc numele celui de al şaselea.

        Îi cer iertare patriei de a-l fi uitat; ştiu prea bine că scriu acest lucru după un interval de doisprezece ani, ştiu prea bine că, de atunci, multe alte evenimente şi mai groaznice decât cel pe care l-am povestit s-au petrecut în viaţa mea; ştiu prea bine că am văzut prăbuşindu-se o naţiune, că am încercat zadarnic să apăr un oraş; ştiu prea bine că urmărit, exilat, hăituit ca o fiarăsălbatică, am coborât în mormânt pe femeia care devenise inima inimii mele; ştiu prea bine că de-abia se închisese acest mormânt şi am fost silit să mă îndepărtez de el, ca damnaţii lui Dante, care merg înainte, dar al căror cap răsucit priveşte îndărăt; ştiu prea bine că nu mai am nici un adăpost; că din capătul extrem al Africii, privesc către această Europă care mă alungă ca pe un bandit, pe mine, care n-am avut totdeauna decât un gând, decât o dragoste „decât o nădejde: patria. Ştiu prea bine toate astea, dar nu-i mai puţin adevărat că ar trebui să-mi amintesc de acest nume.

        Dar, vai! nu mi-l mai amintesc!

        Tanger, martie-aprilie 1859.

        G. G.

        XXII John Griggs Lucru ciudat, cei care dispăruseră erau înotători buni, destoinici; fără îndoială că, încrezându-se peste măsură în iscusinţa lor, neglijară să pună mâna pe resturile plutitoare, şi speraseră să isc menţină pe apă fără acest sprijin, în timp ce, dimpotrivă, printre cei care îi regăseam sănătoşi şi teferi în jurul meu, erau câţiva tineri americani pe care îi văzusem stingheriţi până şi la trecerea unui braţ de râu lat numai de zece picioare.

        Mi se părea un lucru de necrezut, ţi totuşi acesta era adevărul.

        Lumea îmi părea un pustiu.

        M-am dus pe plajă, mi-am sprijinit capul în palme, şi cred că am plâns.-

        În toiul acestei apatii, ajunse până la mine un vaiet. Mi-am amintit atunci că, deşi aceşti oameni îmi erau necunoscuţi, aproape străini, fiind şeful lor şi în luptă şi la naufragiu, trebuia să le fiu părinte şi în nenorocire.

        Am înălţat capul.

        — Ce este, cine se vaită? am întrebat.

        Două-sau trei guri, clănţănind, răspunseră:

        — Mi-e frig.

        ieu, care până atunci nu mă gândisem lă asta, am simţit că şi mie mi-era frig.

        M-am ridicat în picioare şi m-am scuturat; câţiva dintre tovarăşii mei, de-acum amorţiţi, se aşezaseră jos sau se culcaseră cu gândul de a nu se mai ridica.

        I-am tras de braţe.

        Trei sau patru se şi aflau în acea etapă a toropelii care te face să preferi lâncezeala morţii în locul suferinţei de a te mai mişca.

        I-am chemat în ajutor pe cei mai viguroşi, i-am silit pe cei amorţiţi să se ridice, pe unul l-am luat de mână, le-am spus celor ce nu-şi pierduseră încă puterile să facă la fel şi le-am strigat:

        — Să alergăm!

        În acelaşi timp, am dat eu însumi pildă.

        La început am simţit o greutate „aş zice mai mult chiar, o durere foarte mare, silindu-ne să ne punem în mişcare articulaţiile înţepenite; dar, puţin câte puţin, membrele noastre îşi redobândiră elasticitatea.

        Am făcut acest exerciţiu timp de aproape o oră, după care sângele încălzit şi-a reluat circulaţia prin vinele noastre.

        Această gimnastică se desfăşurase în apropiere de fluviul Asserigua ce curge paralel cu marea şi se varsă în ea la o distanţă de o jumătate de milă de locul în care ne aflam; am pornit-o în sus, pe ţărmul drept al fluviului şi cam la patru mile de punctul nostru de plecare, am găsit o fermă şi acolo ospitalitatea ce dăinuie de-a pururi în pragul unei case americane.

        Cel de-al doilea vas al nostru, comandat de Griggs şi numit „Seival”, deşi de-abia ceva mai mare decât „Rio-Pardo”, dar de o construcţie diferită, puţu să lupte împotriva furtunii, să o înfrunte cu curaj şi să-şi continue victorios drumul.

        Trebuie să mai spun că Griggs era un excelent marinar.

        Scriu de pe o zi pe alta, silit poate să părăsesc mâine adăpostul în care mă odihnesc astăzi – nu ştiu dacă voi avea timp mai târziu să spun despre acest excelent şi valoros tânăr tot binele pe care-l gândesc despre el; îi voi plăti deci, deoarece numele lui se află sub pana mea, tributul pe care îl datorez memoriei sale.

        Sărmanul Griggs! Abia dacă am spus un cuvânt despre el şi totuşi când oare am mai întâlnit vreodată un om înzestrat cu asemenea curaj şi cu un caracter atât de fermecător? Născut dintr-o familie bogată, el venise să-şi ofere aurul, geniul şi sângele republicii care se năştea atunci, şi căreia i-a dat tot ceea ce-i oferise. Într-o zi sosi o scrisoare de la părinţii lui, din America de Nord, prin care îl pofteau să se ducă să-şi ia în primire o moştenire colosală; numai că el şi primise cea mai frumoasă moştenire hărăzită omului de convingere şi de credinţă – victoria martiriului – murind pentru un popor nefericit, dar generos şi viteaz. Şi eu care am asistat la atâtea morţi glorioase, am văzut trupul sărmanului meu prieten tăiat în două ca trunchiul unui stejar, de securea tăietorului de lemne; partea de sus a trupului îi rămăsese dreaptă, pe puntea vasului „Cassapara”, cu chipul neînfricat, îmbujorat încă de pârjolul luptei, numai că membrele, zdrobite şi desprinse de trup zăceau împrăştiate în jurul lui; o lovitură de tun încărcat cu mitralii îl lovise de la douăzeci de paşi şiastfel mutilat mi se înfăţişă în ziua în care eu, împreună cu un alt tovarăş, după ce-am dat foc flotilei din ordinul generalului Canavarro, ne-am urcat pe vasuî lui Gi'iggs, care tocmai fusese lovit în plin de escadra inamică.

        Oh, libertate! libertate! care regină de pe pământ poate să se laude că are în urma ei alaiul eroilor pe care îl ai tu în cer!

        XXIII Santa Catarina Partea din provincia Santa Catarina, unde naufragiasem, se ridicase, din fericire, împotriva împăratului la vestea apropierii forţelor republicane; în loc să găsim duşmani, am aflat acolo aliaţi; în loc să fim atacaţi, am fost sărbătoriţi; am avut, aşadar într-o clipă, la dispoziţie, toate mijloacele de transport pe care puteau să ni le ofere bieţii locuitori cărora le cerusem ospitalitate.

        Căpitanul Baldonino porunci să mi se dea calul lui şi o pornirăm imediat la drum spre a ajunge din urmă avangarda generalului Canavarro, comandată de colonelul Texeira, avangardă ce se îndrepta în mare grabă spre laguna din Santa Catarina, în speranţa că o va lua prin surprindere18.

        Trebuie să mărturisesc că nu ne-a fost prea greu să punem mâna pe orăşelul care domina laguna şi care i-a dat şi numele. Garnizoana bătu repede în retragere şi trei mici nave de război se predară după o luptă scurtă; am trecut cu naufragiaţii mei pe bordul goeletei „Itaparika11 armată cu şapte tunuri.

        În primele şapte zile ale acestei ocupaţii, norocul părea că făcuse un pact cu republicanii: nevenindu-le să creadă într-o invazie atât de grabnică despre care nu aveam decât ştiri vagi, imperialii ordonaseră ca laguna să fie aprovizionată cu arme, muniţii şi soldaţi; dar armele, muniţiile şi soldaţii sosiră când noi eram de-acum stăpâni pe oraş şi prin urmare căzură în mâinile noastre fără nici o sforţare, din parte-ne; cât despre locuitori, ei ne primiră ca pe nişte fraţi şi ca pe nişte eliberatori, titlu pe care noi n-am ştiut să-l justificăm, în timpul şederii noastre în mijlocul acestei populaţii prietene.

        Canavarro îşi stabili cartierul general în oraşul lagunei, botezat de republicani Iulian, întrucât intraseră în el în luna iulie. El făgădui instaurarea unui guvernământ provincial, al cărui prim-preşedinte fu un preot venerabil şi care se bucura de un mare prestigiu în faţa întregului popor; Rossetti, cu titlul de secretar, a fost adevăratul suflet al acestui guvernământ; ce-i drept Rossetti părea făcut pentru toate funcţiile.

        Totul mergea deci de minune: colonelul Texeira, eu brava sa coloană de avangardă, îşi urmărise duşmanii până ce-i silise să se închidă în capitala provinciei şi pusese stăpânire pe cea mai mare parte din ţară; pretutindeni eram primiţi cu braţele deschise şi un mare număr de dezertori imperiali treceau de partea noastră.

        Proiecte magnifice fuseseră întocmite de generalul Canavarro, soldatcinstit cum n-a fost altul; aspru în aparenţă, dar în fond excelent, el avea obiceiul să spună că din această lagună de la Santa Catarina va ieşi hidra ce va devora imperiul şi poate că vorbele lui s-ar fi adeverit dacă ar fi existat mai multă grijă, mai multă chibzuială şi prevedere în legătură cu această expediţie; dar purtarea noastră trufaşă faţă de locuitori şi lipsa de mijloace făcură să se piardă roadele acestei strălucite campanii.

        XXIV O femeie Nu mă gândisem niciodată la căsătorie şi mă socoteam cu desăvârş-ire incapabil să devin soţ, dată fiind prea marea mea independenţă de caracter şi vocaţia mea irezistibilă pentru o viaţă aventuroasă; să ai o femeie şi copii mi se părea un lucru absolut imposibil pentru un om ce şi-a consacrat viaţa unei cauze al cărei succes, oric-ît de deplin ar fi, nu poate să-i îngăduie niciodată liniştea necesară unui tată de familie. Destinul hotărâse însă altfel; după moartea lui Luigi, a lui Eduard şi a tovarăşilor mei, mă aflam într-o completă izolare şi mi se părea că sunt singur pe lume.

        Nu-mi mai rămăsese nici măcar unul din aceşti prieteni, de care inima avea nevoie cum are viaţa nevoie de hrană. Cei ce supravieţuiseră, am mai spus-o, îmi erau străini; fără îndoială aveau şi ei suflete viteze şi inimi bune,; dar îi cunoşteam de prea puţin timp spre a fi prieten cu vreunul din ei. În acest gol imens pe care îl făcuse în jurul meu teribila catastrofă, simţeam nevoia unui suflet care să mă iubească; fără acest suflet, existenţa îmi eraaproape cu neputinţă de suportat.

        Îl regăsisem, e drept, pe Rossetti, adică un frate; dar Rossetti, ocupat cu obligaţiile misiunii sale, nu putea să trăiască lângă mine; şi abia dacă-l vedeam o dată pe săptămână. Aveam deci nevoie, cum am mai spus, de cineva care să mă iubească şi care să mă iubească fără întârziere. Dar prietenia este rodul timpului; îi trebuie ani ca să se coacă, în timp ce dragostea este ca fulgerul, uneori născut din furtună. Dar ce contează, eu sunt dintre cei ce preferă furtunile, oricum ar fi ele, calmului vieţii, acalmiei inimii.

        Îmi trebuia, aşadar, o femeie; numai o femeie putea să mă vindece, o femeie, adică unicul refugiu, singurul înger consolator, steaua furtunii; o femeie, adică divinitatea pe care n-o implori niciodată în zadar când o implori cu inima şi mai ales când o implori în nefericire.

        Cu acest gând stăruitor, din cabina19 mea de pe „Itaparika” mi-am întors privirea spre uscat. Micul munte de la Barra era aproape, şi de pe puntea mea vedeam multe fete tinere, frumoase, ocupate cu treburi de-ale casei. Una dintre ele mă atrăgea însă mult mai mult decât celelalte. Mă hotărâi să debarc şi mă îndreptai în grabă spre casa asupra căreia îmi aţinteam de atâta timp privirea; inima îmi bătea să se spargă, dar ea şi luase, orioât de agitată era, una din acele hotărâri de nezdruncinat. Un bărbat mă pofti să intru, aş fi intrat chiar şi de m-ar fi oprit; pe acest bărbat îl mai văzusem o dată. O văzui pe tânără fată şi-i zisei: „Copilă, vei fi a mea!” Prin aceste cuvinte creasem o legătură pe care numai moartea putea s-o mai rupă. Dădusem peste o comoară apărată, dar ocomoară atât de nepreţuită!. Dacă am săvârşit, prin asta, o greşeală, greşeala a fost în întregime a mea. A fost o greşeală dacă două inimi, unindu-se, sfâşiară inima unui nevinovat?

        Dar ea a murit şi el este răzbunat1. Unde am cunoscut măreţia greşelii? Acolo, la gurile fluviului Eridan, în ziua când nădăjduind s-o smulg morţii, îi apăsam prin contractări violente pulsul spre a-i număra ultimele bătăi, îi sorbeam respiraţia tot mai rară, îi culegeam, eu buzele mele, răsuflarea ei gâfâitoare, sărutam, vai! nişte buze muribunde, vai! ei vărsăm lacrimi de deznădejde20.

        XXV Cursa Generalul hotărâse ca eu să ies cu trei vase armate spre a ataca unităţile imperiale, navigând pe lângă tărâmul Braziliei. Mă pregătii pentru această grea misiune, strângând tot ce-mi era necesar înarmării. Cele trei vase ale 'mele erau „Rio-Pardo”,. Comandat de mine „, Cassapara”, comandat de Griggsamâindouă goeleâe – şi „Seival” comandat de italianul Le-nena (r). Gura lagunei era blocată de bastimentele koperiaie de răesboi; dar noi ieşirăm noaptea, fără să fim stân jenaţi. Anita, de acum înainte tovarăşa întregii mele vieţi şi, prin urmare, a tuturor primejdiilor mele, ţinuse morţiş să se îmbarce împreună cu mine.

        Ajunşi în dreptul lui Santos, întâlnirăm o corvetă imperială ce ne urmări degeaba timp de două zile. În cea de-a doua zi, ne apropiarăm de insula de Abrigo de unde Iu arăm două sumace încărcate cu orez. Ne continuarăm croaziera şi mai luarăm câteva prăzi. După opt zile de la plecarea noastră, îmi îndreptai nava spre lagună.

        Nu ştiu de ce, dar aveam o neagră presimţire privitor la ceea ce se petrecea acolo, dat fiind că şi mai înainte de plecarea noastră se manifesta o oarecare nemulţumire împotriva noastră. În plus eram prevenit de apropierea unui considerabil corp de trupe „comandat de generalul Andrea, căruia pacificarea regiunii del Para îi adusese o mare reputaţie.

        Pe când ne întorceam, întâlnirăm în dreptul insulei Santa Catarina un vas de război pentru paza coastei braziliene. Noi eram cu „Rio-Pardou şi cu „Seivala („Cassaparatt se despărţise de noi de mai multe zile, pe o noapte întunecată). Îl descoperirăm la prora noastră şi nu exista nici un mijloc să-l putem evita. Ne îndreptarăm deci asupra lui şi-l atacarăm cu hotărâre. Am deschis focui, duşmanul ne-a răspuns la fel; dar urmările luptei au fost neînsemnate din pricina mării furioase. Rezultatul bătăliei fu pierderea eâtorva din prăzile noastre de război, comandanţii lor, Irispăimântaţi de superioritatea duşmanului, pieri înd u-ne steag u rile.

        Alţii o luară spre coasta apropiată.

        Una singură din prăzi fu salvată; era comandată de Ignazio Bilbao „bravul nostru biscaian, care acostă cu ea în portul Imbituba, pe atunci înputerea noastră. „Seivaî”, al cărui tun fusese demontat şi lua apă, avu aceeaşi soartă: m-am văzut deci silit să fac şi eu ca ei, fiind prea slab ca să navighez singur în larg.

        Intrarăm în Imbituba, împinşi de vântul de nordest; pe un asemenea vânt ne era cu neputinţă să pătrundem iarăşi în lagună şi desigur că bastimentele imperiale staţionate la Santa Catarina, informate de „Anduxinka”, un bastiment de război cu care avusesem de-a face, aveau să vină să ne atace; a trebuit aşadar să ne pregătim de luptă. Tunul demontat de pe „Seival” fu înălţat pe un promontoriu ce alcătuia micul golf dinspre răsărit, şi pe acest promontoriu construirăm o baterie apărată cu gabioane.

        Într-adevăr, de-abia se lumină de ziuă, când zărirăm trei bastimente îndreptându-se spre noi. „Rio-Parcio” fu ancorat în fundul golfului şi începu o luptă foarte inegală, imperialii fiind incomparabil mai puternici decât noi.

        Voisem s-o duc pe Anita pe uscat, dar ea refuzase şi cum, în adâncul inimii mele îi admiram curajul şi eram mândru de el, o dată primele rugăminţi respinse, n-am făcut nimic în această împrejurare ca de altfel şi în celelalte ca să-i îngenunchez voinţa.

        Duşmanul, favorizat în manevra sa de vuitul ce se înteţea, se menţinea la velă, cu înaintări scurte şi trăgând furios cu tunul. În felul acesta putea să deschidă, după cum vroia, toate unghiurile de diversiune pentru focul lui şi să-l îndrepte în întregime asupra goeletei noastre. Cu toate astea, luptam la rândul nostru cu cea mai îndârjită hotărâre şi, cum atacam atât de aproape încât ne puteam sluji de carabine, focul era şi dintr-o parte şi din cealaltă, dintre cele mai ucigătoare; în raport cu numărul nostru redus, aveam pierderi mai mari decât imperialii şi puntea ni se acoperise de cadavre şi de mutilaţi; dar, deşi coasta bastimentului ne era ciuruită de ghiulele, deşi catargele suferiseră mari avarii, eram hotărâţi să nu cedăm şi să murim până la ultimul mai degrabă decât să ne predăm. Este adevăi'at că eram stimulaţi în această generoasă hotărâre, şi de amazoana braziliană pe care o aveam pe bord. Nu numai că Anita, cum am spus, nu voia să debarce, ci mai mult, cu carabina în mână, lua parte la luptă; eram, trebuie s-o mărturisesc, susţinuţi vitejeşte de bravul Manoel Rodriguez, comandantul bateriei noastre de pe' uscat şi atât cât dură scurta luptă, focurile lui fură conduse cu iscusinţă şi cu forţă.

        Duşmanul era foarte îndârjit, îndeosebi împotriva goeletei. De mai multe ori, în timpul luptei, el se apropie atât de mult, încât am crezut că vrea să ne abordeze. Ar fi fost bine venit, căci eram pregătiţi pentru orice.

        În sfârşit, după cinci ore de luptă înverşunată, duşmanul, spre marea noastră surprindere, începu să se retragă, cum am aflat mai târziu, din pricina morţii comandantului, ucis pe loc, de pe vasul „Frumoasa americană”, moarte ce pusese capat, luptei.

        În timpul acestei lupte, am încercat una din cele mai puternice şi mai dureroase emoţii din viaţa mea. În vreme ce Anita, pe puntea goeletei îi încuraja pe oamenii noştri cu sabia în mână, o ghiulea de tun o răsturnă împreună cu doi dintre ei. M-am repezit spre ea crezând că nu voi mai găsi decât un cadavru; dar Anita se ridică sănătoasă şi teafără; cei doi oameni însă fuseseră ucişi. Am implorat-o să coboare pe interpunte.

        — Da, o să cobor într-adevăr unde spui, zise ea, dar ca să-i silesc pe fricoşii care s-au ascuns acolo să iasă afară.

        Într-adevăr ea coborî pe interpunte şi ieşi repede, împingându-i înainte pe doi-trei mateloţi cumplit de ruşinaţi că se arătaseră mai puţin curajoşi decât o femeie.

        Restul zilei l-am folosit ca să îngropăm morţii şi să reparăm stricăciunile pricinuite goeletei noastre de focul duşman, stricăciuni care erau mari. A doua zi, imperialii nemaiarătându-se şi pregătindu-se fără îndoială de vreun nou atac împotriva noastră, am îmbarcat tunul, am ridicat ancora la căderea nopţii şi ne-am îndreptat din nou spre lagună.

        Când duşmanul băgă de seamă că am plecat, noi eram departe; porni totuşi în urmărirea noastră, dar de-abia a doua zi putu să tragă după noi câteva lovituri de tun, însă fără nici un rezultat; astfel că reintrarăm, fără accident, în lagună, unde furăm sărbătoriţi de-ai noştri care se minunau cum putusem scăpa de un duşman superior nouă ca număr.

        XI – Memoriile lui Garibaldi Lacul din Imerui Alte evenimente ne aşteptau în lagună.

        Deoarece duşmanii continuau să înainteze împotriva noastră pe uscat într-un număr superior nouă, astfel încât nu exista nici o şansă de a le rezista; cum, pe de altă parte, neghiobiile şi brutalităţile noastre ni-i înstrăinaseră pe locuitorii provinciei Santa Catarina, ei fiind gata să se revolte şi să se alăture imperialilor; cum populaţia oraşului Imerui, situat la extremitatea lacului, chiar se şi revoltase, eu am primit ordin din partea generalului Canavarro să pedepsesc această ţară nefericită, trecând-o prin foc şi sabie; am tost nevoit deci să-i ascult porunca.

        Locuitorii şi garnizoana făcuseră pregătiri de apărare dinspre mare; am debarcat deci la trei mile distanţă şi într-un moment când nu se aşteptau de loc, i-am asediat dinspre munte; luată prin surprindere şi învinsă, garnizoana fu pusă pe fugă şi noi ne-am trezit stăpâni pe Imerui.

        Doresc pentru mine ca şi pentru orice altă făptură care n-a încetat de a mai fi om, să nu primească niciodată un ordin asemănător celui pe care îl primisem eu şi care suna atât de hotărât, încât nu aveam nici o posibilitate de a nu-l îndeplini. Deşi există lungi şi prolixe relatări despre astfel de fapte, cred că nici cea mai teribilă relatare nu se poate apropia de realitate. Dumnezeu să măaibă în mila lui şi să mă ierte, dar niciodată în viaţa mea n-am trăit o zi care să-mi lase în suflet o amintire atât de amară: nimeni nu-şi poate face o idee, dacă se dă frâu liber jafului, despre strădania pe care am depus-o ca să împiedic violenţa împotriva persoanelor şi să limitez distrugerea numai la lucrurile neînsufleţite; cu toate astea, am izbutit, cred, peste aşteptările mele; cât priveşte bunurile, mi-a fost cu neputinţă să evit dezordinea. Nimic n-a folosit, nici autoritatea comandantului, nici pedepsele, nici chiar loviturile. Am ajuns până la ameninţarea cu întoarcerea duşmanului. Am răspândit zvonul că, întrucât primise întăriri, inamicul venea din nou împotriva noastră, dar totul a fost zadarnic şf dacă duşmanul ar fi revenit într-adevăr, cum ne-ar fi găsit în dezordine, ne-ar fi măcelărit în toată legea. Din nenorocire, oraşul, deşi mic, avea o mulţime de magazine, ticsite cu vinuri şi lichioruri, astfel încât, în afară de mine, care nu beau niciodată decât apă, şi de câţiva ofiţeri pe care am. Izbutit să-i ţin în frâu, beţia fu aproape generală. Adăugaţi la asta faptul că pe cei mai mulţi dintre oameni de-abia îi cunoşteam, fiind noi recruţi, prin urmare indisciplinaţi. Doar cincizeci de oameni foarte hotărâţi, dacă ar fi venit să ne atace prin surprindere, cu siguranţă că ne-ar fi dat gata. În sfârşit, după ameninţări peste ameninţări şi multă strădanie, am izbutit să îmbarc iarăşi fiarele sălbatice dezlănţuite.

        După ce fură încărcate, pe puntea navei, alimente şi câteva efecte salvate de la jaf şi destinate diviziei, ne-am întors în lagună.

        În vremea asta, avangarda comandată de colonelul Texeira, se retrăgea dinaintea duşmanului, care înainta repede, în număr mare.

        Când ne-am înapoiat în lagună, tocmai se făceau pregătiri pentru transportarea bagajelor pe ţărmul drept şi în curând trupele trebuiră să treacă şi ele în urma bagajelor.

        XXVII Noi lupte Am avut mult de lucru în ziua când divizia a trecut pe ţărmul meridional, căci dacă armata era puţin numeroasă, bagajele şi încurcăturile de tot felul nu se mai sfârşeau. La cel mai îngust punct al gurii, curentul era de o violenţă îndoită. Am muncit aşadar de la răsăritul soarelui până la amiază, ca să putem trece divizia, folosindu-ne de toate bărcile ce s-au putut găsi.

        Spre amiază începu să-şi facă apariţia flotila inamicului, alcătuită din douăzeci şi două de vase; ea îşi combină operaţiile cu trupele de pe uscat şi înseşi vasele transportau, în afară de echipaje, un mare număr de soldaţi. M-am urcat pe muntele cel mai apropiat spre a observa duşmanul şi am recunoscut într-o clipă că planul lui era de a-şi reuni forţele la intrarea lagunei; i-am dat imediat de ştire generalului Canavarro şi el a dat îndată ordine în consecinţă dar, cu toate ordinele, oamenii noştri n-au ajuns la timp spre a apăra intrarea lagunei. O baterie instalată de noi la extremitatea digului comandată de bravul Capotto nu opuse decât o slabă rezistenţă, deoa”rece nu avea decât tunuri de calibru mic, prost servite de altfel de către artileriştineîndemânatici. Mai rămâneau cele trei mici vase republicane ale noastre, numai cu jumătate din echipaj, restul oamenilor fiind trimişi pe uscat, ca să ajute la trecerea trupelor. Unii, fiindu-le cu neputinţă, alţii, pentru că ţineau mult să stea departe de lupta teribilă ce se pregătea, cu toate ordinele pe care le-am trimis, nu ne-au venit în ajutor, lăsând pe umerii noştri toată greutatea luptei.

        În vremea asta, duşmanul venea asupra noastră cu toate pânzele, împins de vânt şi de maree. M-am grăbit deci, în ce mă privea, să mă duc la postul meu, pe bordul lui „Rio-Pardo'- de unde curajoasa mea Anita şi începuse canonada, ţintind şi trăgând ea însăşi cu tunul pe care îşi'luase obligaţia să-l comande şi însufleţindu-i cu glasul ei pe oamenii noştri intimidaţi întrucâtva.

        Lupta a fost teribilă şi mai ucigătoare decât s-ar fi putut crede. Noi n-am pierdut mulţi oameni, căci mai bine de jumătate din echipaj se afla pe uscat, dar din cei şase ofiţeri repartizaţi pe cele trei vase, doar eu singur am supravieţuit. Toate tunurile noastre erau distruse. Totuşi lupta continua cu 'carabina şi n-am încetat să tragem atâta vreme cât' duşmanul trecu dinaintea noastră. În tot acest timp, Anita a rămas lângă mine, în locul cel mai primejdios, nevrând nici să debarce, nici să se folosească de vreun adăpost, dispreţuind până şi să se aplece, aşa cum face cel mai brav om când vede fitilul apropiindu-se de tunul inamic.

        În sfârşit crezui că am găsit un mijloc să o ţin departe de primejdie.

        I-am ordonat, fiind nevoie de un ordi al meu pentru ca ea să asculte şi, mai ales, de probabilitatea că dacă aş trimite un alt om ar găsi vreun pretext să nu se mai întoarcă, i-am ordonat deci să se ducă să, ceară întăriri generalului, făgăduindu-i acestuia că, dacă îmi va trimite aceste întăriri, voi reintra în lagună în urmărirea imperialilor şi într-atât le voi da de furcă, încât ei nu s-ar mai gândi să debarce chiar de-ar trebui ca eu, cu torţa în mână, să le incendiez flota. Am obţinut de la Anita promisiunea că va rărnânepe uscat şi că-mi va trimite răspunsul printr-un om sigur; dar spre marele meu regret, veni ea însăşi: generalul n-avea oameni să-mi trimită; îmi ordona nu să incendiez flota duşmană, ceea ce el socoteadrept o sforţare disperată şi inutilă, ci să mă reîntorc, salvând armele de mână şi muniţiile.

        Am ascultat. Atunci, sub un foc ce nu se domoli o clipă, am izbutit să transportăm pe uscat „cu supravieţuitorii, armele şi muniţiile, operaţie pe care, în lipsa unui ofiţer, o conducea Anita, în timp ce eu, trecând de pe un vas pe altul, puneam în locul cel mai inflamabil de pe bordul fiecăruia din ele focul ce trebuia să le mistuie.

        A fost o misiune teribilă, întrucât am fost silit să trec de irei ori în revistă morţii şi răniţii. Era un adevărat abator de carne omenească. Am călcat, pe trunchiuri despărţite de capete; la fiecare pas, împingeam cu piciorul mădulare risipite. Comandantul de pe „Itaparika”, Juan Enriquez de la Raguna, zăcealungit în mijlocul a doi-trei oameni din echipajul său, cu o ghiulea ce-i făcuse „în mijlocul pieptului, o gaură prin care-ţi puteai trece braţul. Bietul John Griggs, cum am spus-o în altă parte, fusese tăiat drept în două de. Tirul primit aproape în faţă al unei încărcături cu mitralii. La vederea unei atare privelişti mă pipăiam îşi mă întrebam necruţându-mă de loc mai mult decât. Ceilalţi, cum de putusem să scap teafăr.

        Într-o clipă, un nor de fum ne acoperi vasul „şi bravii noştri morţi avură cel puţin „fiind arşi pe puntea vasului lor, un rug demn de ei. În vreme ce-mi săvârşeam opera de distrugere, Anita îşi săvârşea opera de salvare. Dar în ce fel, Doamne, Dumnezeule! într-un fel care mă face să mă cutremur. Pentru transportul armelor pe ţărm şi pentru întoarcerea ei pe vas, a făcut peste douăzeci de drumuri, trecând neîncetat pe sub focul inamicului. Se afla într-o bărcuţă cu doi vâslaşi şi bieţii de ei se îndoiau cât puteau mai mult spre a evita gloanţele şi ghiulelele.

        Dar ea, în picioare la pupă, în mijlocul focului de mitralii, stătea dreaptă, calmă şi mândră ca o statuie a zeiţei Palas, şi Dumnezeu, care-şi întindea o mână asupra mea, o acoperea şi pe ea cu umbra aceleiaşi mâini.

        Aproape de căderea nopţii, după ce i-am adunat pe supravieţuitori m-am întâlnit cu ultimele rânduri ale diviziei noastre, în retragere spre RioGrande, şi am apucat pe acelaşi drum pe care îl urmasem cu câteva luni mai înainte, cu inima plină de speranţă şi precedaţi de victorie.

        XXVIII Călare în noianul peripeţiilor aventuroasei mele existenţe, am avut întotdeauna ceasuri bune, momente norocoase şi deşi clipa în care mă aflam nu părea la prima vedere că face parte din cele ce mi-au lăsat o amintire plăcută, o revendic totuşi, dacă nu ca plină de fericire, cel puţin ca plină de emoţii.

        În fruntea eâtorva oameni rămaşi din atâţia luptători ce meritaseră, pe bună dreptate, numele de bravi, mergeam călare, mândru de cei vii, mândru de cei morţi, aproape mândru chiar de mine însumi. Alături de mine călărea regina inimii mele, femeia demnă de toată admiraţia. Mă avântam într-o carieră şi mai atrăgătoare decât cea a marinei: ce-mi păsa că nu aveam, ca filosoful grec, decât ceea ce duceam cu mine? Că slujisem o republică săracă ce nu plătea nimănui şi care chiar de-ar fi fost bogată tot n-aş fi vrut să fiu plătit de ea? N-aveam oare o sabie bătându-mi şoldul, o carabină pusă de-a curmezişul armăturii şeii? N-o aveam oare lângă mine pe Anita, comoara mea, inimă la fel de înflăcărată ca şi a mea pentru cauza popoarelor? Nu privea ea luptele drept un divertisment, o simplă distracţie a vieţii de tabără? Viitorul îmi surâdea senin şi norocos; şi cu cât singurătăţile americane se înfăţişau mai sălbatice cu atât îmi apăreau mai frumoase şi mai ademenitoare.

        Ne-am continuat, aşadar, drumul retrăgându-ne până la Las Torres, graniţă a două provincii, unde ne-am aşezat tabăra. Duşmanul se mulţumisesă ia în stăpânire din nou laguna, şi încetase să ne mai urmărească. Unindu-se cu divizia Acunha ce venea din provincia Săo Paulo, se îndreptă spre Cima da Serra, ţinut muntos ce aparţine provinciei Rio-Grande.

        Prietenii noştri de la munte, atacaţi de forţe superioare, cerură ajutor generalului Canavarro, şi el hotărî să le vină în ajutor cu o expediţie sub ordinele colonelului Texeira. Noi am făcut parte din această expediţie. Primiţi de către serranieni comandaţi de colonelul Aranha, am zdrobit cu totul divizia duşmană la Santa Vittoria. Acunha se înecă în fluviul Pelaras şi cea mai mare parte din soldaţii săi căzură prizonieri.

        Această victorie readuse sub comandamentul republicii cele două ţinuturi, Vaccaria şi Lages, iar noi intrarăm triumfători în capitala acestuia din urmă.

        Vestea invaziei imperiale ridicase partidul brazilian şi Mello, un şef duşman, îşi sporise în această provincie armata cu vreo cinci sute de oameni din cavalerie. Generalul Bento-Manoel, însărcinat să lupte împotriva lui nu a putut s-o facă din pricina retragerii sale aşa că se mulţumise să-l trimită pe colonelul Portinko în urmărirea lui Mello care se îndrepta spre Săo Paulo.

        Poziţia şi forţele noastre ne îngăduiau cu prisosinţă nu numai să ne opunem trecerii lui Mello, ba chiar să-l şi zdrobim. Soarta însă n-a vrut-o; colonelul Texeira, nefiind sigur dacă duşmanul venea prin Vaccaria sau prin Coritibani, îşi împărţi armata în două corpuri, trimiţându-l pe colonelul Aranha la Vaccaria cu cea mai bună cavalerie a sa, în vreme ce noi, cu infanteria şi cu alţi câţiva oameni, toţi călări, luaţi aproape numai dintre prizonieri, ne-am îndreptat spre Coritibani. Era drumul pe tare îl urmă duşmanul.

        Această împărţire a forţelor ne-a fost fatală: recenta noastră victorie, firea înflăcărată a şefului nostru şi veştile pe care le aveam despre inamic, ne făceau să-l dispreţuim prea mult. În trei zile de marş, am fost la Coritibani şi ne-am instalat tabăra la o mică depărtare de Maromba, pe unde se presupunea că aveau să treacă imperialii. Pe mal fu aşezat un post şi santinele în locurile socotite necesare, apoi ne-am dus, pe deplin liniş tiţi, la culcare. Cât despre mine, deprinderea pe car (c) o aveam eu astfel de războaie mă făcu să dorm iepureşte. Către miezul nopţii, postul de pe fluviu a fost atacat cu atâta furie., încât de-abia avu timp, să fugă schimbând doar câteva împuşcături cu duşmanul.

        La prima împuşcătură mă şi ridicasem în picioare, strigând: „La arme!” La acest strigăt toată lumea se trezi şi fu gata de luptă. La câtăva vreme după revărsatul zorilor, se ivi şi duşmanul şi după ce trecu fluviul, se opri la oarecare depărtare de noi, pregătit de luptă. Oricare altul în afară de Texseira, văzând superioritatea lui numerică, ar fi expediat curieri ca să cheme în ajutor cel de al doilea corp, şi, până la joncţiunea cu Aranha, l-ar fi înşelat pe duşman; dar viteazul republican se temu ca nu cumva inamicul să se retragă şi astfel, prinfuga lui, să nu piardă prilejul de a lupta. Se aruncă deci în luptă, sinchisindu-se prea puţin de poziţia avantajoasă pe care o ocupa adversarul lui.

        Duşmanul, profitând de terenul accidentat, îşi stabilise linia de bătaie pe o colină îndeajuns de ridicată, în faţa căreia se afla o vale adâncă, astupată de mulţi mărăcini; în afară de asta, el pusese ca strajă ascunsă pe coastele ei, câteva plutoane. Texeira ordonă atacul; ordinul fu îndeplinit cu străşnicie. Atunci duşmanul simulă o retragere. Oamenii noştri porniră în urmărirea lui fără să înceteze schimbul de focuri; dar deodată ei fură atacaţi de plutoanele ascunse, pe care nu le văzuseră şi care, luându-i din flanc, îi siliră să treacă îndărăt valea, în dezordine. Am pierdut, în această încăierare, pe unul dintre cei mai buni ofiţeri ai noştri, Manuel N., care era foarte iubit de şeful nostru. Dar linia în curând refăcută, ai noştri se aruncară înainte cu un nou avânt; duşmanul dădu înapoi şi începu să se retragă.

        N-a fost un număr mare de morţi şi răniţi, nici dintr-o parte nici din cealaltă, căci doar puţine trupe luaseră parte la luptă.

        Cu toate acestea, duşmanul se retrăgea în grabă şi noi îl urmăream cu îndârjire; dar cum cele două linii de cavalerie ale sale centinuară să fugă pe o distanţă de nouă mile, noi n-am putut să-l urmărim cu infanteria. Apropiindu-ne de Passa de Maromba, comandantul nostru de avangardă, maiorul Giacinto, îl preveni pe colonel că duşmanul îşi trecea, în cea mai mare dezordine, boii şi caii peste fluviu, ceea ce, socotea el, era dovada că vroia să-şi continue retragerea. Texeira nu şovăi o clipă: ordonă micului nostru pluton de cavalerie s-o pornească în galop şi-mi recomandă să-l urmez cât mai de-aproape cu infanteria mea.

        Dar această retragere nu era decât o capcană din partea vicleanului nostru duşman; şi din nenorocire, această capcană reuşi din plin. Din pricina terenului accidentat şi a grabei cu care îl străbătuse, el se afla în afara privirilor noastre şi, o dată ajuns la fluviu, îşi trecuse pe malul celălalt, boii şi caii aşa cum ne prevenise maiorul Giacinto, dalarmata şi-o pitise în dosul coloanelor împădurite care-o ascundeau cu desăvârşire ochilor noştri.

        O dată luate aceste măsuri şi după ce-au instalat un pluton spre a le susţine linia de. Trăgători, imperialii, preveniţi de imprudenţa pe care o dor vedisem, lă sân du-ne infanteria în urmă, făcură un marş în sens invers şi curând escadroanele lor începură să urce partea lină a unei văi.

        Plutonul nostru care-l urmărea p'e inamic în fuga lui simulată, fu primul care observă capcana, fără însă a mai avea timp s-o evite. Atacat din flanc, el fu cu desăvârşire dat peste cap; celelalte trei escadroane de cavalerie ale noastre avură aceeaşi soartă şi asta cu tot curajul şi hotărârea lui Texeira şi a câtorva din ofiţerii noştri de la. Rio-Grande; în câteva clipe cavaleriştii noştri fură zdrobiţi şi risipiţi care încotro. '

        Aceştia erau, am mai spus-o, aproape toţi prizonierii de la Santa Vittoria, pe care poate că ne bizuisem cu prea mare uşurinţă; într-adevăr, ei nu puteau fi câtuşi de puţin devotaţi cauzei noastre; apoi, soldaţii noi veniţi din provincie, nu erau obişnuiţi cu călăritul; astfel că se împrăştiară în dezordine la prima ciocnire şi, în afară de câţiva morţi, mulţi dintre ei se lăsară luaţi prizonieri. Nu-mi scăpă nimic din incidentele catastrofei. Urcat pe un cal bun, după ce mi-am îmboldit infanteriştii să meargă cât mai repede cu putinţă, am pornit-o înainte şi, (ajunşi în vârful unei coline, am început să urmăresc cu privirea tristul sfârşit al luptei.

        Infanteriştii mei făcură tot ce e cu putinţă pe lumea asta ca să ajungă la vreme, dar în zadar. Din Vârful înălţimii pe care mă aflam, am judecat că era prea târziu pentru ca ei să ne mai poată aduce victoria, dar încă destul de devreme pentru a împiedica să nu fie pierdut totul. Chemai la mine doisprezece din vechii mei tovarăşi, pe cei mai iuţi şi mai curajoşi; veniră în fugă. L-am lăsat pe maiorul Peichotto să vadă de rest şi cu această mână de viteji am ocupat, pe vârful unui deal, o poziţie for. Tificată de arbori. De acolo, am ţinut piept duşmanului care băgă de seamă că nu era pe deplin biruitor şi am slujit drept punct de adunare acelora dintre ai noştri care nu-şi pierduseră cu totul curajul. Colonelul şi câţiva cavalerişti se repliară, după ce făcuseră minuni de vitejie; restul infanteriei ne ajunse în acest loc şi atunci apărarea deveni teribilă şi ucigătoare.

        Totuşi, puternici pe poziţia noastră şi în număr de şaptezeci şi trei, am luptat având un avantaj; duşmanul, lipsindu-i infanteria şi fiind prea puţin obişnuit să lupte împotriva acestei arme, şarja în zadar: cinci sute. De oameni dintr-o excelentă cavalerie, înfierbântată şi fălindu-se cu victoria, se istoviră în zadar în faţa câtorva oameni hotărâţi, fără să poată măcar o clipă să le străpungă rândurile. Totuşi, cu tot acest avantaj de moment, nu trebuia să-i dăm timp duşmanului să-şi strângă forţele, din care mai mult de jumătate continuau să-i urmărească pe fugarii noştri; şi mai ales trebuia să ne căutăm un adăpost mai temeinic decât cel care ne apărase până atunci.

        Un pâlc de arbori se înfăţişă privirii noastre, la depărtare cam de o milă. Am început să ne retragem îndreptându-ne într-acolo. În zadar duşmanul încercă să ne străpungă rândurile, în zadar şarja ori de câte ori afla un teren propice, totul fu în van.

        De altfel, în această împrejurare, de mare folos pentru noi a fost faptul că ofiţerii erau înarmaţi cu carabine; şi, cum eram cu toţii oameni căliţi, fiind strânşi laolaltă şi putând face faţă duşmanului din orice parte s-ar fi ivit, retrăgându-ne întotdeauna în bună orânduială, cu un schimb de focuri teribil şi bine ţintit, am ajuns la refugiul nostru unde duşmanul nu mai cuteză să pătrundă.

        O dată la adăpost, în pădurice, am găsit o poiană şi, strânşi grămadă, fără să lăsăm puşca din mână, am aşteptat căderea nopţii.

        Din toate părţile duşmanul ne striga: Predaţi-vă! dar noi nu-i răspundeam decât prin tăcere.

        XXIX Retragerea dată cu căderea nopţii, ne-am pregătit de plecare; intenţia noastră era s-o pornim iar pedrumul spre Lages. Cea mai mare dificultate a acestei plecări o constituia transportarea răniţilor. Maiorul Peichotţo, mai ales, nu putea să se mişte de loc, fiind atins de un glonţ la picior.

        Cam pe la ora zece seara, răniţii fiind aranjaţi cât mai bine cu putinţă, ne-am început marşul, părăsind pilcul de copaci şi încercând să urmăm linia pădurii. Pădurea aceasta, poate cea mai mare din lume, se întinde de la aluviunile fluviului La Plata până la cele ale fluviului Amazon, aceste două regine ale apelor, încununând crestele munţilor Sierra de Espinasso, pe o întindere de treizeci şi patru de grade latitudine; nu-i cunosc întinderea, în longitudine, dar trebuie să fie imensă.21

        Cele trei departamente, Cima da Serra, Vaccaria şi Lages sunt, cred că am mai spus-o, aşezate în luminişurile acestei păduri. Coritibani, un fel de colonie întemeiată de locuitorii oraşului Coritiba, aşezată în districtul Lages, din provincia Santa Catarina, fu teatrul evenimentului pe oare-l povestesc; mergem deci, pâlcul nostru singuratic, spre a ne apropia cât mai mult cu putinţă de pădure şi spre a încerca să ne reunim în direcţia Lagesului, cu corpul de armată al lui Aranha. Aflat departe de noi într-un moment atât de nepotrivit.

        La ieşirea din pădure, ni se întâmplă unul din acele evenimente care dovedesc cât de mult se află emul în voia împrejurărilor şi cât de puternic acţionează spaima însoţită de panică, chiar şi asupra celor mai curajoşi. Mărşăluiam în tăcere, potrivit cu situaţia noastră, gata să luptăm împotriva duşmanului, dacă ni s-ar fi opus retragerii. Un cal, aflat în marginea pădurii, la zgomotul slab pe care îl făcusem, se sperie şi o rupse la fugă. Se auzi o voce strigând:

        — Duşmanul!

        În aceeaşi clipă, aceşti şaptezeci şi trei de bărbaţi care ţinuseră piept la cinci sute, cu atâta curaj, încât se putea spune că-l învinseseră, se speriară şi o luară la fugă, risipindu-se în aşa fel, încât a fost o adevărată minune că niciunul dintre fugari nu s-a ciocnit: de duşman şi nu l-a trezit.

        În sfârşit, am reuşit să strâng o mână de oameni, căreia treptat-treptat i se alătură restul, astfel încât, la revărsatul zorilor, ne aflam la marginea pădurii, îndreptându-ne spre Lages.

        Duşmanul, pe care nimic nu-l prevenise asupra fugii noastre, ne căută zadarnic a doua zi.

        În ziua luptei primejdia fusese mare, oboseala înspăimântătoare, foameacumplită, setea arzătoare; dar trebuia să lupţi, să lupţi pentru viaţă şi gândul acesta ie stăpânea pe toate celelalte. Întrând în pădure, 'n-a mai fost la fel; ne-a lipsit totul şi preocuparea primejdiei nemaiexistând, a pus stăpânire pe noi mizeria groaznică, crudă, de neîndurat. Lipsa merindelor, descurajarea tuturor, rănile unora, lipsa mijloacelor de a le obloji fură gata să ne arunce în deznădejde. Timp de patru zile n-am găsit altceva de mâncare decât rădăcini; renunţ să mai descriu greutatea pe care am întâmpinat-o ca să ne croim drum prin imensa pădure, unde nu exista nici măcar o potecă şi unde natura, necruţător de fecundă, face să crească şi să se îndesească pe sub pinii uriaşi o a. Doua pădure de trestii, ale căror rămăşiţe formează, în unele locuri, metereze de netrecut. Câţiva din oamenii noştri, disperaţi, dezertară; a fost o adevărată trudă să-i aducem înapoi şi să-i silim cu forţa să se supună. Nu exista poate decât un sidgur leac pentru această descurajare şi eu am fost cel care l-a găsit. I-am adunat şi le-am spus că sunt liberi fie să se retragă, fiecare pe seama lui, cum i-cr tăia capul, fie să continue a mărşălui uniţi şi în corpore, ocrotindu-i pe răniţi şi apărându-se unii pe alţii. Leacul a fost eficace: începând din acel moment, fiecare fiind liber să plece, nimeni nu se mai gândi să dezerteze şi încrederea în posibilitatea salvării îi cuprinse din nou, pe toţi.

        Cinci zile după luptă, am găsit o picada, o potecă lată cât să treacă, un om, rar mai lată ca pentru doi oameni, croită prin pădure. Această potecă ne-a dus la o casă, unde ne-am potolit foamea, înjunghiind doi boi.

        De acolo, ne-am continuat drumul spre Lages, unde am ajuns într-o zi, pe o ploaie torenţială.”

        Şederea la Lages şi în împrejurimi Lages, această ţară bună care ne sărbătorise atât. De straşnic când am fost victorioşi, la vestea înfrângerii noastre, îşi schimbase stindardul şi unii dintre cei mai hotărâţi restabiliseră sistemul imperial. Aceia, de altfel, fugiră la sosirea noastră şi, cum erau neguţători, majoritatea dintre ei îşi lăsaseră magazinele aprovizionate cu tot felul de lucruri. A fost un noroc, fiindcă am crezut că putem, fără remuşcări, să ne însuşim mărfurile duşmanilor noştri şi, datorită comerţului variat pe care îl exercitau, să ne îmbunătăţim în mod simţitor situaţia.

        În vremea asta, Texeira îi scrise lui Aranha, ordonându-i să ni se alăture şi tot cam în acest răstimp, primi vestea sosirii colonelului Portinko, trimis de Bento Manoel ca să urmeze acelaşi corp de armată al lui Mello, întâlnit de noi într-un chip atât de nefericit la Coritibani.

        În America, am slujit cauza popoarelor, şi am slujit-o sincer; eram, aşadar, adversarul absolutismului, acolo ca şi în Europa, îndrăgostit de sistemul în armonie cu convingerea mea şi prin urmare duşman al sistemului opus. I-am admirat uneori pe oameni, cel mai adesea i-am plâns, niciodată însă nu i-am urât. Când am descoperit că sunt egoişti şi răi, am pus egoismul şi răutatea lor pe seama nefericitei noastre firi. De atunci, m-am îndepărtat de teatrul unde s-au petrecut evenimentele pe care le povestesc; în momentul încare scriu aceste rânduri, mă aflu la două mii de leghe distanţă, se poate crede, prin urmare, în imparţialitatea mea. Ei bine, o spun atât pentru prietenii cât şi pentru. Duşmanii mei, cei cu care mă luptam erau nişte copii cutezători ai continentului american, dar nu mai puţin cutezători erau şi cei în rând urile cărora îmi aflasem locul.

        A fost deci o faptă îndrăzneaţă cea pe care am hotărât-o de a apăra Lages-ul împotriva unui duşman de zece ori superior nouă şi căruia o victorie recentă îi dublase încrederea în sine. Despărţiţi de el prin fluviul Canoas, pe care nu-l puteam întări îndeajuns pentru a-l apăra, aşteptarăm timp ele mai multe zile joncţiunea cu Aranha şi cu Portinko; în tot acest răstimp duşmanul fu ţinut în loc de o mână de oameni. Îndată ce ne-au sosit întăririle, am pornit cu hotărâre spre inamic; dar atunci el fu acela care nu mai primi lupta, retrăgându-se în provincia vecină, Săo Paulo, unde spera să găsească un sprijin puternic.

        În această împrejurare am constatat defectele şi viciile reproşate în general armatelor republicane'; astfel de armate se compun de obicei din oameni însufleţiţi de patriotism şi de curaj, dar care. Nu înţeleg să rumână sub drapel decât atâta timp cât duşmanul ameninţă, şi se îndepărtează de el, îl părăsesc, când duşmanul dispare. Acest viciu aproape că a fost ruina noastră, acest defect a fost gata să neducă la pieire, în împrejurarea în care duşmanul, mai bi.no informat,.ar fi putut să ne nimicească dacă ar fi profitat de ca.

        Serranienii dădură; exemplul părăsirii rând urilor. Oamenii lui Portinko îi urmară. Ţineţi seama că dezertorii, nu numai că-şi luau caii proprii, dar şi pe cei ai diviziei, astfel încât forţele noastre se micşorară din zi în zi, cu o iuţeală atât de mare, încât ne-am văzut repede siliţi să părăsim Lages-ul şi să ne retragem spre provincia Rio-Grande, temându-ne de prezenţa unui duşman care fusese silit să fugă dinaintea noastră şi a cărui fugă ne adusese înfrângerea.

        Acest fapt să, slujească drept pildă popoarelor care vor să fie libere; să ştie bine că nu cu flori, cu serbări, cu iluminaţii te lupţi împotriva soldaţilor căliţi şi disciplinaţi ai despotismului, ci cu ajutorul unor ostaşi mai disciplinaţi şi mai căliţi decât ei; să nu se apuce deci de o astfel de muncă grea cei ce nu sunt. În stare să călească şi să disciplineze un popor după ce l-au ridicat la luptă.

        Există de asemenea popoare care nu merită osteneala să fie împinse la luptă, căci gangrena nu se vindecă.

        Restul forţelor noastre, astfel micşorate – în vreme ce noi eram lipsiţi de lucrurile cele mai trebuincioase şi îndeosebi de îmbrăcăminte, lipsă groaznică la apropierea iernii mohorâte şi aspre din regiunile înalte – restul forţelor noastre, cum spuneam, începu să se demoralizeze şi să ceară, cu glas tare, să se întoarcă la casele lor. Texeira fu astfel silit să cedeze cererii şi-mi porunci să cobor din munţi şi să mă unesc cu armata, pregătindu-se la rândul lui să facăla fel. Această retragere a fost grea şi din pricina dificultăţii drumurilor şi din pricina duşmăniilor ascunse ale locuitorilor din pădure, vrăjmaşi înverşunaţi ai republicanilor.

        În număr de aproape şaptezeci, am eoborit deci pe picada di Peloffo. Am mai spus ce era o picada, şi am avut de înfruntat nenumărate şi neprevăzute curse, pe care le-am trecut având un noroc nemaipomenit, graţie hotărârii oamenilor pe care îi conduceam şi oarecum datorită încrederii nemărginite pe care, în genere, o inspir celor pe care îi comand. Poteca ce-o urmam era îngustă, lăsând să treacă de-abia doi oameni şi din toate părţile înconjurată de desişuri; duşmanul, născut în ţară, obişnuit cu toate localităţile, se ascundea în locurile cele mai potrivite, apoi ne încercuia, ridicându-se dintr-o dată cu strigăte furioase, în timp ce un brâu de flăcări se aprindea, trosnind, în jurul nostru, fără ea noi să-i putem vedea pe trăgători, din fericire mai mult zgomotoşi decât îndemânatici. De altfel, purtarea admirabilă a oamenilor mei, unirea lor în primejdie au fost de aşa natură, încât numai câţiva fură uşor. Răniţi şi n-am avut decât un cal omorât.

        Asemenea întâmplări amintesc într-adevăr de pădurile vrăjite ale lui Tasso, unde fiecare arbore trăia şi avea glas şi sânge.

        Am ajuns la cartierul general de la Mala Casa, unde se afla pe atunci Bento Gonzales, îndeplinind funcţiile sale de preşedinte şi de comandant suprem.

        XXXI Bătălia de la Taquari Armata republicană se pregătea să pornească în marş. Cât despre duşman, după pierderea bătăliei de la Rio-Pardo, se refăcuse la Porto-Alegre, plecase de acolo sub ordinele bătrânului general Georgio şi-şi stabilise tabăra pe ţărmurile fluviului Cahe, aşteptând joncţiunea cu generalul Calderon, care, cu un impunător corp de cavalerie, plecase de la Rio-Grande şi trebuia să se unească cu el, străbătând câmpia.

        Marele neajuns pe care l-am semnalat mai sus, adică risipirea trupelor republicane după ce-'riu se mai aflaseră în faţa duşmanului, înlesnea imperialilor orice acţiune voiau să întreprindă, astfel încât, în momentul când generalul Netto, care comanda forţele noastre din câmpie, îşi adunase un număr suficient de oameni spre a-l bate pe Calderon, acesta se şi întâlnise, pe Cahe, cu grosul armatei imperiale.

        Preşedintele avea absolută nevoie să-şi alăture divizia Netto, dacă vroia să fie în stare să lupte împotriva inamicului; de aceea ridică asediul. Această manevră şi joncţiunea ce-i urmă au avut un rezultat fericit şi au adus o mare cinste capacităţii militare a lui Bento Gonzales. Noi am plecat cu armata de la Mala Casa, luând-o spre San Leopoldo şi trecând la două mile depărtare de armata inamică; după două zile şi două nopţi de marş neîntrerupt, în timpul cărora n-am mâncat şi n-am băut de loc sau aproape de loc, am ajuns în apropiere de Taquai'i, unde ne-am întâlnit cu generalul Netto care venea înîntâmpinarea noastră.

        Am zis că n-am mâncat de loc şi am spus adevărul. De îndată ee duşmanul prinse de veste de mişcarea noastră, mărşălui cu hotărâre spre noi şi, în mai multe rânduri, ne ajunse şi ne atacă în timp ce ne odihneam o clipă sau eram ocupaţi să ne frigem carnea care constituia singura noastră hrană. Insă de vreo zece ori, tocmai când carnea era gata friptă, santinelele au strigat „la arme” şi a trebuit să luptăm în loc să luăm masa de prânz sau de seară. În sfârşit, am făcut popas la Pinhurinho, la şase mile de Taquari şi ne-am luat tonte măsurile pentru a lupta.

        Armata republicană, alcătuită dintr-o mic de oameni din infanterie şi din cinci mii de cavalerişti ocupa înălţimile de la Pinhurinho, un munte acoperit de pini, după cum o indică şi numele, nu prea înalt, dar care totuşi domina înălţimile învecinate. Infanteria se afla în centru comandată de bătrânul colonel Crezunzio. Aripa dreaptă asculta de generalul Netto, iar aripa stingă de Canavarro. Cele două aripi erau alcătuite, aşadar, numai din cavalerie şi, fără îndoială, cea mai bună cavalerie din lume. Infanteria, era şi ea excelentă. Dorinţa de a se încăiera era deci generală.

        Colonelul Antonio S., cu un corp de cavalerie, reprezenta rezerva.

        Duşmanul, la rândul lui, avea patru mii de infanterişti, şi, se spunea, trei mii de cavalerişti şi câteva tunuri; ocupase o poziţie de cealaltă parte a unui mic torent ce ne despărţea de el, şi acţiunea sa nu era câtuşi de puţin de dispreţuit. Armata lui se compunea din cele mai bune trupe ale imperiului, comandate de un general foarte bătrân şi foarte capabil.

        Generalul inamic mărşăluise până atunci cu înflăcărare în urmărirea noastră şi-şi 1 i; ase toate măsurile pentru un atac în regulă. Două tunuri aşezate pe malul dinspre partea torentului scuipau foc în linia noastră de cavalerie. Vitejii noştri din prima brigadă, la ordinele lui Netto, îşi şi trăseseră săbiile din teacă şi nu mai aşteptau decât sunetul trompetei spre a se arunca asupra celor două batalioane care trecuseră torentul. Aceşti curajoşi continentali credeau în victorie, ca şi Netto, nefiind până atunci înfrânţi niciodată. Infanteria, aşezată în divizii pe vârful colinei şi ascunsă de un teren accidentat, ardea de dorinţa de a se lupta. Teribilii lăncieri ai lui Canavarro şi înaintaseră, învăluind flancul drept al duşmanului şi silindu-l astfel să-şi schimbe frontul, schimbare ce se produsese în dezordine.

        Era o adevărată pădure de lăncii acest corp fără egal, alcătuit aproape în întregime din sclavi eliberaţi de către republică şi aleşi dintre cei mai buni îmblânzitori de cai din provincie; toţi erau negri, în afară de ofiţerii superiori. Niciodată duşmanul nu văzuse umerii acestor copii ai libertăţii, lănciile lor depăşind mărimea obişnuită a acestei arme; feţele lor oacheşe, mădularele lor vânjoase, întărite şi mai mult prin exerciţiile aspre şi obositoare, disciplina perfectă, în sfârşit totul, făcea ca ei să fie spaima duşmanului.

        Glasul însufleţitor al comandantului Bento Gonzales cutremurase toate piepturile: „Fiecare să lupte astăzi ca şi cum ar avea patru trupuri spre a-şi apăra patria şi patru inimi spre a o iubi!”, spusese acest viteaz care avea toate însuşirile unui mare căpitan, în afară de noroc.

        Cât despre noi, sufletul nostru, ca să zicem aşa, simţea tot freamătul bătăliei şi era copleşit de încrederea în biruinţă. Niciodată nu mi se înfăţişase vreo zi mai frumoasă, niciodată vreo privelişte mai măreaţă. Aflat în mijlocul infanteriei noastre, pe ultima creastă a colinei, mi se descoperea totul, câmpul de luptă şi cele două armate. Câmpiile pe care avea loc ucigătorul joc al războiului erau acoperite de o vegetaţie scundă şi rară, ce nu stânjenea de fel nici mişcările strategice, nici privirea ce le urmărea; iar eu puteam să-mi spun că la picioarele mele, sub mine, vor fi hotărâte în câteva minute destinele celei mai mari părţi a continentului american, poate chiar a celui mai mare imperiu al lumii.

        Va exista un popor sau nu? Aceste corpuri de armată atât de compacte, atât de bine sudate unele cu altele, vor fi învinse şi împrăştiate? Toate astea, într-o clipă nu vor mai fi, decât cadavre şi mădulare zdrobite, desprinse de 'trup, înotând în sânge? Toată această tinereţe frumoasă şi vie va îngrăşa, cu rămăşiţele ei, aceste eâmpii magnifice? Haideţi! Sunaţi fanfare, bubuiţi tunuri, urlă bătălie şi totul să se hotărască la fel ca la Zama, ca la Farsala, ca la Actium!

        Dar nu, nu aşa avea să se întâmple: câmpia aceasta nu era hărăzită măcelului. Generalul inamic, intimidat de poziţia noastră puternică şi de atitudinea noastră hotărâtă, şovăi; porunci celor două batalioane să treacă din nou torentul şi de la atitudinea ofensivă pe care o luase, reveni iar la cea defensivă. Generalul Calderon fusese omorât chiar de la începutul atacului; din pricina asta poate şovăi Giorgio.

        Din moment ce el nu ne mai ataca, nu trebuia să-l atacăm noi? Asta era părerea majorităţii. Am fi făcut bine? Dacă lupta s-ar fi dat în condiţiile de la început şi nu s-ar fi ţinut seama de admirabila noastră poziţie, toţi sorţii de izbândă ar fi fost de partea noastră. Dar părăsind această poziţie pentru a urmări un duşman de patru ori mai puternic decât noi în ce priveşte infanteria, trebuia să dăm lupta pe celălalt mal ăl torentului.

        Era riscant, deşi ispititor.

        În sfârşit, nu ne-am luptat de loc sau abia de ne-am luptat; ne-am petrecut toată ziua faţă-n faţă, mulţumindu-ne doar să ne hărţuim.

        Armata noastră dusese lipsă de carne şi infanteria îndeosebi era înfometată; şi mai greu de îndurat decât foamea era setea; nicăieri nu se mai găsea apă, în afară de acest torent, aflat în puterea duşmanului. Dar oamenii noştri se căliseră la toate lipsurile şi un singur vaiet ieşi din gura acestormuribunzi de foame şi de sete: să nu se mai lupte. O, italieni! italieni! în ziua când veţi fi uniţi şi cumpătaţi şi răbdători la oboseală, şi la lipsuri, străinul, fiţi siguri, n-o să mai calce în picioare pământul vostru şi n-o să vă mai necinstească niciodată căminul. În ziua aceea, o, italieni! Italia îşi va recăpăta locul nu numai în mijlocul, ci în fruntea naţiunilor lumii.

        În timpul nopţii bătrânul general Georgio dispăruse şi o dată cu ivirea zilei l-am căutat zadarnic pe duşman; abia către ora zece dimineaţa, pe când ceaţa se risipea, l-am văzut iarăşi pe poziţiile întărite de la Taquari.

        După puţin timp ni s-a dat de veste că din nou cavaleria sa trecea fluviul. Imperialii se aflau, aşadar, în plină retragere; trebuia să-i atacăm şi generalul nostru nu şovăi.

        Cavaleria duşmană traversase fluviul, ajutată de câteva vase* duşmane; dar infanteria toată rămăsese în stingă, apărată de aceleaşi vase şi de pădure: poziţia ei era una din cele mai prielnice. A doua brigadă a noastră de infanterie, alcătuită din batalioanele al treilea şi al douăzecilea, avea misiunea să înceapă atacul. Ea şi-o îndeplini cu tot curajul de care era în stare. Dar, din punct de vedere numeric, duşmanul era într-atât de superior acestor bravi, încât, după ce făcură minuni de vitejie au fost siliţi să se retragă, susţinuţi de brigada întâia, de batalionul de artilerie – fără tun – şi de către marină. Lupta fu cumplită, mai ales în pădure unde zgomotul împuşcăturilor şi al ar borilor doborâţi părea, în mijlocul unui fum gros, zgomotul unei vijelii de iad.

        Am numărat nu mai puţin de cinci sute de morţi şi de răniţi de fiecare parte. Cadavrele vitejilor noştri republicani au fost găsite până şi pe malul râpos al fluviului, unde respinseseră inamicul şi aproape îl împinseseră în curentul apei. Din nenorocire, aceste pierderi au fost fără nici un rezultat însemnat; deoarece brigada a doua se afla în retragere, lupta încetă.

        Între timp, se lăsă noaptea şi duşmanul putu să treacă fluviul în toată voia.

        Cu toate calităţile sale strălucite, despre care cred că am mai vorbit, voi aminti câteva defecte ale generalului Bento Gonzales: cel mai grav dintre ele era o oarecare şovăială, pricina probabilă a rezultatelor dezastruoase ale operaţiilor sale. Ar fi fost de dorit ca, în loc să-i arunce în luptă pe cei cinci sute de oameni, număr inferior celor pe care îi atacau, să-i fi împins împotriva duşmanului nu numai pe toţi infanteriştii pe care îi aveam, dar chiar şi pe cavalerişti, luptând jos, nu pe cal, deoarece, din pricina terenului accidentat, ei nu puteau să lupte în felul obişnuit; o atare manevră ne-ar fi adus cu siguranţă o splendidă victorie, dacă, făcându-l pe duşman să şovăie, am fi izbutit să-l aruncăm în fluviu; dar, din nefericire, generalul se temea să-şi pună în primejdie toată infanteria, singura pe care a avut-o el, singura pe care a avut-o Republica.

        În Ol-ice caz, rezultatul a fost, pentru noi, o pierdere ireparabilă neştiind cum să-i înlocuim pe bravii noştri infanterişti, în vreme ce infanteria reprezenta, dimpotrivă, principala forţă a duşmanului, şi în vreme ce numeroşi recruţi umpleau imediat golul făcut în rândurile ei.

        Inamicul, în sfârşit, rămase pe malul drept al fluviului Taquari stăpân, prin urmare, pe întreaga câmpie; Cât despre noi, ne-am reluat drumul spre Mala Casa.

        Toate aceste manevre greşite înrăutăţeau situaţia Republicii. Ne-am întors la San Leopoldo şi la Settembrina; şi în sfârşit, la vechea noastră tabără de la Mala Casa, părăsită însă după câteva zile pentru cea de la Beila Vist”. „

        O operaţie plănuită pe vremea aceea de către general ar fi putut să ne readucă într-o poziţie excelentă, dacă norocul ar fi ajutat, aşa cum ar fi trebuit, sforţările acestui om, pe cât de superior tot pe atât de nefericit.

        XXXII Asediul de la San Jose de Norte Spre a fi în stare să-şi facă incursiunile pe câmp, duşmanul fusese silit să-şi lipsească fortăreţele de infanterie; San Jose de Norte era în mod deosebit slăbită.

        Această fortăreaţă, situată pe malul septentrional al lacului Los Patosera una din poziţiile cheie ale provinciei, atât din punct de vedere comercial: cât şi din punct de vedere politic; luarea ei în stăpânire ar fi putut să schimbef aţa lucrurilor, atât de sumbră în acel moment pentru republicani; ocuparea ei devenea mai mult decât folositoare, era necesară. Într-adevăr, oraşul cuprindea obiecte de tot felul, indispensabile îmbrăcăminţii soldatului, care, în ce ne privea, se afla în cea mai jalnică stare: Însă, nu numai în această privinţă ci şi a însemnătăţii sale strategice, de unic port al provinciei, San Jose de Norte merita toate sacrificiile pentru a fi stăpânit, eu atât mai mult, cu cât în partea asta se găsea atalaga, adică un catarg de semnalizare pentru vase, care indica acestora adâncimea la punctul de vărsare a apelor.

        Din nefericire în această expediţie, se întâmplă acelaşi lucru egre se întâmplase şi la Taquari. Condusă cu o admirabilă înţelepciune şi în cel mai mare secret, ea dădu cu desăvârşire greş datorită faptului că şovăiseră să lovească până la capăt.

        Un marş susţinut de opt zile, cu douăzeci şi cinci de mile parcurse pe zi ne aduse până sub zidurile fortăreţei.

        Era una din acele nopţi de iarnă, în timpul cărora un adăpost şi un foc sunt o binefacere a Providenţei şi bieţii noştri soldaţi ai libertăţii, înfometaţi, acoperiţi de zdrenţe, cu mădularele înţepenite de frig, cu trupul îngheţat de ploaie, pe o furtună îngrozitoare ce ne întovărăşise mai tot timpul cât mărşăluisem, înaintau tăcuţi spre forturile şi tranşeele împânzite de santinele.

        La o mică distanţă de ziduri, caii şefilor fură lăsaţi în paza unui escadronde cavalerie, comandat de colonelul Amarai şi fiecai'e, adunându-şi ultimele forţe, se pregăti de luptă.

        Parola santinelei fu semnalul asaltului; rezistenţa se dovedi slabă şi de scurtă durată pe ziduri, iar tunurile fortului abia traseră. La ora unu şi jumătate dimineaţa dădurăm asaltul, la ora două puserăm stăpânire pe tranşee şi pe trei, patru forturi ce le păzeau şi care fură luate printr-un atac la baionetă.

        Stăpâni pe întreaga tranşee, stăpâni pe forturi, o dată intraţi în oraş părea cu neputinţă ca. El să ne mai scape. Ei, bine! şi de data asta ne aştepta ceea ce părea cu neputinţă.

        O dată ajunşi pe ziduri, pe străzile din San „jose, soldaţii noştri crezură că totul se sfârşise: cea mai mare parte dintre ei se împrăştie atrasă de momeala jafului. În timpul acesta, reveniţi din surpriza lor, imperialii se adunară într-un cartier fortificat al oraşului. Noi îi atacarăm acolo, dar ei respinseră atacul; şefii căutau pretutindeni soldaţi spre a da noi atacuri, dar căutau zadarnic, sau chiar, de-i întâlneau, erau fie împovăraţi de pradă, fie beţi, sau cu puştile rupte sau stricate de cât loviseră sau distruseseră porţile caselor.

        În ce-l privea, duşmanul nu-şi pierdea timpul: mai multe vase de război, aflate în port luară poziţie, împroşeând cu tirul lor străzile pe care ne aflam. S-a cerut ajutor la Rio Grande de Sul, oraş aşezat pe ţărmul opus lacului Los Patos, în vreme ce un singur fort, pe care noi neglijasem să-l ocupăm, slujea drept refugiu inamicului. Primul dintre toate forturile, cel al împăratului, a cărui ocupare ne costase un glorios şi ucigător asalt, fu făcut inutil de teribila explozie a pulberăriei, care ne ucise un mare număr de oameni.

        În sfârşit, cel mai glorios dintre triumfuri se schimbase către amiază în cea mai ruşinoasă retragere; cei mai bravi plângeau de mânie şi de disperare. În comparaţie cu situaţia noastră şi cu sforţările făcute de noi, pierderea a fost imensă.

        Începând din acest moment, infanteria noastră nu mai fu ddcât un schelet; cât priveşte puţina cavalerie ce venise îjT expediţie, ea sluji spre a acoperi retragerea.

        Divizia reintră în locuinţele ei de la Bella Vista, iar eu am rămas la San-Simon cu marina.

        Toată trupa mea se redusese la vreo patruzeci de oameni, ofiţeri şi soldaţi.

        XXXIII Anita Motivul plecării mele la San-Simon avea ca scop, dacă nu ca rezultat, să pun să se construiască nişte bărci făurite dintr-un singur trunchi de copac, cu ajutorul cărora voiam să comunic cu o altă parte a lacului. Dar întimpul celor câteva luni cât am rămas acolo, copacii făgăduiţi nu se iviră şi, prin urmare, nimic din planul nostru nu putu să se îndeplinească. S-a întâmplat că, întrucât mi-e groază de trândăvie, în loc să mă ocup de bărci, m-am ocupat de cai. La San-Simon se aflau, într-adevăr, o mulţime de cârlani, ce slujiră să facă din marinarii mei, călăreţi.

        San-Simon era o fermă foarte frumoasă şi încăpătoare, deşi pe atunci părăsită şi, în parte, distrusă; ea aparţinea unui conte de Samt-Simon, exilat odinioară, după cum cred, şi ai „cărui moştenitori erau ei înşişi exilaţi ca duşmani ai Republicii. Nu ştiu dacă era cumva rudă cu faimosul conte de Samt-Simon, întemeietorul acelei religii ai cărei adepţi mă iniţiaseră în cosmopolitism şi în fraternitate universală.

        Dar, pentru moment, întrucât aceşti Saint-Simoni de aici erau pentgu noi duşmani, ne purtarăm şi noi cu ferma lor cum te porţi cu un bun cucerit: adică puserăm stăpânire pe case, spre a ne face din ele sălaşuri, şi pe animale, spre a ne servi drept hrană.

        Cât despre distracţii, ele constau din domesticirea iepelor noastre sau, mai degrabă, a cârlanilor domnilor de Saint-Simon.

        Acolo mi-a pus în braţe scumpa mea Anita pe primul nostru nou-născut. În loc să-i dau numele unui sfânt, i l-am dat pe acela al unui martir. Se numeşte Menotti.

        S-a născut la 16 septembrie 1840 şi a fost, după toate probabilităţile, conceput în ziua luptei de la Santa Vittoria. Venirea lui fără accident pe această lume era o adevărată minune, după privaţiunile şi primejdiile îndurate de maieă-sa. Aceste privaţiuni şi suferinţe despre care n-am vorbit spre' a nu-mi întrerupe povestirea, trebuie să-şi afle acum locul, în punctul la care am ajuns; şi este pentru mine un act de pietate să fac cunoscută, dacă nu lumii, cel puţin celor câţiva prieteni ce vor citi acest jurnal', fiinţa admirabilă pe care am pierdut-o.

        Anita, ca întotdeauna, voise să mă însoţească şimă însoţise în campania pe care tocmai o făcuse, şi pe care sunt pe cale s-o povestesc.

        Ne amintim că, uniţi cu serranienii, comandaţi de colonelul Aranha, l-am bătut Ia Santa Vittoria pe brigadierul Acunha, în aşa fel încât divizia inamică fu cu desăvârşire distrusă. În timpul acestei lupte, Anita rămase călare în mijlocul focului, spectatoare a victoriei noastre şi a înfrângerii imperialilor. În ziua aceea, ea fu providenţa răniţilor Inutil să. Mai repet că acest jurnal nu fusese scris decât pentru câţiva prieteni, şi că a fost nevoie de influenţa celor mai apropiaţi pentru ca Garibaldi să mi-l încredinţeze (Al. Dumas).

        noştri, cai'e, neavând nici chirurg, nici ambulanţă, erau, de bine, de rău, pansaţi de noi înşine. Această victorie readuse, cel puţin pentru un moment, cele trei departamente, Lages, Vaccaria şi Cima da Serra, sub autoritatea Republicii şi am povestit mai înainte cum, după câteva zile, intrarăm victorioşi în Lages.

        Dar nu se întâmplă tot la fel şi în lupta de la Coritibani.

        Am povestit cum, cu tot curajul lui Texeira, cavaleria noastră fu învinsă şi cum, împreună cu cei şaptezeci şi trei de infanterişti ai mei, am rămas împresurat de mai bine de cinci sute de oameni din cavaleria inamică.

        În ziua aceea Anita luă parte la cele mai întunecate pei'ipeţii ale războiului.

        Nesupunându-se decât cu regret rolului de simplă spectatoare a luptei, ea grăbea aducerea muniţiilor, temându-se să nu le lipsească luptătorilor, cartuşele; dacă într-adevăr muniţiile noastre n-ar fi fost. Reînnoite, ele s-ar fi isprăvit în curând şi am fi încetat focul pe care ne sileam să-l întreţinem; ea se apropie în acest scop de locul principal al luptei, când vreo douăzeci de cavalerişti inamici, urmărindu-i pe câţiva dintre fugari dădură peste soldaţii noştri de la trenul de luptă. Călăreaţă excelentă, şi călărind un cal admirabil, Anita putea să fugă şi să le scape; dar acest piept de femeie închidea în el o inimă de erou: în loc să fugă, ea îi determină pe soldaţii noştri să se apere şi se pomeni dintr-o dată înconjurată de imperiali. Un bărbat s-ar fi predat: ea dădu pinteni calului şi, luându-şi avânt cu putere, trecu prin mijlocul duşmanului neprimind decât un singur glonţ în pălărie, care-i zbârli părul, fără să-i atingă măcar ţeasta. Poate că ar fi scăpat, dacă nu i s-ar fi prăbuşit calul, lovit de moarte de un alt glonţ; tre' bui atunci să se predea şi fu dusă dinaintea colonelului inamic.

        De un curaj sublim în primejdie, Anita devenea şi mai măreaţă, dacă acest lucru e cu putinţă, în nenorocire; astfel că, în prezenţa acestui stat major uimit de curajul ei, dar care nu avu bunul simţ să-şi ascundă dinaintea unei femei orgoliul victoriei, ea respinse cu o mândrie aspră şi dispreţuitoare cele câteva cuvinte în care i se păru că răsună dispreţul faţă de republicanii învinşi şi luptă la fel de dârz cu vorba precum luptase cu armele.

        Anita mă credea mort. Cu această credinţă, ceru şi obţinu învoirea să se ducă în mijlocul cadavrelor să-mi caute trupul pe câmpul de luptă. Vreme îndelungată rătăci singură şi, asemenea unei umbre pe câmpia însângerată, îl căută pe cel pe care se temea să-l întâlnească, întorcându-i pe cei căzuţi cu faţa la pământ, cărora, după îmbrăcăminte sau după statură, le afla vreo asemănare cu mine.

        Căutarea fu zadarnică; dimpotrivă, soarta îmi rezerva mie durerea de a-i uda cu lacrimile mele obrajii ei îngheţaţi; şi când acest chin suprem mă ajunse, nu mi se îngădui nici să arunc un pumn de ţărână sau să depun o floare pe mormântul mamei fiilor mei!

        De îndată ce fu aproape sigui'ă că eu trăiam, Anita nu mai avu decât ungând, acela de a fugi; prilejul nu întârzie să i se ivească. Profitând de faptul că duşmanul, victorios, se îmbătase, ea intră într-o casă vecină cu cea în care o ţineau prizonieră, şi unde, fără s-o cunoască, o femeie o primi şi avu grijă de ea. Haina pe care o aruncasem departe de mine spre a fi mai liber în mişcări, căzuse în mâna unui duşman; ea o obţinu în schimbul hainei sale mai frumoasă şi de o valoare mai mare. Venind noaptea, Anita se înfundă în pădure şi dispăru; trebuie să ai o inimă şi de leu şi de gazelă, ca a acestei făpturi sfinte, pentru a te hazarda astfel. Numai cel ce a văzut imensele păduri ce acoperă crestele de la Espinas, cu pinii lor seculari, ce par sortiţi să susţină cerul şi care sunt pilaştrii acestui splendid templu al naturii, trestiile uriaşe ce umplu intervalele dintre ei, şi în care mişună animale feroce şi reptile a căror muşcătură este mortală, numai acela poate să-şi facă o idee despre primejdiile pe care avea să le întâmpine, despre greutăţile pe care avea să le învingă. Din fericire, fiica stepelor americane nu ştia ce-i frica: de la Coritibani la Lages, avea de făcut douăzeci de leghe prin codri de nepătruns, fără alimente; cum de a scos-o la capăt? Numai Dumnezeu ştie.

        Puţinii locuitori din această parte a provinciei pe care ea putea să-i întâlnească, erau ostili republicanilor şi îndată ce aceştia aflară de înfrângerea noastră, se înarmară şi puseră capcane în mai multe locuri, îndeosebi pe drumurile pe care trebuiau să le urmeze fugarii de la Coritibani la Lages.

        În cabecaes, adică în părţile aproape de netrecut ale acestor poteci, a avut loc un groaznic măcel al nenorociţilor noştri tovarăşi. Anita trecu noaptea aceste păsuri primejdioase şi, fie datorită stelei ei bune, fie hotărârii admirabile cu care le străbătu înfăţişarea ei îi făcu întotdeauna pe ucigaşi, s-o ia la goană fiindcă, spuneau ei, fuseseră urmăriţi de o fiinţă misterioasă.

        Într-adevăr, era un lucru ciudat s-o vezi pe această vitează călare pe un armăsar înflăcăraţi cerut şi dobândit dintr-o casă unde primise găzduire şi asta; pe o noapte furtunoasă, avântându-se în galop, printre stânci, la lumina fulgerelor, şi zgomotele trăsnetului, căci aşa a fost cu adevărat această noapte aducătoare de nenorocire. Patru călăreţi, aşezaţi la trecerea fluviului Canoas, o luară la fugă la apariţia acestei năluci, năpustindu-se îndărătul tufişurilor de pe malul râului; în vremea asta, Anita ajungea, în sfârşit, pe malul torentului; torentul, umflat de ploi, cu apele sporite de pâraiele coborâte din munţi, devenise un fluviu; şi totuşi ea trecu acest fluviu furios nu cum făcuse cu câteva zile mai înainte, într-o barcă bună, ci înot, agăţată de coama calului pe care-l încuraja cu glasul ei.

        Torentul se arunca tunând, nu în strâmta lui albie, ci pe o întindere de cinci sute de paşi. Ei bine, teafără şi nevătămată, ea ajunse pe celălalt ţărm.

        O ceaşcă de cafea, înghiţită în grabă în Lages, fu tot ce bău temerara călătoare, de-a lungul celor patru zile cât îi trebuiră ca să ajungă din urmă la Vaccaria, corpul expediţionar al colonelului Aranha. Acolo ne-am reîntâlnit, Anita şi cu mine, după o despărţire de opt zile, în care fiecare crezuse desprecelălalt că murise.

        Îşi poate oricine închipui care ne-a fost bucuria.

        Ei bine, o şi mai mare bucurie mă aştepta în ziua când Anita mea, în peninsula ce închide laguna Los Patos, dinspre partea Atlanticului, dădu naştere, într-un rneho, unde primise cea mai generoasă ospitalitate, iubitului nostru fiu Menotti.

        Copilul veni pe lume cu o cicatrice la cap; această cicatrice era consecinţa căderii de pe cal suferită de mama lui.

        Şi aici, îheă o dată, reînnoiesc toate mulţumirile mele faţă de oamenii admirabili care ne-au dat ospitalitate; le păstrez, să fie încredinţaţi, o veşnică recunoştinţă. Pe eâmpul de luptă unde noi duceam lipsă până şi de cele mai necesare lucruri şi unde sigur că n-aş fi găsit nici o batistă ca să i-o dau bietei lăuze, ea n-ar fi putut birui acest moment suprem, în care femeia are nevoie de atâta putere şi de atâta îngrijire.

        Mă hotărâi totuşi, spre a-i ajuta pe scumpii mei, întrucât le lipseau atâtea, să fac o scurtă călătorie până la Settembrina ca să cumpăr îmbrăcăminte. Aveam acolo prieteni buni şi printre ei pe unul admirabil numit Blingini; pornii aşadar la drum, peste câmpiile inundate, unde apa îi ajungea calului până la pântece; trecui prin mijlocul unui ci mp altădată cultivat, numit Rossa-Velha, unde îl întâlnii pe căpitanul de lăncieri Massimo, care mă primi ca pe un bun tovarăş; el se afla într-un excelent loc de iernat, pus să păzească bidiviii.

        Sosii acolo seara, pe o ploaie torenţială; a doua zi, timpul fiind la fel de rău, bunul căpitan făcu tot ce putu ca să mă reţină.

        Dar doream prea mult să-mi realizez scopul pentru care plecasem, ca să mă opresc din drum şi, în ciuda tuturor sfaturilor acestui bun prieten, am pornit-o iar peste câmpiile acelea care semănau cu un lac întins. La o depărtare de câteva mile am auzit împuşcături puternice tocmai dinspre direcţia pe care o părăsisem; am avut unele bănuieli pline de nelinişte, dar nu puteam să mă întorc îndărăt.

        Sosii deci la Settembrina, de unde cumpărai câteva obiecte de care aveam nevoie; după care, mereu neliniştit de aceste împuşcături, o pornii la drum spre San-Simon; trecând iarăşi pe la RossaVelha, aflai pricina zgomotului pe care îl auzisem şi trista întâmplare petrecută chiar în ziua plecării mele.

        Morinque, acelaşi care mă surprinsese la Camacuă şi pe care, împreună cu cei paisprezece oameni ai mei îl silisem să bată în retragere, cu un braţ rupt, Morinque îl sui'prinsese pe căpitanul Massimo cu toţi oamenii săi şi cu toate animalele lor, dintre care cea mai mare parte erau cai; cei mai buni fuseseră îmbarcaţi, ceilalţi ucişi. Morinque executase această manevră de surprinderecu vase de război şi cu infanterie; după care, îmbarcându-şi din nou infanteriştii, se îndreptase cu cavaleria sa spre RioGrande de Noi'te, înspăimântând în calea lui toate micile cete republicane care, crezându-se în siguranţă se răspândiseră pe acest teritoriu; printre ele se aflau şi cei câţiva marinari ai mei care fură siliţi să se refugieze în pădure.

        Primul meu strigăt, cum era şi de aşteptat, a fost: „Anita! Ce s-a întâmplat cu Anita?”

        Anita, a douăsprezecea zi după ce născuse, silită să se refugieze în pădure, pe o furtună îngrozitoare, se urcase pe cal, pe jumătate goală, cu bietul ei copil aşezat de-a curmezişul şeii.

        Aşadar n-am găsit la ranch nici pe Anita, nici pe bunii oameni care îi dăduseră găzduire; dar i-am ajuns la marginea unei păduri, unde se opriseră, neştiind prea bine unde se află duşmanul şi dacă mai trebuiau să se teamă de ceva.

        Ne-am reîntors la San-Simon şi am mai rămas acolo câtva timp; apoi ne-am strămutat tabăra şi am stabilit-o pe ţărmul stâng al fluviului Capivari, adică pe acelaşi fluviu pe care, cu un an mai înainte, ne străduiam să ne transportăm cu carele, vasele pentru expediţia de la Santa Catarina, expediţie ce se sfârşise atât de rău.

        Vai! inima îmi bătuse acolo plină de speranţe care se spulberaseră în chip atât de trist!

        Capivari se formează din diferite pâraie izvoi'âto din numeroasele lacuri ce împodobesc partea septentrională a provinciei Rio-Grande pe ţărmurile mării şi pe versantul de răsărit al lanţului munţilor Espinaso; el îşi ia numele de la capinara, un fel de trestii foarte răspândite în America meridională; în colonii ele se numesc capineios.

        De la Capivari şi de la Sangrador de Abreu, pe un canal ce serveşte drept cale de comunicaţie între o mlaştină şi un lac pe care strânsesem nişte bărci neînchipuit, de împovărate, am făcut câteva călătorii pe coasta occidentală a lacului, stabilind legătura între cele două maluri, şi transportmd della gente1.

        — XXXIV Ridicarea asediului.

        — Rossetti În vremea asta situaţia armatei republicane se înrăutăţea din zi în zi; lipsurile deveneau tot mai mari, iar resursele tot mai mici; cele două bătălii, de la Taquari şi de la San Jose de Norte, decimaseră infanteria, care, deşi puţin numeroasă, era nervul operaţiunilor asediului. Marile lipsuri duseseră la dezertare; populaţia, cum se întâmplă în aceste războaie prea mult prelungite, obosi; boala indiferenţei, cea mai rea dintre toate, o cuprinse şi fiecare din părţi simţea că venise momentul să se sfârşească odată.

        În această stare de lucruri imperialii făcură propuneri de compromis,care, deşi relativ avantajoase pentru republicani, fură respinse: acest refuz făcu să crească nemulţumirea părţii celei mai nenorocite, şi prin urmare a celei mai obosite din armată şi a poporului; în sfârşit, se hotărî ca asediul să fie ridicat şi să se sune retragerea.

        Divizia Canavarro, din care făceau parte marinarii, fu aleasă spre a începe mişcarea şi a daschide trecerile prin munţii ocupaţi de generalul Labattue, francez din serviciul împăratului. Bento Gonzales, cu restul armatei, ar mărşălui ultimul şi ar forma ariergarda.

        Garnizoana republicană de la Settembrina trebuia să-l urmeze şi să mărşăluiască după el; dar ea nu putu să execute această manevră, căci fu surprinsă de faimosul Morinque; oraşul fu cucerit.

        Acolo fu ucis scumpul meu Rossetti.

        Căzut de pe cal, după ce făcuse minuni de vitejie, rănit grav, somat să se predea, el preferă să fie omorât decât să-şi dea sabia.

        Încă o rană grea pentru inima mea. M-aţi auzit vorbind nu o singură dată despre Rossetti; se ştie cât îl iubeam; să-mi fie îngăduit deci, oricât de neajutorată mi-ar fi pana, să-i spun încă o dată Italiei ceea ce i-am mai spus-o de atâtea ori:

        — O, Italie! maica mea, noi am pierdut, eu, pe unul din fraţii mei cei mai scumpi, tu, pe unul dintre cei mai generoşi fii ai tăi!

        Rossetti era un fiu al Genovei. Fusese hărăzit bisericii de nişte părinţi care-i cunoşteau prea puţin firea; era unul dintre cei mai înflăcăraţi patrioţi'italieni pe care i-am cunoscut vreodată. Înclinat spre o viaţă aventuroasă şi neputând respira în Italia, el plecă spre Rio de Janeiro, unde făcu, când comerţ, când misitie; dar Rossetti nu era născut să fie negustor, era o plantă exotică, o plantă căreia nu-i pria pământul speculaţiilor comerciale şi al calculului; nu că Rossetti n-ar fi fost o inteligenţă fină şi o natură capabilă să se îmbogăţească cu toate cunoştinţele; neîndoios că în toate lucrurile, el putea să aspire la primul rang; dar Rossetti era cel mai italian dintre toţi italienii, adică cel mai generos şi cel mai risipitor dintre oameni. Însă cu astfel de vicii comerciale, nu faci avere, ci mergi cu paşi uriaşi spre ruină.

        Astfel se întâmplă şi cu Rossetti. \par        Bun cu toţi, casa lui era casa tuturor, îndeosebi a italienilor nenorociţi. N-aştepta ca proscrişii să vină să-l caute, mergea el în întâmpinarea lor; ast* fel că în curând se pomeni la capătul resurselor” Nefericit el însuşi, această inimă de înger nu putea să vadă un italian suferind; dacă nu putea să-l ajute cu punga, îi cerea să aştepte în biata lui colibă, bătea străzile oraşului şi nu se întorcea înapoi fără un sprijin pentru cel ce-l aştepta; este adevărat că bunătatea, francheţea, lealitatea sa îl făcuseră prietenul lumii întregi şi că, în generoasele lui încurcături, toată lumea îl ajuta cu plăcere.

        Se dădu bătălia de la Tarifa, în care republicanii fură învinşi de către imperiali; Bento Gonzales şi şefii principali fură făcuţi prizonieri şi duşi îa Rio de Janeiro. Printre ei se afla şi căpitanul nostru Zambeccari, pe care l-am cunoscut, după cum am povestit, în închisorile de la Santa Cruz.

        Se vorbea să plecăm într-o expediţie de piraţi, să ni se încredinţeze scrisori de împuternicire; din acel moment Rossetti şi cu mine n-am mai aflat linişte până ce nu ne-am avântat pe imensitatea Oceanului, sub pavilion republican. Rossetti luă asupra lui totul şi atinse ţinta pe care ne-o propusesem.

        Restul se ştie, deoarece, începând din acel moment, n-am mai fost slăbiţi din ochi.

        Vai! Nu există nici un colţ de pământ unde să nu se odihnească oasele vreunui italian generos; de asta Italia n-ar trebui să se bucure, ci, dimpotrivă, să se îmbrace în doliu. O, biată Italie! tu le vei simţi cu adevărat lipsa doar în ziua când vei încerca să smulgi cadavrul tău corbilor care-l devorează.

        XXXV La Picada Las Antas Această retragere efectuată în anotimpul iernii, într-o ţară muntoasă şi pe o ploaie neîncetată, fu cea mai cumplită şi mai dezastruoasă pe care am văzut-o vreodată.

        Duceam cu noi, însumând toate proviziile, câteva vaci în lanţ, ştiind de mai înainte că n-aveam să găsim nici un animal bun pentru hrană în drumul pe care aveam să-l străbatem.

        Deşi retrăgându-ne noi înşine, urmăream divizia generalului Labattue, însă fără să o putem ajunge vreodată. Numai selvagienii, locuitorii pădurilor, manifestându-şi simpatia faţă de noi, îi atacară avangarda. I-am văzut de aproape pe aceşti oameni ai naturii şi ei nu ne-au fost ostili.

        În timpul acestei retrageri de trei luni, Anita indură tot ceea ce se poate omeneşte îndura, fără să-şi dea sufletul. Ah! totul! îndură totul cu un stoicism şi cu un curaj de nedescris.

        Trebuie să cunoşti cât de cât pădurile din această parte a Braziliei, pentru a-ţi putea face o idee despre lipsurile îndurate de o trupă lipsită de mijloace de transport, neavând altă cale de a se aproviziona decât lasso-ul, o armă foarte utilă pe câmpiile ticsite de vite sau de vânat mare, dar cu desăvârşire inutilă în aceste păduri dese, adevărate adăposturi pentru lei şi tigri.

        Ca o culme a nenorocirii, fluviile foarte numeroase prin aceste păduri virgine, se umflau peste măsură. Din pricina ploii îngrozitoare care ne urmărea peste tot, necontenit, adeseori o parte din trupele noastre se pomenea închisă între două cursuri de apă, rămânând acolo lipsită de orice hrană. Atunci, foamea, arătându-şi colţii, purcedea la un măcel printre femei şi copii şi maijalnic decât cel pe care l-ar fi putut face gloanţele şi ghiulelele.

        Biata noastră infanterie era prada unor suferinţe şi a unor privaţiuni ce nu pot fi descrise, căci n-avea, aşa cum i se întâmplă cavaleriei, posibilitatea să-şi mănânce caii. Puţine femei şi mai puţini copii încă izbutiră să iasă din pădure. Puţinii câţi scăpară fură salvaţi de cavaleriştii care, având norocul să-şi păstreze caii, se milostiviseră de aceste biete mici făpturi părăsite de mamele lor moarte sau muribunde de foame, de frig şi de oboseală.

        Anita se cutremura la gândul de a-l pierde pe Menotti al nostru pe care nu l-am salvat, de altfel, decât printr-o minune. În locurile cele mai primejdioase ale drumului şi la trecerea fluviilor, îl purtam pe bietul copil, în vârstă de trei luni, atârnat de gâtul meu într-o basma; în chipul acesta, puteam să-l încălzesc cu răsuflarea mea. Dintr-o duzină de animale, cai şi catâri, ce intraseră cu mine în pădure, atât pentru serviciul meu cât şi al echipajului meu, rămăsesem numai cu doi catâri şi cu doi cai; ceilalţi căzuseră morţi de foame sau zdrobiţi de oboseală. Culme a nenorocirii, călăuzele pierduseră drumul şi asta fu principala cauză a suferinţelor noastre îndurate în groaznica pădure Las Antas 1.

        Cu cât mergeam mai mult, cu atât mai puţin vedeam apropiindu-se sfârşitul acestei blestemate picade: am rămas până la urmă împreună cu doi catâri, groaznic de obosiţi, pe care nădăjduiam să-i salvez, silindu-i să înainteze mergând la pas şi hrănindu-i cu frunze de taquara, nişte trestii de la care şi-au luat numele taquarii. În vremea asta, am trimis-o pe Anita înainte cu un servitor şi cu copilul, ca să caute ieşirea din această pădure fără sfârşit şi să încerce să găsească şi puţină hrană.

        Cei doi cai pe care îi lăsasem Anitei, călăriţi pe rând de curajoasa femeie, ne salvară pe toţi. Ea găsi, în sfârşit, capătul pădurii şi, la capătul pădurii, un pichet al bravilor mei soldaţi, cu un foc aprins, ceea ce nu era de loc obişnuit pe o astfel de ploaie.

        Tovarăşii mei, care, din fericire, îşi păstraseră nişte haine de lână, înfăşurară copilul în ele, îl încălziră şi-l readuseră la viaţă, când biata lui mamă începuse să-şi piardă orice nădejde. Dar asta n-a fost totul: aceşti oameni admirabili se apucară să caute, plini de o caldă îndatorire, câteva alimente pe care nu le-ar fi căutat pentru ei, ci doar din dragoste pentru mine, şi cu ajutorul cărora i-am mai întremat puţin pe mamă şi pe copil.

        Cel care le-a adus primele şi cele mai eficace ajutoare se numea Manzio: binecuvântat să-i fie numele!

        Mă trudisem zadarnic să-mi salvez cei doi cai; până la urmă m-am văzut silit să părăsesc bietele animale năucite şi de-abia icnind şi, zdrobit eu însumi de oboseală, să fac, pe jos, restul drumului prin pădure.

        În aceeaşi zi, mi-am regăsit soţia şi copilul şi am aflat tot ce făcuserătovarăşii mei pentru ei.

        După nouă zile de la intrarea în pădure, restul diviziei noastre de abia ieşea din ea. Doar puţini ofiţeri izbutiseră să-şi salveze caii. Inamicul, care ne-o luase înainte, fugind din faţa noastră, lăsase în picada două tunuri; dar, trecând pe lângă ele, abia de le-am învrednicit cu o privire. Mijloacele de transport ne lipseau şi, fără îndoială tunurile se mai află şi acum în acelaşi loc unde le-am văzut la trecerea noastră.

        Furtunile păreau să se limiteze la pădure. De cum ieşirăm din ea, apropiindu-ne de Cima da Serra şi Vaccaria, vremea deveni frumoasă şi câţiva boi ce ne picară în mână şi ne răsplătiră de îndelungatul nostru post, ne făcură să uităm oboseala, foamea şi ploaia.

        Am rămas în departamentul Vaccaria câteva zile, să aşteptăm divizia lui Bento Gonzales, ce ne ajunse din urmă, în dezordine şi redusă la o treime. Fapt e că neobositul Moringue, informat de retragerea acestei divizii, o pornise în urmărirea ariergardei sale, fără a o slăbi câtuşi de puţin, atacând-o cu orice prilej, unindu-se, pentru această operă de distrugere, cuoamenii de la munte, veşnic ostili republicanilor. Toate acestea îi dădură lui Labattue timpul să-şi realizeze retragerea, apoi joncţiunea sa cu armata imperială; dar, după această joncţiune, de-abia de mai avea câteva sute de oameni în urma lui; aceleaşi neajunsuri pe care le înduraserăm noi, le întâmpinase şi el. Duşmanul, în afară de asta, avu de învins un obstacol neprevăzut şi pe care îl notez din pricina ciudăţeniei sale.

        Generalul Labattue, trebuind să traverseze în drumul lui două păduri numite Dos Mattos, găsi în mijloqul lor câteva din triburile indigene cunoscute sub numele de bugres, care sunt cele mai sălbatice din câte se cunosc în Brazilia. Aceste tri-; buri, aflând de trecerea imperialilor, îi atacară în trei sau patru rânduri şi le căşunară tot răul cu „putinţă. Cât despre noi, ei nu ne-au tulburat de loc şi, deşi pe drum se aflau nenumărate capcane din. Acelea pe care indienii le aşază în calea duşmanilor, în loc ca ele să fie ascunse sub iarbă sau ramuri, erau descoperite şi, prin urmare, niciuna primejdioasă.

        În timpul scurtei opriri pe care o făcurăm la marginea unuia din aceşti codri uriaşi, văzurăm ieşind din sihlă o femeie care, în tinereţea ei, fusese răpită de sălbatici şi profitase de vecinătatea noastră ca să fugă.

        Biata făptură era într-o stare jalnică.

        Deoarece noi nu mai aveam nici un duşman de care să fugim sau pe care să-l urmărim în aceste regiuni înalte, ne continuarăm marşul, în etape scurte, e adevărat, căci ne lipseau cu desăvârşh'e caii, şi trebuia să îmblânzim mânji, pe drum.

        Corpul lăncierilor republicani fiind cu desăvârşire descompletat, fu silit să se refacă înlocuind caii cu mânji.

        Spectacolul negrilor tineri şi robuşti, dintre care fiecare merita epitetul de îmblânzitor de cai, epitet pe care Vergiliu îl dă lui Pelops, era splendid, mereu nou, deşi se repeta zilnic. Trebuia să-i vezi pe aceşti sălbatici copii ai stepelor, ce nu cunoşteau zăbala, şaua şi pintenul sărind, agăţându-se de coama mânjilor şi învârtindu-se cu ei pe câmpiepână ce, supunându-se omului, patrupedul se declara învins.

        Dar lupta era lungă; animalul nu se preda decât după ce făcuse toate sforţările ca să scape de tiranul lui; omul, la rândul său, admirabil în ce priveşte îndemânarea, puterea şi curajul, atent la toate mişcările animalului, strângându-l între pulpe ca într-un cleşte, sărind, rostogolindu-se şi ridicându-se o dată cu el, nu-i dădea drumul decât atunci când, lac de sudoare, alb de spumă, fremătând din picioare, calul era îmblânzit.

        Trei zile îi sunt de ajuns unui bun îmblânzitor de cai spre a-i pune zăbala chiar şi celui mai nărăvaş animal.

        Dar rareori izbutesc soldaţii să îmblânzească mânjii cum trebuie, mai ales în timpul marşurilor când nenumăratele lor ocupaţii îi împiedică pe aceşti îmblânzitori să le dea toate îngrijirile necesare.

        ICO O dată trecuţi de Mattos, străbăturăm provincia Missiones, îndreptându-ne spre Cruz-Alta, capitala acestei mici provincii; apoi de la Cruz-Alta mărşăluirăm spre San-Gabriel, unde fu stabilit cartierul general şi unde se construiră barăcile pentru tabăra armatei.

        Şase ani de viaţă plină de aventuri şi de primejdii nu mă obosiseră atâta vreme cât fusesem singur; dar acum, când aveam o mică familie, această despărţire de toate vechile mele cunoştinţe, faptul că după atâţia ani nu ştiam nimic despre părinţii mei, făcură să se nască în mine dorinţa de a mă apropia de un loc unde ştirile despre tatăl şi mama mea să-mi poată parveni; o vreme fusesem în stare să-mi închid în inimă toate aceste calde simţăminte, dar ele se adunaseră şi acuma îşi cereau dreptul. Adăugaţi la asta că nu mai ştiam nimic nici despre cealaltă mamă, care se numeşte Italia! Familia este puternică, dar ipatria este de neînvins.

        Mă hotărâi, aşadar, să mă întorc la Montevideo, cel puţin pentru câtva timp şi-i cerui voie preşedintelui, cu permisiunea totodată de a-mi alcătui o mică cireadă de boi, din a căror vânzare, unul câte unul, trebuia să scot banii cu care, de-a lungul întregului drum, să pot face faţă cheltuielilor.

        XXXVI Conducător de boi Iată-mă deci truppiere, adică conducător de boi.

        Ca urmare, într-o fermă numită „del Corral de Pedras”, am izbutit, cu autorizaţia ministrului de finanţe, să strâng în douăzeci de zile şi cu o trudă de nedescris, vreo nouă sute de animale; aceste animale erau cu desăvârşire sălbatice. O şi mai mare osteneală mă aştepta însă în timpul drumului, pe caream întâlnit obstacole aproape de netrecut; ecl mai mare dintre toate fu Rio-Negro, unde era cât pe-aci să văd risipindu-se tot capitalul meu. De pericolul trecerii fluviului, de lipsa mea de experienţă în noua meserie, şi, mai ales de hoţia unor capitaz mercenari, angajaţi de mine drept conducători, am salvat aproape cinci sute oe' vite, care, dată fiind hrana proastă, drumul lung şi oboseala traversărilor, au fost socotite incapabile să ajungă la destinaţie.

        Hotărâi prin urmare să le omor, să le jupoi şi sa le vând pieile, operaţie după care, cheltuielile (c) dată scoase, îmi rămase vreo sută de monede ce-mi slujeau să fac faţă nevoilor urgente ale familiei.

        Aici trebuie să consemnez o întâlnire ce-mi aduse pe unul dintre cei mai scumpi, cei mai butii şi cei mai dragi prieteni ai mei.

        Vai! încă unul care s-a dus să aştepte într-altă lume, mai bună, eliberarea Italiei.

        aPe când mă apropiam de San Gabriel, în retragerea pe care tocmai o executam, auzisem vorbindu-se despre un ofiţer italian ca despre un spirit mare, o inimă mare, un mare instruit, care, surghiunit drept carbonar, se luptase în Franţa, la 5 iunie 1832, apoi la Oporto, în timpul lungului asediu ce-i adusese acestui oraş numele de „nehvvins” şi care, în sfârşit, silit ca şi mine să pară” sească Europa, venise să-şi pună curajul şi priceperea în serviciul acestor tinere republici din America de Sud.

        Se povesteau despre el „fapte de curaj, isprăvi dovedind sânge rece şi forţă care mă făcuseră să repet de zeci de ori: „Când îl voi întâlni pe acest bărbat, va fi prietenul meu11.

        Acest bărbat se numea Anzani.

        Una din aceste fapte, îndeosebi, făcuse mare vâlvă.

        Sosind, în America, Anzani se înfăţişase, cu o scrisoare de recomandaţie, la doi dintre compatrioţii noştri, domnii X., negustori de la San Gabriel. Aceşti domni făcuseră din el factotum-uL lor.

        Anzani era totodată casierul, contabilul, omul lor de încredere; mai mult: era geniul bun al casei lor. Ca toţi oamenii puternici şi curajoşi, Anzani era calm şi blajin. Magazinul, al cărui adevărat director devenise, era unul din acele magazine cum se află numai în America de Sud şi care ţin tot ce e cu putinţă de închipuit, reunind într-un singur fel de comerţ aproape toate felurile de comerţ cunoscute.

        Oraşul unde îşi aveau reşedinţa cei doi compatrioţi ai noştri era însă din nefericire pentru acest magazin, vecin cu pădurea ce slujea drept refugiu triburilor de indieni bugres despre care am pomenit câteva cuvinte în capitolul precedent.

        Unul din şefii acestor indieni devenise spaima orăşelului unde, de două ori pe an, cobora cu tribul său şi jefuia după bunul lui plac, fără ca oraşul să îndrăznească a i se împotrivi.

        Coborând mai întii cu două sau trei sute de oameni, pe urmă cu o sută, apoi cu cincizeci, fiindcă văzuse sporind teroarea şi întărindu-i-se puterea, sfârşise prin a se simţi atât de stăpân acolo, încât venea chiar singur şi chiar aşa singur cum era îşi impunea ordinele şi-şi manifesta pretenţiile, de parcă ar fi avut în spatele lui întregul trib gata să treacă oraşul prin foc şi sânge.

        Anzani auzise vorbindu-se mult despre acest matamor şi ascultase tot ce se spusese despre el fără a-şi manifesta în vreun fel părerea privitor la îndrăzneala şefului sălbatic şi la teroarea pe care o inspira ferocitatea lui.

        Teroarea era atât de mare, încât, când răsuna strigătul: „Şeful mattosilor!” toate ferestrele se închideau, toate porţile se zăvoreau, ca şi cum s-ar fi strigat că trece un câine turbat.

        Indianul era obişnuit cu aceste manifestări de teroare, ce-i flatau orgoliul. El alegea poarta care-i plăcea să i se deschidă, lovea în ea şi, după ce poarta se deschidea – lucru ce se înfăptuia cu iuţeală datorită groazei – el putea să jefuiască toată casa fără ca stăpânii, vecinii sau alţi locuitori, oricare ar fi fost ei, să se gândească măcar să-i stânjenească în vreun fel retragerea.

        De două luni deci, Anzani conducea casa de comerţ până în cele mai mici amănunte, spre marea satisfacţie a celor doi patroni ai lui, când răsună cumplitul strigăt:

        — Şeful mattos-ilor!

        Ca de obicei, porţi şi obloane de ferestre se închiseră în grabă.

        Anzani era singur în casă, ocupat să încheie socotelile de peste săptămână. El nu găsi de cuviinţă că vestea zgomotoasă ce se răspândise merită osteneala să se deranjeze şi prin urmare rămase în dosul tejghelei, cu uşa şi ferestrele deschise.

        Indianul se opri mirat dinaintea acestei case care în toiul zăpăcelii generale pe care o pricinuia prezenţa lui, părea indiferentă la venirea sa. Intră şi văzu, de cealaltă parte a tejghelei, un bărbat, cu chipul liniştit, care-şi făcea socotelile.

        Se opri în faţa lui cu braţele încrucişate, privindu-l cu uimire.

        Anzani înălţă capul. Anzani era politeţea personificată.

        — Ce doreşti, prietene? îl întrebă el pe indian.

        — Cum, ce vreau? întrebă acesta.

        — Fără îndoială, zise Anzani, când intri într-un magazin, înseamnă că doreşti să cumperi ceva.

        Indianul izbucni în râs. 1

        — Aşadar, nu mă cunoşti? îl întrebă el pe Anzani.

        — De unde vrei să te cunosc? Este pentru prima oară că te văd.

        — Eu sunt şeful mattos-ilor, răspunse indianul, desfăcându-şi braţele şi arătându-şi cingătoarea cu un arsenal alcătuit din patru pistoale şi un pumnal.

        — Ei bine, şef al mattos-ilor, ce vrei? întrebă Anzani.

        — Vreau să beau, răspunse acesta.

        — Şi ce vrei să bei?

        — Un pahar de rachiu.

        — Nimic mai simplu; plăteşte mai întâi, şi apoi o să-ţi aduc paharul.

        Indianul începu să râdă din nou.

        Anzani încruntă uşor sprâncenele.

        — Uite, zise el, este pentru a doua oară că, în loc să-mi răspunzi, îmi râzi în nas. Faptul nu mi se pare politicos. Te previn, aşadar că, dacă mai faci asta şi a treia oară, te dau afară.

        Anzani rostise aceste cuvinte cu un ton atât de hotărât, încât oricare alt indian s-ar fi dumirit cu ce fel de om are de-a face.

        Poate că sălbaticul a înţeles, dar şi-a luat un aer ca şi cum n-ar fi înţeles.

        — Ţi-am spus să-mi dai un pahar de rachiu, repetă el lovind cu pumnul în tejghea.

        — Şi eu ţi-am spus mai întâi să plăteşti, repetă Anzani, şi dacă nu plăteşti, n-o să capeţi nimic.

        Indianul îi aruncă o privire mânioasă lui Anzani, dar privirea lui Anzani o înfruntă pe a sa; fulgerul se încrucişase cu fulgerul.

        Anzani avea obiceiul să spună:

        — Nu există nici o altă forţă decât forţa morală. Priveşte cu îndrăzneală, ţinteşte cu încăpăţânate pe omul care te priveşte; dacă-şi pleacă ochii, eşti stăpânul lui; dar tu nu-ţi pleca ochii fiindcă atunci o să-ţi fie el stăpân.

        Privirea lui Anzani avea o putere de neînvins. Indianul fu cel ce-şi plecă ochii.

        El îşi simţi inferioritatea; şi, furios de această dominaţie necunoscută lui, vru să-şi dea curaj, bând.

        — Ei bine, zise el, iată o jumătate de piastru; Serveşte-mă.

        — Este obligaţia mea să-i servesc pe oamenii care mă plătesc, zise liniştit Anzani.

        Şi-l servi pe indian cu un pahar de rachiu.

        Indianul îl dădu pe gât.

        — Altul, zise el.

        Anzani îl servi din nou.

        Indianul îl înghiţi ca şi pe primul.

        — Încă unul, zise el iar.

        Atâta timp cât banii acoperiră libaţjunile indianului, Anzani nu făcu nici o observaţie; dar după SCS ce băutorul înghiţi rachiu în valoare egală cu cea a monedei pe care o dăduse, el se opri.

        — Ei bine? întrebă indianul.

        Anzani îi făcu socoteala.

        — Şi-acuma? insistă sălbaticul.

        — Şi-acuma? N-ai bani, n-ai rachiu, răspunse Anzani.

        Indianul socotise bine. Cele cinci sau şase pahare de rachiu pe care le băuse îi dădură curajul pe care privirea de leu a lui Anzani îl făcuse să şi-l piardă.

        — Rachiu! zise el ducându-şi mâna la unul din pistoalele lui; rachiu sau te omor!.

        Anzani, care bănuia că lucrurile aveau să sfârşească astfel, era gata pregătit. Era un bărbat înalt de cinci picioare şi nouă inci22 înzestrat cu o forţa uimitoare, eu o îndemânare nemaipomenită. Îşi sprijini mâna dreaptă pe tejghea, sări în partea cealaltă şi se prăvăli, cu toată greutatea, peste indian, apucând cu stânga încheietura mâinii drepte a adversarului, mai înainte ca acesta să aibă timp să-şi armeze pistolul.

        Indianul nu rezistă atacului. Căzu pe spate; Anzani căzu peste el şi-i puse genunchiul: în piept.

        Apoi cu mâna stângă ţinu dreapta indianului, astfel încât să facă inofensivă arma, iar eu cealaltă mână îi luă de la cingătoare pistoalele şi pumnalul pe care le aruncă în prăvălie; pe urmă, îi smulse pistolul din mână,apucă ţeava şi-l plesni din răsputeri, peste faţă, cu mânerul; în sfârşit când crezu că indianul, ea să folosim termenii potriviţi, încasase destul, se ridică şi cărându-i pe săturate la lovituri cu picioarele îl împinse spre uşă şi-l rostogoli până-n stradă, în mijlocul căreia îl şi lăsă.

        Indianul, într-adevăr, încasase destul. O şterse deci cum putu şi nu se mai arătă niciodată la SanGabriel.

        Anzani făcuse, sub un alt nume decât cel real

        — Sub numele de Ferrari – războiul în Portugalia. Sub acest nume, el se purtase admirabil, dobândind gradul de căpitan; sub acest nume căpătase două răni grave, una la cap, cealaltă în piept. Atât de grave, încât, chiar după şaisprezece ani, muri de pe urma uneia din ele.

        Rana de la cap era o lovitură de sabie care îi deschisese craniul. Cea de la piept se datora unui glonţ care se oprise în plămân şi care, mai târziu, îi provocă o tuberculoză pulmonară.

        Când i se vorbea lui Anzani despre minunile de curaj pe care le săvârşise sub numele de Ferrari, el zâmbea şi susţinea că acest Ferrari nu era una şi aceeaşi persoană cu el..

        Din nefericire, bietul Anzani nu putea ca o dată cu vitejiile sale pe care le atribuia fiinţei pe care o plăsmuise, să-i transmită şi rănile sale.

        Acesta era omul despre care mi se vorbise.; omul pe care doream să-l cunosc şi pe care voiam să mi-l fac prieten.

        La San-Gabriel, am aflat că plecase cu treburi la vreo şaizeci de mile depărtare. M-am informat şi am sărit în şa ca să mă duc să-l întâlnesc..

        Pe drum, pe malul unui râuleţ, am întâlnit un bărbat cu pieptul gol care-şi spăla cămaşa'; mi-am dat seama că acesta era bărbatul pe care-l căutam.

        M-am dus la el, i-am întins mâna, mi-am spus numele.

        Din acel moment, am fost ca fraţii.

        Pe atunci el nu mai avea casă de comerţ, ci, ca şi mine, intrase în serviciul republicii Rio-Grande. Comanda infanteria diviziei Juan Antonio, unul dintre cei mai renumiţi şefi republicani. Ca şi mine, de altfel, el părăsea serviciul, îndreptându-se spre al salto23.

        După ce am petrecut împreună o zi, ne-am dat adresele respective şi am hotărât că nu vom întreprinde nimic important, până nu ne vom înştiinţa unul pe celălalt.

        Să mi se îngăduie a da un amănunt ce ne va arăta atât sărăcia cât şi fraternitatea noastră.

        Anzani n avea decât o cămaşă, în schimb avea două perechi de pantaloni.

        Eu eram la fel de sărac ca şi el în materie de cămăşi, în timp ce el era mai bogat decât mine cu o pereche de pantaloni.

        Ne-am culcat sub acelaşi acoperiş, dar Anzani plecă înainte de a se lumina şi fără să mă trezească.

        Când m-am deşteptat, am găsit pe patul meu cea mai bună din cele două perechi de pantaloni ai săi..

        De-abia îl cunoscusem pe Anzani, dar acesta era un om pe care-l puteai cântări de la prima vedere; de aceea, când am intrat în serviciul republicii Montevideo şi când am fost însărcinat să organizez legiunea italiană, prima mea grijă a fost să-i scriiu lui Anzani să vină să împartă această muncă cu mine.

        Veni şi nu ne-am mai despărţit până în ziua când, punând piciorul pe pământul Italiei, el a murit în braţele mele.

        Profesor de matematică şi comis-voiajor Am descins la Montevideo în casa unuia dintre prietenii mei cu numele de Napoleone Castellira. Amabilităţii lui şi a soţiei sale îi datorez mult prea mult spre a mă putea achita vreodată intr-altfel decât prin recunoştinţa pe care le-am jurat-o, ea şi celorlalţi scumpi prieteni, G. B. Cuneo

        — Un alt prieten de o viaţă întreagă – fraţii Antonim şi Giovanni Risso.

        Puţinii bani scoşi din vânzarea pieilor de bou o dată cheltuiţi spre a nu fi eu, soţia şi copilul o povară pentru prietenii mei, m-am apucat de două ocupaţii care, trebuie s-o mărturisesc, amândouă laolaltă de-abia ajungeau ca să-mi ţin zilele.

        Prima era cea de comis-voiajor de mărfuri: duceam cu mine tot felul de eşantioane de la magiun italienesc până la stofe de Rouen. A doua, cea de profesor ele matematică în casa onorabilului domn Paolo Semidei.

        Am dus acest trai până la intrarea mea în legiunea orientală.

        Treaba de la Rio-Grande începea să prindă şi să se pună pe roate. Nu mai aveam nimic de făcut în această privinţă. Republica Orientală, astfel se numea republica Montevideo, ştiindu-mă liber, nu întârzie să-mi ofere o îndeletnicire mai potrivită cu posibilităţile mele, şi îndeosebi cu caracterul meu, decât cea de profesor de matematică şi de comis-voiajor.

        Mi se oferi şi primii comanda corvetei24 „La Constitution”.

        Escadra orientală se afla sub ordinele colonelului Cosse; cea de la Buenos-Aires, sub ordinele generalului Brown.

        Intre cele două escadre avuseseră loc mai multe ciocniri şi lupte, dar elenu dăduseră decât slabe rezultate.

        Cam în aceeaşi vreme, un anume Vidai, de tristă aducere aminte, fu însărcinat cu administrarea generală a Republicii.

        Unul din primele şi cele mai regretabile acte ale acestui om fu să scape de escadră, pe care el o socotea prea costisitoare pentru stat. Această escadră ce costase Republica sume imense şi care, de-ar fi fost păstrată, lucru uşor pe atunci, ar fi putut să constituie o superioritate însemnată faţă de la Plata, fu distrusă cu desăvârşire, iar mate' rialul furat.

        Eu am fost destinat unei expediţii, de rezultatul căreia aveau să atârne multe evenimente.

        Am fost trimis la Corrientes25, cu brigantina „Pereyra”, având la bord optsprezece tunuri. În afară de aceste optsprezece piese de artilerie, mai avea două tunuri cu pivot.

        Alături de mine trebuia să navigheze goeletă „Procida!

        Corrientes lupta pe atunci împotriva lui Rosas 1, iar eu trebuia să-l ajut în manevrele sale împotriva forţelor dictatorului. Poate că expediţia avea un alt scop, dar ei era secretul domnului ministru general.

        —) î Să-i fie îngăduit celui ce publică aceste Me~morii2 să dea cititorilor câteva explicaţii asupră stării republicii Montevideo în 1841 pe care ge-t neralul Garibaldi n-a crezut că trebuie să le dea într-un jurnal scris de pe o zi pe alta.

        Aceste explicaţii vor fi cu atât mai exacte, cu cât1 au fost dictate celui ce le publică astăzi, în 1849f de către un bărbat care a jucat un rol importării în evenimentele Republicii Orientale: de către generalul Pacheco y Obes, imul dintre cei mai buni prieteni ai noştri.

        Apoi, fiţi liniştiţi, scumpi cititori, îi vom cedăf îndată pana celuilalt prieten al nostru, tot atât de bun, cu numele de Giuseppe Garibaldi.”

        Căci, după cum vedeţi, asemenea lui Cesar, acel; prim eliberator al Italiei, el mânuieşte pana la fet de bine ca şi spada. J

        „;.; Vv. Fi MONTEVIDEO

        — Fy Călătorul care soseşte din Europa, pe unul din vasele pe care vechii locuitori ai ţării le socotiseră drept case zburătoare, zăreşte mai întâi de toate, Juan Rosas (1793-1877), dictator al statului argentinian, între 1829-1831 şi 1835-1852. A fost răsturnat de o coaliţie internă.

        8 E vorba de Alexandre Dumas., în clipa când matelotul de cart strigă: „Pământ!”, doi munţi: un munte de piatră care este catedrala, biserica-mamă, „La matriz”, cum se spune acolo. Apoi un munte de granit, pătat de porţiuni verzi şi dominat de un far. El se numeşte Cerro.

        Pe măsură ce se apropie de turnurile catedralei, ale căror domuri de porţelan strălucesc în soare, călătorul distinge nenumărate miradores1 de diferite forme, care domină aproape toate casele; apoi distinge şi casele, roşii sau albe, cu terasele lor, răcoroase popasuri de seară; pe urmă, la poalele muntelui Cerro, aşa-numitele saladoras, yaste edificii unde se pune carnea la sărat; apoi, în sfârşit, în fundul golfului, tivind marea, fermecătoarele quintas, deliciu şi mândrie a locuitorilor şi care fac ca, în zilele de sărbătoare, să n-auzi ţţăsunând pe străzi decât aceste vorbe:

        — Să mergem la „Miguelete”; Să mergem la „Aguada”; Să mergem la „Arroyo-Secoa.

        Atunci, dacă veţi arunca ancora între Cerro şi praşul dominat, din orice punct l-aţi privi, de uriaşa catedrală; dacă iola vă duce cu repeziciune spre plajă, prin eforturile celor şase vâslaşi ai săi; dacă ziua veţi vedea pe drum frumoase grupuri de femei îmbrăcate ca nişte amazoane, ori de cavaleri în costume de călărie; dacă, seara, prin ferestrele deschise ce revarsă pe stradă torente de lumină şi de armonie, veţi auzi sunetele pianului sau vaietele harpei, trilurile scăpărătoare ale cadrilelor sau notele de jale ale romanţei, asta înseamnă că vă veţi afla în localitatea Montevideo, viceregina fluviului argintiu a cărui regină pretinde să fie Buenos Aires, fluviu ce se varsă în Atlantic printr-o gură lată de optzeci de leghe.

        nifVerande (spân.).

        Juan-Diss de Solis fu cel dintâi care, la începutul anului 1516, descoperi coasta şi râul La Plata. Primul lucru pe care-l zări sentinela de pază fu Cerro. Atunci, plin de bucurie, omul strigă în limba latină:

        — Montem video! 1

        De aici numele oraşului a cărui istorie o vom schiţa pe scurt.

        Solis, mândru că mai descoperise, cu un an înaiiate, Rio de Janeiro nu se bucură însă multă vreme de noua sa descoperire.

        După ce-şi trimise în golf două vase şi după ce se urcă în susul apei La Plata cu un al treilea, încrezându-se în semnele de prietenie pe care i le arătară indienii, căzu într-o ambuscadă şi fu ucis* fript şi mâncat pe ţărmurile unui pârâu care în amintirea acestei cumplite întâmplări poartă până astăzi numele de „Arroyo de Solis”.

        Această hoardă de indieni antropofagi, foarte bravi de altfel, aparţinea tribului primitiv Charruas; el era stăpânul ţării, tot aşa cum erau huronii şi siouxii 2 la cealaltă extremitate a marelui continent.

        Astfel, tribul acesta ţinu piept spaniolilor care fură siliţi să construiască oraşul Montevideo în toiul luptelor din fiece zi şi, mai ales al atacurilor din fiece noapte: de aceea, graţie acestei rezistenţe, Montevideo, deşi descoperit, cum araspus-o, în 1516, numără de-abia o sută de ani de la întemeiere.

        Văd un munte.

        8 Triburi de piei roşii, locuind În America ăe Nori; ihuronii în Canada, la nord de lacul Huron; Siouxii în statele Dakota,. Nebraska, Montana din S. U. A.

        În sfârşit, către fineâe secolului trecut1 un bărbat porni un război de exterminare împotriva stăpânilor primitivi de pe ţărm, război în care aceştia fură nimiciţi. Ultimele trei lupte – în timpul cărora, asemenea vechilor teutoni, ei îşi aşezară 3a mijloc femeile fi copiii şi căzură fără să dea înapoi un singur pas – văzură dispărând şi ultimii supravieţuitori şi ca nişte monumente ale acestei supreme înfrângeri, călătorul poate să vadă şi azi, la, poalele muntelui Augua, osemintele albite ale ultimilor eharruas.

        Acest nou Marius, învingător al acestor noi teutoni, era comandantul ţinuturilor de câmpie, Jorge Paeheeo, tatăl generalului Paeheco y Obes, din gura căruia, cum am mai spus-o, ştim amănuntele pe care le vom pune sub ochii cititorilor.

        Dar sălbaticii nimiciţi lăsau comandantului Pacheco alţi duşmani, mult mai dârzi, mult mai primejdios! şi mai ales mult mai de neînvins decât indienii, dat fiind că aceştia erau susţinuţi nu de o credinţă religioasă ce slăbea în fiece zi, ci de un interes material care dimpotrivă sporea pe fiece zi; aceşti duşmani erau contrabandiştii din Brazilia.

        Sistemul de prohibiţie era baza comerţului spaniol: se dădea deci un război îndârjit între comandantul ţinuturilor de câmpie şi contrabandiştii care, când prin şiretenie, când prin forţă, încercau să-şi introducă pe teritoriul montevidean stofele şi tutunul.

        Lupta fu lungă, îndârjită, pe viaţă şi pe moarte. Don Jorge Pacheco, un bărbat de o putere hereuleană, de o statură uriaşă şi înzestrat cu o stăpânire de sine nemaipomenită, izbutise, în sfârşit

        (nădăjduia cel puţin, dacă nu să-l nimicească pe contrabandişti, cum făcuse cu charruas-ii, ceea ce era un lucru cu neputinţă, măcar să-i îndepărteze de oraş) – când deodată contrabandiştii apărură din nou, mai îndrăzneţi, mai activi şi mai uniţi ca oricând în jurul unei singure voinţe, la fel de puternică, la fel de curajoasă şi, mai ales, la fel de inteligentă ca cea a comandantului Pacheco.

        Comandantul îşi trimise spionii la ţară şi se informă asupra cauzelor acestei recrudescenţe a ostilităţilor. Cu toţii se întoarseră cu acelaşi nume pe buze:

        — Artigas!

        Cine era acest Artigas?

        Un bărbat tânăr între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, brav asemenea unui spaniol de odinioară, şiret ca un charruas, iute ca un gaucho; avea câte ceva din toate trei rasele, dacă nu în sânge, cel puţin în spirit.

        Se dezlănţui o luptă a şireteniei şi a forţei între bătrânul comandant al ţinuturilor de câmp şi tânărul contrabandist; dar unul era tânăr şi creştea în putere; celălalt era nu numai bătrân, ci şi obosit.

        Timp de patru sau cinci ani, Pacheco îl urmări pe Artigas, bătându-l pretutindeni unde se arăta; dar Artigas, bătut, nu putea fi nici prins, nici ucis; a doua zi, el apărea iarăşi. Omul de la oraş obosi cel dintâi în această luptă şi asemenea unuia din vechii romani de pe vremea Republicii, care-şi sacrificau mândria spre binele ţării, el propuse guvernămmtului să-i retragă împuternicirile, cu condiţia ca în locul său să fie făcut şef al ţinuturilor de câmp Artigas; singur Artigas, după părerea lui, putea să ducă până la capăt opera pe rare el, Pacheco, nu putea să o îndeplinească, udică exterminarea contrabandiştilor.

        Guvernământul primi şi, la fel cu acei tâlhari romani care făceau declaraţie de supunere papei şi care se plimbau respectaţi prin oraşul a cărui groază fuseseră, Artigas îşi făcu intrarea în Montevideo şi luă opera de exterminare din punctul de unde o scăpase din mâini predecesorul său.

        După un an, contrabanda era, dacă nu nimicită, cel puţin dispărută.

        Asta se întâmplă cu cincizeci şi opt sau şaizeci de ani mai înainte de evenimentele în care avea să se afle amestecat Garibaldi; dar mai înainte de orice sunt autor dramatic şi nu pot să mă obişnuiesc să încep dramele fără un prolog; acest prolog nu este, de altfel, lipsit de interes şi prin el vom cunoaşte oameni şi localităţi destul de necunoscute în Franţa.

        Artigas avea pe vremea aceea douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani; în epoca în care mi se dădeau aceste amănunte despre el, Artigas avea nouăzeci şi trei de ani şi trăia necunoscut într-o mică vilă a preşedintelui Paraguayului. De atunci, fără îndoială că a murit.

        Artigas era un bărbat tânăr, frumos, brav şi puternic care reprezenta una din cele trei puteri ce, stăpâniră rând pe rând Montevideo.

        Don Jorge Pacheco era prototipul virtuţilor cavalereşti ale lumii vechi; al virtuţilor cavalereşti care au traversat mările o dată cu Columb, Pizzaro şi Fernando Cortez 2.

        Artigas, era în schimb omul de la ţară; putea să reprezinte ceea ce se numea acolo partidul naţional, împărţit între portughezi şi spanioli, adică între străinii rămaşi portughezi şi spanioli prin şederea lor în oraşele unde totul le aducea aminte de moravurile portugheze şi spaniole.

        Venea apoi un al treilea tip şi chiar o a treia putere despre care trebuie neapărat să vorbim şi care era deopotrivă un flagel atât pentru omul de la oraş cât şi pentru cel de la ţară.

        Acest al treilea tip este gaucho, pentru care Garibaldi a găsit o expresie caracteristică şi pitorească. El l-a numit „centaurul lumii noi”.

        În Franţa, noi numim gaucho, pe oricine trăieşte pe aceste vaste întinderi, pe aceste imense stepe, pe aceste pampasuri infinite ce se întind de la ţărmurile mării la versantul oriental al Anzilor. Ne înşelăm: căpitanul Head, din marina engleză, a lansat cel dintâi voga acestei manii de a confunda pe gaucho cu locuitorul câmpiei, care în mândria lui respinge nu numai asemănarea, dar chiar şi comparaţia.

        Gaucho este boemul lumii noi. Fără avere, fără casă, fără familie el are drept singur bun puncho '-ul, calul, cuţitul, lasso 26-ul şi bolas lui.

        Cuţitul îi este arma-; lasso-ul şi bolas-ele îi sunt meseria.

        Artigas rămase, aşadar, comandantul ţinuturilor de câmp, spre marea satisfacţie a lumii întregi, cu excepţia contrabandiştilor; el se mai afla încă însărcinat cu această importantă funcţie şi când izbucni revoluţia din 1810, revoluţie ce avea drept scop şi care avu, într-adevăr, ca rezultat, nimicirea dominaţiei spaniole în lumea nouă.

        Ea începu deci în 1810, la Buenos Aires şi se sfârşi în Bolivia cu bătălia de la Ayaeuneho, în 1824.

        Şeful forţelor independente era pe atunci generalul Antonio-Jose de Suere; el avea cinci mii de oameni sub ordinele sale.

        Generalul suprem al trupelor spaniole era don Jose de Lasema, ultimul vicerege al Perului; el comanda unsprezece mii de oameni.

        Patrioţii n-aveau decât un singur tun; erau unul contra doi; ba chiar nici măcar unul contra doi, după cum se vede din cifrele pe care le-am dat. N-aveau nici muniţii, nici provizii de alimente, nuci praf de puşcă, nici pâine. Nu trebuia să faci altceva decât să aştepţi ca ei să se predea; au fost atacaţi, dar au învins.

        Generalul patriot Alejo Cordova fu cel ce începu bătălia. Comanda cam vreo mie cinci sute de oameni. Îşi înfipse drapelul în vârful săbiei şi strigă:

        — Înainte î

        — În pas alergător sau la pas? întrebă un ofiţer.

        — În pas de victorie, răspunse el.

        Seara, armata spaniolă capitulase în întregime ji se afla prizoniera celor pe care ea îi ţinuse prizonieri.

        Artigas, printre cei dintâi, salutase revoluţia ca eliberatoare. El se aşezase în fruntea mişcării la ţară şi-i oferise lui Pacheco să renunţe la rându-i la conducere în favoarea lui, cum făcuse altădată Pacheco cu ţinuturile de câmp.

        Acest schimb poate că s-ar fi produs, dar Pacheco fu prins în casa de la Casablanca, din Uruguay, de nişte marinari spanioli şi rămase prizonier în mâinile lor.

        Artigas îşi continuă totuşi opera de eliberare, în scurtă vreme el izgoni pe spanioli de pe întreaga câmpie al cărei rege devenise alungându-i în oraşul Montevideo, singurul care le mai rămăsese. Dar Montevideo putea să opună o rezistenţă serioasă, întrucât era al doilea oraş fortificat din America.

        Primul era San-Juan d'Ulloa.

        La Montevideo se refugiaseră toţi partizanii spaniolilor, sprijiniţi de o armată de patru mii de oameni. Artigas, susţinut de alianţa cu Buenos Aires, asedie oraşul.

        Dar o armată portugheză veni în ajutorul spaniolilor şi despresură Montevideo.

        În 1812, avu loc un nou asediu al Montevideoului. Generalul Rondeau din partea Buenos Airesului şi Artigas din partea patrioţilor montevideeni, şi-au unit forţele şi s-au întors să împresoare oraşul.

        Acest asediu dură douăzeci şi trei de luni; în cele din urmă capitularea predă viitoarea Republică Orientală asediatorilor, comandaţi pe atunci de generalul Alvear.

        Cum de generalul-şef era Alvear şi nu Artigas? O vom spune mai departe.

        Fapt e că după douăzeci de luni de asediu, după trei ani de contact între oamenii din Buenos Aires şi cei din Montevideo, deosebirile de obiceiuri, de moravuri, aş zice aproape de rasă, care la început fuseseră simple resentimente, deveniseră încetul cu încetul adevărate motive de ură.

        Artigas, ca şi Achile, se retrăsese, aşadar, în cortul său, sau mai bine zis, îşi ducea cortul cu el. Dispăruse în acele adâncuri ale câmpiei pe care le cunoscuse atât de bine în tinereţea sa, pe vremea când se îndeletnicea cu meseria de contrabandist.

        General Alvear îl înlocuise şi era, la predarea Montevideoului, general-şef al aşa-numiţilor portenos.

        Astfel se numesc în această ţară oamenii din Buenos Aires, în vreme ce montevideenii sunt numiţi orientali.

        Să încercăm să înfăţişăm aici, pentru o mai bună înţelegere, numeroasele diferenţe ce există între portenos şi orientali.

        Omul din Buenos Aires, stabilit în ţară de trei sute de ani în persoana strămoşului său, a pierdut, de la sfârşitul primului secol al strămutării lui în America, toate tradiţiile patriei mume, adică ale Spaniei. Interesele sale ţin de pământ, viaţa lui s-a legat de el. Locuitorii din Buenos Aires sunt aproape la fel de americani astăzi ca şi indienii de odinioară, pe care i-au cucerit şi pe care i-au înlocuit Omul din Montevideo, dimpotrivă, stabilit de-abia de un secol în ţară, tot în persoana strămoşului său, bineînţeles, omul din Montevideo n-a avut timp 'să uite că este fiu, nepot, strănepot de spaniol. El are sentimentul noii sale naţionalităţi, dar fără să fi uitat tradiţiile vechii Europe, de care ţine. Prin civilizaţie; în vreme ce omul de la ţară, de lă Buenos Aires, se îndepărtează de ea pe fiece zi spre a se întoarce iarăşi la barbarie.

        Şi; ţara îşi are influenţa ei asupra acestei trans-” * formări, retrogradă de o parte, progresistă de cea-*” laltă.

        Populaţia din Buenos Aires, răspândită pe lande imense, cu locuinţe foarte îndepărtate unele de altele, în regiuni triste ca înfăţişare, lipsite de apă, fără păduri – locuind în colibe prost construite capătă în această izolare, cu aceste lipsuri, la aceste depărtări, un caracter închis, jalnic, certăreţ. Preferinţele acestei populaţii sunt pentru indianul sălbatic de la graniţele ţării, cu care ea face comerţ cu pene de struţ, cu pături pentru cal şi cu lemn. De lăncii, lucruri pe care le aduce din ţările unde n-a pătruns civilizaţia, din centre necunoscute de europeni şi pe care le schimbă pe rachiu şi pe tutunul pe care-l duce către marile întinderi ale pampasurilor de la care şi-a luat numele 'Sau cărora poate că le-a dat numele.

        Populaţia din Montevideo, dimpotrivă, ocupă o ţară frumoasă udată de pârâuri ce-o desparte în văi. Ce-i drept, ţara e lipsită de păduri mari, nu posedă'codri adânci, ca America de Nord; dar pe fundul fiecărei văi curg pârâuri umbrite *de quebrocho, cu scoarţa tare ca fierul, de ubajai; de şauce cu frunziş bogat. Pe lângă asta, populaţia este bine adăpostită, bine hrănită. Casele sale, vile, ferme sau moşii arendate, sunt apropiate unele de altele; şi caracterul oamenilor, deschis şi ospitalier este aplecat spre această civilizaţie, a cărei apropiere de mare le aduce neîncetat, pe aripile vântului, mireasma care vine din Europa.

        Pentru populaţia din Buenos-Aires prototipul perfecţiunii este indianul călare. Pentru omul din câmpia Montevideo, este europeanulcu haina turnată pe el, cu cravata bine înnodată, bine strâns de jambiere şi de bretele.

        * Omul din Buenos Aires are pretenţia că este v primul ca eleganţă. El se aprinde, dar se şi potoleşte uşor. Are mai multă imaginaţie decât montevideenii. Primii poeţi pe care i-a cunoscut America sunt născuţi la Buenos Aires: Varela şi Lofinur, Dominguez şi Marmolsânt poeţi portenosi.

        Omul din Montevideo'este mai puţin poetic, dar mai calm şi mai sigur în hotărârile şi în proiectele sale. Dacă rivalul lui are pretenţia de a fi primul îneleganţă, el o are pe aceea de a fi primul în curaj. Printre poeţii lui, se află numele lui Hidalgo, Berro, Figuerta Juan Carlos Gomez.

        Cât despre femei, cele din Buenos Aires au pretenţia de a fi cele mai frumoase din. America meridională, de la strâmtoarea Lemaire până la fluviul Amazoanelor.

        Poate că, într-adevăr, chipul femeilor din Montevideo este mai puţin strălucitor decât cel al vecinelor lor, dar trupurile lor sunt minunate, piciorul, mâinile şi ţinuta lor par să fie aidoma celor din Sevilla sau din Grenada.

        Astfel, între cele două ţări există: rivalitate în curaj şi eleganţă, între bărbaţi; rivalitate în frumuseţe, în graţie şi în ţinută între femei; rivalitate în talent între poeţi, aceşti hermafrodiţi ai societăţii, irascibili ca bărbaţii, capricioşi ca femeile şi pe lângă aceasta, uneori naivi, asemenea copiilor.

        Din tot ceea ce am spus, reiese limpede că existau cauze suficiente care să ducă la ruptură între oamenii din Buenos Aires şi cei din Montevideo, între Artigas şi Alvear.

        Dar se produse nu numai această separare, ci se născu şi o ură; nu numai o ură, ci un război.

        Toate motivele de antipatie fură ridicate împotriva oamenilor din Buenos Aires de fostul şef al contrabandiştilor. Puţin îi păsa lui de-acum încolo de mijloace, numai să-şi atingă ţinta; şi ţinta lui era să-i izgonească din ţară pe portenoşi.

        Atunci Artigas, strângând tot ce-i oferea ţara ca resurse, se puse în fruntea acestor ţigani din America ce se numesc gaucho.

        Era întrucâtva un război sfânt cel pe care-l purta Artigas. Astfel încât nimic nu putu să i se împotrivească, nici partidul spaniol care înţelegea că reîntoarcerea lui Artigas la Montevideo însemna înlocuirea inteligenţei prin forţa brutală.

        Cei ce prevăzusem această întoarcere la barbarie nu se înşelaseră. Pentru prima dată, bărbaţi vagabonzi, necivilizaţi, lipsiţi de organizare, se găseau adunaţi laolaltă într-un corp de armată şi aveau un general. Aşadar, cu Artigas ca dictator începe o perioadă, oarecum analoagă cu sans-culotismul27 din 1793. Montevideo se va vedea trecând sub stăpânirea omului cu picioarele goale, cu casonsillos în vânt, cu chiripa ecosez, cu poncho-ul zdrenţuit acoperindu-i toate astea, cu pălăria pusă pe-o ureche şi cu barbijo.

        Montevideo deveni martorul unor scene nemaipomenite, groteşti, uneori teribile. Adesea, clasele suspuse ale societăţii se văd în imposibilitate de a acţiona; Artigas, mai puţin crud dar mai curajos, devine ceea ce a fost mai târziu Rosas.

        Oricât de dezastruoasă a fost dictatura lui Artigas, ea a avut totuşi partea ei strălucitoare şi naţională. Partea aceasta a fost lupta dusă de Montevideo împotriva Buenos Airesului, pe care Artigas l-a bătut neîncetat şi a cărui influenţă până la urmă a nimicit-o cu desăvârşire precum şi îndârjita sa rezistenţă faţă de armata portugheză care invadă ţara în 1815.

        Pretextul acestei invazii fu dezordinea administraţiei lui Artigas şi necesitatea de a salva popoarele vecine de asemenea dezordini care puteau lua naştere în sânul lor datorită exemplului contagios. Chiar înlăuntrul ţării, aceste dezordini se izbiseră de dubla împotrivire a partidului civilizaţiei. Îndeosebi clasele suspuse doreau din toată inima o victorie care să înlocuiască cu dominaţia portugheză, această dominaţie naţională ce aducea cu sine desfrânarea şi tirania brutală a forţei materiale. Totuşi, cu toată această mocnită conspiraţie dinlăuntru, cu toate atacurile portenosilor şi ale portughezilor, Artigas rezistă patru ani, dădu trei bătălii cu duşmanul şi în sfârşit învins sau mai bine zis zdrobit pas cu pas, se retrase în Entre Rios, adică de cealaltă parte a Uruguayului. Acolo, aşa fugar cum era, Artigas reprezenta încă, dacă nu prin forţele lui, cel puţin prin numele lui, o putere de temut, când Ramire, locotenentul său, se revoltă, ridică împotriva lui trei sferturi din oamenii ce-i rămâneau, îl bătu în aşa fel încât să-i spulbere speranţa de a-şi mai recuceri poziţia pierdută şi-l sili să fugă din această ţară unde, ca şi Anteu, părea să-şi redobândească puterile ori de câte ori atingea pământul.

        Se întâmplă atunci ca, asemenea unei furtuni care se împrăştie, după ce a semănat în urma ei prăpăd şi ruină, Artigas să dispară şi să se înfunde în Paraguay unde, cum am spus, în 1848, pe vremea când Garibaldi apăra Montevideo, el mai trăia încă, în vârstă de nouăzeci şi trei sau nouăzeci şi patru de ani, în deplinătatea tuturor facultăţilor sale mintale şi chiar aproape a tuturor forţelor sale fizice.

        Artigas o dată învins, nimic nu se mai opuse dominaţiei portugheze. Ea se instaură în ţară şi baronul de Laguna, francez de origine, fu reprezentantul ei în 1825. În acest an (1825) Montevideo, ca toate posesiunile portugheze, a fost cedat Braziliei.

        Montevideo fu ocupat de o armată de opt mii de oameni şi totul părea să-i asigure împăratului o stăpânire liniştită.

        Atunci un montevideean, proscris, care locuia la Buenos Aires strin. Se treizeci şi doi de tovarăşi proscrişi ca şi el, şi hotărî împreună cu ei să redea patriei libertatea sau să moară.

        Acest pumn de patrioţi se îmbarcă pe două vase şi debarcă la Arenal-Grande.

        Numele şefului care îi comanda era Juan-Antonio Lavalleja.

        Lavalleja stabilise de mai înainte legături cu un proprietar de la ţară care trebuia, în momentul debarcării sale, să-i ţină caii pregătiţi. Aşadar, de cum puse piciorul pe pământ, îi şi dădu de veste omului său, dar acesta îi răspunse că totul fusese descoperit, caii răpiţi şi că, dacă Lavalleja şi tovarăşii lui voiau să-i asculte îndemnul îi sfătuia să se îmbarce din nou şi să se întoarcă degrabă la Buenos Aires.

        Dar Lavalleja răspunse că el plecase cu scopul de a merge mai departe, nicidecum de a se întoarce îndărăt; prin urmare porunci vâslaşilor să se înapoieze fără el la Buenos Aires şi, la 19 aprilie, împreună cu cei treizeci de oameni ai săi, puseră, în numele libertăţii, stăpânire pe teritoriul Montevideoului.

        A doua zi mica trupă, care rechiziţionase nişte cai, rechiziţie la care, de altfel, majoritatea proprietarilor îşi dăduseră concursul, porni în marş asupra capitalei şi întâlni un detaşament de două sute de călăreţi. Dintre aceşti două sute de călăreţi, patruzeci erau brazilieni şi o sută şaizeci orientali. Această trupă era comandată de un vechi tovarăş de arme al lui Lavalleja, colonelul Julien Laguna. Lavalleja putea să evite lupta, dar el, dimpotrivă, merse drept spre cei două sute de călăreţi. Mai înainte de a se încăiera însă, Lavalleja îi ceru o întrevedere lui Laguna.

        — Ce vreţi şi ce căutaţi în ţară? întrebă Laguna, venind el însuşi înaintea lui Lavalleja.

        — Tocmai am eliberat Montevideo de dominaţia străină, răspunse Lavalleja. Dacă sunteţi de partea mea, veniţi cu mine. Dacă sunteţi împotriva mea, predaţi-vă armele sau pregătiţi-vă de luptă.

        — Eu nu ştiu ce înseamnă cuvintele „a-ţi preda armele”, răspunse Laguna şi sper că nici n-o să mă înveţe nimeni vreodată.

        — Atunci, du-te de te aşază în fruntea oamenilor tăi şi să vedem de partea cui va fi Domnul.

        — Mă duc, răspunse Laguna.

        Şi plecă în galop spre a-şi întâlni soldaţii.

        Dar, chiar în acel moment, Lavalleja desfăşură drapelul naţional albastru, alb şi roşu, la fel cu al nostru şi îndată cei o sută şaizeci de orientali trecură de partea lui.

        Cei patruzeci de brazilieni fură luaţi prizonieri.

        Marşul lui Lavalleja asupra Montevideoului deveni din clipa aceea un marş triumfal, al cărui rezultat fu faptul că Republica Orientală, proclamată de voinţa şi de entuziasmul unui întreg popor îşi află locul printre naţiuni.

        ROSAS În vremea asta se impunea un nume ce avea să fie într-o zi teroarea federaţiei argentiniene.

        Puţin timp după revoluţia din 1810, un bărbat tânăr de cincisprezece-şaisprezece ani pleca din Buenos Aires, părăsind oraşul şi ducându-se la ţară. Avea chipul tulburat şi pasul iute.

        Acest bărbat tânăr se numea Juan-Manoel Rosas.

        Pentru ce încă aproape copil, acest fugar părăsea casa în care se născuse? Pentru ce, om de la oraş, se ducea să ceară azil oamenilor din munţi? Pentru că el, care într-o zi avea să-şi pălmuiască patria, îşi pălmuise mama şi blestemul părintesc îl urmărea.

        Această întâmplare, de altfel fără importanţă, se pierdu curând în zgomotul evenimentelor mai importante ce aveau loc; şi în vreme ce toţi vechii tovarăşi ai fugarului se adunau sub stindardul independenţei pentru a lupta împotriva dominaţiei spaniole, el se pierdea în pampas, începea viaţa de gaucho, îi adopta costumul şi moravurile, devenea unul dintre cei mai buni călăreţi şi unul dintre bărbaţii cei mai îndemânatici în mânuirea lassoului şi a bolei, astfel încât, văzându-l atât de iscusit în aceste exerciţii sălbatice, cel ce nu l-ar fi cunoscut mai dinainte nu l-ar fi luat drept un om de la oraş, ci unul de la ţară; nu un pueblero fugar, ci un adevărat gaucho.

        Rosas intră mai întâi ca peon, adică zilier, la o fermă, apoi deveni capataz. Garibaldi ne-a spus ce era un capataz, pe urmă mayordomo, titlu ce se explică de la sine. În această din urmă calitate, el administra bunurile puternicei familii Anehorena. De aici rezultă situaţia lui de proprietar.

        Intenţia noastră este să-l facem cunoscut pe Rosas sub toate aspectele, să arătăm care-i era starea spiritului în toiul evenimentelor ce se petreceau atunci.

        În timpul minunilor săvârşite de revoluţia împotriva Spaniei, Rosas se afla la Buenos Aires. Pe atunci, cel ce avea curaj, căuta celebritatea pe câmpul de luptă; cel ce avea talent în cultură, iar cel ce avea prudenţă o căuta în raţiune. Rosas era dornic de celebritate, dar la ce fel de celebritate se putea aştepta el? Ce faimă putea să dobândească el care nu avea nici curaj pe câmpul de luptă, nici lumini ale raţiunii? în fiece clipă, auzea răsunându-i în urechi câte un nume glorios. Printre aceste nume se aflau cele ale miniştrilor Rivadavia, Pasoş, Aguero; sau numele războinicilor San-Martin *, Baieace, Rodriguez şi Las Heras.

        Şi toate aceste nume, al căror ecou venea dinspre oraş, aveau să trezească tăcerea singurătăţilor; dar în acelaşi timp, toate aceste nume îi trezeau ura împotriva acestui oraş care tuturor le hărăzise triumfuri, numai lui îi hărăzise exilul.

        Dar chiar în epoca aceea, Rosas visa la viitor şi şi-l pregătea. Rătăcindprin pampas, amestecat printre gauchos, el deveni tovarăşul de mizerie al săracului, măgulind prejudecăţile omului câmpiilor, ridicându-l împotriva orăşanului, arătându-i forţa şi superioritatea numărului şi încercând să-l facă să înţeleagă că numai de-ar vrea el, câmpia, la rândul ei, ar deveni stăpâna oraşului, care vreme atât de îndelungată fusese regina ei.

        În vremea asta anii se scurgeau şi iată-ne în 1820.

        Atunci apare Rosas la orizontul îndepărtat al pampasurilor, bizuindu-se pe influenţa sa graţie căreia el i-a supus pe locuitorii câmpiilor.

        Am văzut ce se petrecuse la Montevideo. Să vedem ce se petrecea la Buenos Aires.

        Miliţia din Buenos Aires se ridică împotriva guvernatorului Rodriguez. Un regiment al miliţiilor de la şes, los colorados de las Conchas roşii din Conchas, intră în oraş la 5 octombrie 1820, având în fruntea lor un colonel care cunoştea Buenos Aires-ul, iar Buenos Aires-ul la rândulsău îl cunoştea pe el.

        Colonelul era Rosas. *

        A doua zi, miliţiile de la şes şi miliţiile de la oraş se încăierară; numai că în ziua aceea, colonelul nu se afla în fruntea regimentului său.

        puternică durere de dinţi care încetă îndată după terminarea luptei, îl ţinu pe Rosas, spre marele lui regret, departe de încăierare: şi de ce nu? Octavian avea febră în ziua bătăliei de la Actium. 28

        Rosas are multe trăsături comune cu Octavian; diferenţa constă doar în faptul că mai târziu Octavian a devenit Augustus, ceea ce niciodată, după toate probabilităţile, nu va deveni Rosas.

        Această intrare a lui Rosas în Buenos Aires fu singura faptă războinică pe care o săvârşi în toată viaţa lui politică.

        Răsculaţii de la oraş fură învinşi.

        Cu acest prilej, Rivadavia, vestit de multă vreme, se ridică în fruntea treburilor, fiind numit ministru de interne.

        Rivadavia era unul dintre acei oameni de geniu care apar în zilele de furtună ale revoluţiilor. El. Călătorise multă vreme în Europa. Poseda o cultură universală şi părea însufleţit de cel mai înflăcărat şi mai ales, de cel mai curat patriotism: numai că civilizaţia europeană, pe care o studiase la Paris şi la Londra îi falsificase înţelegerea cu privire la aplicarea ei la un popor care, neavând în spatele lui zece secole de lupte sociale, nu mergea în pas cu noi. El vru să grăbească mersul timpului, să facă pentru America ceea ce Petru cel Mare făcuse pentru Rusia; dar, neavând aceleaşi mijloace ca Petru, nu izbuti.

        Poate că altfel, cu puţină abilitate adăugată geniului său Rivadavia ar fiizbutit; dar el jigni oamenii în obiceiurile lor: unele obiceiuri sunt o naţionalitate; altele, o mândrie. Îşi bătu joc de costumul american, îşi arătă repulsia faţă de chaqueta, dispreţul pentru chiripa, pentru pieptarul şi fustanela omului de la ţară; şi cum în acelaşi timp nu-şi ascundea preferinţa pentru frac şi redingotă, încetul cu încetul deveni nepopular şi simţi cum îi scapă puterea prin supapele-păturii de jos.

        Şi totuşi câte lucruri nu dădu el ţării în schimbul a două îmbrăcăminţi pe care voia să i le ia? Administraţia lui fu cea mai prosperă din câte a avut vreodată Buenos Aires; fondează universităţi şi licee; introduce învăţământul în şcoli. Sub administraţia lui sunt chemaţi din Europa savanţi; artele sunt protejate şi se dezvoltă; în sfârşit, Buenos Aires este numit, pe pământul lui Columb, Atena Americii de Sud.

        Am mai vorbit despre războiul din Brazilia, izbucnit în 1826. Pentru a susţine acest război, Buenos Aires-ul făcu sacrificii uriaşe, îşi slei finanţele şi prin această sleire, slăbi resorturile administraţiei.

        dată finanţele sleite şi resorturile guvernământului slăbite începură iarăşi revoluţiile.

        Cum am mai spus, la Buenos Aires ca şi la Montevideo, opiniile de la sate şi de la oraş rar se aflau în armonie, neexistând nici o îmbinare a intereselor. Buenos Aires-ul făcu o revoluţie.

        Îndată câmpia se ridică în masă, porni spre Buenos Aires, invadă oraşul şi-şi făcu un şef al ei, un şef al guvernământului.

        Şeful era Rosas.

        Închidem paranteza deschisă cu câteva pagini mai înainte.

        În 1830, Rosas este, aşadar, ales guvernator, sub influenţa câmpiei, cu toată opoziţia oraşului, pe care îl găseşte pe jumătate strunit de poliţia administraţiei lui Rivadavia.

        Atunci Rosas, încearcă, el, gaucho-ul pampasurilor, să se împace cu civilizaţia. Pare să uite moravurile sălbatice practicate de el până atunci: şarpele vrea să-şi schimbe pielea.

        Dar oraşul rezistă avansurilor sale, civilizaţia refuză să-l graţieze pe transfugul care a ti'ecut de partea barbariei. Dacă Rosas se înfăţişează îmbrăcat într-o uniformă, oamenii de arme se întreabă în şoapte pe ce câmp de bătălie şi-a cucerit Rosas epoleţii; dacă vorbeşte într-o adunare, poetul îl întreabă pe omul de gust din a-' casă şi-a luat Rosas un astfel de stil; dacă apare ia o tertullia1, femeile şi-l arată cu degetul, zicând: „Iată-l pe gaucho travestit!” Şi toate acestea care-l hărţuiesc când dintr-o parte, când din alta, îl izbesc în plin obraz cu muşcătura usturătoare a epigramei anonime, pentru care portenosii sunt atât de renumiţi.

        Cei trei ani ai guvernării sale se scurseră în această luptă pe viaţă şi pe moarte dată orgoliului său şi poate că torturilor morale pe care a fost silit să le îndure în această perioadă li s-au datorat nu numai ferocitatea, ba chiar şi un surplus de ferocitate. Aşa încât, atunci când Rosas îşi depuse mandatul şi coborî scara palatului cu sufletul plin de ură, cu inima înecată în fiere, înţelegând că din clipa aceea orice împăcare' între el şi oraş era cu neputinţă, se duse să-i regăsească pe credincioşii săi gauchos, să-şi regăsească fermele al căror stăpân era, acea câmpie al cărei rege se simţea; dar făcea totul cu gândul de a se reîntoarce într-o zi la Buenos Aires ca dictator, asemenea lui Silla pe care nu-l cunoştea, despre care probabil n-auzise vorbindu-se niciodată, care intrase în Roma, într-o mână cu spada, iar în cealaltă cu torţa. Şi pentru a-şi atinge acest scop, iată ce făcu: ceru stăpânirii să-i dea o comandă oarecare în armata care mergea împotriva indienilor sălbatici; Guvernământul care se temea de el, crezu că-l îndepărtează acordându-i această favoare. Îi încredinţă toate trupele de care putea să dispună, uitând că, astfel, el slăbea, trecându-i puterea lui Rosas.

        Rosas, o dată în fruntea armatei, provocă o revoluţie la Buenos Aires, făcu să fie chemat la putere, n-o primi decât în condiţiile pe care le impuse el, întrucât deţinea forţa armată a ţării şi reintră în Buenos Aires, cu cea mai absolută dictatură ce” s-a cunoscut vreodată, adică cu toda la suma del poder publica (cu deplina deţinere a puterii publice).

        Guvernatorul care căzu sau mai degrabă pe care-l răsturnă, era generalul Juan-Ramon Baleace, unul dintre bărbaţii care făcuseră cel mai mult în războiul de independenţă, unul din şefii partidului federal sprijinit, după cum afirma Rosas, chiar de el însuşi. Baleace avea o inimă nobilă. Credinţa faţă de patrie îi era o religie. El crezuse în Rosas şi contribuise mult la ridicarea lui. Baleace fu primul pe care Rosas îl sacrifică. Baleace muri proscris şi când cadavrul lui trecu frontiera, proteguit de moarte, Rosas refuză familiei să-i dea lui Ealeace nu numai onorurile publice datorate unui om ce fusese guvernator, dar chiar şi simpla slujbă funebră care se oficia la căpătâiul oricărui cetăţean.

        Aşadar, cu data de 1833 începu adevărata putere a lui Rosas. Prima sa guvernare, de altfel, o disimulare continuă, nu-i dăduse încă în vileag instinctele-i crude care i-au adus de atunci încolo o sângeroasă faimă. Această perioadă nu fusese pătată decât de împuşcarea maiorului Mon~ tero şi a prizonierilor de la San-Nicolas. Totuşi, să nu uităm că acestei epoci îi corespund mai multe morţi sumbre şi neaşteptate, acele morţi a căror dată istoria o înscrie, la întâmplare, cu litere roşii în cartea naţiunilor.

        Astfel dispărură doi şefi ai câmpiei, a căror influenţă putea să-l umbrească pe Rosas. De asemenea, tot la această dată se înscrie moartea lui Arboiito şi a lui Molina. Ceva asemănător, paremi-se, se întâmplă şi celor doi consuli care-l întovărăşise, a pe Octavian în prima sa bătălie împotriva lui Antoniu. „

        Să-l înfăţişăm deci pe Rosas, care, deocamdată ne apare doar ca dictator, dar ajuns la cel mai înalt grad al puterii, pe care un om şi-a arogat vreodată dreptul s-o exercite asupra unei naţiuni.

        Către 1833, adică în epoca la care am ajuns, Rosas „fi în vârstă de treizeci şi nouă de ani. Are înfăţişare europeană, părul blond, tenul alb, ochii albaştri, favoriţii tăiaţi în dreptul gurii. Fără barbă, sau mustăţi. Privirea i-ar fi frumoasă, dacă ar putea fi apreciată; dar Rosas s-a deprins să nu-şi plivească în faţă nici prietenii, nici duşmanii, deoarece ştie că într-un prieten el are aproape întotdeauna un-duşman deghizat.

        Glasul îi este blajin şi când are nevoie să placă, conversaţia nu-i este lipsită de farmec. Reputaţia lui de laş este proverbială. Reputaţia lui de înşelător este universală. Adoră mistificările. Ele erau principala sa ocupaţie mai înainte de a se consacra afacerilor serioase. O dată la putere, mistificările constituiră pentru el doar o distracţie.

        Distracţiile îi erau brutale ca şi firea; înşelăciunea se înţelege de minune cu brutalitatea. Să dăm doar unul-două exemple: Într-o seară, când trebuia să cineze împreună cu unul din prietenii săi, ascunse vinul pentru masă şi lăsă în bufet numai o sticlă din faimoasa doctorie Leroy, doctorie celebră inventată pe vremea lui Moliem Prietenul căutând vinul, puse mâna pe sticlă. Cât despre conţinutul ei, găsind că are un gust destul de plăcut, îl goli în timpul cinei. Rosas, arborând sobrietatea, nu bău decât apă şi plecă la ferma lui îndată după cină, în timpul nopţii, prietenul crezu că plesneşte. Rosas râse mult de glumă. Dacă prietenul ar fi murit, fără îndoială că Rosas ar fi râs şi mai mult.

        Când primea vreun orăşan într-una din fermele sale, îi plăcea să-l facă să încalece caii cei mai puţin domesticiţi şi bucuria îi era cu atât mai mare, cu cât căderea călăreţului era mai primejdioasă.

        Cât timp guvernă, el se înconjură necontenit de măscărici şi de paiaţe şi chiar în mijlocul celor mai serioase afaceri, păstra în preajma lui acest ciudat anturaj. Pe când asedia Buenos Aires, în 1829, avea pe lângă el patru din aceşti măscărici. Făcuse din ei călugări, al căror stareţ se declarase chiar el, în virtutea autorităţii absolute. El îi numea: fray 1 Bigna, fray Chaja, fray Lechuza şi fray Biscacha. În afară de paiaţe şi de măscărici, lui Rosas îi plăceau de asemenea dulceţurile, din care avea întotdeauna de toate felurile, în cortul lui. Dulceţurile nu erau dispreţuite însă nici de către călugări şi uneori dispăreau unele borcane. Atunci Rosas chema toată comunitatea la spovedanie. Călugării ştiau cât i-ar fi costat să mintă: aşadar, vinovatul mărturisea.

        Pe dată vinovatul era despuiat de zdrenţele lui şi biciuit de ceilalţi trei tovarăşi ai săi.

        Toată lumea îl ştia la Buenos Aires pe mulatrul său, Eusebio, şi asta mai ales de când într-o zi „.la o recepţie oficială, lui Rosas îi veni ideea să facă şi elcu Eusebio ceea ce madame Dubarry făcea cu negrul ei Zamore.

        Îmbrăcat ca guvernator, Eusebio primi onorurile autorităţilor în locul şi pentru stăpânul său.

        Cu toată prietenia pe care Rosas o nutrea faţă de mulatrul său într-o zi i se năzări să-i facă o farsă, o farsă sălbatică la fel ca toate cele pe care el le-născocea. El simulă că se descoperise o conspiraţie al cărei cap era Eusebio: nici mai mult nici mai puţin se pusese la cale uciderea lui Rosas, cu pumnalul. Eusebio fu arestat, cu toate jurămintele lui de devotament. Rosas îşi avea judecătorii lui care nu se sinchiseau dacă acuzatul era sau nu vinovat. Rosas acuză, ei judecară şi-l condamnară pe bietul Eusebio la pedeapsa cu moartea.

        Eusebio îndură toate pregătirile supliciului, se spovedi, fu dus la locul execuţiei, îl găsi acolo pe călău şi pe ajutoarele lui; apoi deodată, ca zeul din tragedia antică, apăru Rosas, vestindu-l pe Eusebio că fiica sa, Manuelita, îndrăgostindu-se de el şi vrând să-l ia de bărbat, Rosas îl graţiază.

        E de prisos să mai spunem că Eusebio, cu toate că n-a murit de pe urma supliciului, fu cât pe-aci să moară de spaimă.

        Am rostit numele Manuelitei; am arătat că ea era fata lui Rosas. S-o spunem cititorilor francezi, cărora le este îngăduit să nu ştie ce înseamnă, ca femeie, această Manuelita, pe care Providenţa o aşezase lângă tatăl ei ca un geniu bun, a cărei principală îndeletnicire în zilele frumoase ale vieţii sale, fu să repete în fiece zi cuvântul iertare, care unecri îi fu acordată.

        Manuelita este astăzi o femeie de patruzeci de ani, care din devotament faţă de tatăl ei, poate întrucâtva şi faţă de misiunea pe care o primise din partea cerului, nu s-a măritat sau mai degrabă nu se măritase încă în 1850, de la care dată noi am pierdut-o din vedere.

        La drept vorbind, Manuelita nu era o femeie frumoasă; era ceva mai mult, era o persoană fermecătoare, cu o figură distinsă, plină de tact, cochetă ca o europeană, foarte preocupată mai ales de efectul pe care îl producea asupra străinilor.

        Manuelita a fost foarte calomniată, ceea ce e cât se poate de firesc: era fiica lui Rosas, adică a omului asupra căruia se concentrau toate urile. Fu acuzată că a moştenit instinctele crude ale tatălui ei şi că a uitat, asemenea fiicei papei Borgia, de dragostea filială prinsă în vârtejul unei alte dragoste mai pătimaşă şi mai puţin creştinească.

        Nimic din toate astea. Manuelita rămase nemăritată din două motive: mai întâi pentru că Rosas simţea uneori nevoia să fie iubit şi pentru că ştia că singura dragoste adevărată, devotată, infinită pe care putea să se bizuie era dragostea fiicei sale. Manuelita a rămas nemăritată poate şi pentru că în visele sale de regalitate, Rosas, astăzi, un simplu particular pierdut într-un' colţ alAngliei, vedea, cred, strălucind în viitorul îndepărtat pentru Manuelita, vreo alianţă mai aristocratică decât cele la care avea dreptul să pretindă pe-atunci.

        Nu, pe cât de severă trebuie să fie istoria faţă de Rosas, tot pe atât, exceptând ipoteza de a fi nedreaptă, trebuie să fie blândă şi blândă fiind, va fi echitabilă cu Manuelita; ceea ce noi spunem aici, în această parte a lumii, fiecare o ştie acolo şi în adâncul inimii fiecare va recunoaşte drept un adevăr că Manuelita a fost veşnic stavilă, neputincioasă uneori, care oprea mânia tatălui ei, gata mereu să se reverse. De copil, ea avea un mijloc ciudat de a obţine de la Rosas hatârurile pe care i le cerea; îi cerea mulatrului Eusebio să rămână gol sau aproape gol, să i se pună şa şi, hamuri ca la cai, iar ea îşi potrivea la picioruşele-i de andaluză pinteni de gaucho. Eusebio se aşeza, în patru labe; Manuelita se urca pe spatele lui şi ciudata amazoană venea să-şi ţopăie bucefalul omenesc prin faţa tatălui care râdea de această diurnă deosebită şi, după ce râdea, îi îndeplinea Manuelitei hatârul pe care i-l cerea.

        Mai târziu, dându-şi seama că nu mai putea să folosească acest mijloc, oricât de eficace ar fi fost, ea începu să îndeplinească pe lângă dictator opera pe care o îndeplinea Mecena pe lângă August, când îi arunca tablele pe care el scrisese: „Surge carnifex! 14i. Dar Manuelita proceda altfel. Ea îl cunoştea pe tatăl ei mai bine decât oricine; îi ştia vanităţile ascunse la care era sensibil. Ea amâna, solicita şi uneori, dulce soră de caritate binecuvântată de Domnul, obţinea ce voia.

        Manuelita era totodată regina şi sclava căminului domestic. Conducea casa, îl îngrijea pe tatăl ei şi, având în seamă toate relaţiile diplomatice, era adevăratul ministru al afacerilor străine la Buenos Aires.

        În sfârşit, după cum Rosas era o fiinţă ciudată care nu se lega de nimic şi nu se confunda cu nimeni în societate, Manuelita, devenită mai târziu Manuela, era o fiinţă nu numai ciudată în mijlocul tuturor, dar chiar străină tuturor şi care trecu solitară prin această lume, departe de dragostea bărbaţilor şi lipsită de simpatia femeilor.

        În afară de ea, Rosas mai avea un fiu numit Juan, dar care n-a fost niciodată amestecat în politica tatălui său, şi o fetiţă abia ieşită din copilărie, astăzi soţie cinstită, mamă fericită, care poartă în persoana soţului ei un nume onorabil şi onorat.

        dată ajuns la putere, Rosas s-a străduit din răsputeri să zdrobească federaţia, Lopez, fondatorul federaţiei, cade bolnav: Rosas îl cheamă la Buenos Aires şi-l îngrijeşte în casa lui. Lopez moare otrăvit.

        Quiroga, şeful federaţiei „a scăpat din douăzeci de lupte, una mai cumplită decât alta; a rămas drept pildă pentru curajul său, proverbial pentru lealitatea sa. Quiroga moare asasinat.

        Cullen, sfetnicul federaţiei, devine guvernator la Santa-Fe. Rosasunelteşte o revoluţie; Cullen este predat lui Rosas de către guvernatorul de la Santiago. Cullen este împuşcat.

        Orice om de seamă în partidul federal are soarta omului de seamă din Italia, pe vremea familiei Borgia. Şi, puţin câte puţin, Rosas, folosind aceleaşi mijloace ca Alexandru al Vl-lea şi ca fiul său Cesar, ajunge să domnească asupra republicii Argentina, care, deşi adusă la o unitate desăvârşită, îşi păstrează totuşi titlul pompos de federaţie şi, lucru ciudat, va deveni duşmana unitarelor.

        Să spunem câteva cuvinte despre bărbaţii pe care i-am numit şi să reînviem pentru o clipă spectrele lor acuzatoare. Ar fi ceva asemănător scenei lui Shakespeare din Richard al IlI-lea, înaintea bătăliei.

        Există, de altfel, la toţi aceşti bărbaţi o preferinţă spre sălbăticia primitivă, ce merită să fie cunoscută.!

        Am început cu generalul Lopez. O singură povestioară ne va da o idee despre acest şef, dar şi despre oamenii cu care avea el de-a face.

        Lopez era guvernator la Santa-Fe. El avea la Entre-Rios un duşman personal, pe colonelul Ovando. Acesta din urmă, făcut prizonier după o revoltă, fu dus înaintea generalului Lopez.

        Generalul prânzea. Îl primi de minune pe Ovando şi-l invită să ia loc la masa lui. Conversaţia se înfiripă între ei ca între doi convivi cărora egalitatea de condiţii le impunea cea mai desăvârşită şi egală curtoazie.

        Totuşi, la mijlocul mesei, Lopez se întrerupse brusc.

        — Colonele, zise el, dacă aş fi căzut în mâna dumneavoastră, cum aţi căzut dumneavoastră într-a mea, şi asta în timpul mesei, ce-aţi fi făcut?

        — V-aş fi poftit să vă aşezaţi la masă, cum aţi făcut şi dumneavoastră cu mine.

        — Da, dar după prânz?

        — Aş fi pus să vă împuşte.

        — Sunt încântat că v-a venit ideea asta, căci este şi ideea mea. Veţi fi impuşeat după ce vă veţi scula de la masă.

        — Trebuie să plec îndată sau să termin prânzul?

        — Oh! terminaţi-l, colonele, terminaţi-l; nu suntem grăbiţi.

        Continuară, aşadar, masa. Luară cafeaua şi lichiorurile; pe urmă, după ce băură cafeaua şi lichiorurile, Ovando zise:

        — Cred că e timpul.

        — Vă mulţumesc ca n-aţi aşteptat să vi-o reamintesc, răspunse Lopez. Apoi, chemându-şi plantonul: Plutonul este gata? întrebă el.

        — Da, domnule general, răspunse soldatul.

        Atunci, întorc-îndu-se spre Ovando, zise:

        — Adio, colonele.

        — Nu, nu adio, ci la revedere, răspunse acesta; n-ai parte de o viaţă prea lungă în războaie ca cele pe care le purtăm noi.

        Şi, salutându-l pe Lopez, ieşi. Cinci minute mai târziu, un răpăit de puşcă, răsunând până în pragul casei lui Lopez, îl vestea că colonelul Ovando încetase să mai existe.

        Să trecem la Quiroga, El ne este mai cunoscut. Reputaţia, sa străbătând mările, ecoul a ajuns la Paris. Moda s-a făcut stăpână pe această reputaţie: de la 1820 la 1823, s-au purtat mantale a la Quiroga şi pălării a la Bolivar29; probabil că niciunul, nici celălalt n-au purtat nici mantaua şi nici pălăria pe care admiratorii lor le purtau la două mii de leghe depărtare de ei.

        Ca şi Rosas, Quiroga era un om de la ţară. În tinereţe el slujise cu gradul de sergent în armata de linie împotriva spaniolilor. Retras în satul lui natal, la Rioja, se amestecă în partidele interne, deveni stăpânul ţării şi, o dată ajuns la cel mai înalt grad al puterii, se aruncă în lupta diferitelor facţiuni ale Republicii şi în această luptă se descoperi pentru prima oară Americii.

        După un an, Quiroga era spada partidului federal. Niciodată vreun om n-a obţinut atari rezultate prin simpla folosire a valorii personale. Numele său se bucura de un prestigiu ce preţuia cât armate întregi. Iscusita sa tactică în toiul luptei era să atragă spre el cât mai multe primejdii cu putinţă, iar când, în încăierare, scotea strigătul de război, făcând să freamăte în mâna, sa lancea lungă, care-i era arma de predilecţie, până şi cele mai brave inimi simţeau ce înseamnă teama.

        Quiroga era crud, sau mai degrabă feroce; dar, în ferocitatea lui avea totdeauna ceva măreţ şi generos. Avea ferocitatea leului, nu pe cea a tigrului.

        Când colonelul Pringles, unul din cei mai aprigi duşmani ai lui, este luat prizonier şi apoi asasinat, cel care l-a asasinat şi care slujeşte sub or-

        1 Simon Bolivar (1783-1830), general venezuelean, erou al independenţei sud-arnericane în conflictele cu Spania. A pus bazele republicilor Columbia (1819) şi Bolivia (1825).

        dinele lui Quiroga, se prezentă în faţa acestuia, crezând că a câştigat o bună recompensă. Quiroga lasă să-şi povestească crima după care porunceşte să fie împuşcat.

        Altă dată, doi ofiţeri aparţinând partidului duşman, sunt luaţi prizonieri de către oamenii săi, care amintindu-şi de chinurile unui tovarăş de-al lor îi aduc de data asta pe cei doi, vii. Rosas lecere să-şi părăsească drapelul şi să servească sub ordinele sale.

        Unul din ei primeşte, celălalt refuză.

        — Bine, zice el celui care a primit, să încăleeăm şi să mergem să-l împuşcăm pe camaradul tău.

        Acesta, fără a face vreo observaţie, se grăbeşte să dea ascultare, sporovăieşte vesel tot drumul eu Quiroga, al cărui adjutant se şi vede, în timp ce condamnatul, escortat de un pichet cu armele încărcate, merge tăcut, la moarte.

        Ajuns la locul de execuţie, Quiroga ordonă ofiţerului care a refuzat „să-şi trădeze partidul, să se aşeze în genunchi; dar, după comanda: „En joue x, el se opreşte.

        — Haide, se adresă el celui ce se şi vedea mort, eşti un brav! Ia calul domnului şi pleacă.

        Şi arătă calul renegatului.

        — Dar eu? întrebă acesta?

        — Tu, răspunse Quiroga,. Tu nu mai ai nevoie de cal, căci o să mori.

        Şi cu toate rugăminţile pe care i le adresează în favoarea camaradului său cel căruia tocmai i-a redat viaţa, el îl împuşcă.

        Quiroga n-a fost învins decât o dată şi atunci de către generalul Paz, Fabius-ul american, un bărbat virtuos şi pur, cum n-a mai fost vreodată altul. El distrusese în două rânduri armatele lui Quiroga în groaznicele bătălii de la Tablada şi de la Oncativo. Era o privelişte minunată pentru aceste tinere republici care abia se înfiripau, să vadă arta, tactica şi strategia în luptă puse faţă în faţă cu curajul nestăpânit şi cu voinţa de fier a lui Quiroga. Dar o dată generalul Paz făcut prizonier, la o sută de paşi de armata sa, cu o lovitură de boia care înfăşură picioarele calului, Quiroga fu de neînvins.

        Războiul dintre partidul unitar şi partidul federal o dată sfârşit, Quiroga întreprinse o călătorie în provinciile din interior. Dar, întorcându-se din călătorie, el fu înconjurat, la Barrancallaco, de vreo treizeci de ucigaşi, care traseră cu arma în trăsura sa. Quiroga, bolnav, stătea culcat înăuntru; un glonţ, după ce străbătu una din tăbliile trăsurii, îi zdrobi pieptul. Deşi rănit de moarte, el se ridică şi, palid, însângerat, deschise portiera. Văzându-l pe erou în picioare, deşi un cadavru, ucigaşii o luară la fugă. Dar Santos Perez, şeful lor, înaintă drept spre Quiroga, şi cum acesta căzuse într-un genunchi, trase şi-l ucise.

        Atunci ucigaşii se reîntoarseră şi sfârşiră treaba începută. Fraţii Renafe care comandau la Cordova, erau cei ce conduceau şi această expediţie, în înţelegere cu Rosas. Rosas însă avusese grijă să se ţină atât de departe, că nici nu fu zărit. După aceea se dădu de partea celui care fusese asasinat din ordinul său şi-i urmări pe ucigaşi. Ei fură arestaţi: şi împuşcaţi.

        Rămâne Cullen. R Cullen, născut în. Spania se stabilise în oraşul Santa-Fe unde se aliase cu Lopez şi devenise ministru şi conducător al politicii sale. Imensa influenţă pe care Lopez o avu asupra republicii Argentina, din 1820 până la moartea sa, survenită în 1833, făcu din Cullen un personaj extrem de important. Când, în zilele lui de restrişte, Rosas, proscris, emigră la Santa-Fe, Cullen îi făcu tot felul de servicii; dar toate aceste servicii nu putură să-l facă pe viitorul dictator să uite că Cullen era unul din oamenii ce voiau să pună capăt stăpânirii arbitrariului în republica Argentina. Totuşi, el ştiu să-şi ascundă reaua-credinţă sub aparenţele celei mai mari prietenii faţă de Cullen.

        La moartea lui Lopez, Cullen fu numit guvernator la Santa-Fe şi se consacră îmbunătăţirii stării acestei provincii; în acelaşi timp, în loc să se arate duşman al blocusului francez, Cullen nu-şi ascunse simpatia faţă de Franţa, considerând că puterea acesteia reprezenta un mare sprijin pentru ideile sale civilizatoare. Atunci Rosas provocă o revoluţie pe care o sprijini în mod public trimiţând şi trupe. Cullen, învins, se refugie în provincia Santiago del Eştri, pe care o comanda prietenul său, guvernatorul Ibarra. Rosas care, deşi distrugând federaţia îl şi declarase pe Cullen „sălbatic unitar44, începu totuşi negocieri cu Ibarra spre a i-l preda pe Cullen.

        Vreme îndelungată aceste negocieri eşuară şi Cullen, la asigurările prietenului său Ibarra, care jura că nu-l va preda niciodată, se credea salvat, când într-o zi, într-un moment când nu se aştepta câtuşi de puţin la asta, fu arestat de către soldaţii lui Ibarra şi dus lui Rosas; dar acesta, aflând că i-l aduceau pe Cullen captiv, trimise ordinul să fie împuşcat în mijlocul drumului, pentru că, „pune el într-o scrisoare către guvernatorul din Santa-Fe, care-i succedase lui Cullen, „procesul său îl constituiau crimele sale, pe care toată lumea le cunoştea”.

        Cullen era un om de societate agreabil şi cu un caracter uman. Influenţa. Sa asupra lui Lopez a fost folosită întotdeauna spre a-i domoli orice fel de asprime; datorită acestei influenţe, generalul Lopez, cu toate rugăminţile lui Rosas, nu îngădui să fie împuşcat nici măcar un singur prizonier dintre cei luaţi în timpul campaniei din 1831, campanie care făcu să cadă în puterea sa cei mai importanţi şefi ai partidului unitar.

        De altfel Cullen purta, aparent, amprenta unui om civilizat, dar superficial instruit şi cu talente mediocre.

        Aşa s-a întâmplat că Rosas, singurul om poate care n-a avut nici o glorie militară printre toţi şefii partidului federal, se descotorosi de capii acestuipartid; de atunci încolo, el rămase singurul personaj important al republicii Argentina, în aceeaşi vreme în care era stăpânul absolut al Buenos Airesului.

        Astfel Rosas, ajuns atotputernic, porni să se răzbune împotriva claselor suspuse care îl priviseră atâta vreme cu dispreţ. În mijlocul celor mai aristocraţi şi mai eleganţi bărbaţi, el se arăta întotdeauna îmbrăcat cu chaqueta şi fără cravată, dădea baluri pe care le prezida cu soţia şi cu fiica lui, şi la care invita în afară de tot ceea ce Buenos Aires-ul avea mai distins, căruţaşi, măcelari şi chiar pe cei fără morală din oraş.

        Într-o zi deschise balul, dansând cu o sclavă şi Manuelita cu un gaucho.

        Dar nu numai în chipul acesta pedepsi el mândra cetate; proclamă acest teribil principiu; „Cei care nu este cu mine, este împotriva mea”.

        Din ziua aceea orice om care-i displăcea; era calificat „sălbatic unitar*1 şi cel căruia Rosas îi dăduse acest nume nu mai avea drept nici la libertate, nici la proprietate, nici la viaţă, nici la onoare.

        Atunci, spre a pune în practică teoriile lui Rosas, se organiză, sub auspiciile sale, faimoasa societate „Mas-Horca”, adică „încă alte spânzurători”. Această societate era alcătuită din toţi oamenii fără lege şi conştiinţă, din toţi faliţii, din toţi zbirii oraşului.

        La această societate „Mas-Horca”, erau afiliaţi din ordin superior: şeful poliţiei, judecătorii de pace, în sfârşit toţi cei care trebuiau să vegheze la menţinerea ordinei publice; de aceea, când membrii acestei societăţi spărgeau casa vreunui cetăţean pentru a-l jefui sau a-l asasina, cel a cărui viaţă sau proprietate era ameninţată, striga în zadar după ajutor, nimeni nu era acolo spre a se opune violenţelor cărora bietul om le cădea victimă. Aceste violenţe erau săvârşite atât la lumina zilei cât şi în toiul nopţii şi nu exista nici un mijloc spre a te putea feri de ele.

        Vrem câteva exemple? Să le dăm. La noi trebuie să remarcăm că întotdeauna, după acuzaţie, urmează judecata.

        În această epocă eleganţii din Buenos Aires aveau obiceiul să poarte favoriţii în formă de colier. Dar, sub pretextul că barba tăiată astfel, forma litera U, adică Unitar, „Mas-Horca” punea mâna pe aceşti nenorociţi şi îi rădea cu cuţite prost ascuţite, iar barba cădea împreună cu fâşii de carne; după care, victima era lăsată în voia capriciilor celei mai de pe urmă gloate, adunată din curiozitate la spectacol şi care uneori împingea farsa Sângeroasă până la moarte.

        Pe atunci femeile din popor începeau să poarte în păr o panglică roşie, cunoscută sub numele de mono. Într-o zi „Mas-Horca” înaintă până în pragul principalelor biserici şi toate femeile care intrau sau ieşeau fără să aibă un mono pe cap, se pomeniră că li se fixa câte unul cu gudron fierbinte.

        Nu mai era 'un lucru neobişnuit să vezi o femeie despuiată de îmbrăcăminte şi biciuită în mijlocul străzii şi asta fiindcă purta o batistă, o rochie, o podoabă oarecare, pe care se distingea culoarea albastră sau verde. Acelaşi lucru se întâmpla cu bărbaţi dintre cei mai distinşi şi era de ajuns să apară în public purtând o haină sau o cravată, pentru a se expune celor mai mari primejdii.

        O dată cu persoanele desemnate, fără îndoială, de mai înainte şi aparţinând claselor superioare ale societăţii pe care le urmărea o răzbunare nevăzută, dar ştiută, erau victime ale acestor violenţe sau erau închişi cu sutele şi cetăţenii ale căror opinii nu se armonizau, să nu zicem cu cele ale dictatorului. Dar până şi cu combinaţiile încă necunoscute ale viitoarei sale politici. Nimeni nu ştia pentru ce crimă era arestat şi ar fi fost un lucru de prisos să mai afli, întrucât ştia Rosas. Aşa cum crima rămânea necunoscută, judecata era şi ea declarată inutilă şi în fiecare zi, spre a face loc prizonierilor din zilele următoare, închisorile ticsite se descotoroseau de surplusul captivilor cu ajutorul a numeroase împuşcări. Aceste împuşcări aveau loc la adăpostul întunericului şi oraşul se trezea brusc la' zgomotul tunetelor nocturne care-l decimau.

        Dimineaţa, ceea ce nu se pomenise nici chiar în Franţa pe vremea celor mai teribile zile din 1793, vedeai căruţaşii poliţiei adunând în linişte, de pe străzi, trupurile celor asasinaţi, apoi ducându-se să ridice din închisoare trupurile celor pe care îi împuşcaseră, cărând toate aceste cadavre spre un şanţ adânc unde le aruncau de-a valma, fără să le fie îngăduit rudelor victimelor nici măcar să vinp să şi-i recunoască pe ai lor şi să le facă o slujbă.

        Dar asta nu era totul: căruţaşii care conduceau aceste jalnice rămăşiţe, îşi vesteau sosirea prin glume deşucheate care făceau ca porţile să se închidă şi lumea să fugă; au fost văzute capete desprinse de trupuri, apoi coşuri umplute cu aceste capete, şi căruţaşii imitând strigătul obişnuit al negustorilor de fructe de la ţară, le ofereau trecătorilor înspăimântaţi, strigând:

        — Hai la piersici unitare! Cine vrea piersici unitare!

        În curând calculul dădu mâna cu barbaria, confiscarea cu moartea.

        Rosas înţelegea că singurul mijloc de a se menţine la putere era să creeze în jurul lui interese inseparabile de ale sale.

        Astfel el arătă unei părţii a societăţii averea celeilalte, zicându-i: „Asta îţi aparţine!”

        — Din acel moment începu ruina vechilor proprietari din Buenos Aires şi se văzură apărând averi rapide şi scandaloase la prietenii lui Rosas.

        Ceea ce nu îndrăznise să viseze nici un tiran, ceea ce nu-i dăduse prin minte nici lui Neron şi nici lui Domiţian, a săvârşit Rosas; după ce i-a ucistatăl, el i-a interzis fiului să poarte doliu. Legea care conţinea această interdicţie fu proclamată şi afişată şi trebuia negreşit să fie proclamată şi afişată, căci în lipsa ei nu s-ar fi văzut decât veşminte de doliu la Buenos-Aires.

        Excesele despotismului îi loviră şi pe străini şi printre alţii pe câţiva francezi. Rosas, care credea că totul îi este îngăduit faţă de ei, puse la grea încercare răbdarea regelui Ludovic-Filip, răbdare binecunoscută totuşi, şi duse la formarea primului blocus instituit în Franţa.

        Dar clasele suspuse ale societăţii, astfel maltratate, începură să fugă din Buenos Aires, şi spre a-şi găsi un refugiu, îşi aţintiră privirea asupra statului* Oriental, unde cea mai mare parte din oraşul proscris veni să-şi caute un adăpost.

        Zadarnic poliţia lui Rosas îşi îndoi vigilenţa, zadarnic pedepsea cu moartea emigrarea, zadarnic acestei pedepse i se aduseră completări cumplite. În curând Rosas constată că moartea nu mai era de ajuns; teroarea şi ura pe care le inspira erau mai puternice decât mijloacele inventate de el, emigrarea lua proporţii ceas de ceas, clipă de clipă. 'Ca o familie întreagă să poată fugi trebuia găsită o barcă destul de mare pentru a încăpea toţi în ea şi după ce găseau barca, tată. Mamă, copii, fraţi, surori, se îngrămădeau înăuntru de-a valma părăsind casă, bunuri, avere; şi în fiece zi vedeai sosind în statul Oriental, adică la Montevideo, câteva asemenea bărci de pasageri care nu mai aveau altă avere decât îmbrăcămintea de pe ei.

        Şi niciunul din aceşti fugari nu s-a căit vreodată, încrezându-se în ospitalitatea poporului oriental; această ospitalitate fu mare şi generoasă, cum ar fi fost cea a unei republici antice; o ospitalitate la care, de altfel, poporul argentinian trebuia să se aştepte ca de la prieteni, sau mai degrabă ca de la fraţi, care de atâtea ori îşi uniseră drapelele. Cu ale lor spre a lupta împotriva englezului, spaniolului sau brazilianului, duşmani comuni, duşmani străini mai puţin primejdioşi decât duşmanul care se născuse în mijlocul lor.

        Argentinienii soseau şi debarcau cu grămada, iar locuitorii îi aşteptau în port şi pe măsură ce ei puneau piciorul pe pământ, îşi luau în primire numărul de emigranţi pe care-i puteau primi potrivit resurselor băneşti sau mărimii locuinţei lor. Apoi, alimente, bani, îmbrăcăminte, totul era pus la. Dispoziţia acestor nenorociţi până în clipa când puteau să-şi găsească unele resurse, lucru în care îi ajuta toată lumea; şi ei, la rândul lor, recunoscători, se apucau imediat de muncă spre a uşura povara pe care le-o impuneau gazdelor lor şi dându-le astfel posibilitatea de a primi noi fugari. Pentru a-şi atinge scopul, persoanele cele mai obişnuite, cu toate plăcerile luxului îndeplineau cele mai umile meserii, înnobilându-le cu atât mai mult cu cât aceste meserii erau cu desăvârşire străine de starea lor socială.

        Aşa se făcu că cele mai frumoase nume ale republicii Argentina figurară în emigraţie.

        Lavalle, cea mai strălucită spadă a armatei; Florencio Vareia, cel mai admirabil talent al ei; Aguero, unul din primii bărbaţi de stat; Echaverria, un Lamartine din La Plata; La Vega, Bayard-ul armatei Anzilor, Guttierez, fericitul cântăreţ al gloriilor naţionale, Alsina, marele avocat şi ilustrul cetăţean, apar printre numele emigranţilor, după cum apar şi Saenz, Valiente, Molino, Torres, Ramos, Megia, marii proprietari; d'uţa cum mai apar şi Rodriguez, bătrânul general'atât al armatelor independenţei cât şi al armatelor unitare; Olozabal, unul din cei mai buni ostaşi ai armatei Anzilor, al cărei Bayard era, după cum am spus, La Vega. Fapt e că Rosas îl urmărea atât pe unitar cât şi pe federal, preocupat doar de un singur lucru: să scape de toţi cei ce puteau să-i fie un obstacol în calea dictaturii sale.

        Ura pe care Rosas o purta statului Oriental se datoreştc ospitalităţii acordate de acesta oamenilor pe care el îi urmărea.

        În epoca despre care amintim, preşedinţia Republicii era exercitată de generalul Fructuoso Rivera.

        Rivera, al cărui nume l-am mai pomenit, era un om de la ţară ca şi Rosas, ca şi Quiroga; numai că toate instinctele lui îl mânau spre civilizaţie, ceea ce făcea din el antipodul lui Rosas. Ca războinic, bravura lui Rivera n-a fost depăşită; ca om de partid, generozitatea nu i-a fost egalată. Timp de treizeci şi cinci de ani, el a fost văzut pe scenele politice ale ţării sale. Timp de treizeci şi cinci de ani, el a fost văzut punând mâna pe armă chiar în clipa când se rosteau cuvintele: „Război străinilor!”

        Când începu revoluţia împotriva Spaniei, el îşi sacrifică averea; căci pentru el, nevoia de a se dărui era de neînvins; nu era numai generos, era chiar risipitor.

        Şi, după cum Rivera era risipitor, faţă de oameni, Dumnezeu fusese risipitor faţă de el. Era un cavaler frumos, în sensul adevărat al cuvântului spaniol caballero, prin care se înţelege totodată soldatul şi gentilomul; cu o piele smeadă, înalt de statură, cu privirea pătrunzătoare, vorbind cu graţie şi antrenându-şi interlocutorii într-un cerc fascinant, cu un gest ce nu-i aparţinea decât lui; a fost omul cel mai popular din statul Oriental; dar trebuie s-o spunem că niciodată un mai rău administrator n-a dezorganizat resursele băneşti ale poporului. Îşi risipise propria avere şi a risipit şi averea publică, nu spre a şi-o reface pe a lui, ci pentru că-şi păstrase ca om de stat, toate obiceiurile princiare ale omului particular.

        Dar în epoca la care iată-ne ajunşi, această ruină încă nu se resimţea. Rivera de-abia îşi luase în primire preşedinţia, şi preşedinţia sa era înconjurată de cei mai capabili bărbaţi ai ţării! Obez, Herrera, Vasquez, Alvares, Ellauri, Luiz-Eduard Perez, erau cu adevărat, dacă nu miniştrii lui, cel puţin consilierii guvernământului său, şi prin aceşti bărbaţi, tot ceea ce însemna progres, libertate şi prosperitate era asigurat acestei frumoase ţări.

        Obez, primul dintre prietenii lui Rivera, era un bărbat cu un caracter antic; patriotismul, demnitatea, talentele sale excepţionale, adânca sa instruire îl situează în rândul marilor oameni ai Americii. Pentru ca nimic să nu lipsească popularităţii sale, a murit proscris fiind una din primele victime ale sistemului lui Rosas în statul Oriental.

        Luiz-Eduard Perez era un Aristide la Montevideo. Republican sever, patriot exaltat, el îşi consacră lunga sa existenţă virtuţii, libertăţii şi ţării sale.

        Vasquez, bărbat instruit şi de talent, începu să aducă ţării primele servicii la asediul Montevideoului, în războiul împotriva Spaniei, şi-şi sfârşi cariera pe vremea asediului împotriva lui Rosas.

        Herrera, Alvarez şi Ellauri, cumnaţi cu Obez, nu rămaseră mai prejos de cei pe care i-am numit; ei aparţin nu numai statului Oriental ca apărători devotaţi ai lui, dar şi cauzei americane în întregime.

        Numele lor vor fi de asemenea pe veci sacre pe acest vast pământ al lui Columb care se întinde de la Capul Horn până la strâmtoarea lui Behring.

        MANUEL ORIBE Preşedinţia lui Rivera luă sfârşit în 1834. Îi urmă generalul Manuel Oribe, datorită chiar influenţei lui Rivera, care nădăjduia să aibă în el un prieten şi un continuator al sistemului său. Într-adevăr, Manuel Oribe fusese numit general de către Rivera şi făcuse parte din precedenta administraţie ca ministru de război.

        Oribe aparţinea uneia din primele familii ale ţării. El luptă pentru apărarea ei şi se distinse întotdeauna prin bravura sa personală. Avea un spirit slab, o inteligenţă redusă: asta explică alianţa lui cu Rosas, căruia i se alătură cu trup şi suflet, fără a se gândi că această alianţă aducea după ea însăşi pierderea independenţei, pentru care el, Oribe, luptase de atâtea ori.

        Ca gpneral, dovedi o totală incapacitate. Patimile lui aveâu violenţa organismelor nervoase şi-l împingeau la cruzime. În viaţa particulară era un om cumsecade.

        Ca administrator, el. Fu mai econom decât Rivera şi nu i se poate reproşa că ar fi mărit deficitul tezaurului public, totuşi lui îi revine întreaga răspundere a ruinii statului Oriental. Uitând că nu este de ajuns să vrei, spre a fi şef de partid, el refuză să rămână legat de marele partid naţional care îl avea ca şef pe Rivera. Vru să-şi formeze un partid al său, trezi neîncrederea ţării şi, speriat de slăbiciunea sa, se aruncă într-o zi în braţele lui Rosas. Deşi tratatul rămasesecret, ţara recunoscu această alianţă, văzând ostilităţile surde ale guvernământului împotriva emigrării argentiniere, şi cum nimic nu era mai potrivnic opiniei ţării decât sistemul lui Rosas, ţara îl urmă pe generalul Rivera, în momentul când acesta se ridică, în 1836, în fruntea unei revoluţii împotriva lui Oribe.

        Cu toată această totală unanimitate copleşitoare care-l ameninţa, Oribe rezistă până în 1838.

        Oribe căzu de la preşedinţie printr-o î'enunţare făcută în mod oficial în faţa Camerelor şi plecă din ţară, după ce ceruse aceloraşi Camere permisiunea de a se retrage.

        Dar, o dată plecat din ţară, Rosas îl sili să protesteze împotriva acestei renunţări şi, lucru nemaivăzut până atunci în America, îl recunoscu drept şef al guvernului unei ţări de unde el însuşi fusese izgonit. Era ca şi cum Ludovic-Filip, la Clairemont, l-ar fi numit pe ducele de Bordeaux vicerege al Republicii franceze. La Montevideo se făcea haz pe seama acestei excentricităţi a dictatorului. Dar între timp el se pregăti să le preschimbe râsul în lacrimi.

        Consecinţa firească a acestei purtări a lui Rosas ora războiul dintre cele două naţiuni.

        , Acest război fu groaznic.

        Oribe, pe care câteva din jurnalele noastre plătite de Rosas, l-au numit „ilustrul” şi „virtuosul14 Oribe, fu atunci general şi călău totodată.

        'Să dăm la iveală câteva pagini din aceste liste însângerate publicate de foaia America de Sud şi pe care ca o mamă îndurerată în prezent, şi ca o zeiţă răzbunătoare în viitor, a înregistrat zece mii de asasinate.

        Să spicuim la întâmplare extrase din rapoartele adresate lui Rosas-de către ofiţerii şi agenţii săi.

        Generalul don Mariano Acha ce slujeşte în armata potrivnică lui Rosas, apără San-Juan şi la 22 august 1841 se predă după patruzeci şi opt de ore de rezistenţă.

        Don Jose-Santos Ramirez, ofiţer al lui Rosas transmite guvernământului de la San-Juan raportul oficial al acestui eveniment. Există acolo această frază: „Totul se află în puterea noastră, dar cu iertare şi garanţie pentru toţi prizonierii. Printre ei se găseşte un fiu al lui Lamadrid.”

        Luaţi numărul 2067 din Diario de la Tarde, adică al ziarului de seară din Buenos Aires, din 22 octombrie 1841 şi o să puteţi citi acest paragraf care constată garantarea vieţii pentru prizonier: „Desaguedero, 22 septembrie 1841

        Pretinsul sălbatic unitar Mariano Acha a fost decapitat ieri şi capul lui a fost expus privirilor publicului

        — Semnat: Angel Pacheco.

        Să nu se confunde acest Angel Pacheco, locotenent al lui Rosas cu vărul său Pacheco y Obes, unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai săi.

        Dar aşteptaţi, vă amintiţi că în raportul lui Santos Ramirez se afla această frază: „Printre ei (prizonieri) se găseşte un fiu al lui Lamadrid.”

        (Deschideţi Gaceta mercantile numărul 5073, din 22 aprilie 1842 şi o să găsiţi acolo această scrisoare, scrisă de Mazario Benavidez lui don Juan-Manoel Rosas: „Micaflore la Marche, 7 aprilie 1842

        Într-o depeşă precedentă v-am adus la cunoştinţă motivele pentru care îl păstrăm pe sălbaticul Ciriaco Lamadrid; dar aflând că acesta din urmă s-a adresat mai multor şefi ai provinciei pentru a-i îndemna la dezordini, am pus, la sosirea mea la Rioja, ca el să fie decapitat primul, precum şi sălbaticul unitar Manoel-Julian Frias, originar din Santiago.”

        Semnat: Mazario Benavidez.

        Manoel Oribe, aflat în fruntea armatelor lui Rosas, însărcinate să supună provinciile argentine, înfrânge, la 15 aprilie 1842, pe teritoriul de la Santa-Fe, forţele comandate de generalul JuanPablo Lopez.

        Printre prizonieri se află generalul don JuanApostol Martinez.

        Citiţi acest fragment dintr-o scrisoare a lui Oribe: „La cartierul general de la Bananas de Casonda La 17 aprilie 1842

        Treizeci şi ceva de morţi şi câţiva prizonieri, dintre care pretinsul sălbatic Juan-Apostol Martinez, căruia i s-a tăiat ieri capul.”

        Semnat: Manoel Oribe Dacă mai aveţi la îndemână Gaceta mercantile deschideţi-o şi, în numărul 5093, cu data din 20 septembrie 1842, o să găsiţi un raport oficial al lui Manoel-Antonio Saravia, ce slujeşte în armata lui Oribe.

        Acest raport conţine o listă de şaptesprezece persoane, dintre care un şef de batalion şi un căpitan care au fost luaţi prizonieri la Numayan şi au fost condamnaţi la moarte, pedeapsă obişnuită.

        Să ne întoarcem la „ilustrul'4 şi „virtuosul” Oribe, în numărul 3007 din Diario de la Tarde.

        Despre bătălia de la Monte-Grande se raportează: „Cartierul general de la Ceibal, 14 septembrie 1841.

        Printre prizonieri s-a aflat trădătorul sălbatic unitar, ex-colonelul Facundo Bor da, care a fost executat pe loc împreună cu alţi pretinşi ofiţeri, atât din cavalerie cât şi din infanterie.

        Manoel Oribe.”

        Oribe are noroc: un trădător îi predă guvernământul din Tucuman şi peofiţerii lui. De aceea, el se grăbeşte să-i anunţe această ştire lui Rosas.

        Iată scrisoarea: „Cartierul general de la Metan, 3 octombrie 1841.

        Sălbaticii unitari pe care mi i-a predat comandantul Sandoval şi care sunt: Mar ion, pretinsul guvernator-general de la Tucuman, Avellanieda, pretinsul colonel J. M. Vilela, căpitanul Jose Espejo şi locotenentul-prim Leonard Leonard Sosa, au fost executaţi, pe loc, ca de obicei, cu excepţia lui Avelanieda căntia am ordonat să i se taie capul şi, după tăiere, capul să fie expus privirilor publicului în piaţa din Tucuman.

        Manoel Oribe.

        Să-l lăsăm pe acesta şi să trecem la alt călău al lui Rosas.

        „Casamarca, 29 ale lunii de Rosas 1841 Excelenţei sale domnului guvernator D. CI. A. Arredondo După mai bine de două ceasuri de foc şi după ce au căsăpit toată infanteria, cavaleria la rândul său a fost pusă toată pe fugă şi numai şeful ei a scăpat pe colina de la Ambaste cu treizeci de oameni; îl urmărim şi capul va fi în curând în piaţa publică, tot aşa cum se află acolo şi capetele pretinşilor miniştri Gonzales Dulce şi Espeche.

        Trăiască federaţia!

        M. Maza.”

        Iată lista nominală a sălbaticilor unitari, pretinşi şefi şi ofiţeri care au fost executaţi după acţiunea din 29.

        Colonel: Vicente Mercao.

        Comandanţi: Modesto Villafane, Juan Pedro Ponce, Damasio Arias, Manuel Lopez, Pedro Rodriguez.

        Şefii de batalion: Manuel Riso, Santiago de la Cruz-Jose.

        Căpitani: Juan de Dios Ponce, Jose Salas, Pedro Aranjo, Isidore Ponce, Pedro Barros.

        Adjutanţi: Damasio Sarmiento, Eugenio Novilio, Francisco Quinteros, Daniel Rodriguez.

        Locotenent; Domingo Diaz.

        M. Maza. Ci Fiindcă suntem la Maza, să continuăm, apoi ne vom reîntoarce la Rosas, „Casamarca, 4 noiembrie 1841

        V-am anunţat că pusesem în derută totală pe sălbaticul unitar Cubas, care era urmărit şi că în curând urma să avem capul banditului. Într-adevăr el a fost prins pe colina de la Ambaste: a fost prins chiar în pat; prin urmare, capul suszisului bandit Cubas a fost expus în piaţa publică a acestui oraş,După acţiune: Au fost prinşi nouăsprezece ofiţeri care-l urmau pe Cubas. Nu s-a lăsat viaţa nici unui învins: Triumful a fost desuvârşit, şi nu mi-a scăpat niciunul.

        M. Maza”

        Să spicuim în trecere din Boletin de Mendosa, numărul 12, această scrisoare scrisă de pe câmpul de luptă de la Arroyo-Grande şi adresată guvernatorului Aldao de către colonelul din Geronima Costa: „Am luat mai mult de o sută cincizeci de şefi şi de ofiţeri, care au fost executaţi pe loc.”

        Orice foc de artificii îşi are buchetul său; să sfârşim deci şi noi printr-un buchet acest sângeros foc de artificii.

        Am făgăduit să revin la Rosas; mă întorc deci la el.

        Colonelul Zelallaran este ucis; capul său este. Adus în faţa lui Rosas.

        Rosas îşi petrece trei ceasuri rostogolind u-l cu piciorul şi scuipându-l; atunci află că un alt colonel, frate de arme al acestuia se află prizonier; prima sa pornire este să poruncească să-l împuşte, dar se răzgândeşte; în loc să-l condamne la moarte, îl condamnă la tortură: timp de trei zile prizonierul va privi douăsprezece ore pe zi acest cap tăiat, expus dinaintea lui, pe o masă.

        Rosas ordonă să fie împuşcaţi în mijlocul pieţii San-Nâcolas o parte din prizonierii generalului Paz.

        Printre prizonieri se afla colonelul Vedela, fostul guvernator de la San-Luis; în momentul supliciului, fiul condamnatului se aruncă în braţele tatălui său.

        — Împuşcaţi-i pe amândoi, zice Rosas.

        Şi fiu şi tată cad loviţi, unul în braţele celuilalt.

        În 1832, Rosas hotărî să fie aduşi, într-o piaţă din Buenos Aires, optzeci de prizonieri indieni şi în fiecare zi, în văzul tuturor, dădea ordin să fie măcelăriţi câţiva, cu lovituri de baionetă.

        Camilla O'Gorman, o fată de optsprezece ani, aparţinând uneia din primele familii din Buenos Aires, este sedusă de un preot de douăzeci şi patru de ani. Ei părăsesc amândoi Buenos Aires-ul şi se refugiază într-un sătuleţ de la Corrientes, unde, zicând că sunt căsătoriţi, deschid un fel de şcoală. Corrientes cade în puterea lui Rosas. Recunoscuţi de către un preot şi denunţaţi de acesta lui Rosas, fugarul şi tovarăşa lui sunt aduşi la Buenos Aires, unde, fără judecată, Rosas ordonă să fie împuşcaţi.

        — Dar, i se atrage atenţia lui Rosas, Camilla O'Gorman este însărcinată în opt luni.

        — Botezaţi-i pântecele, zice Rosas, care, ca bun creştin, vrea să salveze sufletul copilului.

        După ce i s-a botezat pântecele, Camilla O'Gorman a fost împuşcată.

        Trei gloanţe străpung braţele nenorocitei mame care într-o pornire instinctivă şi le întinsese peste pântece ca să-şi ocrotească pruncul.

        Şi acum e oare cu putinţă ca Franţa să-şi facă prieteni ca Rosas şi duşmani ca Garibaldi?

        Într-adevăr, tratatul de la 1840, semnat de amiralul Mackau şi care îi poartă numele, îi sporea puterea lui Rosas „lăsând Republica Orientală angajată singură în luptă.

        Atunci apăru Garibaldi, la întoarcerea sa de la Rio-Grande.

        De o parte, Rosas şi Orâbe, adică forţa, bogăţia, puterea luptând pentru despotism.

        De cealaltă parte, o biată republică mică, un oraş distrus, o vistierie goală, un popor lipsit de mijloace, neputându-şi plăti apărătorii, dar luptând pentru libertate.

        Garibaldi nu şovăi. Se îndreptă hotărât către popor şi spre libertate.