Capitolul XLI

Povestirea.

Răutatea cardinalului nu-i lăsă ambasadorului prilejul să spună prea multe lucruri; totuşi, cuvântul restauraţie izbi urechea regelui, care, fără a-l mai slăbi din ochi pe conte, încă de la intrarea acestuia, i se adresă:

— Domnule, fii bun şi dă-ne câteva amănunte în legătură cu mersul treburilor din Anglia. Vii din această ţară, eşti francez şi ordinele pe care le văd strălucind la pieptul dumitale arată că eşti un om de merit şi totodată un om cu însuşiri alese.

— Domnul? Zise cardinalul, întorcându-se către regina-mamă? E un vechi slujitor al maiestăţii voastre, domnul conte de La Fere.

Ana de Austria, care uitase totul, întocmai ca o regina a cărei viaţă era împletită din furtuni şi din zile frumoase, îl privi lung pe Mazarin, al cărui zâmbet răutăcios făgăduia mai degrabă o amărăciune; apoi, printr-o altă privire, ea îi ceru lui Athos o lămurire.

— Domnul? Continuă cardinalul? Era un muşchetar din garda lui Tréville, în serviciul fostului rege… Domnul cunoaşte bine Anglia, unde a călătorit de mai multe ori în diferite perioade; e un slujitor cu mari merite.

Aceste cuvinte se refereau la toate amintirile pe care Ana de Austria se temea să le răscolească. Anglia însemna pentru ea ura sa împotriva lui Richelieu şi dragostea faţă de Buckingham; un muşchetar din garda lui Tréville însemna toată odiseea triumfurilor care făcuseră să bată inima tinerei femei şi a primejdiilor ce zdruncinaseră tronul tinerei regine.

Aceste cuvinte aveau însă destulă putere, căci ele făcură să amuţească şi puseră pe gânduri toate persoanele de neam regesc, care, cu simţăminte diferite, începură să reînvie anii aceia plini de frământări şi de mister, pe care tinerii nu-i cunoscuseră, iar bătrânii credeau că-i uitaseră cu desăvârşire.

— Vorbeşte, domnule? Rosti Ludovic al XIV-lea, smulgându-se primul din mrejele tulburării, ale bănuielilor şi ale aducerilor aminte.

— Da, vorbeşte? Adăugă Mazarin, căruia mica răutate îndreptată contra Anei de Austria îi redase vigoarea şi voioşia.

— Sire? Vorbi contele? Un fel de miracol a schimbat întreaga soartă a regelui Carol al II-lea. Ceea ce oamenii n-au putut să facă până acum, Dumnezeu s-a hotărât să aducă la îndeplinire.

Mazarin tuşi, foindu-se în patul său.

— Regele Carol al II-lea? Continuă Athos? A plecat din Haga nu ca un izgonit sau ca un cuceritor, ci ca un rege adevărat, care, după o călătorie făcută departe de regatul său, s-a întors în ţară în aclamaţiile poporului.

— Mare miracol, într-adevăr? Rosti Mazarin? Căci, dacă ştirile n-au minţit, regele Carol al II-lea, care s-a întors în aclamaţii, plecase de acolo în bătaia de foc a muschetelor.

Regele nu făcu nici o mişcare. Filip, mai tânăr şi mai zburdalnic, nu-şi putu stăpâni un zâmbet, care îl măguli pe Mazarin, ca şi cum ar fi fost aplaudat pentru gluma lui.

— Într-adevăr? Zise regele? A fost un miracol; însă Dumnezeu, care face atâtea pentru regi, domnule conte, se foloseşte totuşi de mâna oamenilor spre a-şi înfăptui vrerile sale. Căror oameni le datorează Carol al II-lea restabilirea sa pe tron?

— Dar? Întrerupse cardinalul, fără să ţină seama de amorul propriu al regelui? Maiestatea voastră nu ştie că acesta a fost domnul Monck…?

— Pesemne că o ştiu? Replică Ludovic al XIV-lea cu tărie? Totuşi, cer domnului ambasador să-mi explice motivele schimbării acestui domn Monck.

— Maiestatea voastră atinge tocmai miezul problemei? Răspunse Athos? Căci, fără miracolul de care am avut onoarea să vorbesc, domnul Monck ar fi rămas poate un duşman de neînfrânt pentru regele Carol al II-lea. Dumnezeu a voit însă ca o conduită ciudată, îndrăzneaţă şi năstruşnică să încolţească în mintea unui anumit om, în vreme ce o altă hotărâre neclintită, curajoasă, încolţea în mintea unui alt anumit om. Împerecherea acestor două hotărâri aduse după sine o asemenea schimbare în poziţia domnului Monck, încât, din duşman înverşunat, a devenit un prieten pentru regele răsturnat.

— Iată exact amănuntul pe care-l ceream?… Zise regele. Cine sunt aceşti doi oameni de care ai vorbit?

— Doi francezi, sire.

— Asta mă face cu adevărat fericit.

— Şi cele două hotărâri? Strigă Mazarin. Pe mine mă interesează mai mult hotărârile decât oamenii.

— Da? Murmură regele.

— Cea de-a doua, aceea neclintită, înţeleaptă… Cea mai puţin însemnată, sire, era de a se dezgropa un milion, în monede de aur, ascuns de regele Carol I la Newcastle şi de a cumpăra cu acest aur sprijinul lui Monck.

— Oh, oh! Făcu Mazarin, reînsufleţindu-se la auzul cuvântului milion… Dar Newcastle nu era ocupat de acelaşi Monck?

— Da, domnule cardinal şi tocmai pentru asta am îndrăznit să numesc hotărârea aceea curajoasă şi în acelaşi timp neclintită. Era vorba, prin urmare, în cazul când domnul Monck n-ar fi primit propunerile mijlocitorului, de a reda regelui Carol al II-lea acest milion, care trebuia smuls loialităţii şi nu numai loialismului generalului Monck… Treaba s-a făcut, nu fără multe greutăţi; generalul Monck a fost loial şi a lăsat ca aurul să fie dezgropat.

— Mi se pare? Zise Ludovic pe gânduri şi cu sfială? Că regele Carol al II-lea n-avea cunoştinţă de acest milion pe vremea când se afla la Paris.

— Mie mi se pare? Adăugă cardinalul cu răutate? Că maiestatea sa regele Marei Britanii ştia prea bine de existenţa acelui milion, dar că prefera să aibă două, în loc de unul.

— Sire? Răspunse Athos cu tărie? Maiestatea sa regele Carol al II-lea s-a pomenit în Franţa atât de sărac, încât nu avea nici cu ce să plătească poştalionul şi atât de deznădăjduit, încât în mai multe rânduri i-a trecut prin minte să-şi pună capăt vieţii. Nu ştia nimic despre existenţa acestui milion de la Newcastle şi, fără sprijinul unui gentilom, supus al maiestăţii voastre, depozitar moral al milionului şi care i-a dezvăluit taina lui Carol al II-lea, acest prinţ ar lâncezi încă şi astăzi în cea mai crudă uitare.

— Să trecem la hotărârea cealaltă, ciudată, îndrăzneaţă şi năstruşnică? Întrerupse Mazarin, a cărui isteţime suferise o înfrângere. Care a fost această hotărâre?

— Iat-o: domnul Monck stătea ca o piedică în calea restabilirii maiestăţii sale regelui răsturnat şi un francez s-a gândit să înlăture această piedică.

— O, o, dar francezul acesta e un scelerat? Zise Mazarin? Iar hotărârea lui nu e chiar atât de năstruşnică, încât să-l absolve pe autorul ei de a atârna în funie sau de a fi tras pe roată în Piaţa Grevei, din ordinul parlamentului.

— Eminenţa voastră se înşală? Replică Athos sec. N-am spus că francezul în chestiune luase hotărârea să-l ucidă pe Monck, ci numai să-l înlăture. Cuvintele limbii franceze au un înţeles pe care gentilomii din Franţa îl cunosc foarte bine. De altminteri, asta e chestiune de război şi când îţi slujeşti regele împotriva duşmanilor lui, pentru asta nu te judecă parlamentul, ci Dumnezeu. Aşadar, acest gentilom francez şi-a pus în gând să-l răpească pe generalul Monck şi şi-a înfăptuit planul.

Regelui îi plăcea nespus de mult să audă asemenea povestiri despre fapte eroice.

Fratele mai tânăr al maiestăţii sale lovi cu pumnul în masă, strigând:

— Ah, ce frumos!

— L-a răpit pe Monck? Întrebă regele. Dar Monck se afla în tabăra lui…

— Iar gentilomul era singur, sire.

— Minunat! Exclamă Filip.

— Într-adevăr, minunat! Accentua regele.

— Bun! Iată-i pe cei doi leişori scăpaţi din cuşcă? Murmură cardinalul. Apoi, cu un aer dispreţuitor, pe care nu se silea să şi-l ascundă, adăugă: Nu cunosc aceste amănunte; garantezi că toate astea sunt adevărate, domnule?

— Cu atât mai mult, domnule cardinal, cu cât am văzut cu ochii mei totul.

— Dumneata?

— Da, monseniore.

Regele se apropiase fără să vrea de conte; ducele de Anjou se întorsese către Athos şi-l împingea de cealaltă parte.

— Şi pe urmă, domnule, pe urmă? Strigară amândoi în acelaşi timp.

— Sire, domnul Monck, odată răpit de acest francez, a fost adus în faţa regelui Carol al II-lea, la Haga. Regele îl puse în libertate pe domnul Monck şi generalul, drept recunoştinţă, i-a dat în schimb lui Carol al II-lea tronul Marei Britanii, pentru care s-au luptat mai înainte atâţia oameni viteji, fără nici un rezultat.

Filip bătu din palme cu înflăcărare. Ludovic al XIV-lea, mai potolit, se întoarse către contele de La Fere şi-l întrebă:

— Asta e adevărat, în toate amănuntele?

— Absolut adevărat, sire.

— Unul dintre gentilomii mei cunoştea taina milionului şi a păstrat-o în sinea lui cu credinţă?

— Da, sire.

— Numele acestui gentilom?

— Preaumilul vostru slujitor? Răspunse cu modestie Athos.

Un murmur de admiraţie făcu să-i crească inima în piept lui Athos. Putea să fie cel puţin mândru. Mazarin însuşi îşi ridicase braţele spre cer.

— Domnule? Zise regele? Voi căuta, voi încerca să găsesc un mijloc prin care să te pot răsplăti.

Athos făcu o mişcare.

— O, nu pentru cinstea dumitale; a-ţi plăti pentru asta ar însemna să te umilesc; dar îţi datorez o răsplată pentru că ai luat parte la restaurarea fratelui meu Carol al II-lea.

— De bună seamă? Rosti Mazarin.

— Triumf al unei cauze frumoase, care umple de bucurie întreaga casă a Franţei? Pronunţă Ana de Austria.

— Sa continuăm? Zise Ludovic al XIV-lea. E adevărat, iarăşi, că un om singur a pătruns până în tabăra lui Monck şi l-a răpit?

— Acest om avea zece ajutoare alese din tagma celor de jos.

— Numai atât?

— Numai atât.

— Şi cum se numeşte el?

— Domnul D'Artagnan, cândva locotenent de muşchetari al maiestăţii voastre.

Ana de Austria se înroşi; Mazarin fu năpădit de ruşine şi se îngălbeni; Ludovic al XIV-lea se întunecă şi o broboană de sudoare îi alunecă pe fruntea palidă.

— Straşnici oameni! Murmură el.

Şi, fără să vrea, îi aruncă ministrului o privire ce l-ar fi îngrozit pe acesta dacă Mazarin nu şi-ar fi ascuns chiar în clipa aceea faţa în pernă.

— Domnule? Strigă tânărul duce de Anjou, punându-şi mâna albă şi delicată ca a unei femei pe braţul lui Athos? Spune-i, te rog, acestui vrednic om, că Prinţul, fratele regelui, va bea mâine în sănătatea lui, în faţa a o sută dintre cei mai buni gentilomi ai Franţei.

Şi, sfârşind de rostit aceste cuvinte, tânărul Prinţ, observând că înflăcărarea îi stricase una din manşete, se grăbi să şi-o potrivească la loc cu cea mai mare grijă.

— Să vorbim despre afaceri, sire? Interveni Mazarin, care nu se înflăcăra aşa de uşor şi nu avea nici manşete.

— Da, domnule? Răspunse Ludovic al XIV-lea. Spune-ne cele ce ai de împărtăşit, domnule conte? Adăugă el, întorcându-se către Athos.

Athos intră numaidecât în subiect fi propuse în chipul cel mai solemn mâna lady-ei Henriette Stuart tânărului Prinţ, fratele regelui.

Convorbirea ţinu aproape un ceas; după aceea, uşile salonului fură deschise din nou pentru curteni, care îşi reocupară locurile de mai înainte, ca şi cum nimic nu i-ar ii stânjenit în desfăşurarea plăcerilor din seara aceea. Athos se regăsi atunci aproape de Raoul, astfel că tatăl şi fiul putură, în sfârşit, să-şi strângă mâinile.

Capitolul XLII Domnul de Mazarin devine risipitor.

În timp ce Mazarin căuta să-şi recapete calmul după fierbinţeala prin care trecuse, Athos şi Raoul schimbară câteva cuvinte într-un colţ al salonului.

— Aşadar, iată-te la Paris, Raoul? Zise contele.

— Da, domnule, de când s-a reîntors domnul prinţ de Condé.

— Nu pot să-ţi vorbesc prea mult aici, unde ne privesc atâţia ochi, dar am să plec numaidecât la mine acasă şi am să te aştept acolo de îndată ce serviciul îţi va îngădui să vii.

Raoul se înclină. Domnul de Condé venea spre ei. Prinţul avea acea privire limpede şi adâncă prin care se fac deosebite păsările de pradă de soi nobil; însăşi fizionomia lui oferea mai multe trăsături distinctive în această privinţă. Se ştie că prinţul de Condé avea un nas acvilin, ce ieşea, ascuţit, tăios, de sub o frunte uşor înclinată şi mai mult îngustă decât înaltă; ceea ce, dacă ar fi să ne luăm după gurile rele de la curte, necruţătoare nici chiar faţă de un geniu, aducea la moştenitorul iluştrilor prinţi ai casei de Condé mai mult cu un plisc de vultur decât cu un nas omenesc. Această privire pătrunzătoare, această expresie impunătoare a întregii lui fizionomii îi tulburau totdeauna pe cei cărora prinţul le adresa cuvântul său, mai tare decât o puteau face măreţia sau frumuseţea proporţionată a învingătorului de la Rocroy. De altminteri, aceşti ochi ieşiţi în afară se învăpăiau atât de repede, încât la domnul prinţ de Condé cea mai mică însufleţire semăna cu un început de mânie. Din pricina acestei însuşiri, toată lumea de la curte îl respecta, ba mulţi chiar, văzând în el numai omul, duceau respectul aproape până la temere.

Deci, Louis de Condé se îndrepta spre contele de La Fere şi Raoul, cu intenţia vădită de a fi salutat de unul şi de a-i adresa cuvântul său celuilalt.

Nimeni nu saluta cu mai multă graţie şi cumpănire decât contele de La Fere. Se ferea să pună într-o plecăciune toate acele nuanţe pe care un curtean nu le împrumută de obicei decât aceleiaşi culori: dorinţa de a plăcea. Athos îşi cunoştea valoarea personală şi saluta pe un prinţ ca pe un om, îndulcind prin ceva simpatic şi greu de definit ceea ce putea să fie, în semeţia atitudinii lui, jignitor pentru orgoliul rangului înalt.

Prinţul voia să-i vorbească ceva lui Raoul. Athos îi preveni:

— Dacă domnul viconte de Bragelonne? Zise el? N-ar fi unul dintre preaumilii slujitori ai alteţei voastre, l-aş ruga să-mi rostească numele în faţa voastră… Dragă prinţe.

— Am cinstea de a sta de vorbă cu domnul conte de La Fere? Răspunse îndată domnul de Condé.

— Ocrotitorul meu? Adăugă Raoul roşindu-se.

— Unul dintre cei mai bine văzuţi oameni ai regatului? Continuă prinţul? Unul dintre primii gentilomi ai Franţei, despre care am auzit spunându-se atâtea lucruri frumoase, încât adesea am dorit să-l număr printre prietenii mei.

— Onoare de care nu m-aş simţi vrednic, monseniore? Zise Athos? Decât prin respectul şi prin admiraţia pe care le port alteţei voastre.

— Domnul de Bragelonne? Spuse prinţul? E un bun ofiţer, care, se vede, a fost crescut la o şcoală înaltă. Ah, domnule conte, pe vremea dumneavoastră generalii aveau soldaţi…!

— E adevărat, monseniore, astăzi însă soldaţii au generali!

Acest compliment, rostit cu sobrietate de către măgulitor, îl făcu să tresară de bucurie pe omul în care toată Europa vedea un viteaz şi care putea să fie sătul de atâtea laude ce i se adresau de peste tot.

— Îmi pare foarte rău? Reluă prinţul? Că v-aţi retras din serviciu, domnule conte, căci, necontenit, regele va trebui să se gândească la un război cu Olanda sau la un război cu Anglia şi prilejurile nu vor lipsi pentru un om ca dumneavoastră, care cunoaşte Marea Britanie tot atât de bine ca şi Franţa, să-şi arate destoinicia.

— Cred a vă putea spune, monseniore, că am făcut un act înţelept retrăgându-mă din serviciu? Răspunse Athos zâmbind. Franţa şi Marea Britanie vor trăi de aici înainte ca două surori, dacă e să mă bizui pe presimţirile mele.

— Şi care sunt aceste presimţiri?

— Ca să le înţelegeţi, monseniore, ascultaţi ce se vorbeşte colo, la masa domnului cardinal.

— Masa aceea de joc?

— Chiar acolo, monseniore.

Cardinalul se ridicase, într-adevăr, într-un cot şi-i făcuse un semn tânărului frate al regelui să se apropie de el, spunându-i:

— Monseniore, strângeţi, vă rog, toţi aceşti scuzi de aur.

Şi arătă spre marea grămadă de piese roşcate şi strălucitoare pe care contele de Guiche o înălţase încetul cu încetul în faţa lui, datorită unui noroc ce-i surâsese toată seara.

— Mie? Făcu ducele de Anjou.

— Aceşti cincizeci de mii de scuzi, da, monseniore, sunt ai alteţei voastre.

— Mi-i daţi mie?

— Am jucat pentru dumneavoastră, monseniore? Răspunse cardinalul, moleşindu-se deodată, ca şi cum această sforţare de a da banii ar fi sleit în fiinţa lui toate puterile sale fizice sau morale.

— O, Doamne? Murmură Filip, aproape zăpăcit de bucurie? Fericită zi!

Şi, făcând mâna greblă, trase o. parte din bani şi-i vârî în buzunarele sale, până le umplu… Totuşi, mai mult de o treime rămăsese încă pe masă.

— Cavalere, vino! Îl strigă Filip pe favoritul său, cavalerul de Lorraine.

Favoritul se apropie numaidecât.

— Ia restul? Zise tânărul Prinţ.

Această scenă ciudată nu fu socotită de niciunul dintre cei de faţă decât ca o mişcătoare sărbătoare în familie. Cardinalul îşi da totdeauna aere de părinte când era vorba de aceşti fii ai Franţei, întrucât cei doi tineri Prinţi crescuseră sub aripa lui ocrotitoare. Nimeni nu puse deci pe seama orgoliului, sau chiar a necuviinţei, aşa cum s-ar întâmpla în zilele noastre, această liberalitate a prim-ministrului. Curtenii se mulţumiră să se arate invidioşi… Regele întoarse capul.

— Niciodată n-am avut atâţia bani? Rosti cu voioşie tânărul Prinţ, în timp ce străbătea salonul împreună cu favoritul său, pentru a se duce la trăsură. Nu, niciodată… Ce grei sunt, o sută cincizeci de mii de livre!

— Dar pentru ce domnul cardinal dăruieşte toţi aceşti bani dintr-o dată? Îl întrebă încet domnul prinţ de Condé pe contele de La Fere. Să fie oare atât de bolnav scumpul nostru cardinal?

— Da, monseniore, e bolnav, fără îndoială; are de altfel o înfăţişare proastă, după cum alteţa voastră poate să vadă.

— Aşa-i… Dar ceea ce face acum o să-i grăbească moartea!… O sută cincizeci de mii de livre!… Oh, să nu-ţi vie să crezi! Spuneţi-mi, conte, pentru ce? Găsiţi-mi o explicaţie.

— Monseniore, puţină răbdare, vă rog, iată-l pe domnul duce de Anjou care vine din partea aceea vorbind cu domnul cavaler de Lorraine; m-aş mira dacă nu mi-ar ierta greşeala de a fi indiscret. Ascultaţi-i.

Într-adevăr, cavalerul îi spunea Prinţului în şoaptă:

— Monseniore, nu e firesc ca domnul Mazarin să vă dea atâţia bani… Luaţi seama, au să vă cada din buzunar câteva piese, monseniore… Ce vrea de la alteţa voastră cardinalul, ca să se arate atât de generos?

— Când vă spuneam eu! Murmura Athos la urechea domnului de Condé. Iată, cred, răspunsul la întrebarea dumneavoastră.

— Spuneţi, monseniore! Stărui neliniştit cavalerul, care număra în gând, apăsând cu mâna pe buzunar, partea din suma ce-i căzuse pe neaşteptate în palma.

— Dragul meu cavaler, e un dar de nuntă.

— Cum, dar de nuntă?

— Ei da, mă însor! Răspunse ducele de Anjou, fără să bage de seamă că în clipa aceea trecea prin faţa domnului de Condé şi a lui Athos, care îl salutară amândoi cu o plecăciune adâncă.

Cavalerul îi aruncă tânărului duce o privire atât de ciudată, atât de încruntată, încât contele de la Fere tresări.

— Dumneavoastră! Dumneavoastră să vă însuraţi? Rosti el. Ah, e cu neputinţă! Nu veţi face aceasta nebunie!

— Hm! Nu eu o fac, alţii mă pun s-o fac? Răspunse ducele de Anjou. Dar hai mai repede, vreau să cheltuim aceşti bani.

Spunând acestea, ieşi împreună cu însoţitorul lui, vorbind şi râzând, în timp ce toate frunţile se plecau la trecerea sa.

Atunci domnul prinţ de Condé îi spuse încet lui Athos:

— Asta este deci taina?

— Nu eu v-am spus-o, monseniore.

— Se însoară cu sora lui Carol al II-lea?

— Cred că da.

Prinţul stătu o clipa pe gânduri, apoi din priviri îi ţâşniră două sclipiri vii.

— Păcat? Rosti moale, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi? Iată încă o dată spadele agăţate în cui… Şi pentru multă vreme!

Şi oftă. Tot ce putea să închidă acest suspin, ambiţii înăbuşite, iluzii stinse, speranţe năruite, Athos singur le putea ghici, căci numai el singur auzise oftatul prinţului de Condé.

Curând după aceea, domnul prinţ de Condé îşi luă rămas bun, căci regele pleca. Athos, cu un semn către Bragelonne, îi reînnoi invitaţia făcută la începutul acestei scene. Încetul cu încetul, salonul se goli şi Mazarin rămase singur, pradă durerilor pe care nici nu se mai gândea măcar să şi le ascundă.

— Bernouin! Bernouin! Strigă el cu un glas spart.

— Ce doreşte monseniorul?

— Guénaud… Să vie repede Guénaud? Zise eminenţa sa? Mă tem că am să mor.

Bernouin, înspăimântat, alergă în cabinet să dea un ordin şi călăreţul care se ducea să-l cheme pe medic întâlni în strada Saint-Honoré trăsura regelui.

Capitolul XLIII Guenaud.

Ordinul cardinalului era grabnic; Guénaud nu se lăsă aşteptat. Îl găsi pe bolnav răsturnat în pat, cu picioarele umflate, alb ca varul, cu trupul încovoiat. Mazarin avusese un atac cumplit de gută. Suferea îngrozitor şi trăda nerăbdarea unui om neobişnuit să îndure durerile. Când îl văzu pe Guénaud, strigă:

— Ah, iată-mă scăpat!

Guénaud era un om foarte învăţat şi foarte dibaci, care nu avea nevoie de criticile lui Boileau ca să se bucure de faimă. Când se afla în faţa unei boli, chiar de-ar ti fost ea legată de persoana unui rege, îl îngrijea pe bolnav ca pe oricare muritor de rând. Astfel că nu-i răspunse lui Mazarin, aşa cum ministrul se aştepta să audă: „A sosit medicul, adio boală!” Dimpotrivă, cercetându-l pe bolnav cu un aer grav, făcu:

— Oh! Oh!

— Ce e, Guénaud?… Ai un aer atât de încruntat!

— Am tocmai aerul care trebuie ca să văd bine răul vostru, monseniore şi încă un rău, foarte primejdios.

— Guta… Oh, da, guta.

— Cu multe complicaţii, monseniore.

Mazarin se ridică într-un cot, întrebându-l cu privirea şi cu o mişcare a mâinii:

— Ce tot spui acolo? Să fiu oare mai bolnav decât cred?

— Monseniore? Răspunse Guénaud, aşezându-se lângă pat? Eminenţa voastră a muncit mult în viaţă, eminenţa voastră a suferit mult.

— Dar nu sunt atât de bătrân, mi se pare… Răposatul domn de Richelieu n-avea decât şaptesprezece luni mai puţin decât mine când a murit, dar a murit de o boală neiertătoare. Eu sunt tânăr, Guénaud, gândeşte-te: abia am împlinit cincizeci şi doi de ani.

— O, monseniore, aveţi mai mult… Cât a ţinut Fronda?

— Cu ce scop, Guénaud, îmi pui această întrebare?

— Pentru un calcul medical, monseniore.

— Să fi ţinut vreo zece ani… Poate mai mult, poate mai puţin…

— Foarte bine; binevoiţi şi socotiţi fiecare an din timpul Frondei cât trei ani obişnuiţi… Asta face treizeci de ani. Deci, douăzeci în plus şi cu cincizeci şi doi fac şaptezeci şi doi de ani. Aveţi şaptezeci şi doi de ani, monseniore… Şi asta e o vârstă înaintată.

În timp ce vorbea, pipăia pulsul bolnavului. Acest puls era plin de prevestiri atât de neplăcute, în cât medicul urmă numaidecât, cu toate întreruperile bolnavului:

— Dacă socotim însă anii Frondei cât patru ani fiecare, atunci aţi trăit optzeci şi doi de ani.

Mazarin se făcu foarte palid la faţă şi, cu o voce stinsă, întrebă:

— Dumneata vorbeşti serios, Guénaud?

— Vai, da, monseniore!

— Asta înseamnă că-mi spui pe ocolite cât de rău bolnav sunt?

— Din păcate, da, monseniore şi faţă de un om cu spiritul şi curajul eminenţei voastre, n-ar trebui să vorbim pe ocolite.

Cardinalul respira atât de greu, încât îi făcu milă până şi acestui doctor atât de nemilos.

— Sunt boli şi boli? Rosti Mazarin. De unele poţi scăpa.

— Într-adevăr, monseniore.

— Nu-i aşa? Strigă Mazarin aproape cu voioşie. Căci atunci la ce-ar mai folosi puterea, tăria de voinţă? La ce-ar mai folosi geniul, geniul dumitale, Guénaud? În sfârşit, la ce-ar mai folosi ştiinţa şi arta, dacă bolnavul care are la îndemână toate astea nu poate să scape de pri-mejdie?

Guénaud dădu să spună ceva; Mazarin i-o luă însă înainte:

— Gândeşte-te? Zise el? Că cu sunt cel mai încrezător dintre bolnavii dumitale, gândeşte-te că mă supun orbeşte la tot ce-mi spui şi că, prin urmare…

— Ştiu toate astea? Rosti Guénaud.

— Atunci, mă voi vindeca?

— Monseniore, nici tăria de voinţă, nici puterea, nici geniul, nici ştiinţa nu pot să înfrunte răul pe care Dumnezeu îl trimite, fără îndoială, sau pe care îl aruncă pe pământ împotriva creaţiei, ca să-i distrugă şi să-i ucidă pe oameni. Când răul e mortal, ucide şi atunci nimic nu se mai poate face…

— Boala mea… E. mortală? Întrebă Mazarin.

— Da, monseniore.

Eminenţa se zbătu o clipă, ca nenorocitul pe care prăbuşirea unei coloane îl striveşte sub ea… Dar era un suflet bine călit, sau mai degrabă un spirit deosebit de tare spiritul domnului de Mazarin.

— Guénaud? Zise el ridicând ochii? O să-mi îngădui, cred, să-ţi cer o povaţă. Vreau să chem aici pe cei mai învăţaţi oameni din Europa, vreau să mă vadă şi ei… Vreau, în sfârşit, să trăiesc prin virtutea oricărui leac…

— Monseniorul să nu rămână cu părerea? Răspunse Guénaud? Că eu aş fi avut pretenţia de a mă pronunţa singur asupra unei existenţe atât de preţioase ca a sa; i-am adunat laolaltă pe toţi medicii buni şi pe toţi învăţaţii din Franţa şi din Europa… Erau doisprezece.

— Şi-au spus că…?

— Au spus că eminenţa sa suferă de o boala mortală, am avizul lor, semnat de toţi, în buzunarul meu. Dacă eminenţa voastră doreşte să ia cunoştinţă de el, va vedea numele tuturor bolilor de nelecuit pe care le-am descoperit. Este mai întâi…

— Nu! Nu! Ţipă Mazarin, îndepărtând hârtia. Nu, Guénaud, mă lipsesc, mă lipsesc!

O tăcere apăsătoare, în timpul căreia cardinalul îşi adună gândurile şi-şi legă din nou puterile sleite, urmă zbuciumărilor produse de această scenă.

— Mai e ceva? Murmură cardinalul? Mai sunt vracii, şarlatanii. În ţara mea, aceia pe care medicii îi părăsesc aleargă să-şi încerce norocul la vreun vânzător de buruieni, care de zece ori îi omoară, dar de o sută de ori îi scapă.

— De o lună încoace, eminenţa voastră n-a băgat de seamă că am schimbat de zece ori leacurile?

— Da… Şi?

— Şi am cheltuit cincizeci de mii de livre ca să cumpăr secretele tuturor acestor afurisiţi: lista e terminată, banii din pungă, de asemeni. Cu toate astea, nu sunteţi tămăduit şi dacă n-ar fi fost arta mea, aţi fi murit de mult.

— S-a sfârşit? Bâigui cardinalul? S-a sfârşit!

Aruncă o privire posomorâtă în jurul lui, gândindu-se la toate bogăţiile sale.

— Va trebui să mă despart de toate astea! Oftă el. Sunt mort, Guénaud, sunt mort!

— O, nu încă, monseniore? Zise medicul.

Mazarin îi întinse mâna.

— Cât mai am de trăit? Întrebă el, oprindu-şi ochii mari asupra chipului nemişcat al medicului.

— Monseniore, asta nu se spune niciodată.

— Oamenilor de rând, fie; dar mie… Mie pentru care orice clipă preţuieşte cât o comoară, mie spune-mi, Guénaud, spune-mi!

— Nu, monseniore, nu.

— Vreau, îţi spun. Oh, dă-mi încă o lună şi pentru fiecare din aceste treizeci de zile îţi voi plăti o sută de mii de livre.

— Monseniore? Răspunse Guénaud cu glas hotărât? Dumnezeu e acela care vă poate da zilele şi nu eu. Dumnezeu nu va mai dă decât cincisprezece zile!

Cardinalul scoase un suspin adânc de durere şi căzu peste perna sa, murmurând:

— Mulţumesc, Guénaud, mulţumesc.

Medicul se pregătea să plece; muribundul se trezi din nou:

— Tăcere? Rosti el cu ochii învăpăiaţi? Tăcere!

— Monseniore, sunt două luni de când cunosc această taină; vedeţi dar că am păstrat-o bine.

— Du-te, Guénaud, voi avea grijă să fii răsplătit; du-te şi spune-i lui Brienne să-mi trimită un mesager. Să fie chemat domnul Colbert; du-te.

Capitolul XLIV Colbert.

Colbert nu era departe. În tot timpul scrii stătuse retras într-un coridor şi vorbise cu Bernouin, apoi cu Brienne, comentând, cu mirosul propriu oamenilor de curte, zvonurile ce apăreau după fiecare întâmplare, ca băşicile de aer la suprafaţa apei. Este momentul, fără îndoială, să zugrăvim, în câteva cuvinte, unul dintre cele mai interesante portrete ale acestui veac şi să-l zugrăvim, poate, cu tot atâta putere de adevăr cum au făcut-o pictorii con-temporani cu el. Colbert a fost un om asupra căruia istoricul şi moralistul au drepturi egale.

Avea treisprezece ani mai mult decât Ludovic al XIV-lea, viitorul lui stăpân. Nici prea înalt, nici prea scund, mai mult slab decât gras, avea ochii înfundaţi în orbite, capul teşit, părul gras, negru şi rar, ceea ce, spun biografii din vremea lui, l-a făcut să poarte de timpuriu perucă. O privire plină de severitate, de asprime chiar; un fel de răceală, care pentru cei mici părea mândrie, pentru cei mari, o afirmare a virtuţii; o anumită trufie, manifestată chiar şi atunci când era singur şi se privea în oglindă; asta în ceea ce priveşte exteriorul personajului. Ca moral, i se lăuda adâncimea înclinării pentru socoteli, precum şi dibăcia de a face să rodească chiar şi sterpiciunea însăşi. Colbert era acela care se gândise să-i silească pe conducătorii de garnizoane din localităţile de pe graniţă să-şi hrănească soldaţii cu ceea ce scoteau din dările asupra populaţiei, deci fără să le mai plătească solde. O însuşire atât de preţioasă îi stârni domnului cardinal Mazarin ideea de a-l înlocui pe Joubert, intendentul său, care tocmai murise, prin domnul Colbert, care ştia să măsoare atât de bine porţiile.

Încetul cu încetul, Colbert se ridică la curte, cu toate că provenea dintr-o familie de jos, căci era fiul unui om care vindea vinuri ca şi tatăl acestuia, care, mai apoi, vânduse postavuri, iar pe urmă, ţesături de mătase. Colbert sortit mai întâi negoţului, lucrase la un negustor din Lyon, pe care-l părăsise pentru a veni la Paris ca ajutor al unui procuror de la Châtelet, numit Biterne. Aici învăţase el arta de a încheia o socoteală, ca şi arta, mai preţioasă încă, de a o încâlci. Această însuşire îi fu de cel mai mare folos lui Colbert, într-atât de adevărat este că norocul, atunci când are o toană, seamănă cu acele femei din antichitate pentru care nimic din fizicul şi moralul lucrurilor sau al oamenilor nu preţuiau mai mult ca fantezia. Colbert, numit pe lângă Michel Letellier, secretar de stat în 1648, de către vărul său Colbert, senior de Saint-Pouange, care îl luase sub protecţia lui, primi într-o zi din partea ministrului însărcinarea de a face un comision pentru cardinalul Mazarin. Eminenţa sa cardinalul se bucura pe atunci de o sănătate înfloritoare, iar anii vitregi ai Frondei nu se socoteau încă întreiţi sau împătriţi pentru el. Se afla la Sedan, foarte stingherit de o intrigă de curte în care Ana de Austria părea că voia să bată în retragere.

Firele acelei intrigi le ţinea în mână Letellier însuşi. Acesta prinsese o scrisoare din partea Anei de Austria, scrisoare foarte preţioasă pentru el şi foarte compromiţătoare pentru Mazarin. Dar cum juca un rol dublu, care-i prindea atât de bine şi cum măgulea deopotrivă pe doi oameni ce se duşmăneau, spre a trage foloase şi de la unul şi de la altul, fie învrăjbindu-i şi mai rău, fie împăcându-i, Michel Letellier se gândi să-i trimită lui Mazarin scrisoarea Anei de Austria, astfel încât cardinalul să aibă cunoştinţă despre ea şi, prin urmare, să poată aprecia un serviciu ce i se făcuse cu atâta bunăvoinţă.

A trimite scrisoarea era lucru uşor; a o căpăta înapoi, după ce căzuse în mâinile cardinalului, aici era greutatea. Letellier îşi roti ochii în jurul său şi, văzând pe slujbaşul cel oacheş şi slăbănog care mâzgălea hârtii, cu sprâncenele încruntate, în birourile sale, îl găsi mai bun decât orice jandarm pentru a duce la îndeplinire acest plan.

Colbert trebuia să plece la Sedan cu ordinul de a-i arăta lui Mazarin scrisoarea şi de a o aduce apoi din nou lui Letellier. Ascultă consemnul cu atenţia încordată, ţinu să-i fie întărit prin repetare, apoi stărui asupra chestiunii de a şti dacă a o aduce înapoi era tot atât de necesar ca şi a o transmite, la care Letellier îi spuse:

— E chiar mult mai necesar.

Numai după aceea plecă, iar pe drum călători ca orice mesager ce nu se gândeşte la oboseala trupească, şi-i înmână lui Mazarin mai întâi un răvaş din partea lui Letellier, prin care-i vestea cardinalului trimiterea preţioasei scrisori, apoi această scrisoare însăşi. Lui Mazarin i se urcă sângele la cap văzând scrisoarea Anei de Austria, dar îi zâmbi cu bunăvoinţă mesagerului şi-i spuse că poate să iasă.

— Pe când răspunsul, monseniore? Întrebă cu umilinţă Colbert.

— Pe mâine.

— Mâine dimineaţă?

— Da, domnule.

Mesagerul se răsuci pe călcâie, încercând cea mai nobilă plecăciune de care era în stare. A doua zi se afla la post încă de la şapte ceasuri. Mazarin îl făcu să aştepte până la zece. Dar Colbert nu-şi pierdu de loc răbdarea aşteptând în anticameră; când îi veni rândul, intră. Mazarin îi dădu un pachet pecetluit. Pe învelişul acestui pachet erau scrise cuvintele: „Domnului Michel Letellier etc”. Colbert se uită la pachet cu multă atenţie; cardinalul îi zâmbi însă într-un chip fermecător şi-l împinse uşurel spre uşă.

— Dar scrisoarea reginei-mame, monseniore? Întrebă Colbert.

— E cu celelalte, în pachet? Răspunse Mazarin.

— Ah, foarte bine! Zise Colbert.

Şi, aşezându-şi pălăria între genunchi, începu să desfacă pachetul. Mazarin lăsă să-i scape o exclamaţie.

— Dar ce faci, domnule? Rosti el cu asprime.

— Desfac pachetul, monseniore.

— Te îndoieşti oare de mine, domnule slujbaş? Unde s-a mai pomenit o asemenea cutezanţă?

— Oh, monseniore, nu fiţi supărat pe mine! Fireşte, nu vorba eminenţei voastre o pun la îndoială, ferească Dumnezeu!

— Atunci, ce anume?

— Exactitatea cancelariei voastre, monseniore. Căci ce este o scrisoare? Un petic de hârtie. Şi un petic de hârtie poate foarte uşor să fie scăpat din vedere… Ah, iată, monseniore, iată că nu m-am înşelat! Oamenii dumneavoastră au uitat hârtia: scrisoarea nu se găseşte în pachet.

— Eşti un neobrăzat şi n-ai văzut bine! Strigă Mazarin înfuriat. Retrage-te şi aşteaptă hotărârea mea!

Rostind aceste cuvinte cu isteţimea sa italiană, smulse pachetul din mâinile lui Colbert şi se întoarse în apartamentele sale. Dar această furie nu putu ţine prea mult, căci într-o bună zi fu înlocuită de puterea judecăţii.

Mazarin, când deschidea, în fiecare dimineaţă, uşa cabinetului său, dădea cu ochii de chipul lui Colbert, nelipsit de la capătul banchetei şi acest chip, ce nu-i făcea câtuşi de puţin plăcere, îi cerea mereu, cu umilinţă, dar în modul cel mai hotărât, scrisoarea reginei-mame. Mazarin nu mai avu încotro şi trebui să i-o dea. Însoţi această restituire cu o dojană dintre cele mai aspre, în timpul căreia însă Colbert se mulţumi să cerceteze, să întoarcă şi pe o parte şi pe alta, să miroasă chiar hârtia, slovele şi semnătura, nici mai mult nici mai puţin decât ar fi făcut-o dacă ar fi avut în faţa lui pe cel din urmă falsificator al regatului. Mazarin îl muştrului cum îi veni la gură, dar Colbert, nepăsător, căpătând încredinţarea că scrisoarea era cea adevărată, plecă de acolo, ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Această purtare îi aduse mai târziu postul lui Joubert, întrucât Mazarin, în loc de a-i păstra pică, îl admiră şi dori să aibă în slujba lui un om ce dădea dovadă de atâta credinţă.

Se vede din această simplă istorisire ce fel de om era Colbert. Împrejurările, venind una după alta, vor lăsa cale liberă pentru afirmarea tuturor însuşirilor acestui om.

Lui Colbert nu-i trebui mult până să intre în graţiile cardinalului; devenise chiar de neînlocuit. Slujbaşii îi cunoştea toate socotelile, deşi cardinalul nu-i vorbise niciodată despre ele. Aceasta faină, care era numai a lor doi, constituia o legătură puternică între ei şi iată pentru ce, pregătindu-se să apară în faţa stăpânului unei alte lumi, Mazarin voia să capete un sfat şi să ia o hotărâre în privinţa averii pe care se vedea silit s-o lase aici, pe lumea aceasta.

După vizita lui Guénaud, îl chemă deci pe Colbert, îl rugă să ia loc şi-i spuse:

— Să stăm de vorbă, domnule Colbert şi cu toată seriozitatea, întrucât sunt bolnav şi s-ar putea întâmpla să mor.

— Omul e muritor? Răspunse Colbert.

— N-am uitat niciodată asta, domnule Colbert, şi, tot ce-am făcut, am făcut ţinând seama de această prevestire… Ştii că mi-am adunat câte ceva în viaţă…

— Ştiu, monseniore.

— Cam cât crezi dumneata că valorează această avere, domnule Colbert?

— Patruzeci de milioane cinci sute şaizeci de mii două sute de livre nouă băncuţe şi opt parale? Răspunse Colbert.

Cardinalul scoase un suspin adânc şi se uită plin de admiraţie la Colbert; totuşi, îşi îngădui un zâmbet.

— Bani cunoscuţi? Adăugă Colbert ca răspuns la acest zâmbet.

Cardinalul se frământă puţin în patul lui.

— Ce înţelegi prin asta? Întrebă el.

— Înţeleg? Zise Colbert? Că, în afară de cele patruzeci de milioane cinci sute şaizeci de mii două sute de livre nouă băncuţe şi opt parale, mai sunt alte treisprezece milioane pe care nu le cunoaşte nimeni.

— Uf! Horcăi Mazarin. Ce om!

În acea clipă, în deschizătura uşii apăru capul lui Bernouin.

— Ce este? Întrebă Mazarin? Şi pentru ce sunt tulburat?

— Părintele duhovnic al eminenţei sale a fost chemat pentru astă-seară; şi n-ar mai putea să vie la monseniorul decât tocmai poimâine.

Mazarin întoarse ochii către Colbert, care îşi luă numaidecât pălăria, spunând:

— Mă voi reîntoarce, monseniore.

Mazarin şovăi.

— Nu, nu? Spuse el? Am tot atâta treabă cu dumneata, ca şi cu el. De altminteri, dumneata îmi eşti ca un al doilea duhovnic… Aşa că ceea ce am să-i spun unuia, poate să audă şi celălalt. Rămâi aci, Colbert.

— Dar, monseniore, dacă e vorba de o spovedanie, mă tem că duhovnicul nu va îngădui să fiu de faţă.

— Nu te nelinişti din pricina asta, treci după perdea.

— Pot să aştept şi afară, monseniore.

— Nu, nu, vreau să auzi spovedania unui om de bine.

Colbert se înclină şi trecu după perdea.

— Să intre părintele duhovnic? Zise Mazarin, lăsând să cadă draperia.

Capitolul XLV Spovedania unui om de bine.

Preotul intră numaidecât, fără să pară prea tulburat de zarva şi forfota pe care grijile în legătură, cu sănătatea cardinalului le stârniseră în casa lui.

— Vino, preacucernice părinte? Spuse Mazarin după ce aruncă o ultimă privire spre perdea? Vino şi uşurează-mi cugetul.

— Asta e datoria mea, monseniore? Răspunse duhovnicul.

— Caută de te aşază cât mai bine, căci am să încep printr-o spovedanie generală; dumneata îmi vei da apoi iertarea păcatelor şi am să mă socot mai liniştit.

— Monseniore? Zise preotul? Nu sunteţi într-atât de bolnav, încât să fie nevoie de o spovedanie generală… Şi-apoi, e obositoare, luaţi seama!

— Presupui că va fi lungă, părinte?

— Cum să cred că ar putea fi altfel, de vreme ce e vorba de o viaţă trăită din plin, ca a eminenţei voastre?

— Ah, aşa-i… Da, istorisirea ar putea fi lungă.

— Şi îndurarea Domnului e mare? Fornăi duhovnicul.

— Uite? Zise Mazarin? Încep să mă îngrozesc eu însumi că am lăsat să se petreacă atâtea lucruri pe care Cel de Sus le-ar putea osândi.

— Nu-i aşa? Murmură cu nevinovăţie duhovnicul, îndepărtând lumina de la faţa-i subţire şi ascuţită ca a unui sobol. Aşa sunt păcătoşii: la început uită, pe urmă devin scrupuloşi, când e prea târziu.

— Păcătoşii? Tresări Mazarin. Îmi spui acest cuvânt în bătaie de joc, fără îndoială, ca să-mi scoţi pe nas toate genealogiile ce am lăsat să se facă pe seama mea… Eu, fiu de pescar, într-adevăr.

— Hm! Făcu duhovnicul.

— Acesta e un prim păcat, părinte; căci, crede-mă, am suferit mult când unii m-au făcut scoborâtor din vechii consuli ai Romei, T. Geganius Macerinus I, Macerinus II şi Pro-culus Macerinus III, despre care vorbeşte cronica lui Haolander… Între Macerinus şi Mazarini, apropierea e atât de mare, încât te poate duce în ispită. Macerinus, ca poreclă, înseamnă slăbănog. Oh, preacucernice părinte, Mazarini ar putea să însemne astăzi, dacă e aşa, slab ca un Lazăr. Priveşte!

Şi-i arătă braţele descărnate şi picioarele supte de boală.

— Că vă veţi fi născut dintr-un neam de pescari? Reluă duhovnicul? Nu văd în asta nimic jignitor pentru, excelenţa voastră… Căci, la urma urmei şi Sfântul Petru era pescar, iar dacă dumneavoastră sunteţi prinţ al Bisericii, monseniore, el a fost cârmaciul ei cel mai mare. Deci, să trecem mai departe, dacă binevoiţi.

— Cu atât mai mult cu cât l-am ameninţat cu Bastilia pe un oarecare Bounet, preot din Avignon, care voia să tipărească o genealogie a Casei Mazarini, mult prea umflată.

— Ca să fie şi adevărată?… Strecură duhovnicul.

— Oh, dacă m-aş fi lăsat ispitit de această idee, preacucernice, aş fi căzut în patima orgoliului… Alt păcat.

— Ar fi însemnat un surplus de spirit şi nimeni n-ar putea fi învinuit vreodată pentru asemenea greşeli. Mai departe, mai departe…

— Am ajuns la orgoliu… Vezi, părinte, încerc să împart totul în păcate capitale.

— Îmi plac astfel de împărţiri făcute cu chibzuinţă.

— Asta mă uşurează. Trebuie să ştii că în 1630… Vai, iată treizeci şi unu de ani de atunci!

— Aveaţi douăzeci şi nouă de ani, monseniore.

— Vârstă clocotitoare. Făceam pe soldatul, aruncându-mă, la Casai, în focul archebuzelor, ca să arăt că puteam calări tot atât de bine ca un ofiţer. E adevărat că am adus pacea între spanioli şi francezi. Asta îmi răscumpără întrucâtva păcatul.

— Nu văd nici un fel de păcat în a arăta că poţi călări pe cal? Zise duhovnicul; e chestiune de gust şi asta cinsteşte rasa pe care o purtăm pe noi. În calitatea mea de creştin, sunt bucuros că aţi împiedicat o vărsare de sânge; în calitatea mea de preot, sunt mândru de bravura arătată de un semen al meu.

Mazarin mulţumi cu un semn umil din cap.

— Da? Zise el? Dar urmările?

— Ce urmări?

— Eh, păcatul ăsta blestemat al orgoliului are rădăcini fără sfârşit… De când m-am aruncat, cum ţi-am spus, între două armate, de când am simţit mirosul pulberii şi am străbătut şirurile de soldaţi, am început să-i privesc oarecum cu milă pe generali!

— Ah!

— Iată răul… În aşa fel că de-atunci n-am întâlnit măcar unul singur pe care să-l pot suferi.

— Adevărat este? Zise duhovnicul? Că generalii pe care i-am avut nu erau grozavi.

— O! Strigă Mazarin. L-am avut pe domnul prinţ de Condé… Şi l-am necăjit prea mult pe acesta.

— Nu e de plâns, şi-a cucerit destulă faimă şi destulă avere.

— Fie, în ceea ce-l priveşte pe domnul de Condé; dar domnul de Beaufort, de exemplu… pe care l-am făcut să sufere atâta în turnul de la Vincennes!

— Ah, dar acesta era un răzvrătit şi apărarea statului cerea să faceţi un astfel de sacrificiu… Mai departe.

— Cred că am terminat cu orgoliul. Urmează alt păcat, pe care mi-e şi teamă să-l măsor…

— Îl voi măsura eu… Spuneţi, care?

— Un mare păcat, preacucernice.

— O să vedem asta, monseniore.

— Dumneata nu se poate să nu fi auzit vorbindu-se de anumite legături pe care le-aş fi avut… Cu maiestatea sa regina-mamă… Bârfitorii…

— Bârfitorii, monseniore, sunt nişte proşti. Nu trebuie oare, pentru binele statului şi în interesul tânărului rege, să trăiţi în bună înţelegere cu regina? Mai departe, mai departe.

— Îţi mărturisesc? Zise Mazarin? Că mi-ai ridicat o piatră de pe suflet.

— Fleacuri, toate astea!… Gândiţi-vă la lucruri serioase.

— Mai e şi ambiţia, părinte…

— Ea e marca faptelor mari, monseniore.

— Chiar şi această dorinţă de a purta tiara…?

— A fi papă înseamnă a fi primul dintre creştini… De ce n-aţi fi năzuit spre aceasta?

— S-a scris că, spre a ajunge la asta, aş fi vândut spaniolilor oraşul Cambrai.

— Poate că şi dumneavoastră veţi fi făcut vreodată pamflete, fără a-i asupri prea tare pe pamfletari.

— Atunci, preacucernice părinte, mă simt cu inima într-adevăr curată. Nu mă mai apasă decât nişte patimi mărunte.

— Spuneţi.

— Jocul de cărţi.

— E o îndeletnicire cam lumească; dar, la urma urmei, eraţi obligat, prin cerinţele rangului şi ale atribuţiilor, să primiţi lume în casă.

— Mi-a plăcut să câştig…

— Nu există jucător care să joace pentru a pierde.

— Uneori măsluiam cărţile…

— O făceaţi în folosul vostru. Mai departe.

— Ei bine, părinte, nu mai simt nimic altceva încărcându-mi cugetul. Dă-mi iertarea păcatelor şi sufletul meu va putea, atunci când îl va chema la sine Dumnezeu, să se înalţe fără piedici până la tronul ceresc.

Duhovnicul nu-şi mişcă nici braţele, nici buzele.

— Ce mai aştepţi, cucernice părinte? Întrebă Mazarin.

— Aştept sfârşitul.

— Sfârşitul cui?

— Al spovedaniei, monseniore.

— Dar am terminat.

— O, nu! Eminenţa voastră se înşală.

— Nu, precât ştiu.

— Gândiţi-vă bine.

— M-am gândit cât am putut.

— Atunci am să vă ajut eu memoria.

— Să vedem.

Duhovnicul tuşi de mai multe ori.

— Nu mi-aţi vorbit de zgârcenie, alt păcat capital, nici despre milioanele acelea? Zise el.

— Care milioane, preacucernice?

— Acelea pe care le-aţi strâns, monseniore.

— Părinte, banii aceştia sunt ai mei; pentru ce ţi-aş vorbi de ei?

— Fiindcă, monseniore, aici părerile noastre se deosebesc. Spuneţi că aceşti bani sunt ai eminenţei voastre, iar eu cred că sunt puţin ai altora.

Mazarin îşi duse o mână rece la fruntea năpădită de sudoare.

— Cum aşa? Bâigui el.

— Iată cum. Eminenţa voastră a făcut multă avere fiind în serviciul regelui.

— Hm! Multă… Nu prea multă.

— Oricum ar fi, de unde vine această avere?

— De la stat.

— Statul e regele.

— Dar ce încheiere tragi domnia ta, cucernice părinte? Întrebă Mazarin, care începea să tremure.

— Nu pot să trag nici o încheiere, fără înşiruirea bunurilor pe care le aveţi. Să socotim puţin, dacă vreţi. Aveţi episcopia de Metz?

— Da.

— Mănăstirile de la Saint-Clément, Saint-Arnoud şi Saint-Vincent, tot din eparhia Metz?

— Da.

— Aveţi mănăstirea de la Saint-Denis, care are o avere frumuşica?

— Da, preacucernice.

— Aveţi mănăstirea de la Cluny, care e bogată?

— O am.

— Şi pe cea de la Saint-Médard, în Soissons, cu un venit de o sută de mii de livre?

— N-o tăgăduiesc.

— Şi pe cea de la Saint-Victor, în eparhia Marsiliei, una dintre cele mai bune din sud?

— Aşa-i, părinte.

— Astea fac un milion pe an. Cu lefurile de la cardinalat şi de la minister, se ridică poate la două milioane pe an.

— Ei!

— În timp de zece ani, înseamnă douăzeci de milioane… Şi douăzeci de milioane băgate în afaceri, cu un câştig de cincizeci la sută dau, prin creştere, alte douăzeci de milioane în zece ani.

— Ce bine te pricepi la socoteli, parcă n-ai fi duhovnic!

— De când eminenţa voastră a aşezat ordinul nostru în mănăstirea pe care o ocupăm lângă Saint-Germain-des-Prés, în 1644, eu sunt cel care fac obşteştile socoteli.

— Le faci şi pe-ale mele, după câte văd, preacucernice părinte!

— Se cuvine să ştii câte ceva din toate, monseniore.

— Ei bine, acum trage încheierea.

— Închei, spunând că aveţi un bagaj prea mare ca să puteţi trece cu el pe poarta paradisului.

— Şi voi fi osândit?

— Dacă nu daţi înapoi ce-aţi luat, da.

Mazarin scoase un strigăt jalnic.

— Să dau înapoi! Dar cui, Doamne sfinte?

— Stăpânului acestei avuţii, regelui!

— Dar însuşi regele mi-a dat totul…

— O clipă: regele nu semnează ordonanţele!

Mazarin trecu de la suspine la gemete.

— Dă-mi iertarea păcatelor? Zise el.

— Cu neputinţă, monseniore… Daţi totul înapoi, totul? Replică duhovnicul.

— Dar ce vrei, m-ai iertat de toate păcatele; pentru ce nu mă ierţi şi de ăsta?

— Pentru că? Răspunse preotul? A vă ierta de acesta e un păcat de care regele nu mă va ierta niciodată, monseniore.

Cu acestea, duhovnicul îşi lăsă bolnavul în ghearele căinţei şi ieşi cu o expresie plină de smerenie şi cu un pas rar, la fel precum intrase.

— Vai, Dumnezeule! Gemu cardinalul… Vino încoace, Colbert, sunt greu bolnav, prietene!

Capitolul XLVI Donaţia.

Colbert apăru din dosul perdelei.

— Ai auzit? Îl întrebă Mazarin.

— Vai, da, monseniore.

— Crezi că are dreptate? Crezi că toţi aceşti bani au fost strânşi pe căi necinstite?

— Un duhovnic, monseniore, nu e un judecător bun, când e vorba de bani? Răspunse cu răceală Colbert. Totuşi, s-ar putea ca, după principiile lui teologice, eminenţa voastră să fi făcut unele greşeli. Se întâmplă… Mai ales când se apropie ceasul morţii.

— Prima greşeală e aceea de a muri, Colbert.

— Aşa-i, monseniore. Să vedem însă faţă de cine socoteşte el că aţi greşit? Faţă de rege.

Mazarin ridică din umeri.

— Ca şi cum nu eu i-aş fi salvat statul şi finanţele!

— Acest lucru nu poate fi pus la îndoială, monseniore.

— Nu-i aşa? Prin urmare, mi-am câştigat şi eu o răsplată ce mi se cuvenea, în pofida duhovnicului meu.

— E adevărul deplin.

— Şi aş putea să păstrez pentru familia mea, atât de strâmtorată, o parte… Dacă nu tot ce-am câştigat!

— Nu văd nici o piedică în asta, monseniore.

— Eram convins, Colbert, că, cerându-ţi povaţa, îmi vei da un sfat înţelept? Zise Mazarin foarte bucuros.

Colbert făcu strâmbătura sa obişnuită de om care se crede atotştiutor.

— Monseniore? Rosti el? Trebuie să vedem însă dacă în cele ce a spus duhovnicul nu se ascunde o cursă.

— Nu! O cursă…?! Şi de ce? Duhovnicul e un om cinstit.

— Credeam că eminenţa voastră se află pe marginea mormântului, fiindcă l-aţi chemat să vă spovedească… Nu l-am auzit eu când spunea: „Faceţi deosebire între ceea ce v-a dat regele şi ceea ce v-aţi dat singur”? Gândiţi-vă bine, monseniore, dacă nu v-a vorbit cam aşa; şi o vorbă ca asta, rostită de un duhovnic, spune mult.

— Ar fi cu putinţă.

— Şi în cazul acesta, monseniore, aş socoti că preotul v-a somat…

— Să dau totul înapoi? Strigă Mazarin înăbuşindu-se.

— Ei, nu spun nu.

— Să dau totul înapoi? Dar nu te gândeşti ce spui… Vorbeşti la fel ca duhovnicul.

— Dacă înapoiaţi numai o parte, înseamnă că-l faceţi părtaş pe maiestatea sa şi asta, monseniore, poate avea urmări neplăcute. Eminenţa voastră e un politician prea iscusit pentru a nu şti că în clipa de faţă regele nu are nici o sută cincizeci de mii de livre în lăzile sale.

— Asta nu-i treaba mea? Răspunse Mazarin triumfător? Ci a domnului ministru de finanţe Fouquet, ale cărui conturi ţi le-am dat mereu, în lunile din urmă, spre verificare.

Colbert îşi muşcă buzele numai când auzi numele lui Fouquet.

— Maiestatea sa? Rosti el printre dinţi? N-are alţi bani în afară de cei pe care-i strânge domnul Fouquet; averea voastră, monseniore, i-ar prinde cât se poate de bine.

— Se poate, dar eu nu sunt ministrul de finanţe a! Regelui; eu am punga mea… De bună seamă, voi face spre mulţumirea maiestăţii sale… Câteva donaţii… Dar nu pot să-mi păgubesc familia…

— O donaţie parţială v-ar scădea din stimă şi l-ar jigni pe rege. A dona numai o parte maiestăţii sale înseamnă a recunoaşte că această parte v-a creat îndoiala cum că n-ar fi fost agonisită pe căi cinstite.

— Domnule Colbert…!

— Am crezut că eminenţa voastră îmi face cinstea de a-mi cere o povaţă.

— Da, însă dumneata uiţi amănuntele principale ale problemei.

— Nu uit nimic, monseniore; iată zece ani de când trec în revistă toate coloanele de cifre care se formează în Franţa şi dacă mi le-am înfipt cu atâta chin în cap, ele sunt acum aşa de bine înrădăcinate acolo, încât de la slujbele domnului Letellier, care e cumpătat, până la micile largheţi tainice ale domnului Fouquet, care e risipitor, aş putea să arăt, cifră cu cifră, toţi banii care se vântură la noi, de la Marsilia până la Cherbourg.

— Atunci, dumneata ai vrea ca eu să-mi arunc toţi banii în cuferaşele regelui! Strigă pe un ton ironic Mazarin, căruia guta îi smulse în acelaşi timp mai multe suspine dureroase. Fireşte, regele nu s-ar supăra pentru asta, dar şi-ar râde de mine păpându-mi milioanele şi ar avea dreptate!

— Eminenţa voastră nu m-a înţeles. N-am vrut pentru nimic în lume să spun că regele ar avea dreptate să vă cheltuiască banii.

— Mi-o spui limpede, mi se pare, sfătuindu-mă să i-i dau lui.

— Ah? Răspunse Colbert? Eminenţa voastră, gândindu-se numai la boala sa, scapă cu totul din vedere caracterul maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea.

— Cum asta…?

— Acest caracter cred că seamănă, dacă mi se îngăduie să mă exprim astfel, cu acela pe care monseniorul îl spovedea mai adineauri în faţa duhovnicului.

— Adică? Spune…

— E vorba de orgoliu. Iertaţi-mă, monseniore… Mândrie vreau să spun. Regii n-au orgoliu: asta e o patimă omenească.

— Orgoliul, da, ai dreptate. Ei şi…?

— Ei bine, monseniore, daca am chibzuit bine, eminenţei voastre nu-i rămâne decât să doneze toţi banii săi regelui şi asta cât mai repede.

— Dar pentru ce? Făcu Mazarin foarte nedumerit.

— Fiindcă regele nu va primi totul.

— Oh, un tânăr ca el, fără bani şi ros de ambiţie cum e!

— Fie!

— Un tânăr care-mi doreşte moartea…

— Monseniore…

— Ca să mă moştenească, da, Colbert; da, îmi doreşte moartea, ca să mă moştenească. Cap sec ce sunt! I-o voi spune!

— Neîndoios. Dacă donaţia e făcută într-o anumită formă, regele nu va primi.

— Haidade!

— În mod hotărât. Un tânăr care n-a făcut încă nimic, care arde de dorinţa de a deveni celebru, care vrea să domnească singur, nu va primi ceva făcut de alţii, va vrea să clădească totul el însuşi. Acest prinţ, monseniore, nu se va mulţumi cu Palatul Regal pe care i l-a dăruit domnul de Richelieu, nici cu palatul Mazarin pe care i l-aţi înălţat atât de frumos, nici cu Luvrul unde au trăit strămoşii lui, nici cu Saint-Germain, unde s-a născut. Tot ceea ce nu va ieşi din mâinile lui, va fi dispreţuit de el, v-o prezic.

— Şi garantezi că dacă-i dau cele patruzeci de milioane regelui…

— Spunându-i anumite lucruri, garantez că nu va primi.

— Şi aceste anumite lucruri… Sunt?

— Le voi aşterne pe hârtie, dacă monseniorul va binevoi să mi le dicteze.

— Şi mă rog, ce folos voi avea eu din toate astea?

— Unul mare de tot: nimeni nu va putea învinui pe eminenţa voastră de această nedreaptă zgârcenie pe care pamfletarii au aruncat-o în seama celui mai strălucit spirit al acestui veac.

— Ai dreptate, Colbert, ai dreptate; du-te de-l caută pe rege din parte-mi şi dă-i testamentul meu.

— O donaţie, monseniore.

— Şi dacă primeşte? Dacă are să primească?

— Atunci vor rămâne treisprezece milioane pentru familia voastră şi asta e o sumă frumoasă.

— Dar atunci dumneata vei fi un trădător sau un prost, crede-mă.

— Niciuna, nici alta, monseniore… Dacă nu mă înşel, vă temeţi că regele va primi… Oh, temeţi-vă mai bine că nu va primi…

— Dacă nu va primi, am să-i dăruiesc cele treisprezece milioane de rezervă ale mele… Da, aşa voi face… Da… Ah, dar mă apucă iar durerile, am să mă prăpădesc, Colbert… Sunt tare bolnav şi simt că mi se apropie sfârşitul.

Colbert tresări.

Cardinalul se simţea rău, într-adevăr: se zbătea înecat de sudoare pe patul de suferinţă şi paloarea aceasta îngrozitoare de pe faţa lui scăldată în apă era un spectacol pe care nici cel mai încercat medic nu l-ar fi putut privi fără să i se facă milă. Colbert fu, de bună seamă, foarte mişcat, căci părăsi pe nesimţite încăperea şi, chemându-l pe Bernouin la căpătâiul muribundului, ieşi pe coridor. Aici, plimbându-se în sus şi în jos cu o expresie de meditare ce dădea o anumită nobleţe capului său vulgar, cu umerii plecaţi, cu gâtul întins, cu buzele întredeschise pentru a lăsa să-i scape frânturi răzleţe din gândurile-i încâlcite, se încăpăţâna să frământe planul ce şi-l pusese în minte, în timp ce, la zece paşi de el, despărţit doar de un perete, stăpânul lui se zvârcolea în durerile ce-i smulgeau strigăte amarnice, fără a se mai gândi nici la comorile de pe pământ, nici la fericirile din paradis, ci mai degrabă la toate chinurile iadului.

În vreme ce şervetele fierbinţi, oblojelile, paharele şi Guénaud, chemat în preajma cardinalului, se schimbau cu o repeziciune crescândă, Colbert, ţinându-şi strâns cu amândouă mâinile capul său mare ca pentru a zăgăzui înăuntru vâltoarea planurilor ce-i încolţeau în creier, se gândea ce formă va trebui să îmbrace donaţia pe care va cerc să i-o dicteze Mazarin de îndată ce boala îi va da o clipă de răgaz. Se părea că toate văicărelile cardinalului şi toate asalturile morţii asupra acestui reprezentant al trecutului erau tot atâtea imbolduri pentru spiritul acestui gânditor cu sprâncenele groase ce se întorcea de pe acum către răsăritul noului soare al unei lumi renăscute.

Colbert se reîntoarse lângă Mazarin atunci când bolnavul se simţi mai bine şi îl convinse să-i dicteze o donaţie astfel concepută: „Pregătindu-mă să mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, stăpânul tuturor oamenilor, îl rog pe rege, care mi-a fost stăpân pe acest pământ, să primească toate bunurile pe care cu atâta mărinimie mi le-a dat şi pe care familia mea va fi fericită să le vadă trecând în tot atât de ilustre mâini. Lista bunurilor mele se va găsi întocmită, la prima cerere a maiestăţii sale, sau la ultimul suspin al celui mai devotat slujitor al său, Jules, cardinal de Mazarin.”

Cardinalul semnă cu un oftat adânc; Colbert împături hârtia şi se duse numaidecât cu ea la Luvru, unde regele tocmai se întorcea la palat. Apoi porni spre casă, frecându-şi mâinile cu mulţumirea unui lucrător ce şi-a întrebuinţat ziua cu folos.

Capitolul XLVII Ana de Austria îi dă un sfat lui Ludovic al XIV-lea, iar domnul Fouquet îi dă altul.

Vestea despre starea gravă a cardinalului se răspândise peste tot, iar la Luvru ea adunase cel puţin tot atâta lume cât şi vestea despre căsătoria Domnului, fratele regelui, care fusese dată în vileag în mod oficial.

Abia ajuns la reşedinţa lui, gândindu-se încă la cele ce văzuse şi auzise în seara aceea, Ludovic al XIV-lea fu înştiinţat de primul său valet că aceeaşi mulţime de curteni care se grăbise dimineaţa să-l întâmpine la sculare, venise acum din nou, ca să fie de faţă la culcare, în semn de supremă favoare pe care curtea, de când domnea cardinalul, o arătase cu deosebire ministrului, fără a se îngriji că aceasta ar putea să displacă regelui. Dar ministrul avusese, după cum am arătat, un puternic atac de gută, astfel că valul de linguşitori se îndrepta de astă-dată către tron.

Curtenii au acest nemaipomenit instinct de a mirosi dinainte ceea ce are să se întâmple; ei posedă o ştiinţă ce nu dă niciodată greş; sunt, pe de o parte, diplomaţi ce întrevăd marile deznodăminte în împrejurările grele, pe de alta, căpitani ce ghicesc sfârşitul bătăliilor, sau chiar medici ce vindecă bolile.

Ludovic al XIV-lea, căruia mama sa îi vârâse în cap această axiomă, înţelese, între altele, că eminenţa sa monseniorul cardinal Mazarin era greu bolnav.

Ana de Austria, după ce o condusese pe regina cea tânără în apartamentele sale şi-şi uşurase fruntea de povara podoabelor de ceremonie, veni să-l vadă pe fiul ei în cabinetul lui de lucru, unde, singur, posomorit şi cu inima grea, căuta să-şi înăbuşe, ca şi cum şi-ar fi încercat voinţa, una din acele furii surde şi cumplite, adevărate furii de regi, care dau naştere la mari evenimente atunci când izbucnesc şi care, la Ludovic al XIV-lea, graţie neîntrecutei lui puteri de a se stăpâni, se transformau în furtuni atât de blânde, încât singura şi cea mai aprigă mânie a Iui, aceea despre care vorbeşte Saint-Simon, mirându-se el însuşi, a fost acea neuitată dezlănţuire ce-avea să izbucnească, cincizeci de ani mai târziu, în legătură cu o anumită taină a ducelui de Maine şi care a avut drept rezultat o ploaie de lovituri de baston ce s-a abătut pe spatele unui biet lacheu pentru singura vină că furase un pesmet.

Tânărul rege era, aşadar, după cum am văzut, pradă unei dureroase încordări şi îşi spunea încet, privindu-se într-o oglindă:

— O, rege!… Rege cu numele, iar nu de fapt… Fantomă, fantomă goală ce eşti!… Statuie nevolnică, ce n-are altă putere decât aceea de a stârni un salut din partea curtenilor, când vei izbuti oare să-ţi ridici braţul acesta de catifea, să-ţi încleştezi pumnul acesta de mătasă? Când vei reuşi oare să-ţi deschizi şi pentru altceva, nu numai pentru zâmbete şi suspine, buzele-ţi osândite la tâmpa încremenire a marmurelor din galeria ta?

Atunci, trecându-şi mâna peste frunte şi căutând puţin aer, se apropie de fereastră şi văzu jos câţiva cavaleri ce vorbeau între ei, alături de câteva pâlcuri ce-şi arătau cu sfială curiozitatea. Cavalerii făceau parte din gardă; ceilalţi erau curioşi din popor, aceia pentru care un rege e totdeauna un lucru ciudat, ceva ca un rinocer, un crocodil sau un şarpe.

Îşi plesni fruntea cu latul palmei, exclamând:

— Rege al Franţei, deşert titlu! Popor al Franţei, o gloată oarecare de făpturi. Iată-mă întors în Luvrul meu; caii, abia deshămaţi, sunt încă plini de sudoare, dar eu am făcut abia atâta vâlvă, încât dacă au ieşit să mă vadă douăzeci de persoane… Douăzeci… Ce zic? Nu, nu au fost nici măcar douăzeci de oameni dornici să-l vadă pe regele Franţei, după cum nu sunt nici măcar zece arcaşi puşi să vegheze asupra locuinţei mele; arcaşii, poporul, gărzile sunt la Pa-latul Regal. Pentru ce, Doamne? Eu, regele, n-am oare dreptul să te întreb aceasta?

— Pentru că? Îi răspunse un glas ce răsună dincolo de draperia cabinetului? Pentru că la Palatul Regal se află tot aurul, adică toată puterea celui ce vrea să domnească.

Ludovic se întoarse deodată. Glasul care rostise aceste cuvinte era al Anei de Austria. Regele tresări şi, îndreptându-se către mama sa, zise:

— Sper că maiestatea voastră n-a luat în seamă vorbele goale pe care singurătatea şi dezgustul ce-i urmăresc pe regi le fac să apară chiar şi pe buzele celor mai fericite fiinţe!

— N-am luat în seamă decât un lucru, fiul meu: acela că te văicăreşti.

— Eu? Câtuşi de puţin? Tăgădui Ludovic al XIV-lea. Nu, nici vorbă; te înşeli, doamnă.

— Atunci, ce făceai aici, sire?

— Mi se părea că mă aflam în faţa preceptorului meu şi dezvoltam un subiect de dizertaţie.

— Fiul meu? Zise Ana de Austria, dând din cap? Faci rău că nu te bizui pe cuvântul meu; faci rău că nu-mi arăţi încrederea domniei tale. Va veni o zi, o zi ce nu mai e departe, când va trebui să-ţi aduci aminte de acest adevăr: „Aurul e atotputernicia şi numai aceia sunt pe deplin regi care sunt atotputernici”.

— Gândul vostru? Adăugă regele? Nu este totuşi de a-i defăima pe bogaţii acestui veac, nu-i aşa?

— Nu? Răspunse cu însufleţire Ana de Austria? Nu, sire. Cei care sunt bogaţi în acest veac, sub domnia ta, sunt bogaţi fiindcă singur ai voit acest lucru, astfel că n-am împotriva lor nici ură, nici pizmă; au slujit fără îndoială cu credinţă pe maiestatea voastră, o dată ce maiestatea voastră le-a îngăduit să se răsplătească ei înşişi. Iată ce am înţeles prin vorbele pentru care mi se pare că vrei să mă dojeneşti.

— Ferească Dumnezeu, doamnă, să-i fac cea mai mică dojana mamei mele.

— De altminteri? Continuă Ana de Austria? Cel de sus nu dăruieşte decât pentru un anumit timp bunurile pământeşti; Dumnezeu, ca o înfrânare a faimei şi a bogăţiei, a mai dat lumii şi suferinţa, boala, moartea şi nimeni? Accentuă regina mamă cu un zâmbet dureros, ce dovedea că se gândea la ea însăşi când rostea acest percept plin de amărăciune? Nimeni nu ia cu sine în mormânt mărirea sau averea de aici. Asta înseamnă că cei tineri culeg roadele belşugului pregătit de cei bătrâni.

Ludovic asculta cu atenţie crescândă aceste cuvinte rostite de Ana de Austria cu scopul vădit de a-i aduce o mângâiere.

— Doamnă? Spuse Ludovic al XIV-lea, privind-o în ochi pe mama lui? S-ar zice, într-adevăr, că ai vrea să-mi vesteşti altceva prin aceste cuvinte…!

— Nu, fiul meu, n-am să-ţi vestesc nimic, decât că, după cum ai băgat de seamă astă-seară, domnul cardinal este greu bolnav.

Ludovic se uită ţintă la mama lui, vrând să desluşească o tulburare în glasul ei, o durere pe faţa sa. Chipul Anei de Austria părea uşor înăsprit; dar această suferinţă avea un caracter cu totul personal… Poate că această asprime era pricinuită de cancerul ce începea să-i roadă sânul.

— Da, doamnă? Îngână regele? Da, domnul de Mazarin e greu bolnav.

— Şi va fi o mare pierdere pentru regat, dacă eminenţa sa va fi chemat la Dumnezeu. Nu eşti de aceeaşi părere cu mine, fiul meu? Întrebă regina-mamă.

— Da, doamnă, de bună seamă va fi o mare pierdere pentru regat? Murmură Ludovic, roşindu-se; dar primejdia nu e încă atât de apăsătoare, vreau să cred, deoarece domnul cardinal e un om destul de tânăr.

Regele abia termină de spus aceste cuvinte, că un valet trase draperia şi rămase în picioare, cu o hârtie în mână, aşteptând ca suveranul să-i pună întrebarea.

— Ce e aceea? I se adresă regele.

— O scrisoare din partea domnului de Mazarin? Răspunse valetul.

— Dă-mi-o? Zise regele.

Şi luă hârtia. Dar în clipa când voia să o deschidă, o mare zarvă se iscă în galerie, în anticamere şi în curte.

— Ah, ah? Făcu Ludovic al XIV-lea, care, fără îndoială, recunoscu această întreită forfotă? Ce spuneam eu că nu e decât un rege în Franţa? Mă înşelam, sunt doi.

În acelaşi timp, uşa se deschise şi ministrul de finanţe Fouquet se înfăţişă la rege. El era acela care stârnise zarva în galerie; valeţii lui făcuseră zarva în anticameră; de la caii lui pornise zarva din curte. Pe deasupra, se auzi un murmur prelung la ivirea sa, care nu se stinse decât târziu după ce trecuse. Era murmurul de care Ludovic al XIV-lea se arăta atât de nemulţumit că nu-l auzea, pe atunci, în jurul lui şi nu-l simţea stingându-se încet în urma sa.

— Acesta nu este, se înţelege, un rege, aşa cum zici? Îi spuse Ana de Austria fiului ei; e un om mult prea bogat, atâta tot.

Şi rostind aceste cuvinte, un simţământ de amărăciune împrumută vorbelor reginei un accent plin de răutate; în timp ce, dimpotrivă, fruntea lui Ludovic, rămas liniştit şi stăpân pe el, nu avea nici cea mai uşoară cută pe suprafaţa ei. Îl salută deci fără ceremonie pe Fouquet, cu un semn din cap, în vreme ce continua să desfăşoare sulul pe care i-l adusese valetul. Fouquet înţelese această mişcare şi, cu o politeţe nestânjenită, dar respectuoasă totodată, se apropie de Ana de Austria, ca să-i lase deplină libertate regelui.

Ludovic desfăcuse hârtia, dar n-o citea încă. Îl asculta pe Fouquet spunându-i maniei sale cuvinte măgulitoare, lăudându-i îndeosebi mâna şi braţele. Chipul Anei de Austria se însenină şi aproape că voia să zâmbească.

Fouquet observă că regele, în loc să citească, îl privea şi-l asculta pe el; se răsuci atunci pe jumătate şi, rămânând mai departe al Anei de Austria, ca să spunem aşa, se întoarse cu faţa spre rege.

— Dumneata ştii, domnule Fouquet? Îi spuse Ludovic al XIV-lea? Că eminenţa sa e foarte rău bolnav?

— Da, sire, ştiu asta? Răspunse Fouquet; şi în adevăr se simte foarte rău. Mă aflam la domeniul meu din Vaux când mi s-a adus această ştire, atât de neplăcută încât am plecat numaidecât de acolo.

— Ai plecat din Vaux astă-seară, domnule?

— Acum un ceas şi jumătate, da, maiestate? Zise Fouquet, uitându-se la ceasornicul său încrustat cu diamante.

— Un ceas şi jumătate! Rosti regele, străduindu-se să-şi stăpânească o răbufnire de mânie, dar fără să-şi poată ascunde uimirea.

— Înţeleg, sire! Maiestatea voastră se îndoieşte de cuvântul meu şi are dreptate; dar, dacă am ajuns aici atât de repede, este cu adevărat o minune. Mi s-au trimis din Anglia trei perechi de cai foarte iuţi, după cum mi s-a spus; mă aşteptau din patru în patru leghe şi astă-seară i-am pus la încercare. M-au adus din Vaux până la Luvru într-un ceas şi jumătate, încât maiestatea voastră poate să vadă că n-am fost înşelat.

Regina-mamă zâmbi cu o tainică invidie. Fouquet, pricepându-i gândul, se grăbi să adauge:

— Într-adevăr, doamnă, asemenea cai sunt făcuţi pentru regi, nu pentru supuşi, iar regii nu se cuvine să-i dăruiască niciodată, nici te miri cui, nici pentru te miri ce.

Regele înălţă capul.

— Cu toate astea? Îl întrerupse Ana de Austria dumneata nu eşti rege, precât ştiu, domnule Fouquet!

— Tocmai de aceea, doamnă, caii nu aşteaptă decât un semn din partea maiestăţii sale ca la intre în grajdurile Luvrului; iar dacă mi-am luat îngăduinţa să-i încerc, e numai din teama de a nu oferi regelui ceva care să nu fie cu adevărat o minune.

Regele se înroşi la faţă.

— Ştii, domnule Fouquet? Zise regina? Că datina la curtea Franţei nu este ca un supus să ofere ceva regelui?

Ludovic făcu o mişcare.

— Sper, doamnă? Răspunse Fouquet foarte tulburat? Că dragostea mea pentru maiestatea sa, dorinţa mea necontenită de a-i fi pe plac vor servi ca o contragreutate la rigorile acestei etichete. De altminteri, nici nu mi-aş fi putut îngădui să ofer un dar; e un tribut pe care vreau să-l plătesc.

— Mulţumesc, domnule Fouquet? Rosti cu bunăvoinţă regele? Şi îţi rămân îndatorat pentru acest gând, căci îmi plac într-adevăr foarte mult caii iuţi; ştii însă că nu-s prea bogat; dumneata ştii asta mai bine ca oricine, dumneata, care eşti ministrul meu de finanţe. Nu pot deci, oricât de mult aş dori-o, să cumpăr un atelaj atât de scump.

Fouquet aruncă o privire plină de mândrie către regina-mamă, care părea să se bucure de încurcătura în care se găsea ministrul şi răspunse:

— Luxul este virtutea regilor, sire; luxul îi face să se asemene cu Dumnezeu; prin lux sunt mai presus de ceilalţi oameni. Cu luxul său, un rege îşi hrăneşte şi îşi cinsteşte supuşii. Sub dulcea dogoare a acestui lux al regilor se naşte luxul celor de rând, izvor de bogăţie pentru popor. Dacă maiestatea voastră va primi în dar cei şase cai neasemuiţi, va trezi ambiţia crescătorilor din ţara noastră, cei din Limousin, din Perche, din Normandia şi această îmboldiră va fi spre folosul tuturor… Dar văd că regele tace, prin urmare sunt condamnat.

În acest timp, Ludovic al XIV-lea îndoia şi dezdoia cu neastâmpăr hârtia lui Mazarin, pe care nu-şi aruncase încă ochii. Privirea i se opri în cele din urmă asupra ei şi chiar de la primul rând citit scoase un mic strigăt de uimire.

— Ce scrie acolo, fiul meu? Întrebă Ana de Austria apropiindu-se în grabă de rege.

— Din partea cardinalului? Se miră iar regele, continuând să citească. Da, da, e chiar din partea lui.

— Se simte mai rău?

— Citeşte? Sfârşi regele, dând pergamentul mamei sale, ca şi cum şi-ar fi spus că numai citind cu ochii ei Ana de Austria ar fi putut să dea crezare unui lucru atât de uimitor ca acela care se afla închis în hârtia aceasta.

Ana de Austria citi şi ea scrisoarea. Pe măsură ce citea, ochii îi scânteiau de o bucurie din ce în ce mai vie, pe care se străduia în zadar să şi-o ascundă şi care atrase atenţia lui Fouquet.

— Oh, o donaţie în toată regula! Exclamă ea.

— O donaţie? Repetă Fouquet.

— Da? Zise regele, răspunzându-i îndeosebi ministrului de finanţe? Da, pe patul de moarte, domnul cardinal îmi face o donaţie a tuturor bunurilor sale.

— Patruzeci de milioane! Glăsui regina. Ah, fiul meu, iată un frumos dar din partea domnului cardinal, care va răsturna toate răutăţile spuse pe seama lui; patruzeci de milioane, strânse încetul cu încetul şi care intră dintr-o dată în vistieria regală, e o faptă demnă de un slujitor credincios şi de un adevărat creştin.

Şi după ce-şi mai aruncă o dată ochii pe hârtie, o înapoie regelui, care, la auzul acestei sume uriaşe, îşi simţea inima bătându-i cu putere în piept.

Fouquet se retrăsese câţiva paşi la o parte şi tăcea. Regele îl privi în ochi şi-i întinse sulul, pentru a-l citi şi el. Ministrul însă nu făcu decât să arunce o scurtă privire, foarte de sus, asupra hârtiei, apoi, înclinându-se, zise:

— Da, sire, o donaţie, văd.

— Trebuie să-i răspunzi, fiul meu? Interveni Ana de Austria; trebuie să-i răspunzi numaidecât.

— Şi în ce fel, doamnă?

— Făcându-i o vizită cardinalului.

— Dar abia acum un ceas am plecat de la eminenţa sa? Zise regele.

— Atunci, scrie-i sire.

— Să-i scriu?! Făcu tânărul rege cu dezgust.

— Oricum? Reluă Ana de Austria? Mi se pare, fiul meu, că un om care a făcut un asemenea dar e îndreptăţit să aştepte să i se mulţumească într-un chip neîntârziat. Apoi, întorcându-se către ministru: Nu este şi părerea dumitale, domnule Fouquet?

— Darul impune aceasta, da, doamnă? Răspunse ministrul cu o nobleţe ce nu-i scăpă regelui.

— Primeşte deci şi mulţumeşte-i? Stărui Ana de Austria.

— Domnul Fouquet ce zice? Întrebă regele.

— Maiestatea voastră vrea să-mi cunoască părerea?

— Da.

— Mulţumiţi-i, sire…

— Ah! Făcu Ana de Austria.

— Dar nu primiţi? Continuă Fouquet.

— Şi pentru ce asta? Tresări Ana de Austria.

— Aţi spus-o dumneavoastră înşivă, doamnă? Răspunse Fouquet? Că regii nu trebuie şi nu pot să primească daruri de la supuşii lor.

Regele rămase mut între cele două păreri atât de opuse.

— Dar patruzeci de milioane?… Murmură Ana de Austria pe acelaşi ton pe care nefericita Maria-Antoaneta avea să rostească mai târziu: „Îmi spuneţi atâta despre asta!”

— Ştiu? Zise Fouquet râzând? Patruzeci de milioane e o sumă frumoasă şi o astfel de sumă ar putea să ispitească până şi o conştiinţă regească.

— Dar, domnule? Stărui Ana de Austria? În loc de a-l îndemna pe rege să nu primească această donaţie, explică-i mai bine maiestăţii sale că patruzeci de milioane înseamnă o avere, nu glumă.

— Tocmai pentru că aceste patruzeci de milioane înseamnă o avere, doamnă, eu îi voi spune regelui: sire, dacă nu se cuvine ca un rege să primească de la un supus şase cai în valoare de douăzeci de mii de livre, cu atât mai jignitor e să-şi datorască averea unui alt supus, mai mult sau mai puţin scrupulos în strângerea bunurilor ce alcătuiesc această avere.

— Dumneata n-ai dreptul, domnule? I-o tăie Ana de Austria? Să dai o lecţie regelui! Atunci oferă-i dumneata patruzeci de milioane, pentru a le pune în locul celor pe care-l faci să le piardă.

— Regele le va avea oricând le va dori? Zise ministrul de finanţe, înclinându-se.

— Da, storcind poporul? Rosti Ana de Austria.

— Eh, n-a fost oare stors, doamnă? Replică Fouquet? Atunci când au fost strânse, din truda lui, aceste patruzeci de milioane cuprinse în actul de donaţie? Maiestatea sa mi-a cerut părerea? Iat-o! Dacă maiestatea sa îmi va cere sprijinul, îl va avea de asemenea.

— Haide, haide, primeşte, fiul meu? Zise Ana de Austria? Eşti mai presus de orice vâlvă şi de orice judecată a oamenilor.

— Nu primiţi, sire? Adăugă Fouquet. Atâta timp cât un rege trăieşte, el n-are alt sfetnic mai mare decât cugetul său, alt judecător mai bun decât dorinţa sa; după moarte însă, posteritatea e aceea care aprobă sau condamnă.

— Îţi mulţumesc, mamă? Răspunse Ludovic, plecându-se cu respect în faţa reginei. Îţi mulţumesc, domnule Fouquet? Se adresă apoi, foarte binevoitor, ministrului, dându-i a înţelege că poate să plece.

— Primeşti? Mai întrebă o dată Ana de Austria.

— Voi chibzui? Răspunse regele, uitându-se în urma lui Fouquet.

Capitolul XLVIII Agonie.

Chiar în ziua când scrisoarea de donaţie fusese trimisă regelui, cardinalul ceruse să fie transportat la Vincennes. Regele şi curtea îl urmaseră acolo. Ultimele sclipiri ale acestei flăcări aruncau încă destule luciri în jurul ei ca să absoarbă, în razele sale, toate celelalte lumini. De altfel, cum lesne se putea vedea, satelit credincios al ministrului său, tânărul Ludovic al XIV-lea mergea până în ultimul moment în sensul arătat de forţa de atracţie a acestuia.

Răul, după prevestirile lui Guénaud, devenise şi mai grav: nu mai era vorba de un atac de gută, era vorba de un atac al morţii. Şi apoi, mai era ceva care făcea ca acest muribund să agonizeze şi mai mult încă: îngrijorarea ce-i vânzolea spiritul în legătură cu donaţia trimisă regelui, pe care, după spusele lui Colbert, monarhul trebuia să o înapoieze cardinalului fără a o primi. Cardinalul avea mare încredere, după cum s-a văzut, în prezicerile secretarului său; dar suma era uriaşă şi oricât de isteţ ar fi fost Colbert, din când în când cardinalul se gândea, în sinea lui, că poate duhovnicul se înşelase şi el şi că s-ar putea să mai aibă măcar atâta noroc de a nu fi osândit pe lumea cealaltă, cât noroc ar mai avea aici ca Ludovic al XIV-lea să-i dea înapoi milioanele sale.

De altminteri, cu cât donaţia întârzia să se întoarcă de unde plecase, cu atât Mazarin găsea că patruzeci de milioane meritau osteneala să rişti ceva pentru ele, mai ales când acest ceva era un lucru atât de părelnic cum este sufletul. Mazarin, în calitatea sa de cardinal şi de prim-ministru, era aproape ateu şi întru totul interesat materialiceşte. De câte ori se deschidea uşa, întorcea repede capul spre intrare, crezând că o să vadă reapărând pe acolo nefericita lui donaţie; dar, de fiecare dată înşelat în aşteptările sale, se lăsa din nou pe pernă, suspinând adânc şi resimţind şi mai tare durerea pe care izbutise o clipă s-o uite.

Ana de Austria îl urmase şi ea pe cardinal; inima sa, cu toate că vârsta o făcuse mai egoistă, nu putea să nu arate acestui muribund o tristeţe pe care regina i-o datora ca femeie, spuneau unii, ca suverană, ziceau alţii. Ea îşi pusese oarecum doliul pe faţă mai înainte de a fi nevoie şi toată curtea făcuse la fel.

Ludovic, pentru a nu i se vedea pe chip ceea ce se petrecea în adâncul sufletului său, se încăpăţâna să rămână închis în apartamentul lui, unde singură doica îi ţinea tovărăşie; cu cât credea că se apropie termenul când orice constrângere va înceta pentru el, cu atât părea mai supus şi mai răbdător, stăpânindu-se pe el însuşi, ca toţi oamenii de tărie care îşi pun în gând ceva, pentru a sări apoi cu şi mai multă putere în momentul hotărâtor.

Maslul fusese săvârşit în mare taină, deoarece cardinalul, credincios obiceiului său de a face totul pe ascuns, lupta împotriva aparenţelor şi chiar a realităţilor, continuând să primească lume la patul său, ca şi cum n-ar fi fost lovit decât de o boală trecătoare. Guénaud, la rândul lui, nu dădea în vileag absolut nimic: urmărit cu întrebările, hărţuit de curioşi şi de curteni, el nu răspundea nimic, sau cel mult atât: „Eminenţa sa e încă plină de tinereţe şi de putere; dar Dumnezeu soroceşte aşa cum îi e vrerea şi când a hotărât să doboare un om, trebuie ca omul să cadă”. Aceste cuvinte, aruncate în dreapta şi în stânga cu un fel de discreţie, de rezervă şi de precădere, erau comentate cu mare interes mai ales de două persoane: regele şi cardinalul.

Mazarin, în pofida profeţiei lui Guénaud, se amăgea mereu, sau, mai bine zis. Îşi juca atât de bine rolul, încât cei mai iscoditori, spunând că el se amăgea, se înşelau pe ei înşişi.

Ludovic, despărţit de cardinal de două zile, cu privirea aţintită asupra actului de donaţie ce-l frământa atât de mult pe cardinal, nu ştia încă bine în ce stare se găsea Mazarin. Fiul lui Ludovic al XIII-lea, urmând tradiţiile părinteşti, fusese până atunci atât de puţin rege, încât, dorind din tot sufletul regalitatea, o dorea totuşi cu acea temere ce însoţeşte totdeauna necunoscutul. Astfel, luând o hotărâre, pe care n-o împărtăşi de altminteri nimănui, se decise să-i ceară o întrevedere lui Mazarin. Ana de Austria fu aceea care, nelipsită din preajma cardinalului, auzi cea dintâi această dorinţă a regelui şi o şopti la urechea muribundului, care tresări.

Cu ce scop îi cerca Ludovic al XIV-lea o întrevedere? Ca să-i înapoieze donaţia, cum spusese Colbert? Ca s-o păstreze, după ce-i va fi mulţumit, cum se temea Mazarin? Totuşi, fiindcă muribundul simţea cum această nesiguranţă îi sporea durerile, nu şovăi nici o clipă.

— Maiestatea sa va fi binevenit, da, foarte binevenit! Strigă el, făcându-i lui Colbert, care stătea la căpătâiul patului, un semn către perdea, pe care acesta îl înţelese întru totul. Doamnă? Adăugă Mazarin? Maiestatea voastră va fi atât de bună să-l încredinţeze ea însăşi pe rege de adevărul celor pe care le-am spus?

Ana de Austria se ridică; era şi ea grăbită să vadă mai repede sfârşită povestea aceasta a celor patruzeci de milioane, către care se îndreptau pe ascuns gândurile tuturor.

După ce Ana de Austria ieşi, Mazarin făcu o mare sforţare şi, ridicându-se puţin către Colbert, îi spuse:

— Ei bine, Colbert, iată că au trecut două zile nenorocite! Două zile ucigătoare şi, după cum vezi, n-am primit nici un răspuns de-acolo!

— Răbdare, monseniore? Rosti Colbert.

— Eşti nebun, omule! Mă sfătuieşti să am răbdare! Oh, zău, Colbert, tu îţi baţi joc de mine; eu mor şi tu îmi spui să aştept!

— Monseniore? Răspunse Colbert cu obişnuitul lui sânge rece? E cu neputinţă ca lucrurile să nu se petreacă aşa precum am spus. Maiestatea sa vine să vă vadă, asta înseamnă că vă aduce el însuşi donaţia.

— Crezi tu asta? Ei bine, eu, dimpotrivă, sunt sigur că regele vine să-mi mulţumească.

Ana de Austria se întoarse tocmai atunci din drum; în timp ce se îndrepta spre fiul ei, întâlnise în anticamere un nou vraci. Era vorba de un praf care trebuia să-l tămăduiască pe cardinal. Regina-mamă aducea câteva fire din acest praf.

Dar Mazarin nu la prafuri se gândea atunci; ca atare, nici nu vru să-şi arunce ochii asupra leacului, spunând că viaţa nu merită toate ostenelile pe care ceilalţi le fac ca să i-o păstreze. Dar, rostind acest precept filosofic, taina lui, atât de îndelung păstrată, îi scăpă în fine de pe buze:

— Nu, doamnă? Zise el? Nu aceasta este problema cea mai importantă. Am făcut regelui, acum două zile, o mică donaţie; până azi, pesemne din delicateţe, maiestatea sa nu mi-a trimis nici o vorbă; dar a venit momentul să ne lămurim şi rog pe maiestatea voastră să-mi spună dacă regele a luat vreo hotărâre în această chestiune.

Ana de Austria făcu o mişcare ca să răspundă. Mazarin o opri.

— Adevărul, doamnă! Zise el. În numele cerului, adevărul! Nu-l amăgiţi pe un muribund cu o speranţă care ar fi deşartă!

Aici, întâlni o privire a lui Colbert care voia să-i spună că a pornit pe un drum greşit în felul cum a ridicat problema.

— Ştiu? Răspunse Ana de Austria, apucând mâna cardinalului? Ştiu că ai făcut, cu mărinimie, nu o mică donaţie, cum ai spus cu atâta modestie, ci un dar măreţ; ştiu cât de greu ţi-ar fi dacă regele…

Mazarin asculta, aşa pe moarte cum era, cu mai multă însufleţire decât ar fi făcut-o zece oameni teferi.

— Dacă regele? Tresări el.

— Dacă regele? Continuă Ana de Austria? N-ar primi din toată inima ceea ce-i dăruieşti într-un chip atât de nobil.

Mazarin se lăsă să cadă pe pernă, cu deznădejdea omului ce nu mai vede nici o salvare de la înec; dar îşi păstră încă destulă putere şi prezenţă de spirit spre a-i arunca lui Colbert una din acele priviri ce merită zece sonete, adică zece lungi poeme.

— Nu-i aşa? Adăugă regina? Că ai fi socotit refuzul regelui ca un fel de jignire?

Mazarin îşi smucea capul pe pernă, fără să poată articula o singură silabă. Regina se înşela, sau se prefăcea că se înşală asupra adevăratului înţeles al frământării lui.

— De aceea? Reluă ea? L-am pregătit cu sfaturi bune şi în vreme ce anumite spirite, geloase, fără îndoială, de gloria pe care ai s-o câştigi prin această mărinimie, se străduiau să-i dovedească regelui că trebuie să refuze această donaţie, eu am luptat în favoarea domniei tale şi am luptat atât de bine, încât nu vei primi, sper, un răspuns care să te mâhnească.

— Ah? Murmură Mazarin cu ochii strânşi? Ah, iată un serviciu pe care nu-l voi uita nici un minut în timpul puţinelor ceasuri ce mi-au mai rămas de trăit!

— De altminteri, trebuie sa o spun? Urmă Ana de Austria? Numai cu mare greutate l-am făcut să vină la eminenţa ta.

— Ah, la naiba! Cred. Oh!

— Dar ce ai, pentru Dumnezeu?

— Simt să ard ca focul.

— Suferi atât de mult?

— Ca un osândit!

Lui Colbert îi venea să intre în pământ.

— Aşadar? Stărui Mazarin? Maiestatea voastră crede că regele… (se întrerupse o clipă) că regele vine să-mi mulţumească?

— Aşa cred? Răspunse regina.

Mazarin îl fulgeră pe Colbert cu cea mai aprigă dintre priviri.

În acel minut, uşierii vesteau sosirea regelui în anticamerele pline de lume. Această veste stârni un freamăt de care Colbert se folosi pentru a dispărea în dosul perdelei. Ana de Austria se ridică şi-l aşteptă în picioare pe fiul ei. Ludovic al XIV-lea apăru în pragul camerei, cu ochii aţintiţi asupra muribundului, care nu-şi mai dădu osteneala să se mişte pentru această maiestate de la care socotea că nu mai are nimic de aşteptat.

Un valet împinse un fotoliu lângă pat. Ludovic o salută pe mama sa, apoi pe cardinal şi se aşeză. Regina se aşeză şi ea. Pe urmă, fiindcă regele privi spre uşă, valetul înţelese această privire, făcu un semn şi toţi curtenii care se mai aflau pe lângă draperii se îndepărtară numaidecât.

Tăcerea căzu în mijlocul încăperii, o dată cu draperiile de catifea. Regele, încă foarte tânăr şi foarte sfios în faţa celui care îi fusese stăpân de la naştere, îl respecta acum şi mai mult în această măreţie supremă a morţii; nu îndrăznea deci sa înceapă convorbirea, simţind că fiecare cuvânt trebuia să fie spus cu un rost, nu numai în legătură cu lucrurile de pe lumea aceasta, dar şi cu cele de pe lumea cealaltă.

Cât despre cardinal, pe el nu-l frământa decât un gând în momentul acela; donaţia sa. Nu durerea era aceea care-l făcea să pară atât de prăbuşit şi cu o privire atât de posomorâtă, ci aşteptarea mulţumirii ce urma să pornească de pe buzele regelui şi să năruie orice speranţă de restituire. De aceea, Mazarin rupse cel dintâi tăcerea.

— Maiestatea voastră? Zise el? A venit să se stabilească la Vincennes?

Ludovic dădu uşor din cap.

— E o aleasă favoare? Continuă Mazarin? Pe care o faceţi unui muribund şi care-i va îndulci întrucâtva moartea.

— Vreau să cred? Răspunse regele? Că am venit în vizită nu la un muribund, ci la un bolnav ce se mai poate încă vindeca.

Mazarin făcu o mişcare a feţei care voia să spună: „Maiestatea voastră e prea binevoitoare; numai că eu ştiu mai bine ce-i cu mine”. Apoi murmură:

— Ultima vizită, sire; ultima.

— Dacă ar fi aşa, domnule cardinal? Zise regele? Aş veni pentru ultima oară să cer sfatul unui îndrumător căruia îi datorez totul.

Ana de Austria era femeie: nu-şi putu stăpâni lacrimile. Ludovic se arăta el însuşi foarte mişcat, iar Mazarin era încă şi mai tulburat decât cei doi oaspeţi, dar din alte motive. Tăcerea se lăsă din nou între ei. Regina îşi ştergea ochii, în timp ce Ludovic îşi recăpătă stăpânirea de sine.

— Spuneam? Urmă regele? Că datorez mult eminenţei voastre.

Ochii cardinalului îl străpungeau pe Ludovic al XIV-lea, căci simţea că se apropie momentul hotărâtor.

— Şi? Continuă regele? Principalul scop al vizitei mele era să aduc mulţumirile cele mai călduroase pentru ultima dovadă de prietenie pe care aţi binevoit a mi-o arăta.

Obrajii cardinalului se schimonosiră deodată, buzele i se strâmbară şi cel mai jalnic suspin pe care-l va fi scos vreodată se pregătea să iasă acum din pieptul său.

— Sire? Grăi el? Poate că-mi voi fi sărăcit biata mea familie; poate că-i voi fi ruinat pe ai mei, ceea ce nu mi se va ierta uşor; dar cel puţin nimeni nu va putea spune că am şovăit să-i sacrific totul regelui meu.

Ana de Austria începu să plângă din nou.

— Scumpe domnule de Mazarin? Rosti regele pe un ton mai grav decât s-ar fi aşteptat de la tinereţea lui? M-aţi înţeles greşit, pe cât îmi dau seama.

Mazarin se ridică într-un cot.

— Nu e câtuşi de puţin vorba să fie ruinată iubita voastră familie, nici să fie sărăciţi slujitorii voştri; oh, nu, nici vorbă de aşa ceva!

„Hai că vrea să-mi înapoieze o firimitură? Gândi în sinea lui Mazarin; atunci să-i smulgem o bucată cât mai mare.” „Regele s-a înduioşat şi face pe mărinimosul? Gândi la rândul ei regina; nu trebuie lăsat să dea nimic înapoi; un asemenea prilej de bogăţie nu se va mai ivi niciodată.”

— Sire? Vorbi cu glas tare cardinalul? Familia mea e destul de numeroasă şi nepoatele melc vor fi destul de strâmtorate, după ce nu voi mai fi eu.

— Oh? Se grăbi să-l întrerupă regina? Să n-ai nici o grijă în privinţa familiei, scumpe domnule de Mazarin, nu vom avea prieteni mai buni ca prietenii dumitale; nepoatele domniei tale vor fi copiii mei, surorile maiestăţii sale şi dacă se va împărţi o favoare în Franţa, va fi pentru aceia pe care îi iubeşti.

„Fum!” gândi Mazarin, care cunoştea mai bine ca oricine altul temeiul ce se poate pune pe făgăduinţele regilor. Ludovic citi acest gând pe chipul muribundului.

— Linişteşte-te, scumpe domnule de Mazarin? Îi spuse el, cu o jumătate de zâmbet trist ce licărea sub ironia sa? Domnişoarele de Mazarin vor pierde, pierzându-te pe dumneata, bunul lor cel mai mare; asta însă nu le va împiedica să rămână cele mai bogate moştenitoare din Franţa; şi fiindcă ai avut bunăvoinţa să-mi dăruieşti zestrea lor…

Cardinalul aştepta cu sufletul la gură.

— Le-o înapoiez? Continuă Ludovic, trăgând de la piept şi întinzând spre patul cardinalului pergamentul care cuprindea donaţia ce, de două zile încoace, stârnise atâtea grele furtuni în spiritul bietului Mazarin.

— Ce v-am spus eu, monseniore? Se auzi murmurând în dosul perdelei o voce uşoară ca un suflu.

— Maiestatea voastră îmi înapoiază donaţia? Exclamă cardinalul, atât de tulburat de bucurie, încât îşi uită rolul de binefăcător.

— Maiestatea voastră aruncă patruzeci de milioane? Strigă Ana de Austria, atât de uluită, încât îşi uită rolul de îndurerată.

— Da, domnule cardinal; da, doamnă? Răspunse Ludovic al XIV-lea, sfâşiind pergamentul pe care Mazarin nu îndrăznise încă să-l ia în mână. Da, rup în bucăţi acest act ce dezmoşteneşte o întreagă familie. Bunurile strânse de eminenţa sa în serviciul meu sunt ale sale şi nu ale mele.

— Dar, sire? Zise Ana de Austria? Maiestatea voastră s-a gândit că n-are nici zece mii de scuzi în vistierie?

— Doamnă, am făcut primul meu act regesc şi sper că el va însemna un început vrednic de domnia mea.

— Ah, sire, aveţi dreptate! Rosti Mazarin. E un act cu adevărat mare, e un act cu adevărat generos ceea ce aţi făcut acum.

Şi privi una după alta bucăţile de pergament împrăştiate de-a lungul patului, pentru a se încredinţa pe deplin că fusese rupt actul adevărat şi nu cumva o copie. În fine, dădu cu ochii de bucata pe care se afla semnătura lui şi, recunoscându-şi scrisul, se lăsă să cadă moale pe pernă.

Ana de Austria, fără a mai avea tăria să-şi ascundă dezaprobarea, ridică braţele şi ochii spre cer.

— Ah, sire? Bolborosi Mazarin? Ah, sire, fiţi binecuvântat! Pe Dumnezeul meu, veţi fi iubit de întreaga mea familie!… Per Bacco! Dacă vreodată veţi avea vreo nemulţumire din partea alor mei, sire, încruntaţi doar sprâncenele şi eu mă voi ridica din mormânt!

Această tiradă de fariseu nu avu însă efectul la care se aşteptase Mazarin. Ludovic se grăbise să treacă la chestiuni de ordin mai înalt; în ceea ce o priveşte pe Ana de Austria, ea, neputând îndura, fără să se lase pradă mâniei pe care o simţea crescându-i în piept, nici mărinimia fiului, nici făţărnicia cardinalului, se ridică şi ieşi din cameră, fără să-i pese că trăda astfel atitudinea sa de îndoliere.

Mazarin ghici totul şi, temându-se ca nu cumva Ludovic al XIV-lea să se răzgândească, începu, pentru a-i abate gândurile în altă parte, să ţipe, aşa cum avea să facă mai târziu Scapin în acea sublimă farsă? Pentru care mohorâtul şi cicălitorul Boileau a îndrăznit să-l mustre pe Moliere. Totuşi, ţipetele se domoliră încetul cu încetul şi după ce Ana de Austria ieşi din odaie, ele se stinseră cu totul.

— Domnule cardinal? Zise regele? Acum mai aveţi ceva să-mi spuneţi?

— Sire? Răspunse Mazarin? Sunteţi înţelepciunea însăşi, chibzuinţă în persoană; cât despre generozitate, nu mai vorbesc nimic; ceea ce aţi făcut întrece tot ce-au fost în stare să facă vreodată oamenii cei mai mărinimoşi din antichitate şi din timpurile moderne.

Regele rămase rece la toate aceste laude.

— Aşadar? Zise el? Vă mărginiţi la o simplă mulţumire, domnule şi experienţa dumneavoastră, mult mai bine cunoscută decât înţelepciunea, chibzuinţă şi generozitatea mea, nu vă inspiră nici un sfat prietenesc de care să mă folosesc în viitor?

Mazarin stătu o clipă pe gânduri.

— Aţi făcut mult, sire? Zise el? Pentru mine, adică pentru ai mei.

— Să nu mai vorbim despre asta? Zise regele.

— Ei bine? Continuă Mazarin? Vreau să vă dau ceva în schimbul acestor patruzeci de milioane la care renunţaţi atât de regeşte.

Ludovic al XIV-lea schiţă o mişcare ce arăta că toate aceste linguşiri îl făceau să sufere.

— Vreau? Reluă Mazarin? Să vă dau un sfat; un sfat, da, însă mai valoros decât aceste patruzeci de milioane.

— Domnule cardinal! Îl întrerupse Ludovic al XIV-lea.

— Sire, ascultaţi acest sfat.

— Ascult.

— Apropiaţi-vă, sire, căci mă istovesc… Mai aproape, sire, mai aproape.

Regele se aplecă peste patul muribundului.

— Sire? Rosti Mazarin, cu un glas atât de slab, încât vorbele lui păreau murmure venite din adâncul mormântului ca să ajungă la urechile încordate ale regelui? Sire, să nu vă luaţi niciodată prim-ministru.

Ludovic se îndreptă din spate, uimit. Sfatul era o spovedanie. Şi era o comoară, într-adevăr, această spovedanie sinceră a lui Mazarin. Moştenirea pe care o lăsa cardinalul tânărului rege se compunea din şapte cuvinte; dar aceste şapte cuvinte. Mazarin însuşi o spusese, valorau cât patruzeci de milioane.

Ludovic rămase o clipă năuc. Cât despre Mazarin, el se părea că nu spusese decât un lucru foarte firesc.

— Şi acum, în afară de familia domniei tale? Întrebă tânărul rege? Mai ai pe cineva pe care vrei să-l ocrotesc, domnule de Mazarin?

O mică fâşâială se auzi de-a lungul perdelei, dincolo. Mazarin înţelese.

— Da, da! Zise el repede. Da, sire! Vă las în seamă un om înţelept, un om cinstit, un om priceput!

— Spune-i numele, domnule cardinal.

— Numele lui vă e încă aproape necunoscut, sire: e al domnului Colbert, intendentul meu. Oh, puneţi-l la încercare! Adăugă Mazarin, cu glas apăsat. Tot ce mi-a prezis el s-a întâmplat; are un ochi bun şi niciodată nu s-a înşelat, nici asupra lucrurilor, nici asupra oamenilor, ceea ce e şi mai surprinzător. Sire, vă datorez mult, dar vreau să cred că mă plătesc faţă de maiestatea voastră dându-vi-l pe domnul Colbert.

— Fie? Rosti încet de tot Ludovic al XIV-lea, căci, aşa cum spusese şi Mazarin, numele lui Colbert îi era necunoscut şi el lua acest entuziasm al cardinalului drept o vorbă a unui muribund.

Cardinalul căzu iarăşi pe perna lui.

— De astă dată, adio, sire… Adio? Murmură Mazarin. Sunt istovit şi am încă un drum greu de făcut până să mă înfăţişez înaintea noului meu stăpân… Adio, sire.

Tânărul rege îşi simţi ochii umezindu-i-se. Se mai aplecă o dată deasupra muribundului, care era aproape rece, apoi se îndreptă cu paşi repezi spre ieşire.

Capitolul XLIX Prima apariţie a lui Colbert.

Întreaga noapte trecu în zvârcoliri deopotrivă de mari şi pentru muribund şi pentru rege: muribundul îşi aştepta izbăvirea, regele îşi aştepta libertatea.

Ludovic nu se culcă de loc în noaptea aceea. La un ceas după ce părăsi odaia cardinalului, află că muribundul, prinzând puţine puteri, pusese să fie îmbrăcat, fardat, pieptănat şi că voise să primească pe ambasadori. Asemenea lui August, socotea lumea aceasta un teatru, fără îndoială şi voia să joace în chip corect ultimul act al comediei sale.

Ana de Austria nu se mai întoarse la cardinal, căci nu mai avea ce să facă acolo. Buna-cuviinţă fu luată drept pretext pentru absenţa ei. De altfel, cardinalul nu-i simţea lipsa; îndemnul pe care regina îl dăduse fiului ei îi rămăsese ca un cui înfipt în inimă.

Aproape de miezul nopţii, Mazarin, fardat încă, intră în agonie. Îşi revăzuse testamentul şi întrucât acest testament era mărturia exactă a voinţei lui, iar cum el se temea ca vreo înrâurire dinafară să nu se folosească de starea sa de slăbiciune pentru a schimba ceva în testament, îi dăduse cuvânt de ordine lui Colbert, care se plimba pe coridorul ce ducea la camera de dormit a cardinalului, ca şi cum ar fi fost cel mai straşnic dintre paznicii săi.

Regele, închis în apartamentul său, o trimitea la fiecare ceas pe doică să se intereseze de starea lui Mazarin şi să-i aducă buletinul exact al sănătăţii cardinalului. După ce află ca Mazarin fusese îmbrăcat, fardat şi pieptănat şi că primise pe ambasadori, Ludovic fu înştiinţat, în sfârşit, că la căpătâiul cardinalului au început să se citească rugăciunile pentru cei pe moarte.

La ceasurile unu după miezul nopţii, Guénaud încercă ultimul leac, socotit leacul eroic. Era o rămăşiţă a vechilor păreri din această epocă a scrimei, ce se pregătea să apună pentru a lăsa locul altor epoci şi care spera că s-ar mai putea găsi împotriva morţii vreo lovitură tainică.

Mazarin, după ce bău leacul, răsuflă uşurat timp de aproape zece minute. Numaidecât apoi dădu ordin să se răspândească peste tot şi fără zăbavă vestea despre o îmblânzire a bolii. Regele, aflând aceasta, simţi un val de sudoare rece năpădindu-i fruntea. Întrevăzuse ziua libertăţii; sclavia i se părea acum mai întunecată şi mai grea de suportat ca oricând. Dar buletinul următor schimbă cu totul faţa lucrurilor. Mazarin aproape că nu mai răsufla şi abia mai auzea rugăciunile pe care preotul de la Saint-Nicolas-des-Champs le silabisea la căpătâiul lui. Regele începu să se plimbe cu nerăbdare prin cameră şi să cerceteze, din mers, mai multe hârtii scoase dintr-o casetă a cărei cheie o avea numai el. Doica se reîntoarse pentru a treia oară. Domnul de Mazarin făcuse un joc de cuvinte şi dăduse ordin să fie lustruită încă o dată Flora lui Tizian, care-i aparţinea. În sfârşit, pe la ceasurile două dinspre ziuă, regele nu mai putu să-şi învingă oboseala: de douăzeci şi patru de ceasuri nu închisese ochii. Somnul, atât de puternic la vârsta lui, puse stăpânire pe el şi-l ţinu prins timp de aproape un ceas. Dar nici atunci nu se culcă, ci se trânti într-un jilţ. Pe la ceasurile patru, doica, intrând în cameră, îl trezi.

— Ei bine? Întrebă regele.

— Ei bine, scumpul meu sire? Răspunse doica, împreunându-şi mâinile cu un aer deznădăjduit? Ei bine, a murit.

Regele se ridică dintr-o săritură, ca şi cum un arc de oţel l-ar fi pus pe picioare.

— A murit? Strigă el.

— Vai, da!

— E absolut sigur?

— Da.

— Oficial?

— Da.

— Vestea s-a dat în vileag?

— Nu încă.

— Atunci cine ţi-a spus că a murit?

— Domnul Colbert.

— Domnul Colbert?

— Da.

— Şi el era sigur de ceea ce ţi-a spus?

— Ieşea din cameră, unde ţinuse câteva clipe o oglindă deasupra buzelor cardinalului.

— Ah! Rosti regele. Şi ce-a mai făcut domnul Colbert?

— A părăsit odaia eminenţei sale.

— Pentru a se duce unde?

— Ca să mă urmeze.

— Aşadar e…

— Aici, scumpul meu sire, aşteptând la uşă buna voastră plăcere de a-l primi.

Ludovic alergă la uşă, o deschise el însuşi şi-l zări afară pe Colbert, în picioare, aşteptând. Regele tresări în faţa acestei statui înveşmântate în negru. Colbert salută cu un respect adânc şi făcu doi paşi spre maiestatea sa. Ludovic intră din nou în cameră, făcându-i semn lui Colbert să-l urmeze. Acesta trecu pragul; Ludovic îi spuse doicii să plece şi ea închise uşa, ieşind. Colbert stătea cu modestie în picioare, lângă uşă.

— Ce veste îmi aduci, domnule? Întrebă Ludovic, foarte tulburat că-şi trăda dorinţa sa cea mai fierbinte, pe care nu şi-o mai putea ascunde pe deplin.

— Că domnul cardinal a trecut la cele veşnice, sire şi vă aduc ultimul său adio.

Regele rămase o clipă pe gânduri. În această clipă, îl privi îndeaproape pe Colbert; era limpede că ultimul sfat al cardinalului îi reapăruse acum în minte.

— Dumneata eşti domnul Colbert? Întrebă el.

— Da, sire.

— Slujitor credincios al eminenţei sale, după câte mi-a spus eminenţa sa însăşi?

— Da, sire.

— Păstrătorul unei părţi a tainelor sale?

— Ale tuturor.

— Prietenii şi slujitorii eminenţei sale defuncte îmi vor fi dragi, domnule şi voi avea grijă să fii numit în birourile mele.

Colbert făcu o plecăciune.

— Eşti om de cifre, domnule, cred.

— Da, sire.

— Domnul cardinal te folosea în economatul său?

— Mi-a acordat această cinste, sire.

— Pentru casa mea n-ai făcut niciodată nimic personal, nu-i aşa?

— Iertare, sire; eu am avut fericirea de a-i da domnului cardinal ideea unei economii care aduce în sipetele maiestăţii voastre trei sute de mii de franci în fiecare an.

— Despre ce economii vorbeşti, domnule? Întrebă Ludovic al XIV-lea.

— Maiestatea voastră ştie că cei o sută de elveţieni poartă dantele de argint pe marginea panglicilor lor?

— Fără îndoială.

— Ei bine, sire, eu am făcut propunerea ca la toate aceste panglici să se pună dantele de argint fals; asta nu se bagă de seamă, în schimb o sută de mii de scuzi înseamnă hrana unui regiment timp de un semestru, sau costul a zece mii de muschete bune, sau valoarea unei corăbii cu zece tunuri, gata să pornească în larg.

— Ai dreptate? Zise Ludovic al XIV-lea, uitându-se cu şi mai multă atenţie la acest personaj? Şi iată, pe legea, mea, o economie bine chibzuită. De altminteri, e caraghios ca nişte soldaţi să poarte aceleaşi dantele pe care le poartă seniorii.

— Sunt fericit că maiestatea voastră mă încuviinţează? Zise Colbert.

— Asta era singura slujbă pe care o aveai pe lângă cardinal? Întrebă regele.

— Eu sunt cel pe care eminenţa sa l-a însărcinat să verifice conturile vistieriei statului, sire.

— Ah! Făcu Ludovic, care se pregătea să-l lase pe Colbert să plece, dar, auzind aceasta, îl opri: Pe dumneata te-a însărcinat, aşadar, eminenţa sa să-l controlezi pe domnul Fouquet. Şi rezultatul controlului?

— Am găsit deficit, sire; dar, dacă maiestatea voastră binevoieşte să-mi îngăduie…

— Vorbeşte, domnule Colbert.

— Trebuie să dau maiestăţii voastre câteva lămuriri.

— Nu-i de loc nevoie, domnule. Dumneata, care ai verificat conturile, spune-mi ce-ai găsit acolo?

— E foarte simplu, sire… Gol peste tot, bani nicăieri.

— Ia seama, domnule; dumneata ataci cu asprime gestiunea domnului Fouquet, care, după câte am auzit spunându-se, e totuşi un om priceput.

Colbert se înroşi, pe urmă păli, deoarece simţea că din acel moment intra în luptă cu un om a cărui putere era aproape egală cu puterea celui ce murise.

— Da, sire, un om foarte priceput? Repetă el, înclinându-se.

— Atunci, dacă domnul Fouquet e un om priceput şi, cu toată priceperea lui, banii lipsesc, a cui e vina?

— Eu nu acuz, sire, constat.

— Foarte bine; fă-ţi socotelile dumitale şi adu-mi-le să le văd şi eu. E deficit, zici? Un deficit poate fi trecător, creditele revin, fondurile se întorc.

— Nu, sire.

— Pentru anul ăsta, se poate, îţi dau dreptate; dar pentru anul care vine?

— Anul viitor, sire, vistieria va fi tot aşa de goală ca şi anul ăsta.

— Dar anul celălalt, atunci?

— La fel ca anul viitor.

— Ei, dar ce-mi spui dumneata, domnule Colbert?

— Spun că s-au făcut cheltuieli pe patru ani înainte.

— Dacă-i aşa, vom face un împrumut.

— Vom face trei, sire.

— Voi crea oficii pentru a ie prescrie şi se vor strânge banii cuveniţi din dări.

— Cu neputinţă, sire, căci s-au creat oficii peste oficii, ale căror tracte sunt date în alb, în aşa fel că cei ce le cumpără se folosesc de ele fără să le mai acopere. Iată pentru ce maiestatea voastră nu poate să prescrie. Afară de asta, la fiecare împrumut, domnul intendent superior a dat o treime comision, în aşa măsură că populaţia e stoarsă, fără ca maiestatea voastră să aibă vreun folos.

Regele făcu o mişcare.

— Lămureşte-mă, domnule Colbert!

— Maiestatea voastră să-şi exprime limpede gândul şi să-mi spună în ce privinţă anume s-o lămuresc.

— Ai dreptate; totul limpede, nu-i aşa?

— Da, sire, limpede. Dumnezeu e Dumnezeu, mai ales fiindcă a făcut lumină.

— Ei bine, de pildă? Reluă Ludovic al XIV-lea? Dacă astăzi, când domnul cardinal e mort şi când eu sunt rege, dacă aş vrea să am bani?

— Maiestatea voastră nu i-ar avea.

— Oh, iată ceva ciudat, domnule. Cum, intendentul meu superior nu mi-ar putea găsi bani?

Colbert dădu din capul său mare.

— Ce vrei să spui? Făcu regele. Veniturile statului sunt oare în aşa hal de înglodate în datorii, încât nu mai sunt venituri?

— Da, sire, în aşa hal.

Regele încruntă din sprâncene.

— Fie! Zise el. Voi strânge ordonanţele pentru a obţine de la purtători o scădere a datoriilor, o lichidare convenabilă.

— Cu neputinţă, căci ordonanţele au fost schimbate în bilete, care bilete, pentru simplificarea operaţiilor şi uşurarea folosirii lor, au fost tăiate în atât de multe părţi, încât nu se mai poate recunoaşte originalul.

Ludovic, foarte nervos, se plimba în sus şi în jos, cu sprâncenele mereu încordate.

— Atunci, dacă toate acestea sunt aşa cum spui, domnule Colbert? Zise el, oprindu-se deodată? Înseamnă că voi fi ruinat înainte de a începe să domnesc.

— Sunteţi, într-adevăr sire? Răspunse netulburatul socotitor de cifre.

— Totuşi, domnule, banii trebuie şi fie undeva!

— Da, sire şi pentru început aduc maiestăţii voastre o notă a fondurilor pe care domnul cardinal Mazarin n-a voit să le treacă în testamentul său, nici în vreun alt act, dar mi le-a încredinţat mie.

— Dumitale?

— Da, sire, cu porunca de a le pune la dispoziţia maiestăţii voastre.

— Cum, în afară de cele patruzeci de milioane?

— Da, sire.

— Domnul de Mazarin mai avea şi alte fonduri?

Colbert se înclină.

— Dar atunci omul ăsta era un sac fără fund! Murmură regele. Domnul de Mazarin într-o parte, domnul Fouquet în alta… Poate mai mult de o sută de milioane pentru ei amândoi! Nu mă mai mir că vistieria mea e goală!

Colbert aşteptă fără să se mişte.

— Şi suma pe care mi-o aduci înseamnă barem ceva? Întrebă regele.

— Da, sire, suma e destul de rotundă.

— Se ridică la…?

— La treisprezece milioane de livre, sire.

— Treisprezece milioane! Strigă Ludovic al XIV-lea, tresăltând de bucurie. Treisprezece milioane ai spus, domnule Colbert?

— Am spus treisprezece milioane, da, maiestatea voastră.

— De care nu ştie nimeni?

— De care nu ştie nimeni.

— Care sunt în mâinile dumitale?

— În mâinile mele, da, sire.

— Şi pe care le pot avea?

— În două ceasuri.

— Dar unde se găsesc ele?

— În pivniţa unei case pe care domnul cardinal o avea în oraş şi pe care a binevoit să mi-o lase printr-o clauză specială, trecută în testamentul său.

— Prin urmare, cunoşti testamentul cardinalului?

— Am o copie, semnată de mâna lui.

— O copie?

— Da, sire, iat-o.

Colbert scoase actul din buzunar şi-l arătă regelui. Ludovic citi articolul în legătură cu donaţia acelei case.

— Dar? Zise el? Aici e vorba numai de casă, nicăieri nu se pomeneşte de bani.

— Iertare, sire, despre asta stă scris în conştiinţa mea.

— Domnul de Mazarin a avut atâta încredere în dumneata?

— De ce nu, sire?

— El, omul cel mai bănuitor cu putinţă?

— Faţă de mine nu era, sire, după cum maiestatea voastră poate să vadă.

Ludovic îşi opri cu admiraţie privirea asupra acestui cap vulgar, însă foarte expresiv.

— Dumneata eşti un om cinstit, domnule Colbert? Zise apoi.

— Asta nu e o virtute, sire, e o datorie? Răspunse cu răceală Colbert.

— Dar? Adăugă Ludovic al XIV-lea? Aceşti bani nu sunt ai familiei?

— Dacă aceşti bani ar fi fost ai familiei, cardinalul i-ar fi trecut în testament laolaltă cu restul averii sale. Dacă aceşti bani ar fi fost ai familiei, cu, care am întocmit actul de donaţie în favoarea maiestăţii voastre, aş fi adăugat şi suma de treisprezece milioane la aceea de patruzeci de milioane ce v-a fost oferită.

— Cum? Strigă Ludovic al XIV-lea? Dumneata ai întocmit actul de donaţie, domnule Colbert?

— Da, sire.

— Şi cardinalul nu te-a dat afară? Adăugă cu naivitate regele.

— I-am spus eminenţei sale că maiestatea voastră nu va primi nimic? Răspunse Colbert cu acelaşi ton liniştit pe care l-am arătat şi care, chiar în situaţiile cele mai obişnuite, avea ceva solemn.

Ludovic îşi trecu palma peste frunte.

— Oh? Murmură el în şoaptă? Sunt încă prea tânăr ca să le pot porunci oamenilor!

Colbert stătea şi aştepta sfârşitul acestui monolog lăuntric. Îl văzu apoi pe Ludovic al XIV-lea înălţându-şi capul.

— La ce oră să aduc maiestăţii voastre banii? Întrebă el.

— În astă-noapte, la ceasurile unsprezece. Doresc ca nimeni să nu ştie că am aceşti bani.

Colbert nu răspunse nimic, ca şi cum acest lucru n-ar fi fost spus pentru el.

— Suma e în lingouri sau în monedă aur?

— În monedă aur, sire.

— Bine.

— Unde s-o aduc?

— La Luvru. Mulţumesc, domnule Colbert.

Colbert se înclină şi ieşi.

— Treisprezece milioane! Exclamă Ludovic al XIV-lea când rămase singur. Dar asta e un vis!

Apoi lăsă să-i cadă fruntea în podul palmelor, ca şi cum ar fi vrut să adoarmă. După o clipă însă, îşi înălţă din nou capul, îşi scutură frumoasa lui perucă, se ridică şi, deschizând cu mişcări repezi fereastra, îşi scaldă fruntea înfierbântată în aerul răcoros al dimineţii care îi aducea mireasma înţepătoare a copacilor şi dulcele parfum al florilor.

Zorile strălucitoare se înălţau la orizont şi cele dintâi raze ale soarelui încununară cu lumina lor vie fruntea tânărului rege.

— Aceste zori sunt zorile domniei mele? Silabisi Ludovic al XIV-lea. Să fie oare o prevestire pe care mi-o trimiţi de sus, Dumnezeule atotputernic…?

Capitolul L Prima zi a regalităţii lui Ludovic al XIV-lea.

Dimineaţa, vestea morţii cardinalului se răspândi în tot castelul şi, din castel, în tot oraşul.

Miniştrii Fouquet, Lyonne şi Letellier intrară în sala de şedinţe, pentru a ţine consiliu. Regele îi chemă însă îndată la el.

— Domnilor? Le vorbi suveranul? Domnul cardinal nu mai e. Cât a trăit l-am lăsat să-mi cârmuiască treburile; dar acum înţeleg să guvernez eu însumi. Îmi veţi da sfatul atunci când vi-l voi cere. Puteţi pleca.

Miniştrii se priviră uluiţi unul pe altul. Dacă îşi ascundeau un zâmbet, o făceau cu mari sforţări, întrucât ştiau că Prinţul, crescut departe de cunoaşterea treburilor politice, îşi lua asupră-şi, din amor propriu, o sarcină prea grea pentru puterile lui.

Fouquet se despărţi, de colegii lui la capătul scării, spunându-le:

— Domnilor, de aici înainte noi vom avea mai puţine griji.

Şi se urcă foarte voios în trăsura lui.

Ceilalţi, oarecum neliniştiţi de întorsătura pe care o luau evenimentele, reveniră împreună la Paris.

Pe la ceasurile zece, regele trecu în apartamentele mamei sale, cu care avu o întrevedere strict particulară; apoi, după masă, se urcă în trăsura închisă şi nu coborî decât la Luvru. Aici primi multă lume, încercând o anumită plăcere în a observa şovăiala tuturor şi curiozitatea fiecăruia.

Spre seară, porunci ca porţile Luvrului să fie închise, în afară de una singură, aceea care da înspre chei. În acest loc puse de strajă două sute de elveţieni care nu vorbeau o boabă franţuzeşte, cu consemnul sa lase să intre tot ce va fi balot, dar nimic altceva şi să nu lase să iasă nimic.

La ceasurile unsprezece punct, auzi sub portic uruitul unui car încărcat, apoi al altuia, pe urmă al unui al treilea. După care, poarta scârţâi înfundat din ţâţâni, închizându-se. Puţin după aceea, cineva râcâi cu unghia în uşa cabinetului. Regele deschise el însuşi şi-l văzu pe Colbert, ale cărui prime cuvinte fură acestea:

— Banii sunt în pivniţa maiestăţii voastre.

Ludovic coborî numaidecât, să vadă cu ochii lui butoiaşele încărcate cu piese de aur şi argint, pe care, sub supravegherea lui Colbert, patru oameni le rostogoleau într-o hrubă a cărei cheie regele i-o dăduse lui Colbert în aceeaşi dimineaţă. După ce le văzu, Ludovic se întoarse în apartamentul sau, urmat de Colbert, care nu-şi încălzise proverbiala lui răceală nici măcar cu o rază de satisfacţie personală.

— Domnule? Îl întrebă regele? Cu ce vrei să te răsplătesc pentru credinţa şi cinstea dumitale?

— Cu nimic, sire.

— Cum, cu nimic? Nici chiar dacă ţi-aş da prilejul de a mă sluji?

— Chiar dacă maiestatea voastră nu mi-ar da acest prilej, nu aş sluji-o cu mai puţină tragere de inimă. Îmi e cu neputinţă să nu fiu cel mai credincios servitor al regelui.

— Vei fi intendentul meu, domnule Colbert.

— Dar există un intendent superior, sire.

— Ştiu.

— Sire, intendentul superior este omul cel mai puternic din regat.

— Ah! Strigă Ludovic, roşindu-se. Crezi, într-adevăr?

— În opt zile mă va strivi, sire; căci, oricum, maiestatea voastră îmi încredinţează un control unde puterea este absolut necesară. Un intendent sub intendentul superior e un grad inferior.

— Vrei ajutoare… Nu e destul că te bizui pe mine?

— Am avut onoarea de a spune maiestăţii voastre că domnul Fouquet, în timpul vieţii domnului de Mazarin, era al doilea personaj al regatului; după moartea domnului de Mazarin, domnul Fouquet se află pe locul întâi.

— Domnule, astăzi încă admit să-mi spui orice, dar mâine, ia seama, n-o voi mai îngădui.

— Atunci mâine voi fi de prisos pentru maiestatea voastră?

— Eşti de pe acum, întrucât te temi să nu te compromiţi, slujindu-mă.

— Mă tem numai să nu fiu împiedicat de a vă sluji.

— Ce vrei atunci?

— Vreau ca maiestatea voastră să-mi dea ajutoare în funcţiune de intendent.

— Funcţiunea îşi va pierde din valoare.

— Dar va câştiga în siguranţă.

— Alege-ţi singur colegii.

— Domnii Breteuil, Marin, Hervard.

— Mâine, ordonanţa va fi dată.

— Sire, mulţumesc!

— Asta e tot ce-mi ceri?

— Nu, sire; încă ceva…

— Ce anume?

— Îngăduiţi-mi să formez o cameră de justiţie.

— Ce să faci cu această cameră de justiţie?

— Să-i judec pe perceptorii şi pe samsarii care, de zece ani încoace, au furat mereu.

— Şi… Ce-o să li se facă?

— Vor fi spânzuraţi trei, ceea ce va face să le piară pofta celorlalţi.

— Nu pot să-mi încep domnia prin execuţii, domnule Colbert.

— Dimpotrivă, sire, ca să n-o sfârşiţi prin torturi.

Regele nu răspunse.

— Maiestatea voastră încuviinţează? Întrebă Colbert.

— Am să chibzuiesc, domnule.

— Să nu fie prea târziu, sire.

— Pentru ce?

— Pentru că avem de-a face cu oameni mai tari decât noi, dacă vor prinde de veste.

— Formează această cameră de justiţie, domnule.

— O voi forma.

— Asta e tot?

— Nu, sire; mai e încă un lucru tot atât de însemnat… Ce drepturi va da maiestatea voastră funcţiunii de intendent?

— Dar… Nu ştiu… În privinţa asta sunt anume reguli…

— Sire, am nevoie ca acestei funcţiuni să i se dea dreptul de a citi corespondenţa cu Anglia.

— Cu neputinţă, domnule, dat fiind că această corespondenţă se deschide în consiliu; domnul cardinal însuşi făcea aşa.

— Credeam că maiestatea voastră a declarat azi-dimineaţă că nu va mai avea nevoie de consiliu.

— Da, aşa am declarat.

— Atunci maiestatea voastră va binevoi să citească singură scrisorile pe care le primeşte şi îndeosebi cele din Anglia; ţin mult la acest punct.

— Domnule, vei avea această corespondenţă şi mă vei înştiinţa de cuprinsul ei.

— Şi acum, sire, ce voi avea de făcut în treburile băneşti?

— Tot ceea ce domnul Fouquet nu va face.

— Este ceea ce ceream maiestăţii voastre. Mulţumesc, plec liniştit.

Şi plecă, într-adevăr. Ludovic îl privi ieşind. Colbert nu se depărtă nici o sută de paşi de Luvru, că regele primi o scrisoare din Anglia. După ce o întoarse şi pe o parte şi pe alta, cercetând-o îndeaproape, o deschise nerăbdător şi găsi înăuntru un mesaj din partea regelui Carol al II-lea. Iată ce-i scria prinţul englez regescului său frate: „Maiestatea voastră trebuie să fie foarte neliniştită din pricina bolii domnului cardinal de Mazarin; dar sporirea primejdiei nu vă poate fi decât de folos. Cardinalul e condamnat de medicul său. Vă mulţumesc pentru binevoitorul răspuns ce mi-aţi dat la înştiinţarea mea în legătură cu lady Henriette Stuart, sora mea şi peste opt zile prinţesa va pleca spre Paris, împreuna cu suita sa.

E îmbucurător pentru mine să recunosc frăţeasca prietenie pe care mi-aţi arătat-o şi să vă numesc, cu şi mai multă îndreptăţire, fratele meu. E mai ales îmbucurător pentru mine să dovedesc maiestăţii voastre cât de preocupat sunt de ceea ce ştiu că-i poate face plăcere. Aţi pus să se întărească pe ascuns Belle-Isle-en-Mer. E o greşeală. Niciodată noi nu vom purta război unul cu altul. Această măsură nu mă nelinişteşte; ea mă întristează… Risipiţi în zadar milioanele acolo, spuneţi asta miniştrilor domniei voastre şi fiţi încredinţat că poliţia mea ştie totul. Faceţi-mi aceleaşi servicii, fratele meu, dacă va fi cazul.”

Regele sună cu nerăbdare şi valetul de cameră se ivi îndată.

— Domnul Colbert a ieşit acum de aici şi nu poate fi prea departe… Să fie chemat înapoi! Strigă regele.

Valetul de cameră porni să îndeplinească ordinul, dar regele îl opri.

— Nu? Zise el?… Nu. Văd toată urzeala acestui om. Belle-Isle e a domnului Fouquet; Belle-Isle întărită înseamnă o conspiraţie a domnului Fouquet… Descoperirea acestei conspiraţii înseamnă prăbuşirea intendentului superior şi această descoperire rezultă din corespondenţa cu Anglia; iată pentru ce Colbert voia să aibă această corespondenţă. Oh, nu-mi pot lăsa însă toată puterea numai pe acest om; el nu e decât capul, îmi trebuie şi braţul.

Ludovic scoase numaidecât un strigăt de bucurie.

— Aveam parcă? Se adresă ei valetului de cameră? Un locotenent de muşchetari.

— Da, sire; domnul d'Artagnan.

— A părăsit în momentul de faţa serviciul?

— Da, sire.

— Să fie găsit şi mâine dimineaţă, când mă voi scula, să fie aici.

Valetul de cameră se înclină şi ieşi.

— Treisprezece milioane în pivniţa mea? Rosti apoi Ludovic? Colbert îngrijindu-mi punga şi d'Artagnan ţinându-mi spada: sunt rege!

Capitolul LI O pasiune.

Chiar în ziua sosirii lui, după vizita la Palatul Regal, Athos se reîntoarse, după cum am văzut, la hotelul din strada Saint-Honoré. Aici îl găsi pe vicontele de Bragelonne, care îl aştepta în camera lui, stând de vorbă cu Grimaud.

Nu era uşor lucru să stai de vorbă cu acest bătrân servitor; numai doi oameni cunoşteau secretul: Athos şi d'Artagnan. Cel dintâi izbutea să facă aceasta, fiindcă Grimaud însuşi îl trăgea de limbă; d'Artagnan, dimpotrivă, fiindcă ştia să-l tragă el de limbă pe Grimaud.

Raoul se străduia să-l facă să-i vorbească despre călătoria în Anglia şi Grimaud i-o povesti în toate amănuntele ei, cu un anumit număr de gesturi şi în opt cuvinte, nici mai mult, nici mai puţin. Arătase mai întâi, printr-o mişcare unduitoare a mâinii, că stăpânul său şi cu el străbătuseră marea.

— În vederea vreunei expediţii? Întrebase Raoul.

Grimaud, lăsându-şi capul în jos, răspunse: „Da”.

— În care domnul conte a avut de înfruntat primejdii? Mai întrebă Raoul.

Grimaud dădu uşor din umeri, ca pentru a spune: „Aşa şi aşa”.

— Şi cam ce fel de primejdie? Stărui Raoul.

Grimaud arătă spada; apoi arătă spre foc şi spre o flintă atârnată în perete.

— Domnul conte avea deci un duşman acolo? Întrebă Raoul.

— Monck? Răspunse Grimaud.

— E ciudat? Adăugă Raoul? Că domnul conte continuă să mă privească şi azi ca pe un novice şi să nu mă facă părtaş la cinstea sau primejdia acestor întâlniri.

Grimaud zâmbi. În clipa aceea sosi Athos. Gazda îi lumina scara şi Grimaud, recunoscând paşii stăpânului său, îi ieşi înainte, astfel că tăie dintr-o dată firul convorbirii.

Dar Raoul abia se stârnise; pornit pe calea întrebărilor, el nu se opri, ci, apucând cele două mâini ale contelui cu o căldură vie, însă plină de respect, îi spuse:

— Cum se face, domnule, că pleci într-o călătorie primejdioasă, fără să-ţi iei rămas bun de la mine, fără să ceri sprijinul spadei mele, mie care ar trebui să fiu pentru dumneata un ajutor, de când am devenit bărbat în putere, mie pe care m-ai crescut ca pe un om adevărat? Ah, domnule, vrei să mă Iaşi pradă crudei încercări de a nu te mai revedea niciodată?

— Cine ţi-a spus, Raoul, că această călătorie a mea a fost primejdioasă? Răspunse contele, aruncându-şi mantia şi pălăria în braţele lui Grimaud, care-i desprinsese spada de la brâu.

— Eu? Zise Grimaud.

— Şi pentru ce asta? Făcu Athos cu asprime.

Grimaud se încurcă; Raoul îi veni în ajutor, răspunzând în locul lui:

— E firesc, domnule, ca acest bun Grimaud să-mi spună adevărul în ceea ce te priveşte. De cine altul vrei să fii iubit, apărat, dacă nu de mine?

Athos nu răspunse nimic. Făcu un semn prietenesc, prin care îl îndepărtă pe Grimaud, apoi se aşeză într-un jilţ, în timp ce Raoul rămase în picioare în faţa lui.

— Am aflat? Continuă Raoul? Că ultima călătorie a domniei tale a fost o expediţie… Şi că fierul şi focul te-au ameninţat.

— Să nu mai vorbim despre asta, viconte? Zise cu blândeţe Athos. Am plecat în grabă, e adevărat; dar slujirea regelui Carol al II-lea cerea această plecare grabnică. În ce priveşte îngrijorarea dumitale, îţi mulţumesc şi ştiu că pot să mă bizui pe domnia ta. Nu ţi-a lipsit nimic, viconte, în timpul absenţei mele?

— Nu, domnule, mulţumesc.

— Îi dădusem ordin lui Blaisois să-ţi numere o sută de pistoli la prima nevoie de bani.

— Domnule, nici nu l-am văzut pe Blaisois.

— Atunci înseamnă că n-ai avut nevoie de bani.

— Domnule, mi-au rămas treizeci de pistoli din vânzarea cailor pe care i-am luat în ultima mea campanie, iar domnul prinţ de Condé a avut bunătatea de a mă lăsa să câştig două sute de pistoli la joc, acum trei luni.

— Joci?… Asta nu-mi place, Raoul.

— Nu joc niciodată, domnule; domnul de Condé mi-a poruncii să ţin cărţile lui, la Chantilly… Într-o seară când a venit un trimis al regelui şi m-am supus; domnul de Condé mi-a spus să păstrez tot ce câştigasem în acea partidă.

— Acesta este cumva un obicei al casei, Raoul? Întrebă Athos, încruntându-şi sprâncenele.

— Da, domnule; în fiecare săptămână, domnul prinţ de Condé oferă, sub o formă sau alta, un astfel de prilej unuia din gentilomii săi. Sunt cincizeci de gentilomi în jurul alteţei sale; de astădată, a fost rândul meu.

— Bun. Ai fost, aşadar şi în Spania?

— Da, domnule, am făcut o călătorie foarte frumoasă şi foarte interesantă.

— E o lună de când te-ai întors, nu?

— Da, domnule.

— Şi, în această lună?

— În aceasta lună…

— Ce-ai făcut?

— Mi-am văzut de serviciul meu, domnule.

— N-ai fost niciodată la mine, în La Fere?

Raoul roşi. Athos îl privi drept în ochi, liniştit.

— Ai greşi dacă nu m-ai crede? Zise Raoul. Am roşit, simt asta, dar fără să vreau. Întrebarea pe care îmi faci onoarea de a mi-o pune e de natură a trezi în mine multe emoţii. Am roşit deci fiindcă sunt emoţionat, nu fiindcă mint.

— Ştiu, Raoul, că nu minţi niciodată.

— Nu, domnule.

— De altfel, prietene, ai fi făcut-o degeaba; ceea ce voiam eu să-ţi spun…

— Am înţeles, domnule. Voiai sa mă întrebi dacă n-am fost cumva la Blois.

— Întocmai.

— N-am fost şi nici n-am văzut persoana de care vrei să-mi vorbeşti.

Glasul lui Raoul tremura uşor rostind aceste cuvinte. Athos, ca unul care înţelegea prea bine chestiunile delicate, adăugă numaidecât:

— Raoul, îmi răspunzi cu sufletul îndoit; suferi.

— Mult, domnule. M-ai oprit de a mă duce la Blois şi de a o revedea pe domnişoara de La Valliere.

Aci tânărul se opri. Acest nume dulce, pe care-l rostea cu atâta plăcere, îi sfâşia inima, în timp ce-i mângâia buzele.

— Şi am făcut bine, Raoul? Se grăbi să spună Athos. Nu sunt un părinte barbar sau nedrept; respect dragostea adevărată, dar mă gândesc pentru dumneata la un viitor… la un viitor măreţ. O domnie nouă va străluci ca un nou răsărit; războiul îl cheamă pe tânărul rege, plin de spirit cavaleresc. Ceea ce trebuie pentru această înflăcărare eroică e un batalion de locotenenţi, tineri şi liberi, care să se avânte în luptă cu însufleţire şi să cadă strigând: Trăiască regele! Iar nu: Adio, nevastă!… Înţelegi asta, Raoul? Oricât de brutala pare să fie judecata mea, te conjur să mă crezi şi să-ţi întorci privirea de la aceste prime zile ale tinereţii, când te laşi furat de plăcerea de a iubi, zile de dulce lâncezeală care înmoaie inima şi o face prea slabă pentru acele licori tari şi amare care se numesc glorie şi luptă. Da, Raoul, îţi repet, vreau să vezi în sfatul meu numai dorinţa de a-ţi fi de folos, numai ambiţia de a te vedea ridicându-te cât mai sus. Te socot în stare să devii un ora de seamă. Mergi singur, vei merge mai bine şi mai repede.

— Ai poruncit, domnule? Răspunse Raoul? Şi mă supun.

— Poruncit! Strigă Athos. Aşa îmi răspunzi oare? Ţi-am poruncit? O, îmi răstălmăceşti cuvintele şi ocoleşti bunele mele gânduri! Nu ţi-am poruncit, te-am rugat.

— Nu, domnule, mi-ai poruncit? Zise Raoul cu îndărătnicie? Dar chiar de nu mi-ai fi făcut decât o rugăminte, ea ar avea mai multă tărie decât o poruncă. N-am revăzut-o pe domnişoara de La Valliere.

— Dar văd că suferi! Suferi! Stărui Athos.

Raoul nu răspunse.

— Te găsesc palid, întristat. Acest simţământ să fie oare atât de puternic?

— E o pasiune? Răspunse Raoul.

— Nu… O obişnuinţă.

— Domnule, ştii că am călătorit mult, că am petrecut doi ani departe de ea. Orice obişnuinţă se poate pierde în doi ani, cred… Ei bine, la întoarcere, iubeam, nu mai tare, căci nu se poate, dar tot atât de mult. Domnişoara de La Valliere e pentru mine o tovărăşie ideala; dar domnia ta eşti pentru mine Dumnezeul pe pământ… Domniei tale îţi voi jertfi totul.

— Ai face foarte rău? Zise Athos. Nu am nici un drept asupra dumitale. Vârsta te face liber; nici nu mai ai măcar nevoie de consimţământul meu. De altminteri, nu-ţi voi refuza consimţământul, după tot ce mi-ai spus acum. Căsătoreşte-te cu domnişoara de La Valliere, dacă asta ţi-e dorinţa.

Raoul făcu o mişcare, apoi zise dintr-o dată:

— Eşti un om bun, domnule şi încuviinţarea domniei tale mă umple de recunoştinţă, dar nu voi primi.

— Aşadar, dumneata refuzi acum?

— Da, domnule.

— Nu-ţi voi mai spune nimic, Raoul.

— Dar în inima domniei tale eşti împotriva acestei căsătorii; fiindcă nu mi-ai ales-o dumneata.

— E adevărat.

— E destul ca să nu mai stăruiesc; voi aştepta.

— Ia seama, Raoul! Ceea ce ai spus e serios.

— O ştiu prea bine, domnule; voi aştepta, ţi-am spus.

— Ce? Ca să mor eu? Făcu Athos toarte tulburat.

— Oh, domnule! Strigă Raoul cu lacrimi în glas. E cu putinţă să-mi sfâşii inima astfel, mie care nu te-am supărat cu nimic, niciodată?

— Scumpul meu copil, e adevărat? Murmură Athos, strângându-şi cu putere buzele pentru a-şi înăbuşi tulburarea pe care nu şi-o mai putea stăpâni. Nu, na vreau să te chinuiesc de loc; însă nu pot să înţeleg ce aştepţi… Aştepţi să nu mai iubeşti?

— Ah, cât despre asta, nu, domnule; aştept să-ţi schimbi părerea.

— Vreau să fac o încercare, Raoul; vreau să văd dacă domnişoara de La Valliere va aştepta şi ea.

— Sper că da, domnule.

— Dar, ia seama, Raoul! Dacă nu va aştepta! Ah, eşti atât de tânăr, atât de încrezător, atât de cinstit… Femeile sunt schimbătoare.

— Nu mi-ai vorbit niciodată rău despre femei, domnule; domnia ta nu a avut niciodată motiv să se plângă de ele; de ce te plângi acum faţă de mine, când e vorba de domnişoara de La Valliere?

— E adevărat? Zise Athos, lăsându-şi ochii în jos? Niciodată nu ţi-am vorbit rău despre femei; niciodată nu am avut de ce mă plânge de ele; niciodată domnişoara de La Valliere n-a dat loc la vreo bănuială; dar atunci când prevezi ceva, trebuie să mergi până la excepţii, până la cea din urmă închipuire. Dacă, zic, domnişoara de La Valliere nu te va aştepta?

— Cum asta, domnule?

— Dacă îşi va întoarce ochii în altă parte?

— Să se uite la alt bărbat, vrei să spui? Făcu Raoul, pălind la gândul acesta.

— Chiar aşa.

— Ei bine, domnule, îl voi ucide pe acest bărbat? Răspunse cu simplitate Raoul? Şi pe toţi bărbaţii pe care-i va alege domnişoara de La Valliere, până când unul din ei mă va ucide pe mine, sau până când domnişoara de La Valliere îmi va fi dat inima ei.

Athos tresări.

— Credeam? Reluă el cu un glas surd? Cât mă socoteai adineauri Dumnezeul tău, legea ta supremă pe această lume.

— Oh? Rosti Raoul tremurând? Îmi vei interzice duelul?

— Şi dacă aş face-o, Raoul?

— Mă vei opri să mai sper, domnule, şi, prin urmare, nu m-ai putea opri să mor.

Athos îşi ridică ochii asupra vicontelui. Rostise aceste cuvinte cu o intonaţie sumbră, ce însoţea o privire tot atât de sumbră.

— Destul? Zise Athos după un răstimp de tăcere? Destul asupra acestui trist subiect, căci amândoi exagerăm deopotrivă. Trăieşte fiecare zi, Raoul; fă-ţi serviciul, iubeşte-o pe domnişoara de La Valliere, într-un cuvânt poartă-te ca un bărbat, pentru că eşti la vârsta bărbăţiei; numai nu uita că te iubesc nespus de mult şi că şi dumneata pretinzi că mă iubeşti.

— Ah, domnule conte! Exclamă Raoul, apăsând mâna lui Athos pe inima sa.

— Bine, scumpe copil. Acum lasă-mă, vreau să mă odihnesc. Ascultă, domnul d'Artagnan s-a întors din Anglia împreună cu mine; îi datorezi o vizită.

— I-o voi face, domnule, cu multă plăcere; ştii cât îl preţuiesc pe domnul d'Artagnan!

— Ai şi de ce: e un om cinstit şi un brav cavaler.

— Şi care te iubeşte! Adăugă Raoul.

— De asta sunt sigur… Cunoşti adresa lui?

— Dar la Luvru, la Palatul Regal, pretutindeni unde se află regele. Nu comandă o companie de muşchetari?

— Nu, deocamdată, domnul d'Artagnan e în concediu; se odihneşte… Nu-l căuta, deci, la serviciul său. Vei afla veşti despre el la un oarecare domn Planchet.

— Vechiul său lacheu?

— Exact, care a devenit băcan.

— Ştiu; strada Lombarzilor.

— Cam aşa ceva… Sau strada Arcis.

— Îl voi găsi, domnule, îl voi găsi.

— Spune-i o mie de lucruri bune din partea mea şi să-l aduci să ia masa cu mine înainte de a mă îndrepta spre La Fere.

— Da, domnule.

— Bună seara, Raoul.

— Domnule, văd că ai un ordin pe care nu-l ştiam până acum la domnia ta; primeşte felicitările mele.

— Lâna de Aur?… E adevărat… Zorzoane, fiul meu… Care nu-l mai încântă nici măcar pe un bătrân copil ca mine… Bună seara, Raoul!

Capitolul LII Lecţia lui d'Artagnan.

Raoul nu-l găsi a doua zi pe d'Artagnan, aşa cum sperase. Îl întâlni doar pe Planchet, care se bucură foarte mult revăzându-l pe acest tânăr, căruia îi adresă vreo două-trei complimente războinice, în care nu se simţea nici pe departe băcănia. Dar, în timp ce se întorcea de la Vincennes, a doua zi, împreună cu cincizeci de dragoni pe care i-i dăduse în seamă domnul de Condé, Raoul zări, în piaţa Baudoyer, un bărbat ce privea, cu nasul în vânt, o casă, aşa cum ai privi un cal pe care ai dori să-l cumperi.

Acest bărbat, îmbrăcat într-un costum de burghez, încheiat până sub bărbie ca o tunică militară, cu o mică pălărie pe cap şi având la şold o spadă cu teaca de piele încrustată, întoarse capul îndată ce auzi tropotul cailor şi încetă de a se mai uita la casă, pentru a se uita la dragoni.

Era însuşi domnul d'Artagnan; d'Artagnan pe jos; d'Artagnan cu mâinile la spate, trecând în revistă o mică trupă de dragoni, după ce trecuse în revistă o înşiruire de clădiri. Nici un soldat, nici un găitan, nici o potcoavă de cal nu scăpă inspecţiei sale.

Raoul călărea în flancul trupei sale; d'Artagnan îl zări abia la urmă.

— Hei! Strigă el. Hei, la dracu!

— Nu mă înşel oare? Zise Raoul, strunind calul.

— Nu, nu te înşeli. Bună ziua! Răspunse fostul muşchetar.

Şi Raoul veni să-i strângă mâna cu căldură vechiului său prieten.

— Ia seama, Raoul? Îi spuse d'Artagnan? Calul al doilea din rândul al cincilea îşi va pierde o potcoavă înainte de a ajunge la podul Maria; nu mai are decât doua caiele la piciorul stâng de dinainte.

— Aşteaptă-mă? Zise Raoul? Mă întorc îndată.

— Îţi părăseşti detaşamentul?

— O să mă înlocuiască stegarul.

— Vii să mănânci cu mine?

— Foarte bucuros, domnule d'Artagnan.

— Atunci repede, descalecă, sau dă-mi şi mie un cai.

— Aş vrea mai curând să mergem amândoi pe jos.

Raoul se grăbi să-i spună ceva stegarului, care-i luă locui pe margine; apoi sări din şa, dădu calul său unui dragon şi, foarte voios, îl luă de braţ pe domnul d'Artagnan, care, după toate aceste demonstraţii, îl privea cu o încântare de cunoscător.

— Şi vii de la Vincennes? Îi întrebă el mai întâi şi întâi.

— Da, domnule cavaler.

— Cardinalul…?

— E greu bolnav; se spune chiar că a murit.

— Stai bine cu domnul Fouquet? Zise d'Artagnan, arătând, printr-o mişcare dispreţuitoare din umeri, că moartea lui Mazarin nu-l impresiona prea mult.

— Cu domnul Fouquet? Răspunse Raoul. Nu-l cunosc.

— Foarte rău, foarte rău, căci un rege nou caută totdeauna să se înconjoare de oameni noi.

— O, regele n-are de ce să-mi vrea răul? Replică tânărul.

— Eu nu-ţi vorbesc de coroană? Zise d'Artagnan? Ci de rege… Şi acum, după moartea cardinalului, regele e domnul Fouquet. E vorba să te ai foarte bine cu domnul Fouquet, dacă vrei să nu mucezeşti toată viaţa, aşa cum am mucezit eu… E adevărat că ai alţi ocrotitori, din fericire.

— Pe domnul prinţ de Condé, în primul rând.

— Învechit, învechit, dragul meu.

— Pe domnul conte de La Fere.

— Athos? O, e cu totul altceva. Da, Athos… Dacă vrei să-ţi croieşti drum în Anglia, numai cu el să stai de vorbă. Aş putea să-ţi spun, fără să mă laud, că şi eu am oarecare trecere la curtea lui Carol al II-lea. Iată un rege adevărat, pe legea mea!

— Ah! Făcu Raoul cu naiva curiozitate a tinerilor binecrescuţi care aud vorbindu-se despre bărbăţie şi curaj.

— Da, un rege care petrece, e drept, dar care a ştiut să-şi aleagă oameni de ispravă şi să le pună spada în mână. Athos e în bune relaţii cu el. Intră în serviciul lui Carol al II-lea şi dă-i la naiba pe samsarii de aici, care fură tot aşa de bine cu mâini franceze, ca şi cu degete italiene; lasă-l pe acest mic rege plângăreţ, care ne va da o domnie ca pe vremea lui Francise al II-lea. Cunoşti istoria, Raoul?

— Da, domnule cavaler.

— Atunci ştii că lui Francisc al II-lea îi ţiuiau mereu urechile?

— Nu, nu ştiam asta.

— Că pe Carol al II-lea îl durea totdeauna capul?

— Ah!

— Şi că Henric al III-lea se plângea veşnic de burtă?

Raoul începu să râdă.

— Ei bine, dragă prietene, Ludovic al XIV-lea suferă de inimă albastră. E jalnic să vezi cum un rege oftează de seara până dimineaţa şi nu e în stare să spună măcar o dată pe zi: „Pe toţi dracii!” sau: „La naiba…!”. Mă rog, ceva care să semene a bărbăţie.

— Din pricina asta ai părăsit serviciul, domnule cavaler? Întrebă Raoul.

— Da.

— Dar atunci, scumpe domnule d'Artagnan, ţi-ai pierdut orice nădejde; n-ai să mai faci niciodată avere.

— Oh, în privinţa asta? Replică d'Artagnan cu nepăsare? Sunt un om chivernisit. Am avut ceva de la familia mea.

Raoul îl privi îndeaproape. Sărăcia lui d'Artagnan era de pomină. Gascon, era bogat numai în ghinioane, în ciuda tuturor gasconadelor din Franţa şi Navarra; Raoul auzise de sute de ori rostindu-se numele lui d'Artagnan alături de al lui Iov, aşa cum sunt amintiţi totdeauna împreună gemenii Romulus şi Remus. Muşchetarul îi surprinse privirea plină de mirare.

— Şi apoi, tatăl tău îţi va fi spus că am fost în Anglia.

— Da, domnule cavaler.

— Şi că am avut acolo o fericită întâlnire.

— Nu, domnule, nu ştiu nimic despre asta.

— Da, unul dintre bunii mei prieteni, un foarte mare senior, viceregele Scoţiei şi al Irlandei, mi-a găsit o moştenire.

— O moştenire?

— Destul de frumuşică.

— Aşadar, eşti un om bogat.

— Hm!

— Primeşte felicitările mele sincere.

— Mulţumesc… Iată, asta e casa mea.

— În Piaţa Grevei?

— Da; nu-ţi place acest cartier?

— Dimpotrivă: Sena e foarte frumoasă aici… O, minunată casă! De pe vremuri!

— Icoana Maicii Domnului” era o cârciumă veche, pe care, de două zile, am transformat-o în casă de locuit.

— Dar cârciuma văd că e încă deschisă.

— N-am ce face!

— Şi dumneata unde stai?

— Eu stau la Planchet.

— Adineauri mi-ai spus: „Asta e casa mea!”

— Am spus fiindcă e a mea, într-adevăr. Am cumpărat-o eu.

— Aha f făcu Raoul.

— Unul la zece, scumpul meu Raoul; o afacere strălucită!… Am dat pe casă treizeci de mii de livre; are o grădină care dă în strada Mortellerie; cârciuma se închiriază pentru o mie de livre, împreună cu catul întâi; podul, sau catul al doilea, cu cinci sute de livre.

— Ce vorbeşti?

— Fără îndoială.

— Un pod, cinci sute de livre? Dar nu poate fi locuit.

— Nici nu-i de locuit. Dar observă că are două ferestre care dau spre piaţă.

— Văd, domnule.

— Ei bine, de câte ori este cineva tras pe roată, spânzurat, tăiat sau ars de viu, cele două ferestre se închiriază pentru douăzeci de pistoli.

— Oh! Făcu Raoul eu spaimă.

— E dezgustător, nu-i aşa? Zise d'Artagnan.

— Oh! Repetă Raoul.

— E dezgustător, dar asta e… Aceşti gură-cască de parizieni sunt câteodată adevăraţi antropofagi. Eu nu-mi pot închipui că nişte oameni, nişte creştini, ar putea să facă asemenea târguri.

— Nici eu.

— În ce mă priveşte? Continuă d'Artagnan? Dacă aş locui aici, în zilele de execuţie eu aş astupa până şi găurile cheilor; dar, din fericire, nu stau aici.

— Şi închiriezi podul ăsta cu cinci sute de livre?

— Lacomului de crâşmar care, la rândul lui, îl subînchiriază… Ajunge până la o mie cinci sute de livre.

— Dobândă obişnuită la ban: unul la cinci? Zise Raoul.

— Întocmai. Mai rămâne partea din fund: magazii, cămări şi pivniţe care se umplu de apă în fiecare iarnă, două sute de livre; apoi grădina, foarte frumoasă, plină de pomi, pitită sub zidurile şi în umbra portalului de la Saint-Gervais şi Saint-Protais, o mie trei sute de livre.

— O mie trei sute de livre! Dar e ceva regesc!

— Să-ţi spun şi povestea. Bănuiesc pe un canonic oarecare de la parohie (aceşti canonici sunt nişte Cresuşi), îl bănuiesc deci că a închiriat grădina ca să poată face acolo chefuri, nestingherit. Locatarul spune că a dat-o unui anume domn Godard… E un nume adevărat, sau e un nume fals, treaba lui; să zicem că e adevărat şi e un canonic; să zicem că e fals şi e un necunoscut; la ce m-aş amesteca? Plăteşte totdeauna înainte. Adineauri, când te-am întâlnit, tocmai mă gândeam să cumpăr în piaţa Baudoyer o casă al cărei fund să dea în grădina mea şi atunci aş avea o proprietate grozavă. Dragonii tăi m-au smuls din gândurile mele. Uite, s-o luăm pe strada Vannerie, vom ajunge drept la jupânul Planchet.

D'Artagnan grăbi pasul şi intră într-adevăr cu Raoul la Planchet, într-o cameră pe care băcanul i-o dăduse fostului său stăpân. Planchet nu era acasă, dar masa fusese pregătită. Se mai simţea încă la băcan o rămăşiţă de ordine, de punctualitate militărească.

D'Artagnan îl descusu pe Raoul în legătură cu viitorul său.

— Tatăl tău te ţine de scurt? Întrebă el.

— Pe drept, domnule cavaler.

— Oh, ştiu că Athos e un om drept, dar poate cam strâns la pungă.

— O mână regească, domnule d'Artagnan.

— Nu te sfii, băiatule; dacă vreodată ai nevoie de niscaiva pistoli, bătrânul muşchetar e aici.

— Scumpe domnule d'Artagnan…

— Joci cumva cărţi?

— Niciodată.

— Atunci, ai noroc la femei?… Văd că roşeşti… Oh, micule Aramis, spune! Dragul meu, femeile costă mai mult decât jocul de cărţi. E adevărat că te baţi atunci când pierzi şi asta poate fi o răsplată. Păcat că plângăreţul de rege îi pune să plătească amendă pe cei care trag spada din teacă! Ce domnie, dragul meu Raoul, ce domnie! Când te gândeşti că, pe vremea mea, muşchetarii erau asediaţi în case, ca Hector şi Priam în cetatea Troiei; şi femeile se văicăreau şi zidurile râdeau, iar cinci sute de ticăloşi băteau din palme şi strigau: „Pe el! Pe el!” când nu era vorba de un muschetar. La dracu! Voi ăştia n-o să mai apucaţi asemenea vremuri.

— Îl vorbeşti de rău pe rege, domnule d'Artagnan, dar îl cunoşti atât de puţin!

— Eu? Ascultă, Raoul: eu prevăd tot ce va face zi cu zi, ceas cu ceas, ţine minte vorbele mele! Cardinalul, odată mort, va plânge; fie, e lucrul cel mai puţin neghiob pe care-l va face, mai ales dacă nu-şi va lua lacrimile în serios.

— Pe urmă?

— Pe urmă va cere domnului Fouquet să-i întocmească o pensie şi se va duce să compună versuri la Fontainebleau pentru vreo Mancini oarecare, căreia regina ar fi în stare să-i scoată ochii. Vezi tu, regina, e o spaniolă şi are ca soacră pe doamna Ana de Austria. Le cunosc eu pe spaniolele astea din casa de Austria!

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, după ce va fi smuls galoanele de argint ale elveţienilor săi, fiindcă broderia e prea scumpă, îi va lăsa pe muşchetari să umble pe jos, fiindcă ovăzul şi fânul unui cal costă cinci băncuţe pe zi.

— O, nu vorbi aşa!

— Nu-mi pasă! Nu mai sunt muşchetar, nu-i aşa? Că ceilalţi umblă călare sau pe jos, că poartă o prăjină, o frigare, o spadă sau nimic, puţin îmi pasă!

— Scumpe domnule d'Artagnan, te rog, nu-l mai vorbi de rău pe rege în faţa mea… Sunt, aş putea zice, în serviciul său şi tatăl meu nu mi-ar ierta ca am ascultat, chiar şi din gura dumitale, cuvinte jignitoare despre maiestatea sa.

— Tatăl tău?… Eh, e un cavaler al tuturor cauzelor slabe. La dracu! Da, tatăl e un om viteaz, un Cezar, e adevărat; dar nu ştie să vadă.

— Aşa! Prea bine, cavalere? Zise Raoul râzând. Iată că-l vorbeşti de rău şi pe tatăl meu, acela pe care-l numeai totdeauna marele Athos. Eşti întors pe dos astăzi şi bogăţia te-a acrit, ca sărăcia pe alţii.

— Ai dreptate, la dracu! Sunt un neisprăvit şi-i beştelesc pe alţii; sunt un nenorocit de bătrân, o funie roasă, o platoşă găurită, o cizmă fără talpă, un pinten fără rozetă; dar fă-mi o plăcere şi spune-mi ceva.

— Ce să-ţi spun, scumpe domnule d'Artagnan?

— Spune-mi aşa: „Mazarin era un om de nimic”.

— Poate că a şi murit.

— Cu atât mai bine; am zis era; dacă n-aş avea speranţa c-a murit, te-aş ruga să spui: „Mazarin e un om de nimic”. Spune, haide, spune, dacă mă iubeşti.

— Fie, asta nu mă stinghereşte cu nimic.

— Atunci spune.

— Mazarin era un om de nimic? Zise Raoul zâmbindu-i muşchetarului, care se topea de bucurie, ca în zilele lui bune.

— O clipă! Făcu acesta. Ai rostit prima propoziţiune: iată acum şi urmarea. Repetă, Raoul, repetă: „Dar îmi va părea rău după Mazarin”.

— Cavalere!

— Nu vrei s-o spui, dar am s-o spun eu de două ori pentru tine… Dar îţi va părea rău după Mazarin.

Râdeau împreună şi se ciorovăiau ca să formuleze această profesiune de principii, când unul din băieţii de prăvălie intră pe uşă.

— O scrisoare, domnule? Zise el? Pentru domnul d'Artagnan.

— Mulţumesc… Ce-o mai fi şi asta? Se întrebă muşchetarul.

— Scrisul domnului conte? Zise Raoul.

— Da, da.

Şi d'Artagnan desfăcu hârtia.

„Scumpe prietene? Scria Athos? Am fost rugat din partea regelui să te caut…”

— Pe mine? Se miră d'Artagnan, lăsând scrisoarea să cadă sub masă.

Raoul o ridică şi citi mai departe cu glas tare; „? Grăbeşte-te… Maiestatea sa are mare nevoie să-ţi vorbească şi te aşteaptă la Luvru.”

— Pe mine? Repetă muşchetarul.

— He! He! Făcu Raoul.

— Oh! Oh! Răspunse d'Artagnan. Ce-o mai fi şi asta?

Capitolul LIII Regele.

Prima mişcare de surprindere trecută, d'Artagnan mai citi o dată răvaşul lui Athos.

— E ciudat? Zise el? Că regele trimite după mine.

— De ce să fie ciudat? Întrebă Raoul. Nu crezi, oare, domnule, că regelui ar putea să-i pară rău după un. Slujitor ca dumneata?

— Oh! Oh! Strigă ofiţerul, râzând silit. Dumneata mă iei peste picior, jupâne Raoul. Dacă regelui i-ar fi părut rău după mine, nu m-ar fi lăsat să plec. Nu, nu, eu văd în toată povestea asta ceva mai bun, sau ceva mai rău, dacă vrei.

— Mai rău? Dar ce anume, domnule cavaler?

— Eşti tânăr, eşti încrezător, eşti un om minunat… Cum aş vrea să mai fiu şi eu o dată ca tine! Să ai douăzeci şi patru de ani, fruntea netedă şi să nu te gândeşti la nimic, decât la femei, la dragoste şi la fapte măreţe… Oh, Raoul, atâta vreme cât nu vei fi primit zâmbetele regilor şi spovedaniile reginelor; atâta vreme cât nu vei fi văzut doi cardinali murind sub ochii tăi, unul tigru, celălalt vulpoi; atâta vreme cât nu vei fi avut… Dar la ce bun toate aceste neghiobii! E vremea să ne despărţim, Raoul.

— Cum îmi vorbeşti! Cu ce aer grav!

— Eh, totuşi ar face să ştii… Ascultă-mă, am să-ţi dau o însărcinare.

— Ascult, scumpe domnule d'Artagnan.

— Să te duci şi să-i spui părintelui tău că am plecat.

— Pleci cu adevărat?

— La dracu!… Îi vei spune c-am trecut în Anglia şi că m-am stabilit în căsuţa mea de acolo.

— În Anglia, dumneata?… Şi ordinele regelui?

— Te găsesc din ce în ce mai naiv, îţi închipui cumva că am să mă duc fuga la Luvru şi să mă pun la dispoziţia acestui pui de lupoaică încoronat?

— Pui de lupoaică! Regele! Dar, domnule cavaler, eşti nebun!

— Dimpotrivă, n-am fost niciodată mai înţelept. Tu nu ştii ce vrea să facă din mine acest vrednic urmaş al lui Ludovic cel Drept… Dar, la dracu, asta e o politica… Vrea să mă închidă în Bastilia şi nimic mai mult, înţelegi?

— Şi pentru ce? Făcu Raoul îngrozit de ceea ce auzea.

— Pentru nişte vorbe pe care i le-am spus într-o zi la Blois… Am fost tăios; şi el n-a uitat.

— Dar ce i-ai spus?

— Că e un neputincios, o hahaleră, un caraghios.

— Ah, Doamne!… Exclamă Raoul. E cu putinţă să-ţi fi ieşit asemenea vorbe din gură?

— Poate că nu sunt chiar acestea cuvintele pe care i le-am spus, însă acesta este înţelesul.

— Dar regele ar fi pus să fii întemniţat numaidecât!

— Pe cine să pună? Eu aveam comanda muşchetarilor; ar fi trebuit să-mi poruncească mie să mă conduc pe mine însumi la închisoare şi n-aş fi consimţit pentru nimic în lume; m-aş fi împotrivit mie însumi… Şi-apoi am şters-o în Anglia… Mai ia-l de unde nu-i pe d'Artagnan… Acum, cardinalul a murit, sau aproape; mă ştie la Paris, vrea să pună mâna pe mine.

— Aşadar, cardinalul era ocrotitorul dumitale?

— Cardinalul mă cunoştea; ştia unele lucruri despre mine; ştiam şi eu unele lucruri despre el, aşa că ne preţuiam reciproc. Şi pe urmă, dându-şi sufletul dracului, o va fi sfătuit pe Ana de Austria să mă pună la loc sigur. Du-te, deci, şi-l caută pe tatăl tău, povesteşte-i cum stau lucrurile şi adio!

— Scumpe domnule d'Artagnan? Zise Raoul foarte tulburat, după ce-şi aruncă ochii pe fereastră? N-ai să poţi totuşi fugi.

— Şi pentru ce?

— Fiindcă e jos un ofiţer al elveţienilor, care te aşteaptă.

— Ei şi?

— Nimic, te va aresta.

D'Artagnan izbucni într-un hohot de râs homeric.

— Oh, ştiu bine c-ai să i te împotriveşti, că ai să te lupţi cu el; ştiu bine că vei fi învingător chiar; dar asta e răzvrătire, iar dumneata însuţi eşti ofiţer şi ştii ce înseamnă disciplina.

— Dracu' de copil, ce bine le vede, câtă dreptate are! Bâigui d'Artagnan.

— Eşti de aceeaşi părere cu mine, nu-i aşa?

— Da. În loc să ies pe stradă, unde mă aşteaptă acest nătărău, mă voi strecura prin dos. Am un cal în grajd; e bun; îl voi goni până crapă, am destui bani şi, din cal crăpat în cal crăpat, voi ajunge la Boulogne în unsprezece ceasuri; cunosc drumul… Să nu-i mai spui decât un singur lucru părintelui tău.

— Ce anume?

— Că… Ceea ce ştie el se află la Planchet, în afară de o cincime şi că…

— Dar, scumpe domnule d'Artagnan, ia seama: dacă fugi, se vor spune două lucruri.

— Ce lucruri, prietene?

— Întâi, că ţi-a fost frică.

— Oh şi cine va spune asta?

— Regele, în primul rând.

— Ei bine, dar… Va spune adevărul. Mi-e frică.

— Al doilea, că te simţi vinovat.

— Vinovat, pentru ce?

— Pentru fărădelegile pe care vor voi să ţi le arunce în spinare.

— Şi asta-i adevărat… Atunci, mă sfătuieşti să mă las târât la închisoare?

— Domnul conte de La Fere te va sfătui ca şi mine.

— Ştiu, la dracu! Zise d'Artagnan, pe gânduri. Ai dreptate, nu pot să fug. Dar dacă mă vor arunca în Bastilia?

— O să te scoatem noi de-acolo? Zise Raoul pe un ton liniştit şi ferm.

— La naiba! Strigă d'Artagnan, apucându-i mâna. Ai spus asta într-un chip minunat, Raoul; parcă ar fi vorbit Athos însuşi. Ei bine, mă duc. Nu uita ultima mea rugăminte.

— Afară de o cincime, ştiu? Răspunse Raoul.

— Da, eşti un băiat de ispravă şi vreau să mai adaug ceva la aceasta.

— Spune.

— Dacă n-o să mă puteţi scoate de la Bastilia şi dacă o să mor acolo… Oh, s-a mai văzut asta… Sau dacă voi fi un întemniţat osândit de toată lumea, eu care am fost un om cumsecade… Atunci, restul de trei cincimi ţi le dau ţie, iar a patra tatălui tău.

— Cavalere!

— La dracu! Dacă vrei să-mi cânţi prohodul, eşti liber S-o faci.

Spunând acestea, d'Artagnan îşi trase cordonul la piept, îşi încinse spada, luă o pălărie a cărei pană era nouă şi-i întinse mâna lui Raoul, care se aruncă în braţele sale.

Odată ajuns în prăvălie, îşi roti privirea asupra vânzătorilor, care urmăreau scena cu o mândrie amestecată cu puţină teamă; apoi, vârându-şi mâna într-o cutie cu stafide mărunte de Corint, se îndreptă spre ofiţerul care aştepta cu un aer de filosof în faţa dughenei.

— Ei drăcie! Mutra asta!… Dumneata să fii oare, domnule de Friedisch? Strigă cu voioşie muşchetarul. Ah, ah, am ajuns să ne arestăm prietenii?

— Îl arestează! Şoptiră între ei vânzătorii.

— Eu este? Răspunse elveţianul. Bun ziua, domn d'Artagnan.

— Trebuie să-ţi dau spada? Te previn că e lungă şi grea. Lasă-mă s-o port măcar până la Luvru; sunt caraghios când umblu pe străzi fără spadă, iar dumneata ai fi şi mai caraghios decât mine, mergând cu două deodată.

— Rege nu spus asta? Răspunse elveţianul. Păstrezi, deci, spadă al vostru.

— Ei bine, e foarte drăguţ din partea regelui. Să mergem mai repede.

Domnul de Friedisch nu era vorbăreţ, iar d'Artagnan avea prea multe gânduri în cap, ca să fie. De la prăvălia lui Planchet până la Luvru nu era mult; ajunseră în zece minute. Tocmai se însera.

Domnul de Friedisch vru să intre pe din dos.

— Nu? Zise d'Artagnan? Pierdem timp pe acolo; s-o luăm pe scara cea mică.

Elveţianul făcu aşa cum îi spuse d'Artagnan şi îl conduse în vestibulul de la cabinetul lui Ludovic al XIV-lea. Ajuns aici, îl salută pe prizonierul său şi, fără a mai spune nimic, se întoarse la post.

D'Artagnan nici nu avu timp să se întrebe de ce nu i se luase încă spada, că uşa cabinetului se deschise şi un valet de cameră strigă:

— Domnul d'Artagnan!

Muşchetarul îşi luă ţinuta de paradă şi intră, cu ochii mari deschişi, cu fruntea senină, cu mustaţa răsucită.

Regele se afla aşezat la masă şi scria. Nu făcu nici o mişcare când pasul muşchetarului răsună pe parchet, nu ridică nici măcar faţa. D'Artagnan înaintă până în mijlocul sălii şi, văzând că regele nu-i dă nici o atenţie, înţelegând pe de altă parte în chip limpede că asta era o prefăcătorie, că făcea pe supăratul, pregătindu-se astfel pentru explicaţia ce avea să urmeze, se întoarse cu spatele către Prinţ şi începu să privească foarte preocupat picturile de pe perete şi crăpăturile din tavan. Această atitudine era însoţită de următorul monolog tacit: „Aşa, vrei să mă umileşti deci, tu, pe care te ştiu de mic, pe care te-am salvat ca pe copilul meu, pe care te-am slujit ca pe Dumnezeul meu, adică pentru nimic… Aşteaptă, aşteaptă; ai să vezi îndată ce poate face un om care a împins vântul stârnit de răscoala hughenoţilor în barba domnului cardinal, a adevăratului cardinal!”

Ludovic al XIV-lea întoarse, în sfârşit, capul.

— Eşti aici, domnule d'Artagnan? Făcu el.

D'Artagnan observă tonul şi-l imită.

— Da, sire? Răspunse el.

— Bine; fii bun şi aşteaptă până închei.

D'Artagnan nu răspunse nimic, ci numai se înclină. „E destul de politicos? Gândi el? N-am ce zice!”

Ludovic trase o semnătură apăsată şi arunca pana cu mânie. Muşchetarul îşi spuse în sinea lui: „Hai, supără-te, ca să-i dai drumul şi să mă dezlănţui şi pe mine; poate că atunci, la Blois, n-am vărsat sacul până la fund”.

Ludovic se ridică, îşi trecu palma peste frunte, apoi, oprindu-se în faţa lui d'Artagnan, îl privi cu un aer poruncitor şi prietenos totodată. „Ce vrea cu mine? De s-ar sfârşi odată!” gândi muşchetarul.

— Domnule? Vorbi regele? Ai aflat fără îndoială că domnul cardinal a murit.

— Bănuiam, sire.

— Ştii, prin urmare, că acum sunt stăpân la mine?

— Asta nu e ceva care să vie o dată cu moartea cardinalului, sire, cineva poate fi oricând stăpân la sine, dacă vrea acest lucru.

— Da; dar îţi mai aduci aminte tot ceea ce mi-ai spus la Blois?

„Iată-ne şi aici? Gândi d'Artagnan; nu m-am înşelat, deci. Fie, cu atât mai bine. Înseamnă că mirosul mi-e încă destul de bun.”

— Nu-mi răspunzi? Întrebă Ludovic.

— Sire, cred că-mi amintesc.

— Crezi numai?

— E mult de atunci.

— Dacă dumneata nu-ţi aduci aminte, eu n-am uitat. Iată ce mi-ai spus, ascultă cu atenţie.

— Oh, ascult cu amândouă urechile, sire, căci, după cum se pare, convorbirea va deveni interesantă pentru mine.

Ludovic îl străpunse cu privirea pe muşchetar. Acesta mângâie pana de la pălărie, apoi îşi răsuci mustaţa şi aşteptă cu mult curaj. Ludovic continuă:

— Ai părăsit serviciul meu, domnule, după ce mi-ai spus adevărul în faţă, aşa e?

— Da, sire.

— Adică după ce mi-ai dezvăluit tot ce credeai dumneata despre felul meu de a gândi şi de a acţiona. Asta e totdeauna un merit. Ai început prin a-mi spune că serveai familia mea de treizeci şi patru de ani şi că te simţeai obosit.

— Aşa am spus, da, sire.

— Dar ai mărturisit apoi că această oboseală era doar un pretext şi că nemulţumirea era pricina reală.

— Eram nemulţumit, într-adevăr; dar de această nemulţumire n-am mai pomenit nimănui, precât ştiu şi dacă în faţa maiestăţii voastre voi fi vorbit prea tare, ca un om de inimă, faţă de altcineva nici nu m-am gândit măcar la asta.

— Nu te dezvinovăţi, d'Artagnan şi ascultă-mă mai departe. Când mi-ai arătat fără înconjur că erai nemulţumit, ai primit drept răspuns o făgăduială; ţi-am spus: „Aşteaptă”. E adevărat?

— Da, sire, tot atât de adevărat ca şi ceea ce vă spuneam eu.

— Iar dumneata mi-ai răspuns: „Mai târziu? Nu; acum, numaidecât…!” Nu te dezvinovăţi, îţi zic… Era firesc să te porţi astfel; dar n-aveai nici un pic de milă pentru prinţul dumitale, domnule d'Artagnan.

— Sire… Milă… Pentru un rege… Din partea unui biet soldat!

— Mă înţelegi preabine; ştii doar bine că aveam nevoie de aşa ceva; ştiai bine că nu eram stăpânul; ştiai bine că îmi puneam toate speranţele în viitor. Totuşi, când ţi-am vorbit de acest viitor, mi-ai răspuns: „Mă retrag… Numaidecât!”

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa.

— E adevărat? Murmură el.

— Nu m-ai încurajat de loc, atunci când mă năpădeau necazurile? Adăugă Ludovic al XIV-lea.

— Dar? Zise d'Artagnan, înălţându-şi cu nobleţe capul? Dacă n-am încurajat pe maiestatea voastră când era săracă, nici n-am trădat-o vreodată. Mi-am vărsat sângele pentru nimic; am stat de veghe ca un câine la uşă, ştiind că n-o să-mi arunce nimeni nici pâine, nici oase. Sărac eu însumi, n-am cerut nimic altceva, decât retragerea de care maiestatea voastră vorbeşte.

— Ştiu că eşti un om vrednic; eram însă tânăr şi trebuie să mă înţelegi… Ce vină îi aduceai regelui? Că-l lasă pe Carol al II-lea fără sprijin?… Să zicem şi mai mult… Că nu voia să se însoare cu domnişoara de Mancini?

Spunând acestea, regele îl înfăşură pe muşchetar cu o privire adâncă. „Ah, ah? Gândea acesta? Face mai mult decât să-şi amintească, ghiceşte… Drace!”

— Judecata dumitale? Continuă Ludovic al XIV-lea? Cădea atât asupra regelui, cât şi asupra omului… Dar, domnule d'Artagnan… Această slăbiciune, căci priveai asta ca o slăbiciune…

D'Artagnan nu spunea nimic.

— Nu mi-o iertai nici în privinţa raporturilor cu domnul cardinal defunct; însă domnul cardinal nu m-a crescut el oare, nu m-a ajutat?… Ridicându-se şi susţinându-se pe sine, ştiu asta, totuşi binefacerea rămâne un lucru dovedit. Dacă aş fi fost nerecunoscător, egoist, m-ai fi iubit mai mult, m-ai fi slujit mai bine?

— Sire…

— Să nu mai vorbim despre asta, domnule; ar însemna să răscolesc în dumneata prea multe regrete şi în mine prea multe dureri.

D'Artagnan nu se lăsa convins. Tânărul rege, vorbind cu el pe un ton semeţ, bătea pasul pe loc.

— Te-ai mai gândit de atunci? Reluă Ludovic al XIV-lea.

— La ce, sire? Întrebă politicos d'Artagnan.

— Dar la tot ce-ţi spun, domnule!

— Da, sire, fără îndoială…

— Şi n-ai aşteptat un prilej ca să revii asupra cuvintelor dumitale?

— Sire…

— Şovăi, aşa mi se pare…

— Nu înţeleg prea bine ceea ce maiestatea voastră îmi face cinstea să-mi spună.

Ludovic încruntă din sprâncene.

— Vă rog să mă iertaţi, sire; sunt de regulă cam greu de cap… anumite lucruri pătrund anevoie în mintea mea; e adevărat însă că, odată intrate, se înrădăcinează, acolo.

— Da, mi se pare că ai o memorie bună.

— Aproape tot atât de bună ca şi a maiestăţii voastre.

— Atunci, dă-mi repede un răspuns… Timpul e scump pentru mine. Ce faci de când te-ai retras?

— Avere, sire.

— Cuvântul e dur, domnule d'Artagnan.

— Maiestatea voastră îl ia în înţelesul rău, pesemne. Nu am faţă de rege decât un respect adânc şi dacă am fost necuviincios, ceea ce mi se poate ierta data fiind viaţa îndelungată petrecută în tabere şi în cazărmi, maiestatea voastră e cu mult mai presus decât mine pentru a se simţi jignită de o vorbă scăpată fără răutate din gura unui soldat.

— În adevăr, am aflat că ai săvârşit o faptă de mare curaj în Anglia, domnule. Îmi pare numai rău că nu ţi-ai ţinut făgăduiala.

— Eu? Tăcu d'Artagnan.

— De bună scamă… Mi-ai declarat solemn că nu vei sluji nici un alt prinţ după ce vei părăsi serviciul meu… Or, întreprinzând răsunătoarea răpire a domnului Monck, ai lucrat pentru regele Carol al II-lea.

— Iertaţi-mă, sire, am lucrat pentru mine.

— Şi ţi-a izbutit?

— Aşa cum căpitanilor din secolul al XV-lea le izbutea orice atac prin surprindere şi orice aventură.

— Ce înţelegi dumneata prin izbândă?: Avere?

— O sută de mii de scuzi, sire, pe care i-am câştigat într-o săptămână; de trei ori mai mult decât tot ce am aşteptat în cincizeci de ani.

— Suma e frumoasă… Dar eşti mai ambiţios, cred.

— Eu, sire? Un sfert mi s-ar fi părut o comoară şi vă jur că nu mă gândesc s-o sporesc.

— Ah, vrei să duci o viaţă liniştită?

— Da, sire.

— Să lepezi spada?

— Am şi făcut-o.

— Cu neputinţă, domnule d'Artagnan! Rosti Ludovic pe un ton nestrămutat.

— Dar, sire…

— Ei bine?

— Pentru ce mă întrebaţi?

— Fiindcă eu nu vreau asta! Zise tânărul Prinţ cu un glas atât de grav şi de impunător, încât d'Artagnan făcu o mişcare de surprindere, de nelinişte chiar.

— Maiestatea voastră îmi dă voie să spun un cuvânt? Întrebă d'Artagnan.

— Spune.

— Hotărârea asta am luat-o încă de pe vremea când eram sărac şi nebăgat în seamă.

— Fie. Ei şi?

— Astăzi însă, când prin străduinţele mele mi-am făurit o bunăstare proprie, maiestatea voastră vrea să mă lipsească de libertate, maiestatea voastră vrea să mă întoarcă la mai puţin, când eu am câştigat mai mult?

— Cine ţi-a îngăduit, domnule, să pătrunzi în planurile mele şi să te târguieşti astfel cu mine? Strigă Ludovic cu o voce aproape mânioasă. Cine ţi-a spus dumitale ce am eu de gând să fac, sau ce-ai să faci dumneata însuţi?

— Sire? Răspunse netulburat muşchetarul? Sinceritatea, precât văd, nu-şi mai are rostul în convorbirea de azi, aşa cum s-a întâmplat atunci, la Blois, când am vorbit deschis.

— Nu, domnule, totul s-a schimbat.

— Adresez maiestăţii voastre urările mele sincere; dar…

— Dar nu crezi că-i aşa?

— Nu sunt un mare om de stat, totuşi am vederile melc în privinţa afacerilor; şi nu greşesc niciodată. De data asta, vederile mele nu se potrivesc cu ale maiestăţii voastre, sire. Domnia lui Mazarin s-a terminat, dar cea a bancherilor abia începe. Ei au banii; maiestatea voastră poate să le simtă lipsa adesea. A trăi sub gheara acestor lupi înfometaţi e greu pentru un om care se bizuie pe libertate.

În acea clipă, cineva râcâi la uşa cabinetului; regele ridică faţa cu o expresie de mândrie.

— Iartă-mă, domnule d'Artagnan? Zise el? E domnul Colbert care vine să-mi dea un raport. Intră, domnule Colbert.

D'Artagnan se retrase într-un colţ. Colbert intră, cu un teanc de hârtii în mână şi se opri în faţa regelui. E de la sine înţeles că gasconul nu pierdu prilejul de a-şi arunca privirea atât de isteaţă şi atât de iscoditoare asupra noii figuri ce se înfăţişase.

— Gata? Cercetările au fost făcute? Întreba regele.

— Da, sire.

— Şi părerea anchetatorilor?

— Este că acuzaţii merită confiscarea averii şi moartea.

— Ah! Ah! Făcu regele, fără să-şi încrunte sprâncenele, aruncând însă o privire piezişă spre d'Artagnan… Dar părerea dumitale personală, domnule Colbert? Întrebă regele.

Colbert privi la rândul său spre d'Artagnan. Prezenţa lui stânjenitoare făcea să i se oprească vorbele pe buze. Regele înţelese.

— Nu te nelinişti? Zise el? E domnul d'Artagnan; nu-l cunoşti pe domnul d'Artagnan?

Cei doi oameni se uitară atunci unul la altul; d'Artagnan cu o privire deschisă, înflăcărată; Colbert cu ochiul pe jumătate închis, înceţoşat. Îndrăzneala sinceră a unuia îi displăcea celuilalt; vicleana precauţie a financiarului îi displăcea soldatului.

— A, da, da, e domnul care a făcut treaba aceea frumoasă în Anglia? Zise Colbert.

Şi îl salută uşor pe d'Artagnan.

— Ah! Ripostă gasconul. E domnul care a ros argintul de la galoanele elveţienilor… Lăudabilă economie!

Şi salută adânc.

Financiarul crezuse că-l va pune în încurcătură pe muşchetar; muşchetarul însă îl înfundase pe financiar.

— Domnule d'Artagnan? Reluă regele, fără să fi remarcat toate aceste nuanţe care lui Mazarin nu i-ar fi scăpat câtuşi de puţin? E vorba de nişte administratori financiari care m-au furat, pe care am pus să-i prindă şi cărora urmează să le semnez osânda la moarte.

— Oh! Oh! Făcu d'Artagnan, tresărind.

— Ce spui?

— Nimic, sire; astea nu-s treburi care să mă privească pe mine.

Regele luase pana în mână şi o apropie de hârtie.

— Sire? Îi şopti Colbert atunci? Previn pe maiestatea voastră că dacă o pildă trebuie dată, această pildă va stârni unele greutăţi în execuţie.

— Adică? Întrebă Ludovic al XIV-lea.

— Nu vă ascundeţi gândul? Urmă liniştit Colbert; atingându-vă de administratorii financiari, înseamnă că vă atingeţi de ministrul de finanţe. Cei doi nenorociţi, cei doi vinovaţi de care e vorba, sunt prietenii unui personaj cu putere şi în ziua supliciului, care de altfel poate fi înăbuşit la Châtelet, se vor isca tulburări, să nu vă îndoiţi de asta.

Ludovic se înroşi la faţă şi se întoarse către d'Artagnan, care îşi ronţăia încet mustaţa, nu fără un zâmbet de milă pentru financiar, ca şi pentru rege, care-l asculta cu atâta răbdare. Atunci, Ludovic al XIV-lea strânse pana şi, cu o mişcare atât de iute, încât mâna îi tremura, îşi puse semnătura în josul celor două hârtii prezentate de Colbert; apoi privindu-l pe acesta în faţă, zise:

— Domnule Colbert, când îmi vei mai vorbi despre afaceri, să ştergi cât mai des cuvântul greutate din judecăţile şi părerile dumitale; cât despre cuvântul cu neputinţă, pe acesta să nu-l rosteşti niciodată.

Colbert se înclină, foarte umilit că primise această lecţie de faţă cu muşchetarul; apoi dădu să plece; dar, dornic să-şi îndulcească înfrângerea, spuse:

— Uitam să anunţ pe maiestatea voastră că bunurile confiscate se ridică la suma de cinci milioane livre.

„Nu-i rău”? Gândi d'Artagnan.

— Şi atunci înseamnă că am în vistieria mea?… Întrebă regele.

— Optsprezece milioane de livre? Răspunse Colbert, înclinându-se.

— La dracu! Dar e foarte bine! Murmură d'Artagnan.

— Domnule Colbert? Adăugă regele? Vei străbate, te rog, galeria unde aşteaptă domnul de Lyonne şi-i vei spune să-mi prezinte ceea ce a scris… Din ordinul meu.

— Numaidecât, sire; maiestatea voastră mai are nevoie de mine în astă-seară?

— Nu, domnule; adio!

Colbert ieşi.

— Să ne întoarcem la treburile noastre, domnule d'Artagnan? Reluă Ludovic al XIV-lea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vezi dar că, în privinţa banilor, e o schimbare simţitoare.

— Ca de la zero la optsprezece? Replică vesel muşchetarul. Ah, iată ce i-ar fi trebuit maiestăţii voastre în ziua când maiestatea sa Carol al II-lea a venit la Blois. Cele două state nu s-ar mai vrăjmăşi astăzi; căci, trebuie s-o spun, eu văd şi în asta o piedică.

— Dar mai întâi? Ripostă Ludovic? Eşti nedrept, domnule, căci dacă Providenţa m-ar fi ajutat să-i dau în ziua aceea un milion fratelui meu, dumneata n-ai fi părăsit serviciul meu şi, prin urmare, n-ai fi făcut avere… Aşa cum spuneai adineauri. Şi apoi, în afară de această fericire, mai am una pentru dumneata, iar învrăjbirea mea cu Marea Britanie nu trebuie să te mire.

Un valet de cameră îl întrerupse pe rege şi-l anunţă pe domnul de Lyonne.

— Intră, domnule? Zise regele. Eşti punctual, asta înseamnă că eşti un bun slujitor. Să vedem scrisoarea către fratele meu Carol al II-lea.

D'Artagnan ciuli urechea.

— Numai o clipă, domnule? Îi spuse în treacăt Ludovic gasconului. Trebuie să trimit la Londra consimţământul pentru căsătoria fratelui meu, ducele de Orléans, cu lady Henriette Stuart.

— Vrea, mi se pare, să mă dea gata? Murmură d'Artagnan, în timp ce regele semnă scrisoarea şi-i făcu semn domnului de Lyonne să plece; dar, pe legea mea, o mărturisesc deschis, cu cât mă va înfrânge mai mult, cu atât voi fi mai mulţumit.

Regele îl conduse cu privirea pe domnul de Lyonne, până când uşa fu bine închisă în urma lui; făcu chiar trei paşi, ca şi cum ar fi vrut să iasă după ministru. Dar, după aceşti trei paşi, se opri, făcu o pauză şi, întorcându-se spre muşchetar:

— Acum, domnule? Zise? Să sfârşim convorbirea noastră. Mi-ai spus în ziua aceea, la Blois, că nu eşti bogat.

— Astăzi sunt, sire.

— Da, dar asta nu mă priveşte pe mine; ai banii dumitale, nu pe ai mei, ceea ce nu intră în socotelile mele.

— Nu înţeleg prea bine ce vrea să spună maiestatea voastră.

— Atunci, în loc să aştepţi şi să ţi se smulgă cuvintele din gură, vorbeşte mai repede. Ţi-ar fi de ajuns douăzeci de mii de livre pe an, bani număraţi?

— Dar, sire?… Făcu d'Artagnan, holbându-şi ochii.

— Ţi-ar fi de ajuns patru cai graşi şi frumoşi şi un adaus de venituri, atât cât vei cere, după împrejurări şi nevoi? Sau mai bine vrei o sumă fixă care să fie, bunăoară, de patruzeci de mii de livre? Răspunde!

— Sire, maiestatea voastră…

— Da, eşti surprins şi e firesc, mă aşteptam la asta. Hai, răspunde, sau mă vei face să cred că nu mai ai acea iuţeală de judecată pe care am preţuit-o totdeauna în dumneata.

— Nu încape îndoială, sire, că douăzeci de mii de livre pe an sunt o sumă frumoasă, dar…

— Nici un dar. Da sau nu; e un venit onorabil?

— O, desigur…

— Atunci înseamnă că vei fi mulţumit. Foarte frumos! E mai bine, totuşi, să socoteşti deosebit cheltuielile mărunte; despre asta te vei înţelege cu domnul Colbert. Acum să trecem la ceva mai important.

— Dar, sire, spusesem maiestăţii voastre…

— Că vrei să te odihneşti, ştiu; eu însă ţi-am răspuns că nu vreau asta… Sunt stăpânul, dacă nu mă înşel!

— Da, sire.

— Cu atât mai bine. Năzuiai cândva să devii căpitan de muşchetari, nu-i aşa?

— Da, sire.

— Ei bine, iată-ţi brevetul semnat. Îl pun aici, în sertar. În ziua când te vei întoarce dintr-o anumită expediţie pe care am a ţi-o încredinţa, în ziua aceea îl vei scoate dumneata însuţi din acest sertar.

D'Artagnan şovăia încă şi sta cu ochii în jos.

— Haide, domnule? Zise regele? Cine te-ar vedea stând aşa ar crede că dumneata nu ştii că la curtea regelui preacreştin căpitanul general de muşchetari trece înaintea mareşalilor Franţei.

— Sire, ştiu asta.

— Atunci, s-ar spune că nu te încrezi în cuvântul meu?

— O, sire, niciodată… Să nu vă gândiţi la astfel de lucruri.

— Voiam să-ţi dovedesc că dumneata, un slujitor atât de bun, ai pierdut un bun stăpân: fi-voi eu, măcar un pic, stăpânul care-ţi trebuie?

— Încep să cred că da, sire.

— Atunci, domnule, îţi vei lua din nou slujba în primire. Compania dumitale s-a destrămat de când ai părăsit-o, iar oamenii umblă fără nici un rost şi colindă cârciumile, unde se iau la bătaie, în pofida edictelor mele şi ale părintelui meu. Vei reorganiza serviciul cât mai repede cu putinţă.

— Da, sire.

— Nu te vei mai despărţi de persoana mea.

— Bine.

— Şi vei merge cu mine în tabăra militară, unde vei avea cortul în apropierea cortului meu.

— Atunci, sire? Zise d'Artagnan? Dacă e vorba să-mi impuneţi un astfel de serviciu, maiestatea voastră nu mai are nevoie să-mi dea douăzeci de mii de livre, pe care nu am cum le câştiga astfel.

— Vreau să ai o casă cum trebuie; vreau să primeşti lume; căpitanul meu de muşchetari vreau să fie cineva.

— Iar eu? Zise deodată d'Artagnan? Nu vreau să trăiesc din bani găsiţi! Vreau bani câştigaţi prin muncă! Maiestatea voastră îmi oferă o însărcinare de om leneş, pe care primul venit o va îndeplini pentru patru mii de livre.

Ludovic al XIV-lea începu să râdă.

— Eşti un gascon isteţ, domnule d'Artagnan; îmi smulgi taina din inimă.

— Hm! Maiestatea voastră are o taină?

— Da, domnule.

— Ei bine, atunci primesc cele douăzeci de mii de livre pentru că voi păstra această taină, discreţia fiind nepreţuită în zilele noastre. Maiestatea voastră vrea acum să-mi spună despre ce e vorba?

— Îţi vei încălţa cizmele, domnule d'Artagnan şi vei sări în şa.

— Chiar acum?

— Până în două zile.

— Cu atât mai bine, sire, căci am şi eu unele treburi de rânduit înainte de a pleca, mai ales dacă e vorba să-mi pun spada la încercare.

— Asta s-ar putea întâmpla.

— Vom căuta să fim la înălţime. Dar, sire, aţi vorbit zgârceniei, ambiţiei; aţi vorbit inimii domnului d'Artagnan; aţi uitat totuşi ceva…

— Ce anume?

— N-aţi vorbit vanităţii; când voi fi cavaler al ordinelor regelui?

— Te interesează asta?

— Da, mult. Prietenul meu, Athos, e încătărămat cu ordine şi asta nu-mi dă pace.

— Vei fi cavaler al ordinelor mele la o lună după ce vei fi primit brevetul de căpitan.

— Ah! Ah! Făcu ofiţerul, îngândurat. Adică, după expediţie?

— Chiar atunci.

— Şi unde mă trimite maiestatea voastră?

— Cunoşti Bretania?

— Nu, sire.

— Ai prieteni acolo?

— În Bretania? Nu, păcatele mele!

— Cu atât mai bine. Te pricepi la fortificaţii?

D'Artagnan zâmbi.

— Cred că da, sire.

— Vreau să spun, dacă poţi deosebi o fortăreaţă de o simplă întăritură, aşa cum li se permite castelanilor, vasalii noştri?

— Deosebesc un fort de o întăritură, aşa cum cineva deosebeşte o cuirasă de o coajă de pâine, sire. E de ajuns?

— Da, domnule. Poţi, deci, pleca.

— În Bretania?

— Da.

— Singur?

— Absolut singur. Adică nu vei lua cu dumneata nici măcar un lacheu.

— Pot întreba pe maiestatea voastră pentru care motiv?

— Pentru că, domnule, va trebui să te travesteşti dumneata însuţi uneori în valet de casă bună. Chipul dumitale e foarte cunoscut în Franţa, domnule d'Artagnan.

— Şi pe urmă, sire?

— Pe urmă te vei plimba prin Bretania şi vei cerceta cu toată grija fortificaţiile din această regiune.

— De pe coaste?

— Şi din insule.

— O!

— Vei începe cu Belle-Isle-en-Mer.

— Care e a domnului Fouquet? Zise d'Artagnan pe un ton serios, ridicând spre Ludovic al XIV-lea privirea sa inteligentă.

— Cred că ai dreptate, domnule şi că Belle-Isle-en-Mer e, în adevăr, a domnului Fouquet.

— Atunci, maiestatea voastră vrea să ştie dacă Belle-Isle-en-Mer e un loc bun?

— Daci fortificaţiile de acolo sunt noi sau vechi?

— Exact.

— Dacă, întâmplător, vasalii domnului ministru de finanţe sunt destul de numeroşi ca să formeze o garnizoană?

— Iată ceea ce îţi cer, domnule; ai pus punctul pe i.

— Şi dacă nu se fac întărituri, sire?

— Te vei plimba prin Bretania, ascultând şi judecând.

D'Artagnan îşi răsuci mustaţa.

— Sunt o iscoadă a regelui? Întrebă el scurt.

— Nu, domnule.

— Iertaţi-mă, sire! Dar de vreme ce trag cu ochiul pentru maiestatea voastră…

— Vei pleca pentru a face o recunoaştere a terenului, domnule. Închipuieşte-ţi că ai merge în fruntea muşchetarilor mei, cu spada în mână, ca să te lămureşti asupra unui loc oarecare sau asupra unei poziţii a duşmanului…

La aceste cuvinte, d'Artagnan tresări uşor.

— Atunci? Continuă regele? Te-ai socoti o iscoadă?

— Nu, nu! Răspunse d'Artagnan pe gânduri. Lucrurile se schimbă când e vorba să descoperi duşmanul; îţi faci datoria de soldat… Şi dacă se fortifică Belle-Isle? Adăugă el numaidecât.

— Vei lua un plan exact al fortificaţiilor.

— Mă vor lăsa să pătrund înăuntru?

— Asta nu mă priveşte; e treaba dumitale. N-ai auzit când am spus că-ţi dau un spor de douăzeci de mii de livre pe an, dacă vrei să-i primeşti?

— Ba da, sire, am auzit; dar dacă nu e nici o fortificaţie?

— Te vei întoarce liniştit acasă, fără să-ţi oboseşti calul.

— Sire, sunt gata.

— Vei începe de mâine, ducându-te mai întâi la domnul ministru de finanţe să primeşti o pătrime din suma ce ţi-o acord. Îl cunoşti pe domnul Fouquet?

— Prea puţin, sire; aş vrea să spun însă maiestăţii voastre că nu e chiar atât de grabnic să-l cunosc.

— Îţi cer iertare, domnule, dar el se va împotrivi să-ţi dea banii pe care eu vreau să-i primeşti şi tocmai această împotrivire o aştept.

— Aha! Făcu d'Artagnan. Şi pe urmă sire?

— Dacă nu-ţi va da banii, te vei duce să-i iei de la domnul Colbert. Şi-acum ascultă: ai un cal bun?

— Unul excelent, sire.

— Cu cât l-ai plătit?

— Cu o sută cincizeci de pistoli.

— Ţi-l cumpăr. Iată un bon pentru două sute de pistoli.

— Dar îmi trebuie un cal pentru drum, sire!

— Ei bine?

— Maiestatea voastră mi-l ia pe al meu.

— Nicidecum; dimpotrivă, ţi-l dau. Înseamnă că, ştiindu-l al meu şi nu al dumitale, sunt mai sigur că-l vei goni fără milă.

— Maiestatea voastră e atât de zorită?

— Foarte mult.

— Atunci, ce mă sileşte să aştept două zile?

— Două pricini cunoscute numai de mine.

— Asta-i altceva. Calul poate câştiga aceste două zile în cele opt pe care le are de făcut; mai sunt apoi popasurile.

— Nu, nu, popasurile încurcă, domnule d'Artagnan. Pleacă şi nu uita că eşti al meu.

— Sire, nu sunt eu acela care să fi uitat vreodată! La câte ceasuri va trebui să mă despart de maiestatea voastră, poimâine?

— Unde locuieşti?

— Ar trebui să locuiesc până atunci la Luvru.

— Nu, nu vreau asta. Îţi vei păstra locuinţa dumitale în oraş, ţi-o voi plăti eu. Plecarea o hotărăsc în timpul nopţii, dat fiind că trebuie să pleci fără să fii văzut de nimeni sau, dacă te vede cineva, fără să se ştie că eşti al meu… Lacăt la gură, domnule!

— Maiestatea voastră strică tot ce-a spus numai prin aceste vorbe.

— Te-am întrebat unde stai, pentru că nu pot trimite să te caute mereu la domnul conte de La Fere.

— Locuiesc la domnul Planchet, băcan, strada Lombarzilor, la firma „La Drugul de Aur”.

— Ieşi cât mai puţin, arată-te şi mai puţin şi aşteaptă ordinele mele.

— Va trebui să mă duc după bani, sire…

— Aşa-i; dar ca să ajungi la intendentul superior, unde forfotesc atâţia oameni, ai să te amesteci în mulţime.

— Îmi lipsesc bonurile pentru încasare, sire.

— Iată-le.

Regele semnă. D'Artagnan se uită bine, spre a se încredinţa că totul e în cea mai deplină regulă.

— E vorba de bani? Zise el? Şi banii se citesc sau se numără.

— Adio, domnule d'Artagnan? Adăugă regele. Gândesc că m-ai înţeles bine!

— Am înţeles că maiestatea voastră mă trimite la Belle-Isle-en-Mer, atâta tot.

— Pentru a afla…?

— Pentru a afla cum merg lucrările domnului Fouquet, atâta tot.

— Bine. Şi dacă presupun că vei fi prins?

— Eu nu presupun asta? Răspunse cu înfumurare gasconul.

— Sau presupun că vei fi ucis? Urmă regele.

— E şi mai puţin probabil, sire.

— În primul caz, nu scoţi o vorbă; în al doilea, nici o hârtie să nu vorbească pentru dumneata!

D'Artagnan ridică din umeri fără ceremonie şi ieşi de la rege, spunând în sinea lui: „Ploaia de bani din Anglia nu s-a terminat! Să rămânem lângă streaşină!”

Capitolul LIV Casele domnului Fouquet.

În timp ce d'Artagnan se reîntorcea la Planchet, cu capul greu şi împuiat de tot ceea ce i se întâmplase, în altă parte se petrecea o scenă cu totul diferită, fără a fi însă cu totul străină de convorbirea pe care muşchetarul nostru o avusese cu regele; atât doar că această scenă se desfăşura în afara Parisului. Într-o casă pe care intendentul superior Fouquet o avea în sătucul Saint-Mandé.

Ministrul tocmai intrase în această casă de la ţară, urmat de primul său slujbaş, care ducea un uriaş ghiozdan, doldora cu hârtii de cercetat şi cu altele ce aşteptau să fie semnate.

Cum puteau să fie ceasurile cinci dinspre seară, stăpânii luaseră masa; se mai pregătea doar cina pentru cei douăzeci de slujitori mai mici.

Intendentul superior nu avu nici o clipă de zăbavă; coborând din trăsură, sări dintr-un pas peste pragul uşii, trecu în grabă prin apartamente şi se opri în cabinetul lui, unde spuse că se închide ca să lucreze, dând ordin să nu fie tulburat de nimeni şi pentru nimic, afară doar dacă va fi vorba de rege.

Într-adevăr, îndată ce dădu acest ordin, Fouquet se închise în cabinet şi doi valeţi fură puşi să facă de strajă la uşă. Apoi Fouquet împinse un zăvor care trase după el un perete ce astupa intrarea, astfel că nimic din ceea ce se petrecea înăuntru nu se putea vedea şi nu se putea auzi de afară. Nu încape îndoială că Fouquet ştia el pentru ce se închidea cu atâta străşnicie; căci se îndreptă numaidecât spre masa de lucru, se aşeză acolo, deschise ghiozdanul şi începu să rânduiască vraful de hârtii pe care-l scoase din acesta.

Nu trecură însă nici zece minute de când intrase şi de când luase toate măsurile de prevedere de care am vorbit, când zgomotul repetat al câtorva ciocănituri slabe şi egale îi lovi auzul şi păru a-i atrage întreaga atenţie. Fouquet îşi ridică încet capul, aţinti urechea şi ascultă.

Ciocăniturile continuară. Atunci ministrul se sculă de pe scaun cu o uşoară mişcare de nerăbdare şi se apropie de o oglindă în dosul căreia se auzeau ciocăniturile făcute parcă de o mână omenească sau de un mecanism nevăzut. Oglinda era mare şi stătea agăţată de o tăblie. Alte trei oglinzi, întru totul asemănătoare, întregeau simetria apartamentului. Prin nimic nu se deosebea cea dintâi de celelalte.

Nu mai putea fi îndoială că aceste ciocănituri slabe şi repetate erau un semnal; căci, în clipa când Fouquet se apropie de oglindă cu urechea încordată, acelaşi zgomot se reînnoi şi în aceeaşi măsură.

— Oh, oh! Murmura intendentul superior cu nedumerire. Cine-ar putea să fie acolo? N-aşteptam pe nimeni astăzi!

Şi de bună seamă pentru a răspunde semnalului ce i se făcuse, ministrul trase un cui aurit din oglinda cu pricina şi-l mişcă de trei ori. Apoi se întoarse la locul său, se aşeză pe scaun şi zise:

— Fie cine-o fi, să aştepte!

Şi, cufundându-se din nou în oceanul de hârtii împrăştiate dinainte-i, părea că nu se mai gândeşte decât la lucru. Într-adevăr, cu o repeziciune de necrezut, cu o agerime a minţii uimitoare, Fouquet descifra hârtiile cele mai lungi, scrisurile cele mai încâlcite, le îndrepta, le adnota cu o pană cuprinsă parcă de friguri, încât treaba sporea sub degetele lui, semnăturile, cifrele, rezoluţiile se înmulţeau ca şi cum zece conţopişti, adică o sută de degete şi zece creiere ar fi robotit de zor, în locul celor zece degete şi singurului spirit al acestui om. Din când în când, Fouquet, adâncit în munca sa, îşi ridica doar capul pentru a-şi arunca ochii în fugă la un orologiu aşezat în faţa lui. Asta fiindcă Fouquet îşi lua treaba în serios; şi, odată acest lucru hotărât, într-un ceas de muncă încordată el făcea ceea ce altul n-ar fi izbutit să facă într-o zi întreagă, fiind astfel încredinţat că, dacă nimeni nu-l stinghereşte, îşi va duce până la capăt, în răstimpul fixat, treaba zorită de care se apucase. Dar, în toiul acestei activităţi spornice, ciocăniturile seci în placa aşezată în dosul oglinzii răsunară încă o dată, mai dese şi, prin urmare, mai stăruitoare.

— Haidade, se pare că doamna şi-a pierdut răbdarea? Zise Fouquet. Ei lasă, fii liniştit, căci trebuie să fie contesa! Ba nu, contesa e plecată la Rambouillet pentru trei zile. Atunci, prezidenta. Oh, prezidenta nu şi-ar lua de loc aceste aere mari; ea ar suna mai umilă, apoi ar aştepta la bunul meu plac. Cel mai limpede este însă că habar n-am cine poate să fie, dar nu încape îndoială că nu este ea. Şi de vreme ce nu eşti dumneata, marchiză, fiindcă nu poţi să fii dumneata, ducă-se la naiba oricine ar fi!

Şi îşi continuă treaba, în ciuda bătăilor repetate din dosul oglinzii. Totuşi, după un sfert de ceas, nerăbdarea puse stăpânire pe însuşi Fouquet; dădu peste cap restul lucrului, vârî repede hârtiile în ghiozdan şi, aţintindu-şi ochii spre oglindă, în timp ce bătăile se auzeau mai grăbite ca oricând, strigă:

— Ei, ei, ce înseamnă zorul ăsta? Ce s-a întâmplat? Şi cine este Ariana care mă aşteaptă cu atâta nerăbdare? Ia să vedem.

Fouquet apăsă cu vârful degetului pe cuiul paralel cu cel pe care-l scosese. Deodată, oglinda începu să se învârtească întocmai ca o uşă, descoperind un dulap destul de adânc, în care ministrul dispăru ca într-o cutie largă. Acolo, apăsă pe un alt arc, care făcu să se deschidă nu o tăblie, ci un perete întreg şi ieşi prin acea spărtură, lăsând uşa să se închidă din nou în urma lui.

Atunci Fouquet coborî vreo douăzeci de trepte, ce se afundau în spirală sub pământ şi ajunse într-o pivniţă pardosită cu lespezi şi luminată de nişte gârliciuri foarte mici. Pereţii acestei pivniţi erau şi ei acoperiţi cu lespezi, iar pe jos erau întinse covoare.

Această pivniţă trecea pe sub strada care despărţea casa lui Fouquet de parcul din Vincennes. La capătul hrubei urca în spirală o scară la fel cu aceea pe care coborâse ministrul. Se căţără pe ea şi intră, apăsând şi aici pe un arc, într-un dulap asemănător cu cel din cabinetul său, apoi, din acest dulap, păşi într-o cameră mobilată cu o deosebită eleganţă.

Odată ajuns aici, cercetă cu multă grijă dacă oglinda se închidea fără să lase urme şi, mulţumit fără îndoială de rezultatul observaţiei sale, începu să descuie cu o cheie de argint aurit, învârtind-o de trei ori în broască, o uşă ce se afla în faţa lui. De astă dată, uşa dădea într-un cabinet mobilat din belşug şi în care stătea, între perne, o femeie de o nespusă frumuseţe, care, la auzul clanţei, se repezi spre Fouquet.

— Ah, Doamne! Exclamă acesta uimit, făcând un pas înapoi. Doamnă marchiză de Bellieres, dumneata, dumneata aici!

— Da? Murmură marchiza? Da, eu, domnule.

— Marchiză, scumpă marchiză? Adăugă Fouquet, gata să cadă în genunchi. Ah, Doamne, dar cum ai venit aici? Şi eu, care te-am făcut să aştepţi!

— Cam mult, domnule, o, da, cam mult!

— Să mă socot fericit că m-ai aşteptat atâta, marchiză?

— O veşnicie, domnule; oh, am sunat mai mult de douăzeci de ori; nu auzeai oare?

— Marchiză, eşti palidă, tremuri.

— Nu auzeai când te chemam?

— O, ba da, doamnă, auzeam, dar nu puteam să vin. De unde să-mi închipui că eşti dumneata, după asprimile, după refuzurile ce mi-ai arătat? Dacă aş fi bănuit fericirea care mă aştepta, crede-mă, marchiză, aş fi lăsat totul şi aş fi alergat să-ţi cad la picioare, aşa cum fac în această clipă.

Marchiza privi în jurul ei.

— Suntem singuri, domnule? Întrebă ea.

— O, da, doamnă, te încredinţez de asta.

— Într-adevăr! Murmură marchiza cu tristeţe.

— Suspini, doamnă?

— Câte mistere, câte măsuri de prevedere? Zise marchiza cu o uşoară amărăciune? Şi cât de bine se vede că te temi să laşi a ţi se bănui dragostea!

— Ţi-ar plăcea mai mult să o declar în văzul lumii?

— Oh, nu şi asta dovedeşte un om delicat? Zise marchiza, zâmbind.

— Bine, bine, marchiză, fără mustrări, te rog!

— Mustrări? Am eu dreptul să-ţi fac mustrări?

— Nu, din nefericire, nu; dar spune-mi, dumneata, pe care de un an de zile te iubesc fără încetare şi fără speranţe…

— Te înşeli: fără speranţe, e adevărat; dar fără încetare, nu.

— Oh, pentru mine, în dragoste nu există decât o dovadă şi această dovadă o aştept încă.

— Am venit să ţi-o aduc, domnule.

Fouquet voi s-o cuprindă în braţe pe marchiză, dar ea se feri cu o mişcare.

— Ai să te înşeli oare mereu, domnule şi nu vei primi din parte-mi singurul lucru pe care vreau să ţi-l dau, devotamentul?

— Ah, atunci înseamnă că nu mă iubeşti. Devotamentul nu-i decât o virtute, pe când iubirea e o pasiune.

— Ascultă-mă, domnule, te rog; n-am venit aici fără un motiv grav, asta o înţelegi, desigur.

— Puţin mă interesează motivul, câtă vreme eşti aici, câtă vreme îţi vorbesc, câtă vreme te privesc.

— Da, ai dreptate, principalul este că sunt aici, fără ca nimeni să mă fi văzut şi că pot să-ţi vorbesc.

Fouquet se lăsă să cadă în genunchi.

— Vorbeşte, vorbeşte, doamnă? Zise el? Te ascult.

Marchiza îl privi pe Fouquet la picioarele ei şi în ochii acestei femei stăruia o ciudată expresie de dragoste şi melancolie.

— Oh? Murmură ea în cele din urmă? Cât de mult aş vrea să fiu aceea care are dreptul de a te vedea în fiecare minut, de a-ţi vorbi în fiecare clipă! Cât de mult aş vrea să fiu aceea care veghează asupra dumitale, aceea care n-are nevoie de resorturi tainice pentru a chema şi pentru a face să apară ca un silf bărbatul pe care-l iubeşte, ca să-l privească în faţă doar un ceas, pe urmă să-l vadă dispărând învăluit de un mister şi mai ciudat la plecare, decât acela de la venire. Oh, ce fericită trebuie să fie femeia aceea!

— Nu cumva, marchiză? Zise Fouquet zâmbind? Vorbeşti de soţia mea?

— Da, desigur, despre ea vorbesc.

— Ei bine, nu-i pizmui soarta, marchiză! Dintre toate femeile cu care sunt în legătură, doamna Fouquet e aceea care mă vede cel mai puţin, îmi vorbeşte cel mai puţin şi mi se destăinuie cel mai puţin.

— Dar măcar nu e silită, domnule, să apese cu mâna pe ornamentul unei oglinzi, cum fac eu, ca să te vadă venind; şi barem dumneata nu-i răspunzi prin zbârnâitul acela misterios, înfricoşător, al unei plăci ascunse nu ştiu unde; şi niciodată n-ai oprit-o de a încerca să pătrundă taina acestor comunicări, sub pedeapsa că vei rupe pentru totdeauna legătura cu ea, aşa cum le-ai oprit pe cele care au venit aici înaintea mea şi care vor mai veni după mine!

— Ah, scumpă marchiză, cât de nedreaptă eşti şi cât de puţin îţi dai seama de ceea ce faci dând vina pe mister! Numai cu ajutorul misterului poţi iubi fără a fi tulburat şi numai printr-o dragoste netulburată poţi fi cu adevărat fericit. Dar să ne întoarcem la noi, la devotamentul de care-mi vorbeai adineauri, sau mai bine amăgeşte-mă, marchiză şi lasă-mă să cred că acest devotament e dragoste adevărată.

— Adineauri? Reluă marchiza, trecându-şi peste ochi o mână modelată după cele mai suave linii antice? Adineauri eram hotărâtă să vorbesc, gândurile îmi erau limpezi şi îndrăzneţe; acum mă simt stânjenită, tulburată, tremur; mi-e teamă să nu-ţi aduc o veste rea.

— Dacă acestei veşti rele îi datorez prezenţa dumitale aici, marchiză, atunci fie binevenită vestea cea rea; sau, mai bine, marchiză, fiindcă eşti aici, fiindcă îmi mărturiseşti că nu-ţi sunt cu totul indiferent, să lăsăm la o parte această veste rea şi să nu vorbim decât despre noi.

— Nu, nu, dimpotrivă, întreabă-mă, cere-mi să ţi-o dezvălui numaidecât, ca să nu mă las cotropită de nici un alt simţământ; Fouquet, prietene, e vorba de ceva ce prezintă un foarte mare interes.

— Mă uimeşti, marchiză; aş spune chiar mai mult, mă sperii, dumneata, atât de serioasă, atât de cumpănită, dumneata care cunoşti atât de bine lumea în care trăim. Aşadar, e grav?

— O, foarte grav, ascultă!

— Mai întâi, cum ai ajuns aici?

— Ai să afli îndată; dar, mai înainte, să-ţi spun ceea ce e mai important.

— Spune, marchiză, spune! Fie-ţi milă, te rog, de nerăbdarea mea!

— Ştii că domnul Colbert a fost numit intendent al finanţelor?

— Hm! Colbert, micul Colbert?

— Da, Colbert, micul Colbert.

— Mâna dreaptă a domnului de Mazarin?

— Chiar el.

— Ei bine şi ce vezi îngrozitor în asta, scumpă marchiză? Micul Colbert vistiernic, e surprinzător, recunosc, dar nu e de speriat.

— Crezi că regele i-a dat, fără motive care să ne pună pe gânduri, o astfel de slujbă aceluia pe care dumneata îl numeşti o slugă fără însemnătate?

— Mai întâi, e adevărat că regele i-a dat-o?

— Aşa se spune.

— Cine spune?

— Toată lumea.

— Toată lumea înseamnă nimeni; arată-mi pe cineva care ar putea să fie bine informat şi să o spună.

— Doamna Vanei.

— Ah, începi să mă înspăimânţi, zău aşa! Zise Fouquet râzând. Dar ai dreptate; adevărul este că dacă cineva e bine informat sau trebuie să fie bine informat, aceea e persoana pe care ai numit-o.

— Nu vorbi rău despre biata Marguerite, domnule Fouquet, căci ea te iubeşte încă.

— Ah, adevărat? Să nu-ţi vie să crezi! Mă gândeam că acest mic Colbert, cum spuneam adineauri, s-a ridicat mai presus de această dragoste şi a pecetluit-o cu o pată de cerneală sau cu un strat de jeg.

— Fouquet, Fouquet, iată cum te porţi cu cele pe care le-ai părăsit!

— Haide, nu cumva vrei să-i iei apărarea doamnei Vanel, marchiză?

— Da, i-o iau; căci, ţi-o repet, ea te iubeşte încă şi dovada e că vrea să-ţi vină în ajutor.

— Prin dumneata, marchiză? Frumos din partea ei! Nici un înger nu mi-ar putea fi mai plăcut şi nu m-ar duce mai de-a dreptul la mântuire. Dar, mai întâi, o cunoşti bine pe Marguerite?

— Suntem prietene din mănăstire.

— Şi zici că ea ţi-a spus că domnul Colbert a fost numit intendent?

— Da.

— Ei bine, lămureşte-mă, marchiză; iată-l pe domnul Colbert intendent. Fie. Întrucât însă un intendent, adică un subaltern al meu, un slujbaş al meu, mi-ar putea pricinui vreun neajuns, vreo supărare, fie el chiar şi domnul Colbert?

— Dumneata nu te gândeşti de loc, domnule, după cât se pare? Răspunse marchiza.

— La ce?

— La asta: că domnul Colbert te urăşte.

— Pe mine? Strigă Fouquet. Oh, Doamne, marchiză, pe ce lume trăieşti? Pe mine toţi mă urăsc, ăsta ca ŞI ceilalţi.

— Ăsta mai mult decât ceilalţi.

— Mai mult decât ceilalţi, fie.

— E un ambiţios.

— Dar cine nu e, marchiză?

— Da; însă la el ambiţia n-are margini.

— O văd prea bine, de vreme ce a ţinut să-mi ia locul lângă doamna Vanel.

— Şi a reuşit; fii cu băgare de seamă!

— Vrei să spui cumva că are pretenţia de a ajunge din intendent? Intendent superior?

— Nu te-ai temut până acum de asta?

— Oh, oh! Făcu Fouquet. Să-mi ia locul lângă doamna Vanel. Treacă-meargă; dar lângă rege, asta e cu totul altceva. Franţa nu se cumpără atât de uşor ca nevasta unui şef de conturi.

— Ei, domnule, totul se cumpără; dacă nu prin aur, atunci prin intrigă.

— Dumneata ştii, totuşi, contrariul, doamnă; dumneata căreia i-am oferit milioane.

— În locul acelor milioane, Fouquet, aş fi fost mai bucuroasă să-mi oferi o dragoste adevărată, unică, desăvârşită; aş fi primit-o. Vezi doar că totul se cumpără, dacă nu într-un fel, în altul.

— Aşadar, după părerea dumitale, domnul Colbert e pe cale să cumpere locul meu de intendent superior? Haide, haide, marchiză, linişteşte-te; nu e atât de bogat ca să-l plătească.

— Şi dacă ţi-l fură?

— Ah, asta e altceva! Din păcate, înainte de a ajunge la mine, adică la stăpânul locului, trebuie să distrugă, trebuie să se lupte cu întăriturile din jurul meu şi sunt al dracului de bine fortificat, marchiză!

— Ceea ce numeşti întăriturile din jurul dumitale sunt oamenii dumitale, nu-i aşa, prietenii dumitale?

— Întocmai.

— Domnul d'Eymeris este şi el unul dintre ei?

— Da.

— Domnul Lyodot îţi este prieten?

— De bună seamă.

— Şi domnul de Vanin?

— Ah, cu domnul de Vanin n-au decât să facă ce vor, dar…

— Dar…?

— Dar să nu se atingă de ceilalţi.

— Ei bine, dacă vrei să nu se atingă nimeni de domnii d'Eymeris şi Lyodot, e timpul să iei măsuri.

— Cine-i ameninţă?

— Vrei să mă asculţi acum?

— Totdeauna, marchiză.

— Fără să mă întrerupi?

— Vorbeşte.

— Ei bine, azi-dimineaţă Marguerite a trimis să mă caute.

— Ah!

— Da.

— Şi ce voia de la dumneata?

— Nu îndrăznesc să-l văd eu însămi pe domnul Fouquet”, mi-a spus.

— Hm! Şi pentru ce? Se teme că am să-i fac mustrări? Biata femeie, se înşală, sărmana!

— Întâlneşte-1 dumneata şi spune-i să se ferească de domnul Colbert.”

— Cum, mă previne să mă feresc de amantul ei?

— Ţi-am spus că te iubeşte încă.

— Şi mai departe, marchiză?

— Domnul Colbert, a adăugat ea, a venit acum două ceasuri şi m-a înştiinţat că a fost numit intendent.”

— Ţi-am spus, marchiză, că astfel abia îl voi ţine mai strâns sub mână pe domnul Colbert.

— Da, dar asta nu e totul: Marguerite e prietenă, după cum ştii bine, cu doamna d'Eymeris şi cu doamna Lyodot.

— Da. Şi?

— Ei bine, domnul Colbert i-a pus o seamă de întrebări despre averea acestor doi domni, despre gradul de devotament pe care ţi-l poartă.

— Oh, cât despre aceştia doi, răspund de ei; ar trebui să-i omoare cineva, ca să nu mai fie ai mei.

— Apoi, întrucât doamna Vanel a fost obligată, având de primit o vizită, să-l părăsească o clipă pe domnul Colbert şi cum domnul Colbert e un om harnic, abia s-a văzut singur, că noul vistiernic a scos un plaivaz din buzunar şi, găsind o bucată de hârtie pe masă, a început să însemne ceva.

— Despre d'Eymeris şi Lyodot?

— De bună seamă.

— Aş fi curios să ştiu ce cuprindeau acele însemnări.

— Este tocmai ceea ce am venit să-ţi aduc.

— Doamna Vanel a luat însemnările lui Colbert şi mi le trimite mie?

— Nu, dar printr-o întâmplare ce seamănă cu un miracol, are o copie după aceste însemnări.

— Cum asta?

— Ascultă. Ţi-am spus că domnul Colbert a găsit o bucată de hârtie pe masă.

— Da.

— Că a scos un plaivaz din buzunar.

— Da.

— Şi că a scris pe acea hârtie.

— Da.

— Ei bine, plaivazul era de plumb, deci era tare; pe prima foaie a scris cu slove negre, pe a doua a lăsat urme albe.

— Da. Şi?

— Colbert a rupt prima foaie, fără a se mai gândi la a doua.

— Ei bine?

— Ei bine, pe a doua se putea citi tot ceea ce fusese scris pe prima foaie; doamna Vanel a citit-o şi a trimis să mă caute.

— Ah!

— Apoi, după ce s-a încredinţat că-ţi sunt o prietenă devotată, mi-a dat hârtia şi mi-a dezvăluit secretul de a pătrunde în această casă.

— Şi acea hârtie? Întrebă Fouquet, oarecum tulburat.

— Iat-o, domnule. Citeşte-o! Zise marchiza.

Fouquet citi:

— Nume de traficanţi care trebuie osândiţi de camera de justiţie: D'Eymeris, prieten al domnului F.,; Lyodot, prieten al domnului F…; de Vanin, indif.” D'Eymeris! Lyodot! Exclamă Fouquet, citind pentru a doua oară.

— Prieteni ai domnului F?… Sublinie, arătând cu degetul marchiza.

— Dar ce vor să spună aceste cuvinte: „care trebuie osândiţi de camera de justiţie”?

— Doamne? Făcu marchiza? Dar e limpede, mi se pare! De altfel, n-ai ajuns până la capăt. Citeşte mai departe.

Fouquet continuă:

— Primii doi la moarte, al treilea la surghiun, împreună cu domnii d'Hautemont şi de La Valette, ale căror bunuri vor fi numai confiscate.” Dumnezeule mare! Strigă Fouquet. La moarte! La moarte! Lyodot şi d'Eymeris! Dar, chiar dacă această cameră de justiţie i-ar condamna la moarte, regele nu va ratifica osânda lor şi fără semnătura regelui nu poate avea loc execuţia.

— Regele l-a făcut pe domnul Colbert intendent.

— Oh! Strigă Fouquet, ca şi cum ar fi întrezărit sub picioarele lui deschizându-se o prăpastie. Cu neputinţă! Cu neputinţă! Dar cine a scris cu plaivazul peste însemnările domnului Colbert?

— Eu. Mi-era teamă ca urmele să nu se şteargă.

— Oh, voi afla totul, cât de curând!

— Nu vei afla nimic, domnule; îţi dispreţuieşti prea mult duşmanul pentru asta.

— Iartă-mă, dragă marchiză, iartă-mă. Da, domnul Colbert e duşmanul meu, o cred; da, domnul Colbert e un om de temut, o mărturisesc. Dar eu am timpul şi fiindcă ai venit aici, fiindcă m-ai încredinţat de devotamentul dumitale, fiindcă m-ai lăsat să întrezăresc dragostea dumitale, fiindcă suntem numai amândoi…

— Am venit să te salvez pe dumneata, domnule Fouquet, iar nu să mă pierd pe mine? Zise marchiza ridicându-se? Aşa că, ia seama…

— Marchiză, într-adevăr, te sperii prea tare şi dacă această spaimă nu e cumva doar un pretext…

— E o inima adâncă acest domn Colbert! Păzeşte-te!

Fouquet se ridică şi el.

— Dar eu? Întrebă el.

— Oh, dumneata, dumneata nu eşti decât o inimă nobilă. Păzeşte-te!

— Şi acum?

— Am făcut ceea ce trebuia să fac, dragă prietene, cu riscul de a-mi pierde bunul renume. Adio!

— Nu adio, la revedere!

— Poate? Spuse marchiza.

Şi dându-i mâna lui Fouquet să i-o sărute, se îndreptă atât de hotărâtă spre uşă, încât ministrul nu îndrăzni să-i aţină calea.

Cât despre Fouquet, el porni înapoi, cu capul înclinat şi cu un nor umbrindu-i fruntea, pe drumul din acea subterană de-a lungul căreia se întindeau firele de metal ce făceau legătura între o casă şi alta, transmiţând, în spatele celor două oglinzi, dorinţele şi chemările celor doi corespondenţi.

Capitolul LV Abatele Fouquet.

Fouquet se grăbi să se întoarcă la el prin subterană şi să răsucească la loc arcul oglinzii. Abia ajuns în cabinetul său, auzi o bătaie în uşă; în acelaşi timp, o voce binecunoscută strigă:

— Deschideţi, monseniore, vă rog, deschideţi!

Fouquet, printr-o mişcare pripită, puse o anumită ordine în tot ceea ce putea să trădeze tulburarea şi lipsa lui, împrăştie hârtiile pe birou, luă o pană în mână şi, ca să câştige timp, întrebă prin uşa închisă:

— Cine e acolo?

— Cum! Monseniorul nu mă recunoaşte? Răspunse vocea.

— Ba da? Rosti în şoaptă Fouquet? Ba da, prietene, te recunosc foarte bine. Apoi, cu glas tare: Dumneata eşti, Gourville?

— Eu sunt, monseniore.

Fouquet se ridică, îşi mai întoarse o dată ochii la una din oglinzile sale, se apropie de uşă, trase zăvorul şi Gourville intră.

— Ah, monseniore, monseniore? Zise el? Ce cruzime!

— Ce vrei să spui?

— Iată un sfert de ceas de când vă rog să-mi deschideţi şi dumneavoastră nici nu mi-aţi răspuns măcar.

— Odată pentru totdeauna, ştii foarte bine că nu vreau să fiu stingherit atunci când lucrez. Or, cu toate că dumneata faci excepţie, Gourville, doresc, în privinţa celorlalţi, să-mi fie respectat acest consemn.

— Monseniore, de data asta, consemne, uşi, zăvoare, ziduri, aş fi fost în stare să sparg orice, să dărâm, să dau la o parte totul!

— Ah, ah, e vorba de un mare eveniment? Întrebă Fouquet.

— Oh, vă asigur, monseniore! Zise Gourville.

— Şi care e acel eveniment? Reluă Fouquet, puţin tulburat de agitaţia celui mai intim confident al lui.

— A fost alcătuită o cameră de justiţie secretă, monseniore.

— Ştiu asta; dar s-a întrunit vreodată, Gourville?

— Nu numai că s-a întrunit, dar a dat şi o sentinţă… Monseniore.

— O sentinţă? Rosti intendentul superior cu o tremurare şi o paloare pe care nu şi le putea ascunde. O sentinţă? Împotriva cui?

— Împotriva a doi dintre prietenii dumneavoastră.

— Lyodot şi d'Eymeris, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

— Şi ce fel de sentinţă?

— Osândă la moarte.

— Pronunţată? O, dar te înşeli, Gourville, e cu neputinţă!

— Iată copia acestei sentinţe, pe care regele urmează să o semneze astăzi, dacă nu cumva a şi semnat-o.

Fouquet îi smulse hârtia din mână, o citi şi i-o înapoie iui Gourville.

— Regele nu va semna? Zise el.

Gourville dădu din cap.

— Monseniore, domnul Colbert e un sfetnic cutezător; să nu vă bizuiţi pe el.

— Iarăşi domnul Colbert? Striga Fouquet. Pentru ce numele acesta îmi tulbură mereu, de două sau de trei zile încoace, auzul? Se da prea multă însemnătate, Gourville, unui slujitor atât de mărunt. Sa vină aici acest domn Colbert, îl voi privi în faţă; să înalţe capul, i-l voi zdrobi; dar, înţelegi, îmi trebuie măcar o pricină oarecare, ca să-mi opresc privirea asupra lui, o întărâtare, ca sa ridic piciorul.

— Răbdare, monseniore, căci nu ştiţi încă cine e Colbert… Cercetaţi-l cât mai repede; e unul din acei financiari mohorâţi, asemenea meteorilor pe care ochiul nu-i vede niciodată în întregime înainte de apariţia lor distrugătoare; iar când le simţi prezenţa, te ucid.

— O, Gourville, e prea mult! Replică Fouquet cu un zâmbet. Dă-mi voie, prietene, să nu ma sperii atât de uşor; Meteor, domnul Colbert! La dracu! Să nu ne batem joc de meteori… Vreau fapte, nu vorbe. Ce-a făcut dumnealui?

— I-a cerut călăului din Paris să ridice două spânzurători? Răspunse cu simplitate Gourville, Fouquet înălţă capul şi un fulger îi ţâşni din priviri.

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui? Strigă el.

— Iată dovada, monseniore.

Şi Gourville îi întinse intendentului superior o notă pe care i-o dăduse unul dintre secretarii Primăriei, om al lui Fouquet.

— Da, e adevărat? Murmură ministrul? Eşafodul se ridică… Însă regele n-a semnat, Gourville şi nici nu va semna.

— Vom afla îndată? Zise Gourville.

— Cum asta?

— Dacă regele a semnat, spânzurătorile vor fi trimise astă-seară la Primărie, pentru a fi ridicate mâine dimineaţă.

— Dar nu, nu! Strigă iarăşi Fouquet. Vă înşelaţi cu toţii şi mă înşelaţi şi pe mine! Alaltăieri dimineaţă, Lyodot a venit să mă vadă; acum trei zile am primit plocon un vin de Siracuza de la acest biet d'Eymeris.

— Ce dovedesc toate acestea? Răspunse Gourville. Că acea cameră de justiţie s-a întrunit în taină, a judecat în lipsa învinuiţilor şi că procedura era îndeplinită atunci când ei au fost arestaţi.

— Au şi fost arestaţi?

— Fără îndoială.

— Dar unde, cum, când au fost arestaţi?

— Lyodot, ieri, în zori; d'Eymeris, alaltăieri seara, pe când se întorcea de la amanta lui. Dispariţia lor n-a îngrijorat pe nimeni; dar numaidecât Colbert şi-a scos masca şi a dat lucrurile pe faţă; în acest moment, vestea e răspândită pe străzile Parisului în sunete de trâmbiţe şt, zău, monseniore, nu mai e nimeni în afară de dumneavoastră care să nu cunoască întâmplarea.

Fouquet începu să umble prin cameră cu o nelinişte din ce în ce mai dureroasă.

— Ce hotărâţi, monseniore? Întrebă Gourville.

— Dacă aşa stau lucrurile, mă voi duce la rege! Strigă Fouquet. Dar, înainte de a mă duce la Luvru, vreau să trec pe la Primărie. Dacă sentinţa a fost semnată, vom vedea!

Gourville ridică din umeri.

— Neîncredere? Rosti el? Tu eşti pieirea tuturor marilor spirite!

— Gourville!

— Da? Continuă acesta? Şi le răpui aşa cum molima răpune trupurile cele mai vânjoase, adică pe neaşteptate.

— Să mergem! Se răsti Fouquet. Deschide, Gourville!

— Luaţi seama? Zise acesta? Abatele Fouquet e aici!

— Ah, fratele meu e aici! Replică Fouquet pe un ton acru. Înseamnă că a aflat vreo veste rea şi a venit să mi-o aducă repede, bucuros, aşa cum îi e obiceiul! Drace, dacă fratele meu e aici, afacerile mele merg prost, Gourville. De ce nu mi-ai spus asta mai devreme? M-aş fi lăsat convins mai uşor.

— Monseniorul îl defăimează degeaba? Spuse Gourville râzând; dacă a venit, n-a venit cu gânduri rele.

— Poftim că-i iei apărarea! Strigă Fouquet. Un tânăr fără inimă, fără şir în gânduri, un tocător de bani!

— Vă ştie bogat.

— Şi vrea să mă ruineze.

— Nu; vrea punga dumneavoastră. Atâta tot.

— Destul! Destul! O sută de mii de scuzi pe lună, timp de doi ani! La naiba, eu sunt cel care plăteşte, Gourville, şi-mi cunosc socotelile.

Gourville zâmbi cu un aer potolit şi ironic.

— Da, vrei să spui că regele plăteşte? Zise ministrul. Ah, Gourville, îţi arde de glume şi nu e de loc momentul potrivit.

— Monseniore, nu vă supăraţi.

— Bine. Să fie gonit de aici abatele Fouquet. N-am nici un ban!

Gourville făcu un pas spre uşă.

— A stat o lună fără să mă vadă? Adăugă Fouquet. De ce n-ar sta şi două luni?

— Îi pare rău că trăieşte într-o lume de proastă condiţie? Răspunse Gourville? Şi vă preferă pe dumneavoastră bandiţilor lui.

— Mulţumesc de preferinţă! Îmi pari un ciudat avocat astăzi, Gourville… Avocatul abatelui Fouquet!

— Ei, dar orice lucru şi orice om îşi au partea lor bună, partea lor folositoare, monseniore.

— Bandiţii pe care abatele îi plăteşte şi-i îmbată au partea lor bună? Dovedeşte-mi-o!

— Veni-va împrejurarea, monseniore şi atunci veţi fi fericit să-i aveţi pe aceşti bandiţi la-ndemână.

— Prin urmare, mă sfătuieşti să mă împac cu domnul abate? Zise Fouquet în ironie.

— Vă sfătuiesc, monseniore, să nu vă certaţi cu o sută sau o şutii douăzeci de nemernici care, dacă şi-ar pune paloşele cap la cap, ar forma un cordon de fier ce-ar înconjura trei mii de oameni.

Fouquet îi aruncă o privire sfredelitoare lui Gourville şi trecu repede înaintea lui.

— Bine! Să intre domnul abate Fouquet? Le spuse celor doi valeţi de la uşă. Ai dreptate, Gourville.

Două minute mai târziu, abatele se ivi, cu plecăciuni adânci, în pragul uşii. Era un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, jumătate om al bisericii, jumătate războinic, un spadasin grefat pe un abate; se vedea că n-are spadă la şold, dar se simţea că e căptuşit cu pistoale. Fouquet îl salută ca frate mai mare, mai puţin ca ministru.

— Cu ce-ţi putem fi de folos, domnule abate? Întrebă el.

— Oh, oh, ce repede mă iei, frate!

— Te întreb, fiindcă sunt grăbit, domnule.

Abatele se uită cu răutate la Gourville, cu îngrijorare la Fouquet şi zise:

— Am de plătit trei sute de pistoli, chiar astă-seară, domnului de Bregi… Datorie de la joc, datorie sfântă.

— Şi altceva? Întrebă Fouquet cu sânge rece, întrucât ştia că abatele Fouquet nu l-ar fi tulburat numai pentru un fleac ca ăsta.

— O mie măcelarului, care nu vrea să mă mai aprovizioneze.

— Şi altceva?

— O mie două sute croitorului?… Adăugă abatele. Caraghiosul mi-a oprit şapte mantii ale oamenilor mei, ceea ce face ca trupa să-mi fie defăimată şi ţiitoarea mea vorbeşte că o să mă înlocuiască cu un samsar, lucru ce-ar fi umilitor pentru Biserică.

— Mai e ceva? Întrebă iarăşi Fouquet.

— Observi, domnule? Răspunse cu o înclinare abatele? Că n-am cerut nimic pentru mine.

— E frumos din partea dumitale, domnule? Replică Fouquet? De aceea, precum vezi, aştept.

— Dar pentru mine nu cer nimic, oh, nu!… Totuşi, nu se poate spune că e chiar un cusur când stai degeaba… Te asigur de asta.

Ministrul rămase o clipă pe gânduri.

— O mie două sute de pistoli croitorului? Zise el. Asta înseamnă haine, nu glumă, pe cât îmi pot da seama.

— Am în grija mea o sută de oameni? Răspunse cu mândrie abatele. E o povară, cred şi eu.

— Dar pentru ce o sută de oameni? Întrebă Fouquet. Eşti oare un Richelieu sau un Mazarin, ca să ai o gardă de o sută de oameni? La ce-ţi slujesc aceşti o sută de oameni? Vorbeşte, spune!

— Dumneata mă întrebi? Ripostă abatele Fouquet. Ah, cum de-mi poţi pune o astfel de întrebare: pentru ce întreţii o sută de oameni? Ah!

— Ei da, îţi pun această întrebare. Ce faci cu o sută de oameni? Răspunde!

— Răule! Scrâşni abatele, înfierbântându-se din ce în ce.

— Lămureşte-mă.

— Dar, domnule intendent superior, eu n-am nevoie decât de un valet de cameră, ba chiar, daca aş fi singur, m-aş servi eu însumi; dar domnia ta, domnia ta care ai atâţia duşmani… O sută de oameni nu-mi ajung ca să te apăr. O sută de oameni!… Ar trebui zece mii! Îi întreţin deci pe aceştia pentru ca în pieţele publice, în adunări, nimeni să nu ridice glasul împotriva domniei tale; căci fără ei, domnule, ai fi acoperit de blesteme, ai fi sfâşiat cu dinţii, n-ai rezista nici opt zile? Mă auzi? Nici opt zile!

— Ah, dar nu ştiam că am în dumneata un asemenea apărător, domnule abate!

— Te îndoieşti de asta? Strigă abatele. Ascultă ce s-a întâmplat. Nu mai demult decât ieri, în strada Huchette, un om se târguia pentru o găină.

— Ei bine, ce mă priveşte pe mine asta, abate?

— Te priveşte, Găina nu era grasă. Cumpărătorul nu voia să plătească optsprezece băncuţe, spunând că el nu poate să dea optsprezece băncuţe pe pielea unei găini a cărei grăsime a luat-o în întregime domnul Fouquet.

— Mai departe?

— Vorba asta a stârnit râs? Urmă abatele? Un râs pe socoteala dumitale şi plevuşcă s-a adunat ca la bâlci, lua-o-ar naiba! Glumeţul a adăugat apoi aceste cuvinte: „Dă-mi o găină hrănită de domnul Colbert şi, pe cinstea mea, ţi-o plătesc cât vrei”. Şi gloata de gură-cască a început să bată din palme. Tărăboi mare, înţelegi? Tărăboi în stare a-l face pe un frate să-şi ascundă faţa de ruşine.

Fouquet se înroşi.

— Şi dumneata ţi-ai ascuns-o? Întrebă ministrul.

— Nu; tocmai pentru că în mulţime îl aveam pe unul din oamenii mei? Continuă abatele? Un recrut proaspăt, venit din provincie, un anume domn Menneville, la care ţin foarte mult. El şi-a făcut loc printre oameni şi-a spus glumeţului: „Mii de bărbi, domnule tranca-fleanca! Să te ia naiba cu Colbert al dumitale!” „Ba să te ia pe tine, cu Fouquet cu tot!” i-a întors-o glumeţul. Şi, cu acestea, îşi scoaseră spadele din teacă în faţa prăvăliei cârnăţarului, cu o şleahtă de pierde-vară în jurul lor şi cu cinci sute de curioşi pe la ferestre.

— Ei bine? Făcu Fouquet.

— Ei bine, domnule, Menneville al meu l-a înhăţat ca în frigare pe glumeţ, în uluirea celor de faţă şi i l-a dat cârnăţarului, spunându-i: „Ţine această curcă, prietene! E mai grasă decât găina dumitale”. Iată, domnule? Încheie abatele triumfător? În ce chip îmi cheltuiesc veniturile: apărând cinstea familiei!

Fouquet lăsă capul în jos.

— Şi am o sută ca ăsta! Adaugă abatele.

— Bine? Zise Fouquet? Dă-i nota de cheltuieli lui Gourville şi rămâi aici, la mine, astă-seară.

— Vom lua masa împreună?

— O vom lua.

— Dar casieria e închisă.

— O va deschide Gourville. Aşa, domnule abate, ne-am înţeles.

Abatele făcu o plecăciune.

— Prin urmare, rămânem prieteni? Zise el.

— Da, prieteni. Haide, Gourville.

— Pleci? Nu mai mâncăm împreună?

— Mă reîntorc peste un ceas, fii liniştit. Apoi, încet, către Gourville: Să fie înhămaţi la trăsură caii mei englezeşti şi să mă ducă drept la Primăria din Paris.

Capitolul LVI Vinul domnului de La Fontaine.

Trăsurile, încărcate de oaspeţi, începuseră să sosească la Saint-Mandé şi casa lui Fouquet prinsese a se încălzi de pregătirile ospăţului, când intendentul superior porni în goană, cu caii lui iuţi, pe drumul Parisului, unde, apucând pe chei pentru a întâlni cât mai puţină lume în cale, se opri în faţa Primăriei. Erau ceasurile opt fără un sfert. Fouquet coborî la colţul străzii Long-Pont şi se îndreptă spre piaţa Grevei, pe jos, însoţit de Gourville.

La capătul pieţei văzură un om îmbrăcat în negru şi în violet, voios la înfăţişare, care se pregătea să se urce într-o trăsură închiriată şi tocmai îi spunea vizitiului să-l ducă la Vincennes. În faţa lui avea un coş mare, plin cu sticle de vin pe care le cumpărase de la crâşma „La Icoana Maicii Domnului”.

— Ei, dar ăsta e Vatel, chelarul meu! Îi spuse Fouquet lui Gourville.

— Da, monseniore? Confirmă acesta.

— Ce caută la „Icoana Maicii Domnului”?

— A venit să cumpere vin, de bună seamă.

— Cum, pentru casa mea se cumpără vin de la cârciumă? Se înfurie Fouquet. Pivniţa pe care o am să fie oare atât de proastă?

Şi înainta spre chelar, care aşeza cu foarte multă băgare de seamă coşul cu sticle în trăsură.

— Hei, Vatel! Strigă el cu glas de stăpân.

— Luaţi seama, monseniore? Îi şopti Gourville? Veţi fi recunoscut.

— Asta-i acum! Lasă-mă în pace!… Vatel!

Omul îmbrăcat în negru şi violet întoarse capul. Era un chip blând şi zâmbitor, fără expresie. O anumită sclipire strălucea în ochii lui, un zâmbet fin îi flutura pe buze; un observator ar fi recunoscut însă de la început că această sclipire şi acest zâmbet nu spuneau nimic, nu dezvăluiau nimic. Vatel râdea ca un om distrat şi îşi vedea de treabă ca un copil nevinovat. Când auzi glasul care-l striga, se întoarse numaidecât.

— Oh! Făcu el. Monseniorul!

— Da, eu. Ce dracu cauţi aici, Vatel?… Vin? Cumperi vin de la o crâşmă din Piaţa Grevei?! De-ai fi cumpărat măcar de la „Ştiuletele de Brad” sau de la „Stinghiile Verzi”!

— Dar, monseniore? Răspunse Vatel netulburat, după ce aruncase o privire duşmănoasă către Gourville? Pentru ce e nevoie să se amestece cineva în treburile mele?… Ce, are pivniţa mea vreun cusur?

— Nu, fireşte, Vatel, n-are, însă…

— Însă ce?… Se încăpăţână Vatel.

Gourville îl trase de mânecă pe intendentul superior.

— Nu te supăra, Vatel, dar credeam că pivniţa mea, adică pivniţa dumitale, e destul de garnisită, ca să nu mai avem nevoie să cumpărăm vin de la „Icoana Maicii Domnului”!

— Eh, domnule? Zise Vatel, trecând de la „monseniore” la „domnule” cu oarecare ifos? Pivniţa dumneavoastră e aşa de bine garnisită, că atunci când oaspeţii vin să ia masa la dumneavoastră, nu au ce să bea.

Fouquet se uită nedumerit mai întâi la Gourville, apoi la Vatel…

— Ce tot spui acolo?

— Spun că pivnicerul dumneavoastră n-are vin pentru toate gusturile, domnule şi că domnul de La Fontaine, domnul Pellisson şi domnul Conrart nu beau de loc când vin la noi. Acestor domni nu le place vinul de soi: ce-i de făcut atunci?

— Ce-i de făcut, zi?

— Am aici un vin de Joigny, după care ei se dau în vânt. Ştiu că se abat o dată pe săptămână pe la „Icoana Maicii Domnului” ca să-l bea aici. Iată pentru ce îmi fac provizii.

Fouquet nu mai avea ce să spună… Era aproape mişcat. Vatel însă avea încă multe de spus, fără îndoială, căci se vedea bine cum se înfierbânta.

— E ca şi cum m-aţi mustra, monseniore, că mă duc în strada Planche-Mibray să caut cidrul pe care-l bea domnul Loret când vine să cineze la noi.

— Loret bea cidru la mine? Zise Fouquet râzând.

— Ei da, domnule şi iată pentru ce vine să cineze cu plăcere la dumneavoastră.

— Vatel? Strigă Fouquet, strângând mâna chelarului său? Dumneata eşti un om adevărat! Îţi mulţumesc, Vatel, de a fi priceput că în casa mea domnul de La Fontaine, domnul Conrart şi domnul Loret sunt duci, pairi şi principi mai mult decât mine. Vatel, eşti o slugă destoinică şi îţi dublez leafa.

Vatel nici nu mulţumi măcar; ridică uşor din umeri, murmurând aceste cuvinte pline de înţelepciune:

— A primi mulţumiri pentru că ţi-ai făcut datoria e un lucru umilitor.

— Are dreptate? Zise Gourville, atrăgându-i lui Fouquet atenţia, printr-un gest, asupra altui punct.

Îi arătă, într-adevăr, o căruţă cu roţile mici, trasă de doi cai, deasupra căreia se legănau două spânzurători bătute în scoabe de fier, legate una de alta, spate în spate, cu lanţuri; un arcaş, aşezat pe muchea unei bârne, înfrunta, de bine de rău, cu o mutră posomorită, pălăvrăgelile a vreo sută de haimanale care mirosiseră cam ce rost aveau aceste spânzurători şi se ţineau după ele în drum spre Primărie.

Fouquet tresări.

— E lucru hotărât, vedeţi? Zise Gourville.

— Dar nu şi făcut! Replică ministrul.

— Oh, nu vă amăgiţi, monseniore! Dacă până într-atâta v-a fost înşelată prietenia, încrederea, dacă lucrurile au ajuns aici, înseamnă că nu mai puteţi face nimic.

— Dar eu n-am aprobat nimic.

— O fi făcut-o domnul de Lyonne în locul dumneavoastră.

— Mă duc la Luvru.

— Nu vă veţi duce.

— Mă îndemni la o astfel de laşitate? Strigă Fouquet. Mă sfătuieşti să-mi părăsesc prietenii, mă povăţuieşti să arunc la pământ armele pe care le am în mână, când pot să lupt?

— Nu vă îndemn la nimic din toate acestea, monseniore; dar puteţi oare pleca de la minister tocmai în clipa de faţă?

— Nu.

— Ei bine, dacă regele ar dori să vă înlocuiască?

— Mă va putea înlocui şi de departe, ca şi de aproape.

— Da, dar nu-l veţi fi rănit prin nimic.

— Aş fi însă un laş! Nu vreau ca prietenii mei să moară şi nu vor muri!

— Şi pentru asta e nevoie să vă duceţi la Luvru?

— Gourville!

— Luaţi seama!… Odată la Luvru, sau veţi fi silit să vă apăraţi cu tărie prietenii, adică să faceţi o profesiune de credinţă, sau veţi fi silit să-i părăsiţi fără putinţa de a le mai veni în ajutor.

— Niciodată!

— Iertaţi-mă… Regele va va propune cu sila una din două, în cazul că nu veţi alege dumneavoastră singur.

— Ai dreptate.

— Iată pentru ce nu ne trebuie zâzanie. Mai bine să ne întoarcem la Saint-Mandé, monseniore.

— Gourville, nu mă voi mişca din această piaţă, vinde va trebui să se săvârşească nelegiuirea, unde urmează să fiu acoperit de ruşine! Nu mă voi mişca, zic, până ce nu voi fi găsit mijlocul de a mă lupta cu duşmanii mei!

— Monseniore? Răspunse Gourville? Mi-aţi face milă dacă n-aş şti că sunteţi unul din cele mai tari spirite de pe această lume. Aveţi o sută cincizeci de milioane, sunteţi la fel de puternic ca regele prin poziţie, de o sută cincizeci de ori mai mult prin bani. Domnul Colbert n-a avut măcar buna inspiraţie de a face să fie primit testamentul lui Mazarin. Or, când cineva e cel mai bogat om al regatului şi vrea să-şi dea osteneala de a cheltui o asemenea avere, dacă nu face ceea ce vrea, înseamnă că e un om oarecare. Să ne întoarcem, vă spun, la Saint-Mandé.

— Să-i cer părerea lui Pellisson? Da.

— Nu, monseniore, să numărăm banii pe care-i aveţi.

— Haide! Zise Fouquet, cu privirea învăpăiată. Da, da, la Saint-Mandé!

Se urcă din nou în trăsură, cu Gourville după el. Pe dram, la capătul mahalalei Saint-Antoine, ajunseră din urmă micul echipaj al lui Vatel, care îşi ducea încetişor vinul de Joigny.

Caii negri, sloboziţi din frâu, trecură în goană pe alături, speriind iapa chelarului, în timp ce acesta, scoţând capul pe ferestruie, strigă îngrozit:

— Sticlele!… Sticlele mele…!

Capitolul LVII Galeria de la Saint-Mandé.

Cincizeci de persoane îl aşteptau pe intendentul superior. Fouquet nu-şi îngădui nici măcar răgazul de a schimba o vorbă cu valetul său de cameră şi de la scara unde coborî din trăsură trecu de-a dreptul în primul salon. Acolo erau adunaţi prietenii lui, care discutau între ei; şeful bucătar se pregătea să întindă masa. Dar, mai mult decât toţi, abatele Fouquet pândea întoarcerea fratelui său şi încerca să facă onorurile casei în lipsa acestuia.

La sosirea intendentului superior se stârni un murmur de bucurie şi de simpatie: Fouquet, totdeauna plin de voioşie şi bunăvoinţă, de dărnicie chiar, era iubit de poeţii săi, de artiştii şi de oamenii lui de afaceri. Dar în astă-seară, fruntea lui, pe care mica sa curte citea, ca pe aceea a unui zeu, toate mişcările din sufletul său, pentru a şti ce linie de conduită să aleagă, fruntea lui, pe care afacerile n-o încreţeau niciodată, era acum mai palidă ca de obicei şi nu numai unul dintre prieteni observă această paloare.

Fouquet se aşeză la mijlocul mesei şi prezidă cu multă voie bună ospăţul. Îi povesti lui La Fontaine expediţia lui Vatel cu vinurile sale. Lui Pellisson îi povesti întâmplarea cu Menneville şi cu găina slabă, în aşa fel că toată lumea îl putu auzi. Izbucni atunci o furtună de râsete şi de glume, care nu se potoli decât la un gest grav şi trist al lui Pellisson.

Abatele Fouquet, neştiind în ce scop adusese vorba fratele său despre această întâmplare, asculta cu urechile aţintite şi căuta pe chipul lui Gourville sau pe acela al inten-dentului superior o explicaţie pe care n-o găsea nicăieri. Pellisson luă cuvântul:

— Se vorbeşte, prin urmare, de domnul Colbert? Zise el.

— Şi de ce nu? Răspunse Fouquet? Dacă e adevărat, după cum se spune, că regele l-ar fi făcut intendentul său?

Abia apucă Fouquet să arunce aceste cuvinte, rostite cu un anume subînţeles, că o explozie de exclamaţii se produse printre comeseni.

— Un zgârcit! Zise unul.

— Un calic! Adăugă altul.

— Un făţarnic! Strigă al treilea.

Pellisson schimbă o privire scurtă cu Fouquet.

— Domnilor? Vorbi el? Într-adevăr, defăimăm un om pe care nimeni nu-l cunoaşte: asta nu e nici omenesc, nici înţelept şi iată domnul intendent superior, nu mă îndoiesc, este de aceeaşi părere cu mine.

— Întru totul? Completă Fouquet. Să lăsăm în pace găinile grase ale domnului Colbert şi să ne ocupăm de fazanii împănaţi ai domnului Vatel.

Aceste cuvinte opriră norul sumbru ce ameninţa să se abată asupra convivilor. Gourville îi încălzi atât de bine pe poeţi cu vinul de Joigny, abatele, deştept ca orice om care are nevoie de scuzii altuia, îi însufleţi la fel de bine pe bancheri şi pe oamenii de spadă, încât, în aburul acestei veselii şi în zumzetul conversaţiilor, orice umbră de nelinişte dispăru cu desăvârşire.

Testamentul cardinalului Mazarin formă subiectul discuţiei la felul al doilea şi la desert; apoi Fouquet dădu ordin să se aducă grămezile de prăjituri şi fântânile de lichioruri în salonul alăturat galeriei. Trecu cel dintâi acolo, ţinând de braţ o femeie, aleasă de el regina acestei seri.

Muzicanţii se duseră să mănânce şi ei, astfel că începură plimbările prin galerie şi prin grădină, sub un cer de primăvară, blând şi parfumat.

Pellisson se apropie atunci de intendentul superior şi-i şopti:

— Monseniorul are vreo supărare?

— Una mare? Răspunse Fouquet. Spune-i lui Gourville să-ţi povestească despre ce este vorba.

Întorcându-se, Pellisson dădu cu ochii de La Fontaine, care venea la un pas în urma lui. Trebuia să asculte un vers latinesc pe care poetul îl făcuse pe seama lui Vatel. La Fontaine scanda, de un ceas, acest vers prin toate colţurile şi căuta pe cineva care să-l asculte. Crezu că a pus mâna pe Pellisson, dar şi acesta îi scăpă. Se întoarse atunci lângă Loret, care compusese şi el un catren în cinstea ospăţului şi a gazdei. La Fontaine încercă în zadar să-şi plaseze versul său; Loret voia să-şi plaseze şi el catrenul. Poetul se văzu deci silit să se întoarcă la domnul conte de Chanost, pe care Fouquet tocmai îl luase de braţ.

Abatele Fouquet observă că poetul, distrat ca totdeauna, voia să se apropie de cei doi vorbitori, şi-l opri din drum. La Fontaine se agăţă atunci de el şi-i recită. Versul. Abatele, care nu ştia latineşte, îşi clătina capul, în cadenţă, la fiecare pendulare a trupului la dreapta şi stânga, făcută de La Fontaine, potrivit cadenţei dactilelor şi spondeilor.

În acest timp, în dosul cristalelor cu prăjituri, Fouquet îi vorbea domnului de Chanost, ginerele său, despre evenimentul zilei.

— Ar trebui să-i trimitem pe cei de prisos la focul de artificii? Îi spuse Pellisson lui Gourville? Pentru ca noi să putem vorbi în linişte aici.

— Aşa-i? Răspunse Gourville, care-i şi şopti ceva la ureche lui Vatel.

Numaidecât, acesta începu să împingă spre grădină grupuri de tineri, de doamne şi de flecari, în vreme ce bărbaţii se plimbau prin galeria luminată de trei sute de lumânări de ceară, în văzul amatorilor de artificii, care se grăbeau să iasă în grădină.

Gourville se apropie de Fouquet şi-i spuse:

— Domnule, suntem toţi aici.

— Toţi? Întrebă Fouquet.

— Da, număraţi.

Intendentul superior întoarse capul şi numără. Erau opt persoane.

Pellisson şi Gourville mergeau ţinându-se de braţ, ca şi cum ar fi vorbit lucruri fără importanţă. Loret şi doi ofiţeri făceau la fel, mergând în sens invers. Abatele Fouquet se plimba de unul singur.

Fouquet păşea împreună cu domnul de Chanost, lăsând să se pară că e adâncit în convorbirea cu ginerele său.

— Domnilor? Zise el? Niciunul dintre dumneavoastră să nu ridice capul în mers şi să nu lase a se vedea că-mi dă vreo atenţie; plimbaţi-vă mai departe, suntem singuri şi ascultaţi-mă.

O mare tăcere se făcu în salon, tulburată doar de strigătele îndepărtate ale veselilor oaspeţi care îşi făceau în boschete pentru a vedea mai bine artificiile. Erau un spectacol bizar aceşti oameni care păreau că se plimbă în grupuri, care păreau că se gândesc la lucruri diferite şi totuşi cu toţii atenţi la vorbele unuia singur dintre ei, deşi acesta, la rândul lui, părea că nu-i vorbeşte decât vecinului său.

— Domnilor? Zise Fouquet? Aţi băgat de seamă, fără îndoială, că doi dintre prietenii noştri lipsesc astă-seară de la reuniunea din fiecare miercuri… Pentru Dumnezeu, abate, nu te opri din mers, nu e nevoie să stai pe loc ca să poţi auzi! Umblă, rogu-te, cu aerul dumitale firesc şi fă-te că te gândeşti la ceva şi, fiindcă ai privirea pătrunzătoare, aşază-te în dreptul ferestrei deschise, iar dacă vezi pe cineva întorcându-se spre galerie, dă-ne de veste, tuşind.

Abatele se supuse.

— Eu n-am băgat de seamă că lipsesc doi? Zise Pellisson, care, în aceeaşi clipă, îi întoarse spatele lui Fouquet şi porni în sens invers.

— Eu? Zise Loret? Nu-l văd pe domnul Lyodot, care îmi dă cu regularitate un subsidiu.

— Iar eu? Adăugă abatele, de la fereastră? Nu-l văd pe scumpul meu d'Eymeris, care-mi datorează o mie o sută de livre de la ultimul nostru brelan.

— Loret? Răspunse Fouquet, mergând cu faţa întunecată şi aplecată în jos? Dumneata n-ai să mai capeţi subsidiul de la Lyodot, iar dumneata, abate, n-ai să mai vezi cele o mie o sută de livre de la d'Eymeris, pentru bunul motiv că şi unul şi altul vor muri.

— Vor muri?! Strigă adunarea, ţintuită deodată locului, fără voia ei, de aceste vorbe înspăimântătoare.

— Mişcaţi-vă, domnilor? Le şopti Fouquet? Căci s-ar putea să fim iscodiţi… Am spus: vor muri.

— Vor muri! Repetă Pellisson. Aceşti oameni pe care i-am văzut, nu-s nici şase zile de atunci, plini de sănătate, de voie bună, încrezători în viitor. Ce mai e şi omul, Doamne sfinte! O simplă boală îl doboară dintr-o dată!

— Nu e vorba de boală? Zise Fouquet.

— Atunci mai pot scăpa! Răspunse Loret.

— Nu vor mai scăpa. Domnii de Lyodot şi d'Eymeris sunt în ajunul ultimei lor zile pe care o mai au de trăit.

— Dar atunci ce-i răpune pe aceşti domni? Glăsui un ofiţer.

— Întrebaţi-l pe cel care-i ucide? Răspunse Fouquet.

— Care-i ucide? Vor fi ucişi? Strigară toţi îngroziţi.

— Mai mult chiar. Vor fi spânzuraţi! Murmură Fouquet cu un glas sinistru ce răsună ca un dangăt lugubru de clopot funerar în această galerie bogată, strălucind de tablouri, de flori, de catifele şi de aur.

Fără să vrea, fiecare se opri din mers; abatele se retrase de la fereastră.

Primele jerbe de artificii începură să zvâcnească în văzduh, deasupra crestelor copacilor. Un strigăt prelung, pornit din parc, îl chema pe intendentul superior să vină şi să se bucure de această privelişte. Fouquet se apropie de o fereastră, iar la spatele lui se strânseră prietenii lui, atenţi să-i audă cea mai mică dorinţă.

— Domnilor? Zise el? Domnul Colbert a pus să fie arestaţi, judecaţi şi va pune să fie executaţi doi dintre prietenii mei: ce trebuie să fac?

— La dracu! Se exprimă cel dintâi abatele. Acest domn Colbert se cuvine să fie spintecat!

— Monseniore? Îşi dădu cu părerea Pellisson? Trebuie vorbit cu maiestatea sa.

— Regele, dragă Pellisson, a semnat cu mâna lui ordinul de execuţie.

— Ei bine? Se pronunţă contele de Chanost? Trebuie ca execuţia să nu aibă loc, asta-i!

— Cu neputinţă? Rosti Gourville; afară doar de cazul că i-am cumpăra pe temniceri.

— Sau pe guvernator? Zise Fouquet.

— În noaptea asta chiar, îi putem ajuta pe arestaţi să evadeze.

— Cine dintre dumneavoastră îşi ia sarcina să facă această tranzacţie?

— Eu? Răspunse abatele? Voi duce banii.

— Eu? Adăugă Pellisson? Voi duce consemnul.

— Consemnul şi banii? Zise Fouquet; cinci sute de mii de livre guvernatorului de la Conciergerie e destul; totuşi, vom pune şi un milion, dacă va fi nevoie.

— Un milion! Exclamă abatele. Cu jumătate din această sumă aş putea trece prin foc şi sabie jumătate din Paris!

— Fără tulburări? Zise Pellisson. Guvernatorul odată câştigat, cei doi oameni vor putea sa evadeze; iar ei, scoşi din cauză, îi vor aţâţa pe duşmanii lui Colbert şi vor dovedi regelui că tânăra lui justiţie nu e de neînvins, ca toate măsurile necumpănite.

— Du-te, atunci, la Paris, Pellisson şi scapă cele două victime? Zise Fouquet. Mâine vom vedea ce vom mai face. Gourville, dă-i cinci sute de mii de livre lui Pellisson.

— Ia seama să nu dai greş! Zise abatele. Drace, câtă răspundere! Lasă-mă să te ajut puţin!

— Tăcere! Rosti Fouquet. Se apropie cineva. Ah, focurile de artificii sunt de un efect încântător!

În acea clipă, o ploaie de scântei căzu, şerpuitoare, în rămurişul pădurii din vecinătate.

Pellisson şi Gourville ieşiră împreună pe uşa cea mare a galeriei; Fouquet coborî în grădină, împreună cu ceilalţi cinci conjuraţi.

Capitolul LVIII Epicurienii.

După felul cum Fouquet dădea sau părea să dea întreaga sa atenţie iluminaţiilor strălucitoare, muzicii galeşe a lăutelor şi oboaielor, jerbelor scânteietoare de artificii care, îmbrăţişând cerul cu săgeţi roşiatice de lumină, întăreau, în dosul copacilor umbra posomorâtă a turnului de la Vincennes, după felul, spuneam, cum intendentul superior le surâdea doamnelor şi poeţilor, serbarea se dovedea a nu fi mai puţin veselă ca de obicei, iar Vatel, a cărui privire neliniştită, mândră chiar, se îndrepta mereu, întrebătoare, către aceea a lui Fouquet, nu se arătă nemulţumit de primirea făcută programului serii.

După încetarea focurilor de artificii, invitaţii se împrăştiară prin grădină şi pe sub porticele de marmură, cu acea nestingherită libertate ce denotă la stăpânul casei atâta nobila uitare a mândriei, atâta curtenitoare ospitalitate, atâta magnifică nepăsare.

Poeţii se rătăciră, braţ la braţ, prin boschetele din parc; unii se trântiră pe covoarele de iarbă, spre marea jale a costumelor de catifea şi a frizurilor, în care se încâlceau fire uscate de iarbă sau răzleţe frunzuliţe verzi.

Doamnele, în număr mai mic, ascultau cântecele artiştilor şi versurile poeţilor; altele ascultau proza pe care o spuneau, cu multă artă, nişte oameni care nu erau nici comedianţi, nici poeţi, dar cărora tinereţea şi singurătatea le dădeau un har de a vorbi neobişnuit şi care lor li se părea a fi cel mai plăcut dintre toate.

— De ce oare? Zise La Fontaine? Stăpânul nostru Epicur n-a binevoit să coboare în grădină? Epicur nu-şi părăsea niciodată discipolii, astfel că stăpânul nostru face un lucru greşit.

— Domnule? I-o întoarse Conrart? Dumneata faci un lucru greşit când stărui să te împodobeşti cu numele de epicurian; într-adevăr, nimic aici nu aminteşte doctrina filosofului din Gargeta.

— Hm! Făcu La Fontaine. Nu stă oare scris că Epicur a cumpărat o grădină mare şi că trăia acolo în linişte cu prietenii săi?

— E adevărat.

— Ei bine, domnul Fouquet n-a cumpărat şi dânsul o grădină mare la Saint-Mandé şi nu petrecem aici foarte fericiţi, împreună cu el şi cu prietenii noştri?

— Da, fără îndoială; din păcate însă, nici grădina, nici prietenii nu duc la vreo asemănare. Căci, unde vezi dumneata vreo asemănare între doctrina domnului Fouquet şi aceea a lui Epicur?

— În aceasta: „Plăcerea îţi dă fericirea”.

— Adică?

— Ei bine, eu cred că nu ne putem socoti nefericiţi, eu, cel puţin. O masă bună, vin de Joigny, pe care au avut bunăvoinţa să se ducă să-l cumpere pentru mine de la cârciuma unde-l beau de obicei; nici o neghiobie rostită în cursul ospăţului de un ceas, cu toate că erau acolo zece milionari şi douăzeci de poeţi.

— Te opresc aici. Ai vorbit de vinul de Joigny şi de o masă bună. Tot mai stăruieşti?

— Stăruiesc, antecho, cum se spune la Port-Royal.

— Atunci adu-ţi aminte că marele Epicur trăia şi-şi ospăta discipolii cu pâine, legume şi apă chioară.

— Asta nu e tocmai sigur? Zise La Fontaine? Şi s-ar putea ca dumneata să-l confunzi pe Epicur cu Pitagora, scumpul meu Conrart.

— Mai aminteşte-ţi apoi că filosoful cel vechi se avea destul de rău cu zeii şi cu magistraţii.

— Oh, iată ceea ce nu pot să sufăr? Replică La Fontaine? La Epicur ca şi la domnul Fouquet!

— Nu-l pune alături cu domnul intendent superior? Zise Conrart cu tulburare în glas? Dacă vrei să nu dai apă la moară vorbelor ce se şoptesc despre el şi despre noi.

— Ce vorbe?

— Că suntem nişte francezi răi, fără dragoste de monarc şi fără respectul legilor.

— Atunci, mă întorc la textul meu? Zise La Fontaine. Ascultă, Conrart, iată morala lui Epicur… pe care, de altminteri, eu îl socot, dacă mai e nevoie să ţi-o spun, o legendă. Tot ceea ce se leagă cât de cât cu antichitatea e legendă. Iupiter, dacă bagi bine de seamă, înseamnă viaţa, Alcide, puterea. Cuvintele stau mărturie ca să-mi dea dreptate: Zeus e zen, a trăi; Alcide e alcé, tărie. Ei bine, Epicur e blândă supraveghere, ocrotirea; or, cine veghează mai bine asupra statului şi cine-i ocroteşte mai bine pe indivizi ca domnul Fouquet?

— Dumneata îmi faci o lecţie de etimologie, iar nu de morală; eu spun că noi, epicurienii moderni, suntem nişte cetăţeni supărători.

— O! Exclamă La Fontaine. Dacă suntem cetăţeni supărători, nu e din pricină că urmăm maximele maestrului. Ascultă unul dintre aforismele lui cele mai importante.

— Ascult.

— Doreşte-ţi cârmuitori buni.”

— Ei şi?

— Ei şi, ce ne spune oare domnul Fouquet în fiecare zi? „Când vom fi, în sfârşit, guvernaţi?” O spune sau nu? Hai, Conrart, fii sincer!

— O spune, e adevărat.

— Ei, asta-i curată doctrină a lui Epicur.

— Da, numai că sună puţin a răzvrătire.

— Cum, e răzvrătire când vrei să fii guvernat de cârmuitori buni?

— Fără îndoială, dacă cei ce cârmuiesc sunt răi.

— Răbdare! Am răspunsuri la toate.

— Chiar şi la cele ce ţi-am spus acum?

— Ascultă: „Supune-te celor ce cârmuiesc rău…” Oh, aşa stă scris: Cacos politeusi… („Celor ce cârmuiesc rău”? În greaca veche.) Te încrezi în textul meu?

— La dracu! Te cred. Dar ştii ca vorbeşti greceşte ca însuşi Esop, dragul meu La Fontaine?

— Asta o spui din răutate, amice Conrart?

— Să mă ferească Dumnezeu!

— Atunci să ne întoarcem la domnul Fouquet. Ce ne repeta el tot timpul? Oare nu asta: „Ce slugoi, acest Mazarin! Ce neghiob! Ce lipitoare! Trebuie totuşi să ne supunem acestui caraghios…!” Mărturiseşte, Conrart, spunea sau nu spunea el asta?

— Mărturisesc c-o spunea şi poate chiar prea des.

— Întocmai ca Epicur, prietene, întocmai ca Epicur: repet, suntem epicurieni şi asta e foarte plăcut.

— Da, încă mi-e teamă să nu se ridice, alături de noi, o sectă ca aceea a lui Epictet; ştii foarte bine, filosoful din Hierapolis, acela care zicea că pâinea e un lux, legumele o risipă şi apa de fântână o beţie; acela care, bătut de stăpânul său, îi spunea, mormăind puţin, e adevărat, dar fără sa se supere: „Facem rămăşag că mi-ai zdrobit piciorul?” şi câştiga totdeauna rămăşagul.

— Era un gogoman acest Epictet al dumitale.

— Mă rog, dar ar putea să fie la modă şi în zilele noastre, schimbându-şi doar numele în acela de Colbert.

— Aş! Răspunse La Fontaine. Aşa ceva e cu neputinţă. Niciodată n-ai să-l găseşti pe Epictet în Colbert.

— Ai dreptate, îl voi găsi pe… Colbert, cel mult.

— Ah, eşti bătut, Conrart; ai început să te refugiezi în jocuri de cuvinte. Domnul Arnauld susţine că eu n-am logică… Am mai multă ca domnul Nicole.

— Da? Ripostă Conrart? Ai logică, dar eşti jansenist.

Această replică fu primită cu un imens hohot de râs. Încetul cu încetul, plimbăreţii fuseseră atraşi de gălăgia celor doi vorbitori în jurul boschetului sub care discutau ei. Întreaga convorbire fusese ascultată cu religiozitate şi Fouquet însuşi, abia stăpânindu-se, dăduse pilda moderaţiei. Dar deznodământul scenei îl făcu să nu se mai poată ţine şi pufni în râs. Toată lumea izbucni în hohote, ca şi el şi cei doi filosofi fură salutaţi cu felicitările celor din jur.

Totuşi, La Fontaine fu declarat învingător pentru erudiţia lui adâncă şi pentru logica lui neînfrântă. Conrart obţinu despăgubirile datorate unui luptător nenorocos: fu lăudat pentru loialitatea intenţiei lui şi pentru cugetul lui neprihănit.

În clipa când demonstraţiile de bucurie erau în toi, în clipa când doamnele îi învinuiau pe cei doi adversari că nu le cuprinseseră şi pe femei în sistemul de fericire epicuriană, se ivi Gourville, venind din cealaltă parte a grădinii şi apropiindu-se de Fouquet, care era cu ochii numai la el şi care, de cum îl văzuse, se desprinsese de grup. Ministrul păstra încă pe faţă râsul şi toate trăsăturile nepăsării; dar de îndată ce nu mai putea fi privit de cineva, îşi lepădă masca.

— Ei bine? Întrebă el cu nerăbdare? Unde-i Pellisson? Ce face Pellisson?

— Pellisson se reîntoarce de la Paris.

— I-a adus şi pe prizonieri?

— N-a putut să stea de vorbă nici cu guvernatorul închisorii.

— Cum! N-a spus că vine din partea mea?

— A spus, dar guvernatorul a trimis următorul răspuns: „Dacă vine din partea domnului Fouquet, trebuie să aibă o scrisoare de la domnul Fouquet”.

— Oh? Făcu acesta? Dacă e vorba numai de a-i da o scrisoare…

— Nu? Răspunse Pellisson, care se ivi în colţul tufişului? Nu, monseniore… Duceţi-vă singur şi vorbiţi-i în numele vostru.

— Da, ai dreptate; am să mă retrag în casă ca şi cum aş avea de lucru; lasă caii înhămaţi, Pellisson. Ţine lumea aici, Gourville.

— Un ultim sfat, monseniore? Zise acesta.

— Spune, Gourville.

— Nu vă duceţi la guvernatorul închisorii decât în ultimul moment; e o îndrăzneală, dar nu e un lucru chibzuit. Iertaţi-mă, domnule Pellisson, dacă sunt de altă părere decât dumneavoastră; dar credeţi-mă, monseniore, trimiteţi-i guvernatorului o vorbă prin cineva, e un om cumsecade, însă nu vă duceţi dumneavoastră personal.

— Aşa voi face? Zise Fouquet. De altminteri, avem înaintea noastră toată noaptea.

— Nu vă bizuiţi prea mult pe timp, chiar de ar fi de două ori mai mare decât am avea nevoie? Răspunse Pellisson; nu e niciodată rău să ajungi mai devreme.

— Adio? Zise intendentul superior. Vino cu mine, Pellisson. Gourville, ai grijă de oaspeţi.

Şi plecă.

Epicurienii nu băgară de seamă că şeful şcolii dispăruse; lăutele cântară toată noaptea.

Capitolul LIX Un sfert de ceas întârziere.

Fouquet, plecat de-acasă pentru a doua oară în ziua aceea, se simţi mai puţin obosit şi mai puţin tulburat decât s-ar fi putut crede că ar fi trebuit să fie. El se întoarse către Pellisson, care, în colţul trăsurii, se gândea cu îngrijorare ce măsură ar fi mai bună pentru a răspunde exagerărilor lui Colbert.

— Dragul meu Pellisson? Îi spuse atunci Fouquet? Păcat că nu eşti o femeie.

— Ba cred, dimpotrivă, că e mai bine? Răspunse Pellisson? Căci, orice s-ar zice, monseniore, sunt neînchipuit de urât.

— Pellisson! Pellisson! Rosti intendentul superior râzând. Spui într-una că eşti urât pentru a nu lăsa să se creadă că asta îţi dă multe necazuri.

— Multe, într-adevăr, monseniore; nu cred să fie un om mai nefericit decât mine. Eram frumos, dar vărsatul m-a urâţit; sunt deci lipsit de mijlocul de a fi pe placul cuiva; or, sunt cel dintâi slujitor al dumneavoastră, sau aproape; sunt legat de interesele dumneavoastră şi dacă aş fi o femeie frumoasă, v-aş fi acum de cel mai mare folos.

— Cum adică?

— M-aş duce la guvernatorul închisorii, l-aş seduce, căci e un crai şi-i place crailâcul, apoi m-aş întoarce cu cei doi prizonieri, prietenii noştri.

— Sper s-o pot face eu însumi, cu toate că nu sunt femeie frumoasă? Replică Fouquet.

— Nimic de zis, monseniore; însă o să vă înjosiţi prea mult.

— Stai! Strigă deodată Fouquet cu una din acele tresăriri tainice pe care le stârneşte în inimă o năvală de sânge fierbinte sau amintirea unei clipe dulci. Stai! Cunosc o femeie care va juca pe lângă locotenentul guvernator de la Conciergerie rolul de care avem nevoie!

— Eu cunosc cincizeci, monseniore, cincizeci de trâmbiţe care ar umple universul cu generozitatea voastră, cu devotamentul vostru faţă de prieteni, dar care v-ar pierde, totuşi, mai curând sau mai târziu, pierzându-se.

— Eu nu vorbesc despre astfel de femei, Pellisson; vorbesc de o frumoasă şi nobilă fiinţă, care îmbină însuşirile sexului ei cu valoarea şi sângele nostru rece; vorbesc de o femeie destul de frumoasă pentru ca zidurile închisorii să se încline în faţa ei şi să o salute, de o femeie îndeajuns de discretă pentru ca nimeni să nu bănuiască de cine va fi fost trimisă.

— O comoară? Zise Pellisson; îi veţi face domnului guvernator de la Conciergerie un plocon cum nu se poate altul mai bun. La dracu, monseniore! Chiar de i s-ar tăia capul? Ceea ce se poate întâmpla? Dar măcar va fi avut înainte de a muri un mare noroc, pe care nici un alt bărbat nu l-a întâlnit până la el!

— Şi adaug? Zise Fouquet? Că guvernatorul închisorii nu va rămâne fără cap, căci va avea la îndemână caii mei ca să poată fugi şi cinci sute de mii de livre ca să poată trăi fără griji în Anglia; adaug iarăşi că femeia, prietena mea, nu-i va da decât caii şi banii. Haidem să căutăm această femeie, Pellisson!

Intendentul superior întinse mâna spre cordonul de mătase şi de aur din interiorul trăsurii, dar Pellisson îl opri.

— Monseniore? Zise el? Veţi pierde, căutând această femeie, tot atâta timp cât a pierdut Columb până să găsească Lumea Nouă. Şi noi n-avem decât două ceasuri ca să izbutim; guvernatorul odată culcat, cum să mai intrăm la el fără zarvă? Ziua odată venită, cum să ne mai ascundem planurile? Duceţi-vă, monseniore, duceţi-vă singur şi nu mai umblaţi nici după îngeri, nici după femei în noaptea asta.

— Dar, dragă Pellisson, am şi ajuns la poarta sa!

— La poarta îngerului?

— Ei da!

— Dar acesta e palatul doamnei de Bellieres…

— Sst!

— Ah! Doamne! Făcu Pellisson.

— Ai ceva de zis împotriva ei? Întrebă Fouquet.

— Nimic, vai! Şi tocmai asta mă deznădăjduieşte. Nimic, absolut nimic… De-aş putea să vă spun, dimpotrivă, atâta rău despre ea, încât să vă împiedic de a vă mai duce la dânsa!

Dar Fouquet şi dăduse ordin de oprire; trăsura stătea pe loc.

— Să mă împiedici? Zise Fouquet. Nici o putere din lume nu m-ar putea împiedica, mă înţelegi, de a-i spune un compliment doamnei du Plessis-Bellieres; de altminteri, cine ştie dacă n-o să avem nevoie de dânsa! Vii cu mine?

— Nu, monseniore, nu.

— Dar nu vreau să te fac să mă aştepţi, Pellisson? Zise Fouquet cu o sinceră curtenie.

— Cu atât mai bine, monseniore; ştiind că mă faceţi să aştept, veţi sta cât mai puţin sus… Luaţi seama! Se zăreşte o trăsură în curtea ei; e cineva la dânsa!

Fouquet se plecă spre scara trăsurii.

— Încă o rugăminte? Şopti Pellisson? Nu intraţi la această doamnă decât după ce ne vom întoarce de la Conciergerie, vă rog!

— Eh, cinci minute, Pellisson! Răspunse Fouquet, punând piciorul pe treptele palatului.

Pellisson rămase în fundul trăsurii, cu sprâncenele încruntate.

Fouquet se urcă la marchiză şi îşi spuse numele în faţa valetului, ceea ce stârni un şir de plecăciuni şi o grabă ce dovedeau că stăpâna casei formase obişnuinţa ca acest nume să fie respectat şi iubit la dânsa.

— Domnul intendent superior! Strigă marchiza, înaintând foarte palidă către Fouquet. Câtă cinste! Şi cât de neaşteptată! Adăugă ea. Apoi, încet: Ia seama? Îi spuse? Marguerite Vanel e la mine.

— Doamnă? Răspunse Fouquet, tulburat? Veneam pentru afaceri… Numai câteva vorbe în mare grabă.

Şi intră în salon.

Doamna Vanel se ridicase mai palidă, mai lividă ca Invidia însăşi. În zadar îi adresă Fouquet salutul cel mai fermecător şi mai plin de împăciuire; ea nu răspunse decât printr-o aruncătură de ochi groaznică, îndreptată asupra marchizei şi asupra lui Fouquet. Privirea aceasta crudă a unei femei geloase e un stilet ce găseşte spărtura prin care să poată străpunge cele mai tari platoşe; Marguerite Vanel îl înfipse fără milă în inimile celor doi confidenţi. Făcu apoi o reverenţă către prietena ei, una mai adâncă în faţa lui Fouquet şi plecă, spunând că mai are de făcut o mulţime de alte vizite, înainte ca marchiza, fâstâcită, sau Fouquet, cuprins de nelinişte, să se fi gândit s-o reţină.

Abia ieşită pe uşă, că Fouquet, rămas singur cu marchiza, căzu în genunchi în faţa ei, fără să spună o vorbă.

— Te aşteptam? Rosti marchiza cu un zâmbet dulce.

— O, nu? Zise el? Căci atunci n-ai fi primit-o pe această femeie.

— A intrat de un sfert de ceas doar şi nu puteam bănui că are să vină la mine chiar în astă-seară.

— Aşadar, mă iubeşti puţin, marchiză?

— Nu despre asta e vorba, domnule, ci de primejdiile care te ameninţă; ce treburi te pun pe drumuri?

— Vreau să-mi smulg astă-seară prietenii din închisoarea palatului.

— Şi cum anume?

— Cumpărându-l, seducându-l pe guvernator.

— E unul dintre prietenii mei; pot să te ajut, fără să-ţi dăunez?

— Oh, marchiză, mi-ai aduce cel mai mare serviciu; dar cum să facem ca să nu-ţi întinezi numele? Căci niciodată viaţa mea, puterea mea, libertatea mea nu vor fi de ajuns ca să te răsplătesc dacă o lacrimă îţi va cădea din ochi, dacă o mâhnire îţi va întuneca fruntea.

— Monseniore, nu-mi mai spune astfel de cuvinte care mă ameţesc; sunt vinovată de-a fi voit să te ajut, fără să fi ţinut seama de însemnătatea pasului meu. Te iubesc, într-adevăr, ca o prietenă bună şi, ca prietenă, îţi sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţa pe care mi-ai arătat-o; dar vai!… Vai! Nicicând n-ai să găseşti în mine o amantă.

— Marchiză! Rosti Fouquet cu o voce înăbuşită. De ce?

— Fiindcă eşti iubit prea mult? Răspunse în şoaptă tânăra femeie? Fiindcă eşti iubit de prea multă lume… Fiindcă strălucirea gloriei şi a averii îmi răneşte privirea, în timp ce sumbra durere mi-o atrage; fiindcă, în sfârşit, eu care te-am respins în momentele celei mai fastuoase măreţii, eu care abia dacă te-am privit atunci când te aflai în culmea splendoarei, am venit, ca o femeie rătăcită, să mă arunc, pentru a spune astfel, în braţele dumitale când am văzut că o nenorocire plutea deasupra capului dumitale… Acum cred că înţelegi, monseniore… Fii iarăşi fericit, pentru ca şi eu să fiu iarăşi cu inima şi gândurile curate; nefericirea dumitale m-ar pierde.

— Oh, doamnă? Zise Fouquet cu o tulburare pe care n-o mai încercase niciodată până atunci? Chiar de va trebui să cad pe cea din urmă treaptă a mizeriei omeneşti, tot voi aştepta de pe buzele dumitale acest cuvânt pe care nu vrei astăzi să mi-l dai şi atunci, doamnă, te vei ridica foarte sus în nobilul dumitale egoism; atunci vei crede că aduci mângâiere celui mai nefericit dintre oameni, însă vei spune „te iubesc” celui mai ilustru, celui mai plin de bucurie, celui mai triumfător dintre fericiţii pământului!

Se afla încă la picioarele sale, sărutându-i mâinile, când Pellisson dădu buzna peste ei, strigând cu un aer înspăimântat:

— Monseniore! Doamnă! Iertare, doamnă, vă rog să mă iertaţi… Monseniore, a trecut o jumătate de oră de când sunteţi aici… Oh, nu mă priviţi amândoi atât de mustrători… Doamnă, vă rog, cine este doamna care a ieşit de la dumneavoastră când a intrat monseniorul?

— Doamna Vanel? Răspunse Fouquet.

— Aşa! Exclamă Pellisson. Eram sigur!

— Ei bine, ce e?

— Ei bine, s-a urcat, foarte palidă, în trăsura sa.

— Treaba ei! Zise Fouquet.

— Da, dar vă interesează poate să ştiţi ce i-a spus vizitiului.

— Ce i-a spus, Dumnezeule? Strigă marchiza.

— La domnul Colbert!” rosti Pellisson cu glas înăbuşit.

— Dumnezeule mare! Pleacă! Pleacă, monseniore! Făcu marchiza împingându-l pe Fouquet spre uşa salonului, în timp ce Pellisson îl trăgea de mână.

— Ei, dar ce sunt eu, un copil pe care-l faceţi să se sperie de o umbră? Se împotrivea ministrul.

— Eşti un uriaş? Răspunse marchiza? Pe care o viperă caută să-l muşte de călcai.

Pellisson îl târî mai departe până la trăsură.

— La palat, în goană! Strigă Pellisson către vizitiu.

Caii porniră ca fulgerul; nimic nu-i opri, nici o clipă, din alergătura lor. Doar când ajunseră la arcada de la Saint-Jean şi voiau să intre în Piaţa Grevei, un lung şir de călăreţi, închizând trecerea îngustă, opri trăsura intendentului superior. Cu neputinţă de străpuns această barieră; au trebuit să aştepte până când arcaşii de pază călări, căci ei erau, se scurseră la deal, escortând o căruţă mare ce se îndrepta în trapul cailor spre piaţa Baudoyer.

Fouquet şi Pellisson nu luară în seamă această întâmplare decât pentru a deplânge clipele de întârziere pe care le pierduseră aici. Intrară la temnicerul palatului după cinci minute.

Ofiţerul se plimba prin curtea din faţă. La numele lui Fouquet, rostit la urechea lui de Pellisson, guvernatorul se apropie în grabă de trăsură şi, cu pălăria în mână, făcu mai multe plecăciuni.

— Ce cinste pentru mine, monseniore! Zise el.

— Un cuvânt, domnule guvernator. Vrei să-ţi dai osteneala de a te urca în trăsură?

Ofiţerul se urcă în trăsura grea şi se aşeză în faţa lui Fouquet.

— Domnule? Zise ministrul? Vreau să-ţi cer un serviciu.

— Spuneţi, monseniore.

— Un serviciu compromiţător pentru dumneata, domnule, dar care îţi asigură pentru totdeauna ocrotirea şi prietenia mea.

— Chiar de va trebui să mă arunc în foc pentru domnia voastră, monseniore, o voi face fără şovăială!

— Mulţumesc? Zise Fouquet. Ceea ce-ţi cer eu e mult mai simplu.

— Atunci s-a făcut, monseniore; despre ce este vorba?

— Să mă conduci în camerele domnilor Lyodot şi d'Eymeris.

— Monseniorul vrea să-mi spună pentru ce?

— Îţi voi spune în prezenţa lor, domnule şi în acelaşi timp îţi voi arăta toate mijloacele prin care s-ar putea acoperi această evadare.

— Evadare? Dar monseniorul n-a aflat încă?

— Ce să aflu?

— Că domnii Lyodot şi d'Eymeris nu mai sunt aici.

— De când? Strigă Fouquet, tremurând de ciudă.

— De un sfert de ceas.

— Şi unde sunt?

— În turnul de la Vincennes.

— Cine i-a scos de aici?

— Un ordin al regelui.

— Nenorocire! Mugi Fouquet, lovindu-şi fruntea cu palma. Nenorocire!

Şi, fără a-i mai spune un singur cuvânt guvernatorului, se lăsă pe perna trăsurii, cu deznădejdea în suflet, cu moartea zugrăvită pe faţă.

— Ei bine? Întrebă Pellisson cu nelinişte.

— Ei bine, prietenii noştri sunt pierduţi! Colbert i-a trimis în turnul de la Vincennes. Ei erau cei care ne-au tăiat calea la arcada de la Saint-Jean.

Pellisson, ca lovit de trăsnet, nu mai scoase o vorbă. Cu o mustrare, şi-ar fi ucis stăpânul.

— Unde doreşte monseniorul să meargă? Întrebă valetul.

— La mine, la Paris. Dumneata, Pellisson, întoarce-te la Saint-Mandé şi într-un ceas să mi-l aduci pe abatele Fouquet. Repede!

Capitolul LX Plan de bătaie.

Noaptea era înaintată când abatele Fouquet, însoţit de Gourville, ajunse la fratele său. Aceşti trei bărbaţi, palizi de grija celor ce aveau să se întâmple, arătau mai puţin ca trei puternici ai zilei, ci păreau mai degrabă trei conspiratori uniţi de acelaşi gând al violenţei.

Fouquet se plimbă îndelung prin încăpere, cu privirea înfiptă în podea, cu mâinile strânse una într-alta. În sfârşit, luându-şi inima în dinţi, rosti, cu un suspin adânc:

— Abate, mi-ai vorbit chiar astăzi despre anumiţi oameni pe care-i întreţii!

— Da, domnule? Răspunse abatele.

— La drept vorbind, cine sunt aceşti oameni?

Abatele şovăi.

— Haide, fără teamă, căci nu ameninţ; dar fără lăudăroşenii, căci nu-mi arde de glumă.

— Fiindcă-mi ceri să-ţi spun adevărul, domnule, iată-l: am o sută douăzeci de prieteni sau tovarăşi de plăceri, care sunt legaţi de mine ca funia de spânzurat.

— Şi te poţi bizui pe ei?

— Oricând şi oriunde.

— Şi n-ai să te compromiţi, dumneata personal?

— Numele meu nici nu va fi dat în vileag.

— Şi sunt oameni hotărâţi?

— Ar da foc la jumătate din Paris, dacă le-aş făgădui că ei nu vor fi atinşi de flăcări.

— Lucrul pe care ţi-l cer, abate? Vorbi Fouquet, ştergându-şi sudoarea ce i se scurgea pe faţă? E să asmuţi aceşti o sută douăzeci de oameni ai dumitale asupra celor pe care ţi-i voi arăta eu, într-un anumit moment… E cu putinţă?

— Nu e pentru prima dată când li se întâmplă să facă un asemenea lucru, domnule.

— Bine; dar aceşti bandiţi vor îndrăzni să atace… O forţă înarmată?

— Asta le e deprinderea.

— Atunci, adună-ţi aceşti o sută douăzeci de oameni, abate.

— Bine. Unde?

— Pe drumul spre Vincennes, mâine, la două ceasuri precis.

— Ca să-i răpească pe Lyodot şi d'Eymeris?… Vor fi împuşcături?

— Multe. Te temi?

— Nu pentru mine, pentru dumneata.

— Oamenii aceia îşi vor da seama ce fac?

— Sunt prea deştepţi ca să n-o bănuiască. Iar un ministru care pune la cale o răscoală împotriva regelui… Se expune.

— Ce-ţi pasă, dacă plătesc?… De altminteri, de voi cădea eu, vei cădea împreună cu mine.

— Atunci ar fi mai prudent, domnule, să nu ne mişcăm, să-i lăsăm regelui această mică satisfacţie.

— Gândeşte-te bine însă, abate, că Lyodot şi d'Eymeris la Vincennes sunt preludiul unei ruini pentru casa mea. Ţi-o repet, eu arestat, te vor întemniţa; eu întemniţat, te vor surghiuni.

— Domnule, sunt la ordinele dumitale. Ce-mi porunceşti să fac?

— Aceea ce-am spus: vreau ca mâine cei doi financiari, pe care vor să-i răpună, când sunt atâţia nemernici de care nu se atinge nimeni, să fie smulşi din ghearele duşmanilor mei. Ia-ţi toate măsurile de trebuinţă. Se poate?

— Se poate.

— Arată-mi planul dumitale.

— E cât se poate de simplu. Garda obişnuită de execuţii este de doisprezece arcaşi.

— Mâine vor fi o sută.

— Mă aştept la asta; să punem chiar mai mult, două sute.

— În timp ce dumneata n-ai decât o sută douăzeci de oameni!

— Iartă-mă. Într-o mulţime formată din o sută de mii de curioşi, se găsesc totdeauna zece mii de bandiţi sau hoţi de buzunare, atât doar că n-au cutezanţa să ia o hotărâre.

— Ei bine?

— Mâine, în Piaţa Grevei, pe care o aleg ca teren de luptă, vor fi zece mii de auxiliari la cei o sută douăzeci de oameni ai mei. Atacul început de aceştia va fi încheiat de ceilalţi.

— Bine, dar ce se va întâmpla cu prizonierii în Piaţa Grevei?

— Iată: vor fi băgaţi într-o casă oarecare din piaţă; acolo se va da asaltul ca să fie răpiţi… Sau, poftim, altă idee, mai bună încă: multe case de acolo au două intrări, una prin piaţă, cealaltă prin strada Mortellerie, prin strada Vannerie, sau prin strada Tixeranderie. Prizonierii, intraţi prin una, vor ieşi prin cealaltă.

— Vreau însă ceva mai precis.

— Caut.

— Şi eu? Strigă Fouquet? Am găsit! Ascultă ce mi-a venit în minte în clipa asta.

— Ascult.

Fouquet îi făcu un semn lui Gourville, care păru că înţelege.

— Unul din prietenii mei îmi împrumută adesea cheile unei case pe care el a închiriat-o în strada Baudoyer şi ale cărei grădini întinse dau în dosul unei anumite case din Piaţa Grevei.

— Iată ceea ce ne trebuie? Spuse abatele. Care e casa?

— O cârciumă totdeauna plină de lume, pe a cărei firmă e zugrăvit chipul Maicii Domnului.

— O cunosc? Zise abatele.

— Această cârciumă are ferestrele spre piaţă şi o ieşire care dă într-o curte ce trebuie să comunice cu grădinile prietenului meu printr-o portiţă de trecere.

— Bun!

— Intraţi prin cârciumă, aduceţi-i acolo şi pe prizonieri, apoi apăraţi uşa până când vor reuşi să fugă prin grădina din piaţa Baudoyer.

— Într-adevăr, domnule, ai putea să fii un general minunat, ca domnul de Condé.

— M-ai înţeles?

— Pe deplin.

— Cât îţi trebuie ca să-i înfierbânţi pe bandiţii dumitale cu vin şi să-i ungi cu aur?

— O, domnule, ce cuvinte! O, domnule, dacă te-ar auzi! Unii dintre ei sunt foarte supărăcioşi.

— Vreau să spun că trebuie să-i faci sa nu mai deosebească cerul de pământ, căci mâine mă voi lupta cu regele şi eu, când lupt, vreau să înving, pricepi?

— S-a făcut… Mai da-mi şi alte idei, domnule.

— Te las pe dumneata să te gândeşti mai departe.

— Atunci, dă-mi punga.

— Gourville, numără-i abatelui o sută de mii de livre.

— Bun… Şi nu vom cruţa nimic, nu-i aşa?

— Nimic.

— Să fie într-un ceas bun!

— Monseniore? Interveni Gourville? Dacă se va afla ceva, ne vom pierde capetele.

— Eh, Gourville, îmi faci milă, dragul meu? Răspunse Fouquet roşu de mânie. Vorbeşte pentru dumneata şi nu te gândi la mine. Capul meu nu se clatină aşa de uşor pe umeri. Haide, abate, ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles.

— Mâine, la ceasurile două?

— La amiază… Întrucât trebuiesc pregătiţi în chip temeinic cei ce ne vor fi de folos.

— Aşa-i. Nu cruţa vinul cârciumarului.

— Nu-i voi cruţa nici vinul, nici casa? Adăugă abatele, rânjind. Am planul meu, ţi-am spus; lasă-mă să încep treaba şi vei vedea!

— Unde vei putea fi găsit?

— Pretutindeni şi nicăieri.

— Şi eu cum voi avea veşti?

— Printr-un curier al cărui cal se va găsi chiar în grădina prietenului dumitale. Dar care e numele acestui prieten?

Fouquet se uită din nou la Gourville. Acesta îl scoase din încurcătură pe stăpân, schimbând vorba:

— Îl însoţesc pe domnul abate pentru alte pricini; casa însă este uşor de recunoscut: chipul Maicii Domnului în faţă, o grădină, singura din cartier, în spate.

— Bun, bun. Mă duc să-mi pregătesc soldaţii.

— Însoţeşte-l, Gourville? Zise Fouquet? Şi numără-i banii… O clipă, abate… O clipă, Gourville… Ce caracter i se va da acestei răpiri?

— Unul foarte firesc, domnule… Răscoală.

— Răscoală în legătură cu ce? Căci, hm! Dacă vreodată poporul Parisului e gata să ridice osanale regelui, apoi o face îndeosebi atunci când regele îi spânzură pe financiari.

— Voi potrivi eu lucrurile?… Zise abatele.

— Da, numai că o să le potriveşti rău şi o să iasă totul la iveală!

— Nu, nu… Mai am şi altă idee.

— Spune.

— Oamenii mei vor striga: „Colbert! Trăiască Colbert!” şi se vor arunca asupra prizonierilor ca pentru a-i sfâşia în bucăţi şi a-i smulge de la spânzurătoare, ca fiind opedeapsă prea blândă pentru ei!

— Ah, iată o idee straşnică, într-adevăr! Zise Gourville. Drace, domnule abate, dar multe îţi mai trec prin cap!

— Domnule, e meritul familiei? Răspunse cu mândrie abatele.

— Păcătosul! Murmură Fouquet. Apoi adăugă cu glas tare: Ideea e bună. Fă aşa şi fereşte-te de vărsare de sânge.

Gourville şi abatele plecară împreună, foarte preocupaţi.

Intendentul superior se întinse pe perne să se culce, pe jumătate gândindu-se la planurile sinistre de a doua zi, pe jumătate mângâind visul său de dragoste.

Capitolul LXI Crâşma „La Icoana Maicii Domnului”

La două ceasuri, a doua zi, cincizeci de mii de curioşi erau strânşi în Piaţa Grevei, în jurul celor două spânzurători ridicate acolo, între cheiul Grevei şi cheiul Pelletier, una lângă alta, cu spatele spre parapetul râului.

Încă de dimineaţă, toţi pristavii bunului oraş Paris străbătuseră cartierele cetăţii, mai ales halele şi mahalalele, vestind cu glasurile lor aspre şi neobosite marea dreptate făcută de rege prin pedepsirea a doi demnitari care au sfeterisit banii statului, a doi hoţi care înfometau poporul. Şi acest popor, ale cărui interese erau apărate cu atâta căldură, pentru a nu se arăta lipsit de respect faţă de regele său, lăsă baltă dughenele, tarabele, atelierele, alergând să-şi dovedească bruma de recunoştinţă faţă de Ludovic al XIV-lea, aşa cum ar fi făcut nişte invitaţi ce s-ar teme să nu pară nepoliticoşi dacă nu s-ar duce să ia parte la sindrofia celui care i-a chemat ca să petreacă.

După cuprinsul decretului de osândă, pe care pristavii îl citeau cu glas tare, dar cât se poate de prost, doi mânuitori ai avutului public, lacomi de bani, jefuitori ai vistieriei regale, dositori şi măsluitori de acte, aveau să îndure pedeapsa capitală în Piaţa Grevei, „cu numele lor scrise deasupra capului fiecăruia”, glăsuia decretul. Deocamdată însă, decretul nu pomenea aceste nume.

Curiozitatea parizienilor nu mai cunoştea margini şi, după cum am spus, o mare mulţime aştepta cu o nepotolită nerăbdare ceasul hărăzit pentru execuţie. Se răspândise zvonul că arestaţii, închişi în turnul de la Vincennes, urmau să fie aduşi cât de curând din temniţa de acolo în Piaţa Grevei. De aceea, cartierul şi strada Saint-Antoine erau ticsite de lume, căci poporul Parisului, în aceste zile de mare execuţie, se împărţea în două categorii: cei care voiau să-i vadă pe condamnaţi trecând şi aceştia erau cei cu inimi mai milostive şi mai slabe, dar având totuşi o filosofie a lor care-i făcea să fie curioşi şi cei ce voiau să-i vadă pe osândiţi dându-şi ultima suflare, iar aceştia erau cei însetaţi de emoţii tari.

În ziua aceea, domnul d'Artagnan, după ce primi ultimele ordine din partea regelui şi-şi luă rămas bun de la prietenii lui, al căror număr se reducea deocamdată la Planchet, îşi întocmi planul de lucru al zilei, aşa cum e nevoit să facă orice om cu prea multe treburi pe cap, ale cărui clipe sunt numărate toate, astfel că nu-şi poate îngădui să piardă niciuna fără folos.

„Plecarea e hotărâtă? Îşi spuse el? În zorii zilei, la trei ceasuri de dimineaţă; mai am, aşadar, cincisprezece ceasuri până atunci. Să punem şase ceasuri pentru somn, care îmi este absolut necesar, deci şase; un ceas pentru masă, şapte; un ceas ca să-i fac o vizită lui Athos, opt; doua ceasuri pentru lucruri neprevăzute? În total zece. Mai rămân, prin urmare, cinci ceasuri. Un ceas ca să încasez, sau mai bine zis ca să văd cum domnul Fouquet refuză să-mi dea banii; un altul pentru a mă duce să iau aceşti bani de la domnul Colbert, primind totodată întrebările şi strâmbăturile lui; un ceas pentru a-mi pregăti armele, îmbrăcămintea şi pentru a-mi unge cizmele. Îmi mai rămân două ceasuri. La dracu! Sunt destul de bogat!”

Spunând acestea, d'Artagnan simţi o bucurie ciudată, o bucurie ca în vremea tinereţii, o mireasmă din anii aceia frumoşi şi fericiţi de altădată cuprinzându-i fiinţa şi îmbătându-l.

În răstimpul acestor două ceasuri? Îşi mai spuse muşchetarul? Mă voi duce să încasez sfertul din chiria ce mi se cuvine de la „Icoana Maicii Domnului”. Va fi ceva îmbucurător. Trei sute şaptezeci şi cinci de livre! Drace, e uluitor! Dacă săracul care n-are decât o livră în buzunarul lui ar avea o livră şi doisprezece gologani, ar spune că i-a pus Dumnezeu mâna în cap; dar niciodată o astfel de pomană nu se abate asupra săracului. Bogatul, dimpotrivă, îşi sporeşte avutul cu banii de care nici nu se atinge… Iată trei sute şaptezeci şi cinci de livre care îmi cad din cer. Mă voi duce, aşadar, la „Icoana Maicii Domnului” şi voi bea cu chiriaşul meu un pahar cu vin de Spania, pe care tot el mi-l va oferi, se înţelege.

Dar trebuie rânduială, domnule d'Artagnan, rânduială. Să facem deci socoteala timpului şi să-l împărţim după treburi:

Art. 1. Athos.

Art. 2. La „Icoana Maicii Domnului”.

Art. 3. Domnul Fouquet.

Art. 4. Domnul Colbert.

Art. 5. Masa.

Art. 6. Haine, cizme, cai, bocceaua de drum.

Art. 7. Şi ultimul. Somnul.

În lumina acestei împărţiri a timpului, d'Artagnan se duse de-a dreptul la contele de La Fere, căruia îi povesti, cu modestie şi naivitate, o parte din fericitele întâmplări din ultima vreme.

Din ajun, Athos era neliniştit din pricina acestei vizite la rege; dar patru vorbe fură de ajuns ca să înţeleagă totul. Athos ghici că Ludovic îl însărcinase pe d'Artagnan cu o anumită misiune importantă, dar nici nu încercă măcar să-l facă să-i destăinuie taina. Îl povăţui însă pe prietenul lui să-şi ferească pielea şi se oferi, pe ocolite, să-l însoţească, daca lucrul este cu putinţă.

— Dar, dragă prietene? Zise d'Artagnan? Nu plec nicăieri.

— Cum aşa? Vii şi-ţi iei rămas bun de la mine şi nu pleci nicăieri?

— Oh, e adevărat, e adevărat! Răspunse d'Artagnan, roşindu-se puţin. Mă duc să cumpăr o proprietate.

— Asta-i altceva. Atunci îmi schimb vorba. În loc de: „Fereşte-ţi pielea”, îţi voi spune: „Fereşte-ţi punga!”

— Prietene, te voi înştiinţa de cum voi pune ochiul pe vreo proprietate; şi atunci vei avea bunăvoinţa de a-mi face un serviciu, lămurindu-mă cu sfatul tău.

— Da, da? Răspunse Athos, prea modest ca să-şi îngăduie adăugirea unui zâmbet.

Raoul imită şi el această rezervă părintească. D'Artagnan îşi dădu seama că ar fi prea misterios să-şi părăsească prietenii sub un pretext oarecare, fără să le spună măcar încotro avea să plece.

— M-am gândit să mă duc către Le Mans? Îi spuse el lui Athos. Crezi că e un ţinut bun?

— Minunat, dragul meu? Răspunse contele, fără să-i mai explice că Le Mans se afla în aceeaşi parte ca şi Touraine şi că, dacă ar mai aştepta două zile cel mult, ar putea face drumul în tovărăşia unui prieten.

Dar d'Artagnan, mai încurcat încă decât contele, adâncea cu fiecare explicaţie nouă smârcul în care se cufunda încetul cu încetul.

— Voi pleca mâine în zorii zilei? Spuse în cele din urmă. Până atunci, Raoul, vrei să vii cu mine ca să-mi ţii de urât?

— Da, domnule cavaler? Răspunse tânărul? Numai dacă domnul conte nu are nici o treabă cu mine.

— Nu, Raoul. Astăzi voi fi primit de Domnul, fratele regelui, atâta tot.

Raoul îi ceru lui Grimaud să-i aducă spada, ceea ce acesta făcu numaidecât.

— Atunci? Zise d'Artagnan, întinzându-şi amândouă braţele către Athos? Bun rămas, dragul meu prieten!

Athos îl îmbrăţişă îndelung şi muşchetarul, care se bizuia pe discreţia lui, îi şopti la ureche:

— Afaceri de stat!

La care Athos nu răspunse decât printr-o strângere de mână şi mai plină de înţeles.

După aceea se despărţiră. Raoul îl apucă de braţ pe vechiul său prieten, care îl duse în strada Saint-Honoré.

— Te conduc la zeul Plutus? Zise d'Artagnan către tânăr. Pregăteşte-te: toată ziua, azi, vei vedea cum se adună bani. O, m-am schimbat mult, zău că da!

— Oh, oh, iată ce de lume pe stradă! Se miră Raoul.

— E vreo procesiune acolo? Îl întrebă d'Artagnan pe un haihui.

— Domnule, e zi de spânzurătoare? Răspunse trecătorul.

— Cum, spânzurătoare în Piaţa Grevei? Se miră d'Artagnan.

— Da, domnule.

— Dracu să-l ia pe ticălosul care se lasă spânzurat în ziua când trebuie să mă duc să-mi încasez chiria! Strigă d'Artagnan. Raoul, ai mai văzut până acum o execuţie prin spânzurătoare?

— Niciodată, domnule… Ferească-mă sfântul!

— Iată ce înseamnă tinereţea… Dacă ai fi fost de gardă la tranşei, aşa cum am fost eu şi o iscoadă… Dar, iartă-mă, Raoul, am început să spun palavre… Ai dreptate, e îngrozitor să vezi cum e spânzurat cineva… La ce ceas va avea loc execuţia, domnule, dacă nu te superi?

— Domnule? Răspunse hoinarul cu mult respect, încântat că avea prilejul să stea de vorbă cu doi oameni de spadă? Se spune că pe la ceasurile trei.

— O, nu e decât unu şi jumătate; să grăbim pasul? Vom ajunge tocmai la vreme ca să-mi încasez cele trei sute şaptezeci şi cinci de livre şi apoi să plecăm înainte de sosirea osânditului.

— A osândiţilor, domnule? Adăugă orăşeanul? Căci sunt doi.

— Domnule, îţi mulţumesc din toată inima? Zise d'Artagnan care, de când îmbătrânise, devenise foarte politicos.

Şi trăgându-l de mână pe Raoul, se îndreptă cu paşi repezi spre cartierul Grevei.

Dacă muşchetarul n-ar fi fost deprins cu gloata şi fără marea lui însuşire de a-şi face loc cu coatele, la care se adăuga o dibăcie puţin comună de a îmbrânci cu umerii, niciunul, nici altul dintre cei doi călători n-ar fi ajuns la destinaţie. Mergeau de-a lungul cheiului, unde se pomeniseră după ce ieşiseră din strada Saint-Honoré, pe care porniseră îndată după despărţirea de Athos.

D'Artagnan păşea înainte: coatele, pumnii, umerii iui formau trei şuvoaie de împunsături pe care ştia să le înfigă fără greş în grămezile de trupuri ce-i stăteau în cale, făcându-le să sară la o parte şi să se despice în două ca nişte bucăţi de lemn. Adesea, ca să aibă mai multă putere, folosea şi mânerul de fier al săbiei. Îmboldea cu el coastele mai îndărătnice, îl răsucea în dreapta şi în stânga, ca pe o pârghie sau ca pe o daltă şi despărţea, fără să ţină seamă de nimic, pe soţ de soţie, pe unchi de nepot, pe frate de frate. Şi toate acestea într-un chip atât de firesc şi cu un zâmbet atât de graţios, încât ar fi trebuit să aibă cineva coaste de bronz ca să nu-i mulţumească atunci când pumnul său arăta ce poate, sau o inimă de diamant ca să nu rămână încântat atunci când vedea surâsul acela luminos înflorind pe buzele muşchetarului.

Raoul, urmându-şi prietenul, cruţa femeile, care se uitau cu plăcere la frumuseţea lui, înfrunta bărbaţii, care simţeau puterea muşchilor săi şi amândoi tăiau, cu mişcări grele şi repezite, valul puţin cam apăsător şi puţin cam înecăcios al mulţimii.

Ajunseră astfel în dreptul celor două spânzurători şi Raoul îşi întoarse ochii de la ele cu dezgust. Cât despre d'Artagnan, el nici nu le văzu măcar; casa lui, cu streaşină dantelată, cu ferestrele pline de curioşi, îi atrăgea, îi absorbea chiar întreaga atenţie de care era în stare. Zări apoi în piaţă şi în jurul caselor de acolo un mare număr de muşchetari în permisie, care, unii cu nevestele lor, alţii cu prieteni, aşteptau clipa când avea să înceapă ceremonia. Ceea ce îl bucură însă mai mult ca orice fu să vadă cum crâşmarul, chiriaşul său, nu mai prididea cu treaba. Cei trei băieţi de prăvălie nu izbuteau să-i servească pe toţi băutorii. Aceştia dădeau buzna în crâşmă, se îngrămădeau prin odăi, umpluseră chiar curtea. D'Artagnan, văzând această înghesuială, îi spuse lui Raoul:

— Păcătosul, nu va avea nici o scuză ca să nu-mi plătească chiria. Priveşte-i pe toţi aceşti băutori, Raoul, s-ar zice că s-au pus pe petrecere, nu glumă. Dar, la dracu, nici nu mai ai unde să calci aici!

Totuşi, d'Artagnan izbuti să-l prindă pe jupân de un colţ al şorţului, făcându-l să-l recunoască.

— Ah, domnul cavaler! Rosti cârciumarul pe jumătate năuc. Un minut, te rog! Am aici o sută de turbaţi care vor să-mi dea gata pivniţa.

— Pivniţa, fie, dar nu şi sertarul de la tejghea.

— Oh, domnule, cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate ai dumitale sunt sus, în odaia mea, număraţi şi puşi deoparte; dar acum se află acolo treizeci de beţivi care sug doagele unui butoiaş de porto pe care l-am desfundat azi-dimineaţă pentru ei… Lasă-mă un minut, numai un minut.

— Fie, fie!

— Eu plec? Îi spuse Raoul încet lui d'Artagnan? Voioşia asta e îngrozitoare.

— Domnule? Răspunse cu asprime d'Artagnan? Îmi vei face plăcerea să rămâi aici. Soldatul e dator să se deprindă cu toate împrejurările vieţii. Când eşti tânăr, ai în ochi anumite fibre pe care trebuie să ştii să le întăreşti şi nu eşti cu adevărat generos şi bun decât atunci când ochiul ţi s-a înăsprit, dar inima ţi-a rămas tot caldă. Şi apoi, dragul meu Raoul, vrei oare să mă laşi singur aici? Ar fi rău din parte-ţi. Uite, colo e curtea şi în curte un copac. Vino la umbră; acolo vom respira mai în voie decât în aerul ăsta îmbâcsit de duhoarea vinului…

Din colţul unde se aşezară cei doi noi oaspeţi de la „Icoana Maicii Domnului”, auzeau foarte desluşit freamătul din ce în ce mai mare al mulţimii din piaţă şi totodată nu le scăpa nici un strigăt, nici un gest făcut de băutorii îngrămădiţi la mesele din crâşmă sau împrăştiaţi prin odăi. Dacă d'Artagnan ar fi vrut să se aşeze într-un loc de unde să poată vedea totul bine, n-ar fi găsit altul mai bun. Copacul sub care se aşezaseră el şi cu Raoul îi acoperea cu frunzişul lui des. Era un castan mic şi stufos, cu ramurile plecate, care-şi răspundea umbra peste o masă atât de şubredă, încât chefliii renunţaseră să se mai folosească de ea.

Am spus că din acest colţ d'Artagnan vedea totul. El urmărea, într-adevăr, goana băieţilor de prăvălie, care se duceau şi veneau, sosirea noilor băutori, primirea când prietenoasă, când duşmănoasă ce li se făcea unora care intrau de către alţii care şedeau la mese. Privea toate acestea ca să-i treacă timpul, căci cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate întârziau să-i cadă în palmă. Chiar Raoul îi aminti într-un târziu despre aceasta.

— Domnule? Îi spuse el? Nu-l zoreşti pe chiriaşul dumitale să-ţi aducă banii şi peste puţin au să sosească osândiţii. Va fi o înghesuială aşa de mare atunci, că nu vom mai putea pleca de aici.

— Ai dreptate? Zise muşchetarul. Hei, măi, ascultă, să vie careva, la dracu!

Dar strigă mult şi bine, bătu în zadar cu pumnii în stinghiile mesei, care căzură pe jos sub loviturile lui, că nimeni nu veni.

D'Artagnan se pregătea să se ducă el însuşi să-l caute pe cârciumar şi să-i ceară o ultimă explicaţie, când poarta din curtea unde se afla împreună cu Raoul, poartă ce dădea în grădina din dos, se deschise, scârţâind înfiorător din balamalele ruginite şi un om în costum de călăreţ apăru din acea grădină, cu spada în teacă, dar nu prinsă la cingătoare, străbătu curtea, fără să închidă poarta în urma lui, şi, aruncând o privire piezişă către d'Artagnan şi tovarăşul său, se îndreptă spre cârciumă, rotindu-şi în toate părţile ochii lui ce păreau să străpungă ziduri şi cugete.

— Iată? Spuse d'Artagnan? Chiriaşii mei trec dintr-o curte în alta… Ah, ăsta trebuie să fie, fără îndoială, încă unul care vrea să vadă execuţia.

În acel moment, strigătele şi chiuiturile băutorilor din odăile de sus conteniră. În asemenea împrejurări, tăcerea izbeşte urechile tot aşa de tare ca şi chilomanul care şi-ar îndoi puterea. D'Artagnan voi să vadă care era pricina acestei tăceri subite. Şi văzu că omul acela în costum de călăreţ intrase în sala cea mai mare a cârciumii şi le ţinea o cuvântare băutorilor, care îl ascultau cu multă luare-aminte. Această cuvântare, d'Artagnan ar fi auzit-o, dacă n-ar fi fost hărmălaia asurzitoare a răcnetelor ce acoperea cu totul cuvintele vorbitorului Dar acesta sfârşi în curând şi toţi oamenii care se aflau în cârciumă ieşiră unii după alţii, în grupuri mici, în aşa fel însă încât în cârciumă nu mai rămaseră decât şase inşi; unul din aceştia şase, având la brâu o spadă, îl trase deoparte pe cârciumar şi-i îndruga ceva, cu un aer mai mult sau mai puţin serios, în timp ce ceilalţi prieteni ai lui aprindeau un foc mare în vatră, lucru cu deosebire nelalocul lui pe o vreme atât de frumoasă, când afară era atât de cald.

— E ciudat? Îi spuse d'Artagnan lui Raoul; însă eu cunosc mutrele astea!

— Nu ţi se pare? Zise Raoul? Că miroase a fum aici?

— Mi se pare mai degrabă că miroase a conspiraţie? Răspunse d'Artagnan.

Dar nu sfârşi, că patru dintre oamenii aceia ieşiră în curte şi, fără a lăsa să se vadă că ar avea gânduri ascunse, se postară ca străji la poarta ce da în grădina învecinată, aruncând din timp în timp spre d'Artagnan nişte priviri ascuţite ce spuneau multe.

— Ei drăcie! Murmură d'Artagnan încet către Raoul. Aici se întâmplă ceva. Tu nu eşti curios, Raoul?

— Depinde, domnule cavaler.

— Eu sunt curios ca o femeie bătrână. Vino puţin mai încoa, să ne aruncăm ochii în piaţă. Fac rămăşag că ceea ce vom vedea merită osteneala.

— Eu însă, domnule cavaler, nu vreau să fiu martorul nemişcat şi nepăsător al morţii celor doi nenorociţi.

— Dar ce, crezi că eu sunt un sălbatic? Ne vom retrage când va fi timpul să ne retragem. Haide, vino!

Se îndreptară deci spre corpul casei şi acolo se aşezară în dreptul ferestrei, care, lucru şi mai ciudat decât toate celelalte, nu fusese ocupată de nimeni. Cei doi băutori ce se mai aflau înăuntru, în loc să privească pe această fereastră, aveau grijă de foc. Când îl văzură intrând pe d'Artagnan împreună cu prietenul său, murmurară amândoi deodată:

— Ah, ah! Întăriri!

D'Artagnan îi dădu un cot lui Raoul, să tacă.

— Da, vitejii mei, întăriri? Zise el. La dracu, dar straşnic foc aţi mai făcut… Ce vreţi să coaceţi acolo?

Cei doi oameni izbucniră într-un hohot de râs plin de voioşie şi, în loc de răspuns, mai aruncară câţiva buşteni în foc. D'Artagnan nu-şi mai putea lua ochii de la ei.

— Spuneţi? Întrebă unul din cei ce puneau lemne pe foc? Aţi fost trimişi ca să ne daţi de veste că a sosit momentul, nu-i aşa?

— De bună seamă? Răspunse d'Artagnan, care voia să vadă despre ce este vorba. Altfel, ce-am căuta aici?

— Dacă-i aşa, aşezaţi-vă la fereastră, rogu-vă şi fiţi cu ochii în patru.

D'Artagnan zâmbi pe sub mustaţă, îi făcu un semn lui Raoul şi se aşeză ascultător la fereastră.

Capitolul LXII Trăiască Colbert!

Piaţa Grevei oferea o privelişte de-a dreptul îngrozitoare în clipa aceea. Marea de capete, întinsă ca un covor, se lărgea până departe, semănând cu un lan înţesat de spice dese şi unduitoare. Din când în când, un vuiet necunoscut, un murmur îndepărtat făcea să se mişte acele capete şi din miile de ochi să ţâşnească scântei. Uneori se produceau mari vânzo-liri. Îngrădirea de spice se clătina şi se prefăcea în valuri mai mişcătoare decât cele ale oceanului, care se rostogoleau de la margini către mijloc şi părea să se arunce ca nişte talazuri asupra şirului de arcaşi ce înconjurau spânzurătorile. Atunci cozile halebardelor se plecau peste capetele sau peste umerii cutezătorilor năvălitori; uneori, în locul cozilor de lemn se făceau simţite vârfurile de fier şi atunci se căsca numaidecât un mare cerc gol în jurul paznicilor, lucru ce se întâmpla spre nemulţumirea celor de pe margini, asupra cărora se răsfrângea apăsarea acestei îmbrâncituri bruşte ce-i împingea către parapetele Senei.

De la înălţimea ferestrei sale, de unde se vedea toată piaţa, d'Artagnan observă, cu o tainică plăcere, că mulţi dintre muşchetarii sau paznicii care erau ameninţaţi să fie înghiţiţi de mulţime ştiau să se descurce cu ajutorul pumnilor sau al mânerelor de spade. Băgă chiar de seamă că ei izbutiseră, datorită alăturării corp lângă corp, ce sporeşte puterea soldatului, să se strângă într-un grup de aproape cincizeci de oameni şi că, în afară de vreo doisprezece rătăciţi ce înotau încoace şi încolo prin mulţime, nucleul era închegat şi gata să răspundă la o comandă. Dar nu numai muşchetarii şi gărzile atraseră atenţia lui d'Artagnan. În jurul spânzurătorilor şi mai ales înspre arcada Saint-Jean, se mişca un vârtej zgomotos, gălăgios şi tare nerăbdător; câteva capete îndrăzneţe, câteva chipuri hotărâte se zăreau ici şi colo, amestecate în marea de capete potolite şi de chipuri nepăsătoare din mulţime; se făceau semne, se dădeau coate. D'Artagnan recunoscu într-unui din aceste grupuri şi chiar în grupul cel mai însufleţit, chipul cavalerului pe care-l văzuse intrând pe poarta din fund a grădinii lui şi care le ţinuse chefliilor o cuvântare în cârciumă. Acest om forma acum echipe şi dădea ordine.

— Ei drăcie! Exclamă d'Artagnan. Dar nu m-am înşelat câtuşi de puţin! Îl cunosc pe acest om. E Menneville. Ce dracu o fi făcând aici?

Un murmur surd, ce se înteţea treptat, îi curmă firul gândurilor şi-i întoarse privirea în altă parte. Acest murmur se stârnise la sosirea osândiţilor. Un grup puternic de arcaşi mergea înainte şi apăru sub bolta arcadei. Mulţimea se porni să strige şi să ţipe. Aceste răgete formau un urlet înfiorător ce umplea văzduhul.

D'Artagnan îl văzu pe Raoul pălind; îl bătu tare pe umăr. Cei ce aveau grijă de foc, auzind urletul de afară, întoarseră feţele şi întrebară unde-au ajuns lucrurile.

— Sosesc osândiţii? Răspunse d'Artagnan.

— Bun! Ziseră ei, întărind focul din vatră.

D'Artagnan îi privi cu îngrijorare; era limpede că aceşti oameni ce întreţineau un foc atât de mare, ce nu putea să folosească la nimic, nu aveau gânduri curate.

Osândiţii apărură în piaţă. Mergeau pe jos, cu călăul înaintea lor; cincizeci de arcaşi păşeau în lanţ, la dreapta şi la stânga. Amândoi erau îmbrăcaţi în negru, palizi, dar hotărâţi. Priveau cu nerăbdare pe deasupra capetelor, înălţându-se în vârful picioarelor la fiecare pas. D'Artagnan observă bine această mişcare a lor.

— Dracu să-i ia? Zise el? Se grăbesc să vadă spânzurătorile!

Raoul se retrase un pas, fără a avea totuşi tăria să plece de la fereastră. Spaima îşi are şi ea atracţia ei!

— La moarte! La moarte! Strigau cincizeci de mii de glasuri.

— Da, la moarte! Urlară o sută de furioşi, ca şi cum ar fi dat un răspuns mulţimii.

— În ştreang! În ştreang! Răsună întreaga piaţă. Trăiască regele!

— Poftim! Făcu d'Artagnan. Şi eu care credeam că domnul Colbert e acela care-i spânzură.

În acel moment se iscă o învălmăşeală care sili grupul cu osândiţii să se oprească din mers. Oamenii cu chipuri cutezătoare şi hotărâte, pe care-i observase d'Artagnan mai înainte, împingând, îmbrâncind, dând năvală, ajunseră până aproape de şirul paznicilor. Cortegiul se urni iarăşi din loc.

Deodată, cu strigăte de: „Trăiască Colbert!”, oamenii aceştia? Pe care d'Artagnan nu-i pierdea nici o clipă din ochi? Se năpustiră asupra escortei, care încercă în zadar să se apere. În spatele acestor oameni se afla mulţimea. Atunci, în mijlocul unui îngrozitor vacarm, se produse o îngrozitoare învălmăşeală. De astă dată nu mai erau strigăte de aşteptare sau strigăte de bucurie, ci strigăte de durere. Într-adevăr, halebardele loveau în toate părţile, spadele se învârteau, muschetele începură să slobozească focuri. Se făcu o harababură aşa de mare, că d'Artagnan nu mai putea să deosebească nimic. Apoi, acest talmeş-balmeş nesfârşit păru că e străbătut de un singur gând, de o voinţă nestrămutată.

Osândiţii fuseseră smulşi din mâinile paznicilor şi erau târâţi acum spre casa cu firma „La Icoana Maicii Domnului”. Cei care-i trăgeau într-acolo strigau: „Trăiască Colbert!” Poporul şovăia, neştiind dacă trebuie să se repeadă asupra arcaşilor sau asupra răpitorilor. Ceea ce ţinea în loc poporul era faptul că aceia care strigau: „Trăiască Colbert!” începuseră să strige în acelaşi timp: „Jos ştreangurile! Jos spânzurătorile! La foc! La foc! Să fie arşi de vii jefuitorii po-porului!”

Aceste strigăte pornite din mulţime însufleţiră întreaga piaţă. Norodul venise să vadă o execuţie şi iată că i se dădea prilejul să facă el însuşi una. De aceea, trecu numaidecât de partea răpitorilor, împotriva arcaşilor, strigând laolaltă cu cei puţini, care deveniseră acum, datorită lui, cei mulţi şi de neînvins.

— Da, da! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert!

— La dracu! Rosti d'Artagnan. Mi se pare că gluma se îngroaşă.

Unul din oamenii care îngrijeau de foc se apropie de fereastră cu un lemn aprins în mână.

— Aha, aha! Făcu el. A început să se înfierbânte! Apoi, întorcându-se către tovarăşul său: S-a dat semnalul! Adăugă el.

Şi, fără să mai stea pe gânduri, atinse cu vârful jerăgaiei lemnăria de pe perete.

Crâşma „La Icoana Maicii Domnului” nu era o casă prea nouă; de aceea nu se lăsă rugată prea mult ca să ia foc. Într-o secundă, scândurile începură să pârâie şi flăcările să se urce în vâlvătăi. Un urlet de afară răspunse ţipetelor pe care le scoteau cei dinăuntru.

D'Artagnan, care n-apucase să prindă de veste ce se întâmplă, din pricină că se uita mereu în piaţă, simţi deodată că-l îneacă fumul şi că-l pârpălesc flăcările.

— Hei! Răcni el, întorcându-se. Ce-i cu focul ăsta aici? Aţi înnebunit sau aţi turbat, jupânilor?

Cei doi oameni îl priviră ca trăsniţi.

— Ei, ce! I-o întoarseră ei lui d'Artagnan. Dar n-a fost asta învoiala?

— Învoială ca să-mi daţi foc casei? Zbieră d'Artagnan, smulgând lemnul aprins din mâna incendiatorului şi apropiindu-i-l de obraz.

Cel de al doilea voi să-i sară în ajutor tovarăşului său, dar Raoul îl înşfăcă de brâu, îl ridică în sus şi-l aruncă pe fereastră, în timp ce d'Artagnan îl goni pe celălalt pe scară.

Raoul, făcându-se liber cel dintâi, desprinse căptuşeala de lemn de pe perete şi-o împrăştie fumegândă prin odaie. Dintr-o aruncătură de ochi, d'Artagnan văzu că primejdia pârjolului trecuse şi alergă repede la fereastră.

În piaţă, învălmăşeala era de nedescris. Toţi strigau de-a valma:

— La foc! La moarte! La ştreang! Pe rug! Trăiască Colbert! Trăiască regele!

Ceata care-i smulsese pe osândiţi din mâinile arcaşilor se apropiase de casă, ce părea ţinta spre care-i târau ei. Menneville se afla în fruntea grupului, strigând mai tare decât toţi ceilalţi:

— La foc! La foc cu ei! Trăiască Colbert!

D'Artagnan începu să înţeleagă. Voiau să-i ardă pe osândiţi şi casa lui fusese aleasă drept cuptor.

— Opriţi-vă! Strigă el cu spada în mână şi cu un picior înfipt în tocul ferestrei. Menneville, ce-aveţi de gând?

— Domnule d'Artagnan? Răspunse el? Lăsaţi-ne să trecem! Lăsaţi-ne să trecem!

— La foc! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert! Vuia mulţimea.

Aceste strigăte îi scoaseră din fire pe d'Artagnan.

— La dracu! Zise el. Dar e o mişelie să-i ardeţi pe aceşti ticăloşi, care nu au fost osândiţi decât să fie traşi în laţ!

Între timp, în faţa uşii, mulţimea de curioşi, înghesuită lângă zidul casei, se îngroşase şi mai mult, stăvilind trecerea. Menneville şi oamenii lui, care-i trăgeau pe osândiţi, nu se mai aflau decât la zece paşi de uşă. Menneville făcu o ultimă sforţare.

— La o parte! La o parte! Strigă el cu pistolul în mână.

— Să-i ardem! Să-i ardem! Repeta mulţimea. „Icoana Maicii Domnului” a luat foc! Să-i ardem şi pe hoţi! Să-i aruncăm în spuza „Icoanei Maicii Domnului”!

De astă dată nu mai încăpea îndoială: casa lui d'Artagnan era aceea căreia îi puseseră gând rău. D'Artagnan îşi aminti atunci de o veche chemare pe care-o arunca totdeauna cu folos în momentele grele:

— După mine, muşchetari! Răcni el cu un glas de ciclop, cu unul din acele răcnete ce întrec bubuiturile tunului, urletul mării, vuietul furtunii. După mine, muşchetari…!

Şi, sprijinindu-se cu braţul de marginea cerdacului, sări în mijlocul mulţimii, care începu să fugă de lângă această casă de unde ploua cu oameni.

Raoul sări şi el, îndată după prietenul său. Amândoi aveau spadele în mână. Tot ce era muşchetar în piaţă, auzind chemarea aceasta, se întoarse spre partea de unde venea strigătul şi-l recunoscu pe d'Artagnan.

— La căpitan! La căpitan! Strigară toţi la rândul lor.

Şi mulţimea se desfăcu în două înaintea lor, ca înaintea prorei unei corăbii. În acel moment, d'Artagnan şi Menneville se pomeniră faţă în faţă.

— La o parte! La o parte! Strigă Menneville, văzând că nu mai avea decât un pas până să ajungă ia uşă.

— Nimeni nu trece! Răspunse d'Artagnan.

— Atunci, iată! Făcu Menneville dând să-şi descarce pistolul, glonţ după glonţ.

Dar mai înainte ca rotiţa cocoşului să se învârtească, d'Artagnan îi ridică celuilalt braţul în sus cu minerul spadei şi-i străpunse trupul cu lama ascuţită.

— Ţi-am spus să stai liniştit? Îi spuse el lui Menneville, care se rostogoli la picioarele lui.

— La o parte! La o parte! Urlau tovarăşii lui Menneville, care se speriaseră la început, dar îşi veniseră repede în fire văzând că n-au de-a face decât cu doi oameni.

Dar aceşti doi oameni erau doi giganţi cu o sută de braţe; spadele se învârteau în mâinile lor ca sabia de foc a arhanghelului. Găureau cu vârful, păleau de la dreapta la stânga, despicau de sus în jos. Fiecare lovitură dobora un om.

— Pentru rege! Striga d'Artagnan la fiecare om pe care-l lovea, adică la fiecare om care cădea la pământ.

— Pentru rege! Îi ţinea hangul Raoul.

Acest strigăt deveni cuvântul de ordine al muşchetarilor, care, conduşi de el, se strânseră în jurul lui d'Artagnan.

Între timp, arcaşii se dezmeticiră din groaza prin care trecuseră, îi asaltară pe răpitori pe la spate şi, înşiraţi la rând ca nişte mori, izgoneau şi doborau tot ce le ieşea în cale. Mulţimea, văzând lucirea spadelor şi stropii de sânge zburând prin văzduh, o rupse la fugă, călcându-le în picioare. În cele din urmă se auziră strigăte de îndurare şi deznădejde: erau văicărelile învinşilor.

Cei doi osândiţi căzură din nou în mâinile arcaşilor. D'Artagnan se apropie de ei şi, văzându-i palizi şi îngroziţi, le spuse:

— Liniştiţi-vă, oameni buni, nu veţi îndura chinurile focului în care voiau să vă arunce aceşti ticăloşi. Regele v-a osândit la spânzurătoare. Nu veţi fi decât spânzuraţi. Gata, să fie spânzuraţi şi cu asta basta!

Cârciuma „La Icoana Maicii Domnului” rămăsese goală. Focul fusese stins cu două butoaie de vin, în lipsă de apă. Conjuraţii fugiseră prin fundul grădinii. Arcaşii îi târau pe osândiţi la picioarele spânzurătorilor.

Treaba nu mai ţinu mult după aceea. Călăul, grăbindu-se să termine mai repede şi trecând peste toate regulile artei sale, îi trimise pe cei doi nenorociţi pe lumea cealaltă într-un minut.

Toată lumea însă se îngrămădea acum în jurul lui d'Artagnan; toţi îl lăudau, toţi îl linguşeau. El îşi şterse fruntea năpădită de sudoare, îşi şterse şi spada plină de sânge, apoi înălţă din umeri când îl văzu pe Menneville zbătându-se la picioarele lui în cele din urmă zvârcoliri ale morţii. Şi în timp ce Raoul îşi întoarse ochii încărcaţi de milă, d'Artagnan le arătă muşchetarilor cele două spânzurători în care se legănau tristele lor roade.

— Sărmanii de ei! Zise el. Sper c-au murit binecuvântându-mă, căci i-am scăpat de la chinuri mult mai mari.

Aceste cuvinte fură auzite şi de Menneville în clipa în care el însuşi îşi dădea ultima suflare. Un zâmbet amar şi batjocoritor îi flutură la colţul buzelor. Vru să spună ceva, dar sforţarea făcută sfârşi prin a-i încheia viaţa. Muri.

— Oh, toate acestea-s îngrozitoare? Murmură Raoul. Să plecăm, domnule cavaler.

— Nu eşti rănit? Îl întrebă d'Artagnan.

— Nu, mulţumesc.

— Ei bravo, eşti un adevărat viteaz, la dracu! Ai capul tatălui tău şi braţul lui Porthos. Ah, dacă ar fi fost aici Porthos, ar fi avut ce să vadă! Apoi, ca şi cum atunci şi-ar fi adus aminte: Dar unde dracu poate să fie acest vrednic Porthos?

— Haide, cavalere, să mergem? Stărui Raoul.

— Un singur minut, prietene, să-mi iau cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate şi sunt al tău. Casa asta are vad bun? Adăugă d'Artagnan, intrând din nou la „Icoana Maicii Domnului”? Dar, hotărât lucru, chiar de-ar aduce mai puţin, aş fi mai bucuros s-o ştiu în alt cartier.

Capitolul LXIII În ce chip diamantul domnului d'Eymeris trecu în mâinile lui d'Artagnan.

În timp ce în Piaţa Grevei se petrecea această scenă plină de zarvă şi de sânge, mai mulţi oameni îngrămădiţi în dosul porţii ce dădea în grădina învecinată îşi vârâră spadele în teacă, îl ajutară pe unul din ei să încalece pe calul ce aştepta în grădină cu şaua pusă, apoi, ca un stol de păsări speriate, se împrăştiară în toate părţile, unii sărind peste ziduri, alţii dând buzna pe porţi, mişcându-se cu iuţeala pe care o dă numai spaima.

Cel care încălecă pe cal, îmboldindu-l cu pintenii atât de tare încât bietul animal era gata s-o ia la goană pe deasupra zidului de piatră, acest călăreţ, spunem, străbătu piaţa Baudoyer, trecu ca fulgerul prin puzderia de străzi, călcând, răsturnând, strivind totul în cale-i şi după zece minute ajunse la porţile ministerului de finanţe, răsuflând el însuşi mai tare decât calul său.

Abatele Fouquet, la tropotul potcoavelor pe caldarâm, apăru la fereastra din curte şi, mai înainte ca mesagerul să fi descălecat, întrebă, pe jumătate aplecat peste fereastră:

— Ei bine, Danicamp?

— Ei bine, s-a sfârşit? Răspunse călăreţul.

— S-a sfârşit! Strigă abatele. Atunci, sunt scăpaţi?

— Nu, domnule? Răspunse iarăşi călăreţul. Sunt spânzuraţi.

— Spânzuraţi! Repetă abatele, pălind.

O uşă laterală se deschise numaidecât şi Fouquet apăru în cameră, alb la faţă, cu priviri rătăcite, cu buzele întredeschise, gata să scoată un strigăt de durere şi de mânie. Se opri în prag, ascultând ceea ce-i spunea cel din curte celui de la fereastră.

— Nemernicilor! Se răsti abatele. Şi nu v-aţi bătut?

— Ca nişte lei.

— Spune mai bine ca nişte fricoşi.

— Domnule!

— O sută de războinici, cu spadele în mână, fac cât zece mii de arcaşi într-o încăierare. Unde-i Menneville, flecarul acela, lăudărosul acela care nu trebuia să se întoarcă aici decât mort sau învingător?

— Ei bine, domnule, şi-a ţinut cuvântul. E mort.

— Mort? Cine l-a ucis?

— Un demon cu chip de om, un uriaş înarmat cu zece spade din care ţâşneau flăcări, un turbat care a înăbuşit dintr-o dată şi focul şi răzmeriţa, făcând să iasă o sută de muşchetari din caldarâmul Pieţei Grevei.

Fouquet îşi înălţă fruntea năpădită de sudoare.

— Oh! Lyodot şi d'Eymeris! Murmură el. Morţi! Morţi! Morţi! Iar eu făcut de ocară!

Abatele întoarse capul şi, văzându-l pe fratele său pălind, zdrobit, spuse:

— Haide, haide, e o lovitură a soartei, domnule, nu trebuie să ne văicărim astfel. De vreme ce nu s-a putut, înseamnă că Dumnezeu…

— Taci, abate, taci! Strigă Fouquet. Dezvinovăţirile dumitale sună a blesteme. Spune-i omului acela să urce aici şi să povestească în amănunţime groaznica întâmplare.

— Dar, frate…

— Supune-te, domnule!

Abatele făcu un semn şi, o jumătate de minut mai târziu, paşii omului se auziră pe scară. În acelaşi timp, Gourville apăru la spatele lui Fouquet, asemenea unui înger păzitor al intendentului superior, cu un deget lipit pe buze, ca şi cum l-ar fi ajutat să se stăpânească în vâltoarea furiei stârnite de durerea sa.

Ministrul îşi redobândi toată seninătatea pe care forţele omeneşti o mai pot lăsa la îndemâna unei inimi pe jumătate zdrobite de necaz. Danicamp intră în cameră.

— Spune tot ce ştii? I se adresă Gourville.

— Domnule? Începu mesagerul? Primisem ordinul să-i răpim pe osândiţi şi să strigăm: „Trăiască Colbert!” în timp ce-i duceam în casă.

— Pentru a-i arde de vii, nu-i aşa, abate? Întrerupse Gourville.

— Da, da, ordinul fusese dat lui Menneville. Menneville ştia ce trebuie să facă, dar el e mort acum.

Această veste păru să-l bucure pe Gourville, în loc să-l întristeze.

— Pentru a-i arde de vii? Repetă mesagerul, ca şi cum s-ar fi îndoit că acest ordin, singurul care fusese dat, de altminteri, ar fi fost cu adevărat real.

— Dar, de bună seamă, pentru a fi arşi de vii? Adăugă pe un ton apăsat abatele.

— Da, domnule, da, se înţelege? Reluă omul, căutând să citească pe feţele celor doi gentilomi cât rău sau cât bine putea să-i aducă lui faptul de a spune totul pe şleau.

— Acum povesteşte? Îl îndemnă Gourville.

— Osândiţii? Reluă Danicamp? Urmau deci să fie aduşi în Piaţa Grevei şi poporul înfuriat cerea ca ei să fie arşi, în loc de a fi spânzuraţi.

— Poporul îşi are o judecată a lui? Zise abatele. Continuă.

— Dar? Povesti omul mai departe? În clipa când arcaşii fură împresuraţi din toate părţile, în clipa când focul cuprindea casa din piaţă aleasă ca să slujească de rug pentru vinovaţi, un smintit, demonul acela, uriaşul acela de care v-am pomenit şi despre care ni s-a spus că era stăpânul casei cu pricina, ajutat de un tânăr care-l însoţea, aruncă pe fereastră cei doi oameni care îngrijeau de foc, chemă în sprijinul său muşchetarii ce se aflau amestecaţi în mulţime, se aruncă apoi ca un disperat de la catul întâi în piaţă şi începu să învârtească aşa de iute spada, încât izbânda trecu de partea arcaşilor, osândiţii fură luaţi înapoi şi Menneville fu ucis. Odată reluaţi, osândiţii fură executaţi în trei minute.

Fouquet, cu toată puterea lui de stăpânire, nu se putu împiedica de a lăsa să-i scape un geamăt surd.

— Şi acest om, stăpânul casei? Întrebă abatele? Cum se numeşte?

— N-aş putea să vă spun, întrucât nu l-am văzut; eu îmi aveam postul în grădină şi am rămas neclintit la post; alţii au venit şi mi-au povestit întâmplarea. Aveam ordin ca, îndată după înfăptuirea celor cuvenite, să alerg încoace şi să vă dau de veste felul cum s-a terminat totul. Drept care am plecat în goana calului şi iată-mă aici.

— Prea bine, domnule, nu mai avem ce te întreba? Zise abatele, din ce în ce mai doborât pe măsură ce se apropia momentul când urma să rămână singur cu fratele său.

— Ai fost plătit? Întrebă Gourville.

— Mi s-a dat o arvună, domnule? Răspunse Danicamp.

— Poftim douăzeci de pistoli. Şi-acum poţi pleca, domnule, dar să nu uiţi niciodată să aperi, ca şi de astă dată, adevăratele interese ale regelui.

— Da, domnule? Zise omul înclinându-se şi vârând banii în buzunar, după care ieşi.

Abia se închise uşa în urma lui, că Fouquet, care stătuse tot timpul nemişcat, înaintă cu paşi repezi şi se opri între abate şi Gourville. Aceştia deschiseră amândoi deodată gura, gata să spună ceva.

— Fără dezvinovăţiri! Rosti el. Fără învinuiri, împotriva oricui ar fi! Dacă n-aş fi fost un prieten fals, n-aş fi încredinţat nimănui grija de a-i scăpa pe Lyodot şi d'Eymeris. Eu singur sunt vinovat, numai eu merit deci mustrările şi remuşcările. Lasă-mă, abate!

— Totuşi, domnule? Răspunse acesta? N-ai să mă împiedici de a pune să fie căutat nemernicul care s-a amestecat, ca unealtă a lui Colbert, într-o treabă atât de bine pregătită; căci, dacă e o politică bună să-ţi iubeşti prietenii, nu o socot mai rea pe aceea care constă în a-ţi urmări duşmanii în chipul cel mai înverşunat.

— Destul cu politica, abate; pleacă, te rog şi să nu mai aud vorbindu-se de dumneata până la noi ordine; mi se pare că acum avem nevoie de cât mai multă tăcere şi băgare de seamă. Ai o pildă îngrozitoare în faţa dumitale. Domnilor, fără nici un fel de răzbunare, v-o interzic!

— Nu există ordine? Bâigui abatele? Care să mă împiedice să spăl ruşinea făcută de un nemernic familiei mele.

— Iar eu? Strigă Fouquet cu acea voce pătrunzătoare căreia simţi bine că nu mai ai ce să-i răspunzi? Dacă-ţi vei pune în gând un singur lucru, unul singur care să nu se potrivească întru totul cu voinţa mea, voi pune să fii aruncat în Bastilia la două ceasuri după ce acest gând va fi fost dat pe faţă! Fă cum vrei, abate!

Abatele se înclină, înroşindu-se. Fouquet îi făcu semn lui Gourville să-l urmeze şi tocmai se îndrepta spre cabinetul său, când uşierul anunţă cu glas tare:

— Domnul cavaler d'Artagnan.

— Cine-i ăsta? Îl întrebă Fouquet, cu nepăsare, pe Gourville.

— Un fost locotenent de muşchetari al maiestăţii sale? Răspunse Gourville în acelaşi chip.

Fouquet nu-şi mai dădu osteneala să se gândească la el şi voi să-şi continue drumul.

— Iertaţi-mă, monseniore? Zise atunci Gourville? Dar mă gândesc că poate băiatul ăsta a părăsit serviciul regelui şi a venit să-şi încaseze vreo felioară dintr-o pensie oarecare.

— Să-l ia naiba! Rosti Fouquet. Pentru ce şi-a ales atât de rău momentul?

— Îngăduiţi-mi, monseniore, să-i spun atunci un cuvânt de refuz, căci e una dintre cunoştinţele mele şi e un om pe care, în împrejurările de faţă, e mai bine să-l avem ca prieten, decât ca duşman.

— Spune-i tot ce vrei? Răspunse Fouquet.

— Eh, Doamne! Făcu abatele cu pizmă, ca orice om al bisericii. Spune-i că nu sunt bani, mai ales pentru muşchetari.

Dar abatele n-apucă să-şi sfârşească această frază nechibzuită, că uşa întredeschisă se deschise de-a binelea şi d'Artagnan intră înăuntru.

— Ah, domnule Fouquet? Zise el? Ştiam prea bine că nu sunt bani pentru muşchetari! De aceea, nici nu veneam ca să mi se dea, ci ca să mi se refuze. Aşa fiind, vă mulţumesc. Vă zic bună ziua şi mă duc să caut banii la domnul Colbert.

Şi ieşi, după un salut destul de fluşturatic.

— Gourville? Strigă Fouquet? Dă fuga după acest om şi adu-l înapoi!

Gourville se supuse şi-l ajunse pe d'Artagnan pe scară. Muşchetarul, auzind paşi în urma lui, întoarse capul şi-l văzu pe Gourville.

— La dracu, scumpul meu domn? Zise el? Urât fel de a se purta mai au domnii financiari ai dumneavoastră! Venisem la domnul Fouquet să încasez o sumă ordonanţată de maiestatea sa şi am fost primit ca un cerşetor care cere o pomană, sau ca un pungaş care intră să fure un vas de argint.

— Dar ai pronunţat numele domnului Colbert, dragă domnule d'Artagnan; ai spus că te duci la domnul Colbert.

— Fără îndoială că mă duc, fie chiar şi numai spre a-i cere socoteală pentru nişte oameni care vor să ardă casele altora strigând: „Trăiască Colbert!”

Gourville ciuli urechea.

— Oh, oh? Zise el? Faci aluzie la cele ce s-au petrecut în Piaţa Grevei?

— Da, fireşte.

— Şi întrucât cele ce s-au petrecut acolo te privesc pe dumneata?

— Cum, mă întrebi dacă mă priveşte sau nu mă priveşte, când domnul Colbert vrea să-mi prefacă singura mea casă în scrum?

— Aşa, casa dumitale… Deci, casei dumitale voiau să-i dea foc?

— Da, lua-i-ar dracu!

— Cârciuma „La Icoana Maicii Domnului” e a dumitale?

— De opt zile.

— Şi dumneata eşti acel brav căpitan, dumneata eşti acea puternică spadă care i-a împrăştiat pe cei ce voiau să-i ardă pe osândiţi?

— Scumpe domnule Gourville, pune-te dumneata în locul meu: sunt slujbaş al forţei publice şi proprietar. În calitate de căpitan, datoria mea este să am grijă ca ordinele regelui să fie împlinite. În calitate de proprietar, interesul meu este să nu las să-mi fie arsă casa. Am urmat, deci, în acelaşi timp, legile interesului şi legile datoriei, predându-i din nou arcaşilor pe domnii Lyodot şi d'Eymeris.

— Aşadar, dumneata eşti acela care ai aruncat un om pe fereastră?

— Eu însumi? Răspunse fără înfumurare d'Artagnan.

— Dumneata l-ai ucis pe Menneville?

— Am avut această nefericire? Zise d'Artagnan, salutând ca un om ce primeşte felicitări.

— Dumneata, în sfârşit, ai făcut ca cei doi osândiţi să fie spânzuraţi?

— În loc să fie arşi, da, domnule şi mă mândresc cu asta. I-am smuls pe acei nenorociţi din ghearele unor groaznice chinuri. Gândeşte-te şi dumneata, scumpe domnule Gourville, că erau ameninţaţi să fie arşi de vii! Asta întrece orice închipuire!

— Du-te, domnule d'Artagnan, du-te? Zise Gourville, voind să-l cruţe pe Fouquet de a mai da ochii cu omul care-i pricinuise o durere atât de mare.

— Nu? Rosti Fouquet, care auzise totul de dincolo de pragul anticamerei? Nu, domnule d'Artagnan, vino, dimpotrivă.

D'Artagnan şterse de pe mânerul spadei sale o ultimă urma de sânge, pe care n-o băgase încă de seamă şi intră. Atunci se pomeni în faţa acestor trei oameni, ale căror chipuri aveau expresii cu totul diferite: cel al abatelui era stăpânit de mânie, cel al lui Gourville stătea ca încremenit, iar al lui Fouquet arăta deznădejde.

— Iertaţi-mă, domnule ministru? Vorbi d'Artagnan? Dar timpul meu este socotit; trebuie să trec pe la vistierie ca să mă explic cu domnul Colbert şi să-mi încasez banii.

— Dar, domnule? Zise Fouquet? Avem bani şi aici.

D'Artagnan se uită cu surprindere la intendentul superior.

— Ţi s-a răspuns cu oarecare uşurinţă, domnule, ştiu asta, am auzit cu urechile mele? Adăugă ministrul. Un bărbat cu meritele dumitale ar trebui să fie cunoscut de toată lumea.

D'Artagnan se înclină.

— Ai o ordonanţă? Întrebă Fouquet.

— Da, domnule.

— Dă-mi-o şi vino cu mine; îţi voi plăti eu însumi.

Făcu un semn către Gourville şi abate, care rămaseră în camera unde se aflau, şi-l duse pe d'Artagnan în cabinetul său. Odată ajunşi aici, intendentul superior întrebă:

— Cât ţi se datorează, domnule?

— Cam aproape cinci mii de livre, domnule.

— Vreun rest din soldă?

— Să zicem un sfert.

— Un sfert în valoare de cinci mii de livre! Se miră Fouquet, aruncându-i muşchetarului o privire adâncă. Aşadar, regele te plăteşte cu două zeci de mii de livre pe an?

— Da, monseniore, douăzeci de mii de livre; socotiţi cumva că e prea mult?

— Eu? Exclamă Fouquet şi zâmbi acru. Dacă m-aş pricepe la oameni, dacă aş fi, în loc de un spirit uşuratic, nestatornic şi van, un spirit cumpătat şi înţelept, dacă, într-un cuvânt, aş fi ştiut să-mi rânduiesc viaţa, ca alţii, dumneata n-ai primi douăzeci de mii de livre pe an, ci o sută de mii şi n-ai fi al regelui, ci al meu!

D'Artagnan roşi uşor. Există uneori în felul de a rosti o măgulire, în glasul măgulitorului, în accentul lui binevoitor, o otravă atât de dulce, încât îi ameţeşte chiar şi pe cei mai tari.

Intendentul superior încheie aceste cuvinte de laudă deschizând un dulăpior, de unde scoase patru fişicuri pe care le puse în faţa lui d'Artagnan. Gasconul desfăcu unul la un capăt.

— Aur! Zise el.

— E mai uşor de purtat, domnule.

— Dar atunci, domnule, asta face douăzeci de mii de livre.

— Fără îndoială.

— Mie însă nu mi se datorează decât cinci mii.

— Vreau să te scutesc de oboseala de a trece de patru ori pe la intendenţa superioară.

— Mă copleşiţi, domnule.

— Fac ceea ce se cuvine, domnule cavaler şi sper că nu-mi vei purta pică pentru felul cum te-a primit fratele meu. E un spirit plin de toane şi de acreală.

— Domnule? Zise d'Artagnan? Credeţi-mă că nimic nu m-ar supăra mai mult ca o scuză venită din partea dumneavoastră.

— De aceea nici n-o voi mai face şi mă voi mulţumi să-ţi cer o favoare.

— Oh, domnule!

Fouquet îşi scoase din deget un diamant care putea să preţuiască o mie de pistoli.

— Domnule? Zise el? Piatra pe care o vezi mi-a fost dăruită de un prieten din copilărie, de un om căruia dumneata i-ai făcut un mare serviciu.

Vocea lui Fouquet tremura uşor.

— Un serviciu, eu? Se miră muşchetarul. Am făcut eu vreun serviciu vreunuia din prietenii dumneavoastră?

— Nu se poate să fi uitat, domnule, căci asta s-a întâmplat chiar astăzi.

— Şi acest prieten se numeşte…?

— Domnul d'Eymeris.

— Unul dintre osândiţi?

— Da, una dintre victime… Ei bine, domnule d'Artagnan, ca o favoare pentru binele ce i l-ai făcut, te rog să primeşti acest diamant. Primeşte-l din dragoste pentru mine.

— Domnule…

— Ia-l, îţi spun. Ziua de azi e pentru mine o zi de doliu, vei afla asta mai târziu, poate; astăzi am pierdut un prieten; ei bine, încerc să-mi regăsesc altul.

— Dar, domnule Fouquet…

— Adio, domnule d'Artagnan, adio! Exclamă Fouquet cu inima împovărată. Sau, mai bine zis, la revedere!

Şi ministrul ieşi din cabinet, lăsând în mâinile muşchetarului inelul şi cele douăzeci de mii de livre.

— Oh, oh! Făcu d'Artagnan, după ce stătu o clipă, posomorât, pe gânduri. Dar nu mai înţeleg nimic. La dracu! Dacă înţeleg ceva, e că am de-a face cu un om foarte cumsecade!… Mă duc să-i cer lămuriri în privinţa asta lui Colbert.

Şi ieşi.

Capitolul LXV Însemnata deosebire pe care d'Artagnan o găsi între domnul intendent şi monseniorul intendent superior.

Domnul Colbert locuia în strada Neuve-des-Petits-Champs, într-o casă ce fusese pe vremuri a lui Beautru. Picioarele lui d'Artagnan făcură drumul până acolo într-un sfert de ceas.

În momentul când ajunse la nou favorit, curtea era plină de arcaşi şi de oameni ai poliţiei, care veneau fie să-i aducă laude, fie să-şi ceară iertare, după care el avea să răspundă prin măguliri sau prin mustrări. Sentimentul linguşirii este instinctiv la oamenii de condiţie josnică; ei au acest simţ aşa cum animalele sălbatice îl au pe acela al auzului sau al mirosului. Aceşti oameni, sau şefii lor, înţeleseseră deci că aveau să-i facă multă plăcere domnului Colbert venind să-i povestească despre felul cum numele său fusese pronunţat în timpul încăierării.

D'Artagnan căzu tocmai în clipa când şeful paznicilor îşi descărca sacul său. D'Artagnan se opri lângă uşă, în spatele arcaşilor. Ofiţerul îl trăsese pe Colbert la o parte, cu toată împotrivirea acestuia şi cu toate că intendentul îşi încrunta sprâncenele-i groase.

— În cazul când? Spunea ofiţerul? Aţi fi dorit cu adevărat, domnule, ca poporul să-i judece pe cei doi vinovaţi, ar fi fost mai cuminte să ne daţi de veste; căci noi, domnule, cu toată mâhnirea noastră de a nu vă fi pe plac sau de a fi împotriva vederilor dumneavoastră, aveam consemnul nostru, pe care trebuia să-l îndeplinim.

— Cap sec! Strigă Colbert furios, scuturându-şi chica deasă şi neagră ca o coamă. Ce-mi îndrugi acolo? Cum, vrei să spui că aveam de gând, eu, să stârnesc o răscoală? Eşti nebun sau eşti beat?

— Dar, domnule, s-a strigat: „Trăiască Colbert!”? Răspunse şeful paznicilor, foarte tulburat.

— O mână de conspiratori…

— Nu prea, nu prea; o mulţime de popor!

— Nu zău! Făcu Colbert, bucurându-se. O mulţime de popor a strigat: „Trăiască Colbert!”? Eşti sigur de ceea ce spui, domnule?

— Era de ajuns să-ţi destupi urechile, sau mai bine zis să ţi le astupi, atât de puternice erau strigătele.

— Şi veneau de la popor, din popor?

— Fără îndoială, domnule; numai că acest popor ne-a snopit.

— O, foarte bine? Zise Colbert, continuându-şi gândurile sale. Atunci, dumneata crezi că poporul însuşi era cel care voia ca osândiţii să fie arşi?

— O, da, domnule!

— Asta-i altceva… Şi aţi ţinut piept?

— Am pierdut trei oameni în luptă, domnule.

— Dar n-aţi ucis pe nimeni, nu-i aşa?

— Domnule, au rămas pe caldarâm câţiva răzvrătiţi şi, între alţii, unul care nu era un om de aruncat.

— Cine?

— Un anume Menneville, asupra căruia poliţia îşi aţintise privirile mai de mult.

— Menneville! Strigă Colbert. Cel care a ucis, în strada Huchette, un om cumsecade care cerea o găină grasă?

— Da, domnule, acela e.

— Şi acest Menneville striga şi el: „Trăiască Colbert”?

— Mai tare decât toţi ceilalţi; ca un apucat.

Fruntea lui Colbert se întunecă şi se încruntă. Aureola aceea ambiţioasă care-i lumina chipul se stinse deodată, ca flacăra licuricilor pe care-i striveşti cu talpa în iarbă.

— Ce mai spui atunci? Reluă intendentul? Că strigătul pornea de la popor? Menneville era duşmanul meu; aş fi fost în stare să-l spânzur şi el ştia asta. Menneville era omul abatelui Fouquet. Toată tărăşenia aceea a fost pusă la cale de Fouquet; nu se ştie oare că osândiţii erau prietenii lui din copilărie?

„E adevărat? Gândi d'Artagnan? Şi iată-mi îndoiala limpezită. Repet, domnul Fouquet poate să fie tot ce vrei, dar e un om cumsecade.”

— Şi? Continuă Colbert? Eşti sigur că Menneville acesta a murit?

D'Artagnan socoti că e momentul să-şi facă intrarea.

— Foarte sigur, domnule? Răspunse el, trecând pragul.

— Ah, dumneata eşti, domnule? Făcu Colbert.

— Eu în persoană? Replică muşchetarul cu sânge rece. Se pare că aveaţi în Menneville un mic duşman, da?

— Nu eu aveam un duşman, domnule? Răspunse Colbert? Ci regele.

„De două ori ticălos! Îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. Faci pe trufaşul şi pe făţarnicul cu mine…” Apoi cu glas tare:

— Ei bine, sunt foarte fericit că am putut să fac un serviciu atât de mare regelui; veţi binevoi să i-o spuneţi maiestăţii sale, domnule intendent?

— Ce fel de însărcinare îmi dai şi ce mă rogi să-i spun, domnule? Fii mai lămurit, te rog? Zise Colbert cu o voce acră şi plină de o duşmănie nemărturisită.

— Nu vă dau nici o însărcinare? Răspunse d'Artagnan cu calmul acela care nu-i părăseşte niciodată pe batjocoritori. Mă gândeam doar că vă va fi mai uşor să vestiţi pe maiestatea sa că eu sunt acela care, aflându-mă din întâmplare acolo, i-am făcut de petrecanie lui Menneville şi am repus lucrurile în bună rânduială.

Colbert făcu ochii mari şi-l întrebă din privire pe şeful paznicilor.

— Da, e adevărat? Spuse acesta? Că domnul a fost salvatorul nostru.

— De ce nu-mi spui, domnule, c-ai venit să-mi povesteşti despre toate acestea? Zise Colbert cu o anumită invidie. Totul s-ar fi lămurit şi mai ales spre binele dumitale, nu al altuia.

— Vă înşelaţi, domnule intendent, nici prin gând nu mi-a trecut să vin aici ca să povestesc despre toate acestea.

— E totuşi o ispravă frumoasă, domnule.

— Oh? Rosti muşchetarul cu nepăsare? Sunt atât de obişnuit cu aşa ceva, că nu mă mai încântă.

— Atunci cărui scop îi datorez cinstea de a primi vizita dumitale?

— Foarte simplu, următorului: regele mi-a poruncit să vin să vă caut.

— Ah? Murmură Colbert, recăpătându-şi cutezanţa, întrucât văzu că d'Artagnan scosese o hârtie din buzunar? Ai venit să-mi ceri bani, desigur?

— Foarte sigur, domnule.

— Fii bun, te rog şi aşteaptă, domnule, să termin raportul paznicilor.

D'Artagnan se răsuci pe călcâie, fără nici o solemnitate şi pomenindu-se iarăşi în faţa lui Colbert după această primă învârtitură, îl salută aşa cum ar fi făcut-o Arlechin însuşi; apoi, cu o a doua învârtitură, se îndreptă spre uşă, cu un pas apăsat.

Colbert fu uimit de această făţişă împotrivire, cu care nu era obişnuit. De regulă, oamenii de spadă, atunci când veneau la el, aveau o nevoie atât de mare de bani, încât nu-şi pierdeau răbdarea chiar dacă ar fi aşteptat până când picioarele lor ar fi prins rădăcini în lespezile de marmură. D'Artagnan se va duce oare la rege? Se va plânge că a fost primit rău sau va povesti acolo isprava sa? Iată ceva ce dădea de gândit! În orice caz, momentul era rău ales ca să-l dea afară pe d'Artagnan, fie că venea din partea regelui, fie că venea dintr-a lui proprie. Muşchetarul făcuse un prea mare serviciu, şi-l făcuse prea de curând, ca să poată fi uitat atât de repede. De aceea, Colbert se gândi că e mai bine să treacă peste orice mândrie şi să-l cheme înapoi.

— Hei, domnule d'Artagnan? Strigă el? Ce, vrei să mă părăseşti aşa?

D'Artagnan întoarse capul.

— Şi de ce nu? Răspunse el foarte liniştit. Nu mai avem nimic să ne spunem, mi se pare.

— Dar parcă aveai de încasat nişte bani, parcă aveai o ordonanţa?

— Eu? Câtuşi de puţin, scumpe domnule Colbert.

— Dar, în sfârşit, domnule, ai un bon! Şi după cum dumneata scoţi spada şi te lupţi pentru rege atunci când ţi se cere, tot aşa şi eu plătesc atunci când mi se prezintă o ordonanţă. Dă-o încoace!

— În zadar, scumpe domnule Colbert? Zise d'Artagnan, care se bucura în sinea lui de fâstâceala lui Colbert? Acest bon a fost plătit.

— Plătit? De cine?

— De intendentul superior.

Colbert păli.

— Lămureşte-mă atunci? Rosti el cu o voce înăbuşită? Dacă ai fost plătit, pentru ce-mi mai arăţi această hârtie?

— Ca urmare a consemnului de care chiar dumneavoastră vorbeaţi adineauri cu atâta înţelegere, scumpe domnule Colbert; regele mi-a spus să încasez un sfert din suma pe care a avut bunăvoinţa să mi-o dăruiască…

— De la mine?… întrebă Colbert.

— Nu tocmai. Regele mi-a zis aşa: „Du-te la domnul Fouquet; dacă intendentul superior nu va avea din întâmplare bani, atunci te vei duce la domnul Colbert”.

Faţa lui Colbert se însenină pentru o clipă; dar bietul său chip era asemenea cerului pe timp de furtună, aci luminos, aci întunecat ca noaptea, după cum e brăzdat de fulgere sau acoperit de nori.

— Şi… Se găseau bani la intendentul superior? Întrebă el.

— Da şi încă din belşug? Răspunse d'Artagnan… Cred asta, întrucât domnul Fouquet, în loc să-mi plătească sfertul de cinci mii de livre…

— Un sfert de cinci mii de livre! Exclamă Colbert, uimit, cum fusese şi Fouquet, de mărimea unei sume destinată să plătească serviciul unui soldat. Asta înseamnă o soldă de douăzeci de mii de livre!

— Chiar atât, domnule Colbert. Drace, dumneavoastră socotiţi întocmai ca răposatul Pitagora; da, douăzeci de mii de livre.

— De zece ori leafa unui intendent de finanţe! Primeşte felicitările mele? Zise Colbert cu un zâmbet veninos.

— Oh? Răspunse d'Artagnan? Regele şi-a cerut iertare că-mi dă atât de puţin; de aceea, mi-a făcut făgăduiala că va îndrepta lucrurile mai târziu, când va fi bogat… Dar să sfârşesc, sunt foarte grăbit…

— Da şi cu toate temerile regelui, zici că intendentul superior ţi-a plătit?

— Aşa precum, în ciuda aşteptărilor regelui, dumneavoastră aţi refuzat să-mi plătiţi.

— Eu n-am refuzat, domnule! Te-am rugat doar să aştepţi puţin. Şi zici că domnul Fouquet ţi-a plătit cele cinci mii de livre?

— Da, ceea ce aţi fi făcut şi dumneavoastră; ba chiar mai mult… El a făcut mai mult decât atât, scumpe domnule Colbert.

— Şi ce-a făcut anume?

— Mi-a numărat, foarte binevoitor, întreaga sumă, spunând că pentru rege vistieria e totdeauna plină.

— Întreaga sumă? Domnul Fouquet ţi-a numărat douăzeci de mii de livre, în loc de cinci mii?

— Da, domnule.

— Şi pentru ce a făcut asta?

— Ca să mă scutească de încă trei vizite la intendenţa superioară; aşa că am cele douăzeci de mii de livre aici, în buzunar, toate în aur nou-nouţ. Vedeţi dar că pot să plec liniştit, nemaiavând nici o treabă cu dumneavoastră şi trecând pe aici numai aşa, de formă.

Şi d'Artagnan se bătu râzând peste buzunare, descoperindu-şi în faţa lui Colbert treizeci şi doi de dinţi albi şi puternici, ca dinţii unui om de douăzeci şi cinci de ani, dinţi ce păreau să spună: „Dă-ne treizeci şi doi de mici Colberţi, şi-i vom păpa cu o mare poftă”.

Şarpele e tot aşa de îndrăzneţ ca şi leul, uliul tot aşa de curajos ca şi vulturul, asta nu se poate contesta. Dar până şi animalele ce se numesc fricoase sunt cutezătoare atunci când e vorba să se apere. Colbert nu se sperie de cei treizeci şi doi de dinţi ai lui d'Artagnan; se încruntă, apoi, deodată, zise:

— Domnule, ceea ce a făcut domnul intendent superior, n-avea dreptul s-o facă.

— Ce vreţi să spuneţi? Rânji d'Artagnan.

— Spun că borderoul dumitale… Vrei să-mi arăţi, dacă eşti bun, borderoul dumitale?

— Foarte bucuros; iată-l.

Colbert apucă hârtia cu o grabă pe care muşchetarul o remarcă nu fără nelinişte şi mai ales cu o anumită părere de rău că i-o dăduse.

— Ei bine, domnule? Vorbi Colbert? Ordonanţa regală sună aşa: „La prezentare, dispun să fie plătită domnului d'Artagnan suma de cinci mii de livre, formând un sfert din solda pe care i-am stabilit-o”.

— Aşa scrie, într-adevăr? Zise d'Artagnan, căutând să pară calm.

— Ei bine, regele nu-ţi datorează decât cinci mii de livre; pentru ce ţi s-a dat mai mult?

— Fiindcă se găseau bani mai mulţi şi fiindcă a vrut să-mi dea mai mult; asta nu priveşte pe nimeni.

— E firesc? Răspunse Colbert cu o trufaşă izbândă? Ca dumneata să nu cunoşti legile contabilităţii; dar, domnule, când ai de plătit o mie de livre, ce faci?

— N-am avut niciodată de plătit o mie de livre? Replică d'Artagnan.

— Mă rog?… Rosti Colbert mânios? Mă rog; când ai de făcut o plată, plăteşti numai atât cât trebuie să plăteşti.

— Asta nu dovedeşte decât un lucru? Zise d'Artagnan? Că dumneavoastră aveţi socotelile dumneavoastră în contabilitate, pe când domnul Fouquet le are pe-ale sale.

— Ale mele, domnule, sunt cele bune.

— Nu zic nu.

— Şi dumneata ai primit ceea ce nu ţi se cuvenea.

Din privirea lui d'Artagnan ţâşni o scânteie.

— Ceea ce nu mi se cuvenea încă, vreţi să spuneţi, domnule Colbert; căci dacă aş fi primit ceva ce nu mi se cuvenea de loc, atunci aş fi săvârşit un furt.

Colbert nu socoti de cuviinţă să răspundă la această întorsătura dibace.

— Prin urmare, dumneata datorezi vistieriei publice cincisprezece mii de livre? Zise el, sub imperiul unei mari aţâţări.

— Atunci o să mi le treceţi în cont? Ripostă d'Artagnan cu ironia lui ascunsă.

— Nicidecum, domnule.

— Asta-i bună!… Nu cumva vreţi să-mi luaţi, tocmai dumneavoastră, trei din fişicurile mele?

— Le vei înapoia dumneata însuţi vistieriei mele.

— Eu? Ah, domnule Colbert, nici să nu vă gândiţi…

— Regele are nevoie de banii săi, domnule.

— Iar eu, domnule, am nevoie de banii regelui.

— Fie; dar îi vei da înapoi.

— Pentru nimic în lume! Am auzit totdeauna spunându-se că în materie de contabilitate, cum ziceţi dumneavoastră, un casier bun nu mai ia înapoi ceea ce a dat o dată.

— Atunci, domnule, să vedem ce va spune regele, căruia am să-i arăt acest borderou, care dovedeşte că domnul Fouquet nu numai că plăteşte ce nu trebuie, dar nici nu păstrează măcar chitanţă asupra celor ce plăteşte.

— Ah, acum înţeleg, înţeleg, domnule Colbert, pentru ce mi-aţi înhăţat hârtia aceea! Strigă d'Artagnan.

Colbert nu simţi întreaga ameninţare ce plutea în acest fel de a i se pronunţa numele.

— Ai să vezi mai târziu la ce poate folosi ea? Ripostă el ridicând ordonanţa între degete.

— Oh? Strigă d'Artagnan, smulgând hârtia cu o mişcare iute? Înţeleg prea bine, domnule Colbert, aşa că nu mai e nevoie să aştept ca să văd ce are să se întâmple.

Şi vârî în buzunar hârtia pe care o prinsese din zbor.

— Domnule, domnule! Ţipă Colbert. Ce înseamnă violenţa asta…?

— Înseamnă că trebuie să fiţi cu băgare de seamă la purtările unui soldat? Răspunse muşchetarul. Primiţi respectuoase sărutări de mini, domnule Colbert!

Şi ieşi râzând în nasul viitorului ministru.

— Acest om va ajunge să mă adore? Murmura el. Păcat numai că mă sileşte să nu-mi fie pe plac!

Capitolul LXV Filosofia inimii şi a spiritului.

Pentru un om care trecuse prin împrejurări şi mai grele, poziţia lui d'Artagnan faţă de Colbert nu putea stârni decât râsul, D'Artagnan nu pierdu deci prilejul de a se distra, râzând pe socoteala domnului intendent tot drumul din strada Neuve-des-Petits-Champs până în strada Lombarzilor. Calea era lungă, aşa că muşchetarul râse până se sătură.

Râdea încă în clipa când Planchet îl întâmpină, râzând şi el, în pragul casei sale. Căci Planchet, de când se întorsese patronul său, de când primise săculeţul cu guinee englezeşti, îşi trecea partea cea mai mare a timpului făcând ceea ce făcuse de unul singur d'Artagnan pe drumul dintre strada Neuve-des-Petits-Champs şi strada Lombarzilor.

— Ai sosit, scumpul meu stăpân? Îl primi el pe d'Artagnan.

— Nu, dragă prietene? Răspunse muşchetarul. Va trebui să plec foarte curând, adică voi mânca, mă voi culca, voi dormi cinci ceasuri şi în zorii zilei mă voi arunca în şa… I-aţi dat calului meu o raţie şi jumătate pe ziua de azi?

— Eh, dragă stăpâne? Răspunse Planchet? Ştii foarte bine că acest cal e podoaba casei, că vânzătorii mei îl sărută toată ziua şi-i dau să mănânce zahăr, alune şi pesmeţi din prăvălia mea. Mă întrebi dacă şi-a primit porţia de ovăz? Întreabă-mă mai bine cum de n-a crăpat până acum de zece ori, de atâta mâncare.

— Bine, Planchet, bine. Atunci să trec la ale mele. Masa?

— E gata: o friptură în aburi, un vin alb, raci şi cireşe proaspete. Ceva nou, stăpâne.

— Eşti un om tare bun, Planchet; să mâncăm deci şi să mă culc.

În timpul cinei, d'Artagnan observă că Planchet îşi freca mereu fruntea, ca pentru a uşura naşterea unei idei cuibărite în fundul creierului său. Îl învălui cu o privire drăgăstoasă pe acest vrednic tovarăş al hoinărelilor lui de odinioară şi, ciocnindu-şi paharul cu al lui, îi zise:

— Haide, prietene Planchet, haide, dă-i drumul, nu te mai chinui atât! La dracu, spune-mi verde-n faţă ce-ai de spus, că atunci ai să-mi spui repede.

— Iată! Murmură Planchet. Dumneata îmi pari că te pregăteşti să pleci iar în vreo călătorie.

— Nu zic nu.

— Ţi s-a mai năzărit iar ceva?

— E cu putinţă, Planchet.

— Şi e nevoie de un nou capital pentru asta? Eu pun la bătaie cincizeci de mii de livre pentru ideea pe care o coci acum.

Şi, spunând acestea, Planchet îşi frecă mâinile una de alta cu repeziciunea pe care o dă o mare bucurie.

— Planchet? Răspunse d'Artagnan? Toate bune, de n-ar fi o singură durere.

— Care?

— Ideea nu-i a mea… Aşa că nu pun nimic la bătaie pentru ea.

Aceste vorbe smulseră un oftat adânc din inima lui Planchet. Dârză sfătuitoare e zgârcenia! Ea pune stăpânire pe om aşa cum a făcut Satana cu Isus pe munte şi după ce i-a arătat o dată unui nenorocit toate bogăţiile pământului, poate să se odihnească în linişte, ştiind că şi-a lăsat tovarăşa sa, lăcomia, să-i roadă acestuia inima mai departe.

Planchet gustase bogăţia fără trudă şi acum nu se mai putea opri pe calea poftelor sale; dar cum avea o inimă bună, cu tot nesaţul lui şi cum ţinea foarte mult la d'Artagnan, nu se putu împiedica să-i dea mii de poveţe, unele mai binevoitoare decât altele. Nu i-ar fi părut rău dacă ar fi putut smulge măcar o fărâmă din taina pe care o ascundea aşa de bine stăpânul său; dar vicleşuguri, prefăcătorii, poveţe, curse, totul fu în zadar: d'Artagnan nu lăsă să-i scape nimic.

Şi seara trecu astfel. După cină, d'Artagnan îşi pregăti bagajul; dădu o raită pe la grajd, îşi mângâie calul, cercetându-i potcoavele şi pipăindu-i picioarele; apoi, după ce-şi mai numără o dată banii, se întinse în pat, unde, întrucât dormea ca la douăzeci de ani, fiindcă n-avea nici griji, nici mustrări de cuget, închise pleoapele la cinci minute după ce stinsese lampa.

Multe întâmplări ar fi putut, totuşi, să-l ţină treaz. Gândurile i se învârteau în cap, îşi făcea tot felul de planuri şi d'Artagnan era un om care punea mare preţ pe preziceri; dar cu acea neclintită nepăsare care, când e vorba de norocul şi izbânda oamenilor de acţiune, face mai mult decât geniul, el amână pentru a doua zi rânduiala gândurilor, de teamă, îşi spunea, să nu fie prea obosit acum.

Zorile se iviră. Strada Lombarzilor îşi avu partea ei din mângâierile aurorei cu degete trandafirii şi d'Artagnan se sculă din pat o dată cu aurora. Avu grijă să nu trezească pe nimeni, îşi luă bagajul la subsuoară, coborî scara fără să facă să scârţâie nici o treaptă, fără să tulbure niciuna din sforăiturile ce răsunau din pod până în pivniţă, apoi, după ce puse şaua pe cal, închise uşa grajdului, ieşi pe poartă şi porni la pas în călătoria sa din Bretania.

Avusese dreptate să nu se gândească în ajun la toate treburile politice şi diplomatice care-i frământau mintea, căci, dimineaţa, în răcoarea şi lumina dulce a răsăritului, îşi simţea gândurile ţâşnindu-i din creier mult mai limpezi şi mai rodnice.

Mai întâi trecu prin faţa casei lui Fouquet şi aruncă într-o cutie mare, cu gura căscată, de la poarta intendentului superior, pârlitul de borderou pe care în ajun îl smulsese cu atâta greutate dintre degetele strâmbe ale intendentului. Închis într-un plic cu adresa lui Fouquet, borderoul nu fusese nici măcar bănuit de Planchet, care, în materie de ghicit, îi întrecea chiar şi pe Calchas sau pe Apolo Pitianul.

D'Artagnan îi înapoie deci chitanţa lui Fouquet, fără să-şi păteze cinstea şi fără să-şi aducă de aici înainte vreo mustrare de cuget. Şi după ce îndeplini această restituire, fără nici o bătaie de cap, îşi zise: „Acum, să sorbim din plin aerul dimineţii, să fim cu cugetul împăcat, să ne umplem de sănătate, să-l lăsăm şi pe Zefir al nostru să răsufle în voie, să-şi umfle coastele ca şi cum ar vrea să înghită o emisferă şi să ne arătăm foarte dibaci în micile noastre socoteli.

E timpul? Urmă d'Artagnan? Să ne facem un plan de luptă şi, după metoda domnului de Turenne, al cărui cap mare e plin de tot felul de idei bune, înaintea planului de luptă, e bine să întocmim câte un portret cât mai apropiat de adevăr al generalilor din tabăra adversă, cu care vom avea de furcă.

Înaintea tuturor, ne apare domnul Fouquet. Cine e domnul Fouquet? Domnul Fouquet? Îşi răspundea lui însuşi d'Artagnan? E un bărbat chipeş, foarte îndrăgit de femei; un om cu inima largă, foarte iubit de poeţi; un om de spirit, foarte clevetit de secături. Eu nu sunt nici femeie, nici poet, nici secătură; aşadar, nici nu-l iubesc, nici nu-l urăsc pe domnul intendent superior; mă aflu exact în aceeaşi poziţie în care se afla domnul de Turenne când voia să câştige bătălia Dunelor: nu-i ura pe spanioli, dar i-a snopit în bătăi. Nu, nu. Există o altă pildă şi mai bună, la dracu! Sunt în poziţia în care se afla domnul de Turenne când avea de-a face cu prinţul de Condé la Jargeau, la Gien şi în cartierul Saint-Antoine: nu-l ura pe domnul prinţ de Condé, e adevărat, dar se supunea regelui. Domnul prinţ de Condé e un bărbat fermecător, dar regele e rege; Turenne a scos un oftat, i-a spus lui Condé „verişorul meu” şi i-a suflat armata.

Acum ce vrea regele? Asta nu mă priveşte pe mine.

Ce vrea însă domnul Colbert? Oh, asta e cu totul altceva! Domnul Colbert vrea exact ceea ce nu vrea domnul Fouquet.

Şi-atunci, ce vrea domnul Fouquet? Oh, oh! Aici chestiunea e gravă: domnul Fouquet vrea tocmai ceea ce vrea şi regele.”

Acest monolog încheiat, d'Artagnan începu să râdă cu poftă, plesnind voios din biciuşcă. Apucase pe drumul cel mare şi mergea aşa înainte, speriind păsările în tufişuri şi ascultând ludovicii care-i zornăiau în punga de piele la fiecare săltare în şa; căci, să o mărturisim, de câte ori d'Artagnan se afla în astfel de împrejurări, nu duioşia era slăbiciunea care să-l stăpânească cel mai mult.

— Fie! Zise el. Expediţia nu e din cale-afară de primejdioasă şi călătoria asta a mea se poate asemui cu acea piesă pe care domnul Monck m-a dus să o văd la Londra şi care se cheamă, dacă nu mă înşel: Mult zgomot pentru nimic!

Capitolul LXVI Călătorie.

Era pentru a cincizecea oară poate, din ziua în care am început istorisirea de faţă, când acest om cu inima de bronz şi muşchii de oţel îşi părăsea casa şi prietenii, totul, în sfârşit pentru a se duce să-şi caute în lume norocul şi moartea. Una, adică moartea, se retrăsese totdeauna din calea lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă de el; celălalt, adică norocul, abia de o lună numai se aliase într-adevăr cu dânsul.

Cu toate că nu era un mare filosof, în genul lui Epicur sau în genul lui Socrate, era totuşi un spirit puternic, având practica vieţii şi a gândirii. Nimeni nu e viteaz, nimeni nu e îndrăzneţ, nimeni nu e îndemânatic, aşa cum era d'Artagnan, fără să fie în acelaşi timp şi puţin visător. Îşi însuşise deci, ici şi colo, câte o frântură din cugetările domnului de La Rochefoucauld, vrednice de a fi aşternute în latineşte de către domnii de la Port-Royal şi culesese, la întâmplare, trăind în preajma lui Athos şi a lui Aramis, multe înţelepciuni din Seneca şi din Cicero, tălmăcite de aceştia în franţuzeasca lor şi aplicate la nevoile vieţii de toate zilele.

Dispreţul faţă de bogăţie pe care gasconul nostru îl socotise ca un articol de crez în timpul primilor treizeci şi cinci de ani ai vieţii lui, rămăsese multă vreme pentru el articolul prim al unui cod al bravurii: „Art. I? Zicea el: Eşti brav, pentru că nu ai nimic; nu ai nimic, pentru că dispreţuieşti bogăţia”.

Astfel, urmând aceste principii, care, după cum am spus, îndrumaseră primii treizeci şi cinci de ani ai vieţii lui, d'Artagnan nu se îmbogăţise înainte de vreme, astfel încât să trebuiască să-şi pună întrebarea dacă, în pofida bogăţiei sale, mai rămăsese încă brav. Întrebarea la care, pentru oricine în afară de d'Artagnan, întâmplările din Piaţa Grevei i-ar fi putut ţine loc de răspuns. Mulţi alţii s-ar fi declarat mulţumiţi cu asta; d'Artagnan însă era atât de brav, încât se întreba cu toată sinceritatea şi cu toată limpezimea de cuget dacă era cu adevărat brav.

Bunăoară, la acestea: „Dar mi se pare că am fost destul de iute şi m-am luptat destul de frumos în Piaţa Grevei, ca să fiu mulţumit în privinţa bravurii mele”, d'Artagnan îşi răspundea lui însuşi: „Toate bune, căpitane, dar ăsta nu e un răspuns. Am fost brav în ziua aceea numai fiindcă îmi dăduseră foc la casă şi o sută, ba chiar o mie de oameni sunt gata sa facă rămăşag cu unul singur că, dacă domnii aceia din răscoală n-ar fi avut această nefericită idee, planul lor de atac ar fi izbutit pe de-a-ntregul, sau cel puţin n-aş fi fost eu acela care să mă amestec în treaba lor. Acum ce-ar mai putea născoci împotriva mea? Nu am nici casă de ars în Bretania, nici comoară de care să mă tem că-mi va fi jefuită. Nu! Însă am pielea mea; această preţioasă piele a domnului d'Artagnan, care face mai mult decât toate casele şi decât toate comorile din lume; această piele la care ţin mai mult ca la orice, fiindcă este, orice s-ar zice, învelişul unui trup care închide în el o inimă foarte caldă şi foarte bucuroasă să bată şi, prin urmare, să trăiască. Deci, vreau să trăiesc şi de fapt trăiesc mai bine, mai din plin, de când sunt un om bogat. Cine dracu spunea I banul îţi strică viaţa? Nu e de loc adevărat, pe sufletul meu! Mi se pare, dimpotrivă, că de astă dată sorb o cantitate îndoită de aer şi de soare. Drace, ce-ar fi oare dacă mi-aş dubla averea pe care o am acum şi dacă, în loc de această biciuşcă, pe care o ţin în mână, aş purta vreodată bastonul de mareşal? Nu ştiu dacă s-ar mai găsi atunci destul aer şi soare pentru unul ca mine!

La urma urmei, ăsta nu-i un vis searbăd; cine dracu s-ar putea împotrivi dacă regele m-ar face duce sau mareşal, aşa cum părintele său, Ludovic al XIII-lea, l-a făcut duce şi general pe Albert de Luynes? Nu sunt oare tot atât de brav şi pe deasupra mai deştept decât neghiobul de Vitry?… Ah, iată, pe drept cuvânt, ce s-ar putea împotrivi la ridicarea mea în rang: sunt prea deştept.

Din fericire, dacă e o dreptate pe lumea asta, norocul ce mă însoţeşte vine să înlocuiască ceea ce nu mi s-a dat încă. El îmi datorează, nu încape vorbă, o răsplătire pentru tot ceea ce am făcut eu pentru Ana de Austria şi o despăgubire pentru tot ce n-a făcut ea pentru mine. Aşadar, în ceasul de faţă, iată-mă în bune legături cu un rege şi mai ales cu un rege care pare să vrea să domnească de-adevărat. Ţie-l Dumnezeu pe această binecuvântată cale! Căci, dacă vrea să domnească, are nevoie de mine şi dacă are nevoie de mine, va trebui să-mi dea ceea ce mi-a făgăduit: căldură şi lumină! Dacă ar fi să fac o asemănare, merg astăzi aşa cum mergeam şi altădată: de la nimic, la tot! Atât doar, că nimicul de azi este totul de altădată; în viaţa mea din prezent nu s-a petrecut decât această mică schimbare.

Şi-acum, hai să-i dăm şi inimii ce i se cuvine, fiindcă am pomenit mai adineauri de ea… Însă, pe legea mea, am pomenit de ea numai ca să n-o uit”.

Şi gasconul îşi duse mâna la piept, ca şi cum ar fi căutat cu tot dinadinsul locul inimii.

— Ah, nefericitule! Murmură el, zâmbind cu amărăciune. Ah, biată făptură, trăseseşi o clipă nădejde că n-ai inimă şi iată că ai una, curtean nepriceput ce eşti şi încă una dintre cele mai primejdioase. Ai o inimă care bate în favoarea domnului Fouquet. Dar ce este domnul Fouquet, totuşi, atunci când e vorba de rege? Un conspirator, un adevărat conspirator, care nu şi-a dat măcar osteneala de a se feri să-ţi arate că urzeşte o conspiraţie; altfel, ce armă bună ai avea tu împotriva lui, dacă bunăvoinţa şi spiritul său n-ar fi vârât această armă într-o teacă de aur!

Răscoală cu mână armată!… Căci, ce mai, asta e, domnul Fouquet a făcut o răscoală cu mână armată. Astfel, în timp ce regele doar îl bănuieşte pe domnul Fouquet de o răzvrătire mută, eu ştiu, eu pot dovedi că domnul Fouquet a pus să se verse sângele oamenilor regelui. Şi acum să vedem: ştiind bine toate astea şi tăinuindu-le, ce mai vrea această inimă atât de miloasă, după purtarea atât de binevoitoare a domnului Fouquet, după un avans de cincisprezece mii de livre, după un diamant de o mie de pistoli şi după un surâs în care se strecurau în egală măsură şi amărăciune şi bunele gânduri? Tăcând, îi salvez viaţa. Acum sper? Continuă muşchetarul? Că această pârdalnică de inimă va păstra tăcerea şi că în felul acesta şi-a încheiat socotelile cu domnul Fouquet. Aşadar, de aici încolo regele este soarele meu şi întrucât inima mea nu mai are nici o îndatorire faţă de domnul Fouquet, vai de cel ce se va pune în faţa soarelui meu! Înainte, pentru maiestatea sa Ludovic al XIV-lea, înainte!

Aceste gânduri erau singurele piedici ce puteau să încetinească mersul lui d'Artagnan. Odată terminate însă, el îşi îndemnă calul să grăbească pasul.

Dar, oricât de straşnic ar fi fost Zefir, el nu putea să meargă necontenit. A doua zi de la plecarea din Paris, fu lăsat la Chartres, la un hangiu din oraş, care era un vechi prieten al lui d'Artagnan. Apoi, de aici încolo, muşchetarul călători pe cai de poştă. Mulţumită acestui mijloc de drumeţie, străbătu toată distanţa dintre Chartres şi Chateaubriand. În acest din urmă oraş, încă destul de îndepărtat de coastă pentru ca nimeni să nu-l bănuiască pe d'Artagnan c-ar avea de gând să ajungă la mare şi destul de depărtat de Paris pentru ca nimănui să nu-i dea prin cap că el ar veni de acolo, mesagerul maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea, pe care d'Artagnan îl numise soarele său, fără a se gândi că acela care nu era deocamdată decât o palidă stea pe cerul regalităţii îşi va face într-o zi din acest astru emblema sa, mesagerul regelui Ludovic al XIV-lea, spuneam, se lipsi de caii de poştă şi cumpără o mârţoagă la care nu se uita nimeni, una din acele gloabe de care niciodată un ofiţer de cavalerie nu şi-ar fi îngăduit să se apropie, de teamă să nu se facă de râs. Cu excepţia părului de la coamă şi coadă, această nouă pricopseală îi amintea lui d'Artagnan faimoasa iapă portocalie cu care, sau mai bine zis pe care îşi făcuse el intrarea în lume.

Trebuie să spunem însă că, din clipa când încălecă pe acest nou cal, cel care călărea nu mai era d'Artagnan, ci un om oarecare, îmbrăcat într-un surtuc fumuriu, cu nădragi cafenii, părând să fie ceva între un preot şi un laic; ceea ce îl apropia îndeosebi de biserică era că îşi pusese pe cap o tichie de catifea roasă, iar peste tichie, o pălărie mare, neagră, cu borurile largi; nici vorbă de spadă; avea însă o scurtătură de lemn agăţată cu o sfoară de încheietura mâinii, care-i putea sluji, la nevoie, ca ajutor unui pumnal gros de un lat de mână pe care-l ţinea ascuns sub pulpana mantalei. Mârţoaga cumpărată de la Chateaubriant întregea deosebirea. Se numea, sau mai bine zis d'Artagnan o botezase Nevăstuica.

„Dacă din Zefir am făcut Nevăstuică? Îşi zise d'Artagnan? Atunci şi eu trebuie să-mi schimb numele într-un diminutiv oarecare. Deci, în loc de d'Artagnan, voi fi Agnan, scurt; asta ca să se potrivească mai bine cu surtucul fumuriu, cu pălăria rotundă şi cu tichia răpănoasă.”

Domnul Agnan călători deci, fără prea mari zdruncinături, călare pe Nevăstuică; aceasta mergea în buestru, ca un cal cu adevărat sprinten, şi, cu tropăiturile sale mărunte, făcea voiniceşte douăsprezece leghe pe zi, datorită celor patru picioare subţiri ca nişte fuse, cărora priceperea îndelungata a lui d'Artagnan le preţuise vânjoşia şi siguranţa sub păru! Des ce le acoperea.

Pe drum, călătorul îşi făcea anumite însemnări, cerceta ţinutul aspru şi rece pe care-l străbătea, căutând mereu un pretext cât mai demn de crezare de a ajunge la Belle-Isle-en-Mer şi de a vedea totul, fără să stârnească nici o bănuiala. În felul acesta, el se putu încredinţa de însemnătatea pe care o căpăta evenimentul pe măsură ce se apropia de ţintă.

În acest colţ depărtat de ţară, în acest vechi ducat al Bretaniei, care pe atunci nu era francez, după cum nu este încă nici astăzi, poporul nu ştia de regele Franţei. Şi nu numai că nu ştia, dar nici nu voia să ştie. Un fapt, unul singur, era vădit pentru poporul de aici, în ceea ce priveşte valul politic: vechii duci nu mai guvernau de mult, aşa că tronul era gol; nimic mai mult. În locul ducelui suveran, seniorii în rasă călugărească domneau fără limite. Iar mai presus de aceşti seniori se afla Dumnezeu, care n-a fost niciodată dat uitării în Bretania. Printre aceşti suverani de castel şi clopotniţă, cel mai puternic, cel mai bogat şi cu deosebire cel mai popular era domnul Fouquet, seniorul de la Belle-Isle.

Chiar în ţinut, chiar în însăşi această insulă misterioasă, legendele şi tradiţiile îi întăreau renumele. Nu oricine putea să ajungă acolo. Insula, cu o întindere de şase leghe în lungime şi şase în lărgime, era o proprietate seniorială, de care multă vreme poporul nu se atinsese, apărată fiind de numele de Retz, atât de temut prin partea locului. La puţină vreme după ridicarea acestui senioriat la rangul de marchizat de către Carol al IX-lea, Belle-Isle a trecut în stăpânirea domnului Fouquet.

Faima insulei nu dăinuia însă de ieri; numele ei, sau mai bine zis calificaţia sa, mergea până în trecutul cel mai îndepărtat; cei vechi o numeau Kalonese, după două cuvinte greceşti care înseamnă insulă frumoasă. Astfel, cu o mie opt sute de ani mai înainte, ea avusese, într-o altă limbă, acelaşi nume care-l avea şi acum.

Această proprietate a domnului intendent superior însemna deci ceva, lăsând la o parte poziţia ei, căci se afla la şase leghe de coastele Franţei, poziţie ce-o făcea suverană în singurătatea mării, asemenea unei corăbii măreţe care ar dispreţui porturile şi şi-ar arunca ancorele, cu mândrie, în largul oceanului.

D'Artagnan află toate acestea, fără să arate nici un semn de mirare; el mai află de asemenea că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu cineva era să treacă prin La Roche-Bernard, oraş destul de însemnat, situat la gurile râului Vilaine. Poate că acolo ar găsi şi o barcă. Iar dacă nu, străbătând mlaştinile sărate, se va duce la Guérande sau la Croisic, unde va aştepta un prilej oarecare ca să treacă la Belle-Isle. Băgase de seamă, de altfel, de când plecase din Châteaubriant, că nimic nu era cu neputinţă pentru Nevăstuică sub îndrumarea domnului Agnan şi nimic pentru domnul Agnan la îndemnurile Nevăstuicii. Se pregăti deci să se ospăteze cu o lişiţă şi cu o turtă de Bretania într-un han din La Roche-Bernard şi ceru să i se aducă din pivniţă, pentru a stropi aceste două bunătăţi bretone, un cidru care, de îndată ce-l puse pe limbă, îl făcu să se simtă mai breton decât un breton de baştină.

Capitolul LXVII Cum a făcut d'Artagnan cunoştinţă cu un poet care îşi înjghebase o tiparniţă spre a-şi tipări versurile.

Înainte de a se aşeza la masă, d'Artagnan căută, ca de obicei, să afle câte ceva despre oamenii de pe aici; dar este o lege a curiozităţii că oricine vrea să descoasă pe alţii, trebuie să se lase mai întâi descusut el însuşi. Ca atare, se grăbi, cu dibăcia lui recunoscută, să intre în vorbă cu cineva de la hanul din La Roche-Bernard, care i-ar putea fi de folos în această privinţă.

Din întâmplare, tocmai se aflau în acea casă, la catul de sus, doi călători ce se pregăteau, ca şi el, să ia masa, dacă nu începuseră cumva să mănânce chiar. D'Artagnan văzuse caii lor la grajd şi şeile în tinda hanului.

Unul era însoţit de un lacheu, vrând să pară un personaj de vază; două iepe de Perche, frumoase şi tinere, îi aduseseră până aici. Celălalt, mai puţin însemnat, drumeţ fără pretenţii, cu hainele ponosite şi pline de praf, cu cizmele tocite mai mult de mers pe jos decât din pricina scărilor de la şa, venise din Nantes într-o cărucioară trasă de un cal ce semăna atât de bine la culoare cu Nevăstuica, încât d'Artagnan ar fi putut să colinde o sută de leghe până să găsească o pereche mai bună pentru iapa lui. Cărucioara cu coviltir era încărcată de nişte pachete mari şi grele, înfăşurate în bucăţi vechi de pânză.

„Acest călător? Îşi zise d'Artagnan? E de teapa mea. Mi se potriveşte, îmi convine. Trebuie ca şi eu să mă potrivesc cu el şi să-i convin. Domnul Agnan, cu surtucul fumuriu şi cu tichia roasă, nu se poate ruşina să stea la masă alături de domnul acesta cu încălţările tocite şi cu o mârţoagă bătrână.”

Acestea zise, d'Artagnan îl chemă pe hangiu şi-i spuse să-i aducă sus, în odaia domnului cu înfăţişarea modestă, lişiţa, turta şi cidrul pe care le comandase. El însuşi, după ce urcă, în mână cu o farfurie, scara de lemn ce ducea la odaie, începu să bată încet în uşă.

— Intră! Rosti necunoscutul.

D'Artagnan păşi pragul, cu gura larg deschisă de un zâmbet, ţinând farfuria sub braţ, pălăria într-o mână şi luminarea în cealaltă.

— Domnule? Zise el? Iartă-mă, sunt, ca şi dumneata, un călător, nu cunosc pe nimeni în acest han şi am răul obicei de a mi se urî când mănânc singur; în aşa fel că mâncarea mi se pare proastă şi nu-mi cade bine. Chipul dumitale, pe care l-am zărit adineauri, când ai coborât să ţi se desfacă stridiile, mi-a plăcut mult. Afară de asta, am băgat de seamă că ai un cal ce seamănă cu al meu şi că hangiul, fără îndoială din pricina acestei asemănări, i-a legat la iesle pe amândoi alături, iar ei par să se simtă foarte bine unul lângă altul. Nu văd, dar, domnule, pentru ce stăpânii ar sta despărţiţi, de vreme ce caii lor se înţeleg aşa de bine. Drept aceea, am venit să-ţi cer să-mi faci plăcerea de a îngădui să mă aşez la masa dumitale. Numele meu este Agnan şi sunt, domnule, intendentul nevrednic al unui bogat senior care doreşte să cumpere nişte ocne de sare prin partea locului şi m-a trimis să-i cercetez viitoarele proprietăţi. În adevăr, domnule, aş vrea ca înfăţişarea mea să-ţi fie pe plac, aşa cum îmi este mie a dumitale, căci te ţin în mare cinste în inima mea, crede-mă.

Străinul, pe care d'Artagnan îl vedea acum întâia oară, întrucât la început abia dacă-l băgase în seamă, avea nişte ochi negri şi strălucitori, obrazul gălbejit, fruntea puţin încreţită de greutatea celor cincizeci de ani, o anumită naivitate în ansamblul trăsăturilor, dar multă agerime în privire.

„S-ar zice? Gândi d'Artagnan? Că năzdrăvanul ăsta nu s-a slujit în viaţa lui decât de partea de sus a capului, adică numai de ochi şi de creier. Trebuie să fie om de ştiinţă: gura, nasul, bărbia nu spun nimic la el.”

— Domnule? Răspunse cel a cărui făptură şi gânduri erau cântărite astfel? Prezenţa dumitale îmi face o deosebită cinste; nu că mi s-ar urî; am? Adăugă el zâmbind? O tovărăşie ce-mi ţine totdeauna de urât; dar, ce-are a face, mă simt fericit să stau cu dumneata.

Spunând însă acestea, omul cu cizmele tocite aruncă o privire neliniştită pe deasupra mesei, de unde stridiile dispăruseră şi unde nu mai rămăsese decât o bucată de slănină sărată.

— Domnule? Se grăbi să spună d'Artagnan? Gazda îmi va aduce îndată o minunată pasăre friptă şi o straşnică turtă de Bretania.

D'Artagnan citise în privirea tovarăşului său, oricât de fugară ar fi fost ea, teama de a nu cădea pe mâna vreunui pleşcar. Şi nu se înşelase: căci de îndată ce-l auzi spunând ce o să vină, trăsăturile omului cu înfăţişare sărăcăcioasă se înseninară. Într-adevăr, hangiul, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, intră numaidecât în odaie cu bucatele anunţate.

Turta şi lişiţa rumenită fură puse alături de slănina afumată; d'Artagnan şi comeseanul lui se salutară încă o dată, se aşezară faţă în faţă şi împărţiră frăţeşte şunca şi celelalte mâncăruri lăsate pe masă.

— Domnule? Zise d'Artagnan? Mărturiseşte că bun lucru e tovărăşia!

— Pentru ce? Întrebă străinul cu gura plină.

— Ei bine, am să-ţi spun pentru ce? Răspunse d'Artagnan.

Străinul îşi opri fălcile din mestecat, ca să poată auzi mai bine.

— Mai întâi? Continuă d'Artagnan? În loc de o singură lumânare, pe care am avea-o fiecare, iată că avem două.

— Ai dreptate? Zise străinul, uimit de marele adevăr ce sălăşluia în această constatare.

— Apoi, văd că dumitale îţi place să mănânci din turta mea, în timp ce mie îmi place să mănânc din slănina dumitale.

— Şi asta e adevărat.

— În sfârşit, deasupra plăcerii de a avea mai multă lumină şi de a mânca fiecare după gustul său, eu pun plăcerea tovărăşiei.

— Într-adevăr, domnule, dumneata eşti un om plin de voioşie? Zise cu încântare necunoscutul.

— Aşa-i domnule, sunt voios ca toţi aceia care nu au nimic în cap. Oh, nu se poate spune acelaşi lucru despre dumneata? Adăugă d'Artagnan? Căci citesc în ochii dumitale un noian de gânduri.

— Ah, domnule…

— Haide, mărturiseşte un lucru.

— Ce anume?

— Că eşti un om învăţat.

— Eh, domnule…

— Ei?

— Aproape.

— Cum adică?

— Sunt autor.

— Ai văzut? Strigă d'Artagnan, bătând din palme de bucurie. Va să zică nu m-am înşelat! Ce minunăţie…

— Domnule…

— Ei ce? Îl întrerupse d'Artagnan. Voi avea fericirea să petrec această noapte în tovărăşia unui autor şi încă a unui autor celebru poate?

— Oh? Făcu necunoscutul, roşindu-se? Celebru, domnule, celebru nu e cuvântul potrivit.

— Modest! Exclamă d'Artagnan visător. E modest! Apoi, întorcându-se către străin, îl întrebă cu un accent de bruscă şovăială: Dar spune-mi cel puţin numele operelor dumitale, domnule, căci, dacă ai băgat de seamă, pe-al dumitale nu mi l-ai spus şi m-am văzut silit să caut a-ţi ghici îndeletnicirea.

— Mă numesc Jupenet, domnule? Răspunse autorul.

— Frumos nume! Zise d'Artagnan. Frumos nume, pe cinstea mea şi nu ştiu de ce, iartă-mi această grosolănie, dacă e vreuna, nu ştiu cum se face, dar mi se pare că am mai auzit rostindu-se acest nume undeva.

— Păi, am făcut versuri? Spuse cu modestie poetul.

— Ei, atunci să ştii că mi le-a citit cineva.

— Am scris o tragedie.

— Poate că am şi văzut-o jucată.

Poetul se înroşi mai tare.

— Nu cred, pentru că versurile mele n-au fost încă tipărite.

— Ei bine, îţi spun, tragedia mi-a făcut, totuşi, cunoscut numele dumitale.

— Te înşeli şi de data asta, căci domnii comedianţi de la palatul Bourgogne n-au vrut să mi-o primească? Zise poetul cu un surâs a cărui taina numai anumite mândrii o pot descifra.

D'Artagnan îşi muşcă buzele.

— Aşadar? Urmă poetul? Vezi, domnule, că eşti greşit în privinţa mea, întrucât, necunoscându-mă de loc, n-ai avut cum să auzi vorbindu-se de mine.

— Iată ceea ce mă miră. Numele de Jupenet mi se pare cu toate astea un nume frumos şi vrednic de a fi cunoscut, la fel ca şi acelea ale domnilor Corneille, Rotrou sau Garnier. Sper, domnule, că vei avea bunăvoinţă să-mi povesteşti pe scurt tragedia dumitale, puţin niai târziu, să zicem la sfârşitul mesei. Va fi în loc de plăcintă, la dracu!… Ah, domnule, iertare, e o ocară ce-mi scapă de pe buze fiindcă o rosteşte mereu seniorul şi stăpânul meu. Îmi îngădui deci s-o folosesc uneori şi eu, căci mi se parc plină de duh. Îmi îngădui asta numai în lipsa stăpânului, bineînţeles, căci daca el ar fi de faţă… Dar nu ţi se pare, domnule, că cidrul ăsta e îngrozitor? Şi, poftim, oala are o formă atât de neregulată, că nici nu stă dreaptă pe masă.

— Dacă am sprijini-o?

— Foarte bine, dar cu ce?

— Cu cuţitul.

— Şi lişiţa cu ce-o vom mai tăia? Sau te gândeşti poate să nu te atingi de lişiţa mea?

— Ba da.

— Ei bine, atunci…

— Aşteaptă.

Poetul se scotoci în buzunare şi scoase o bucăţică de fontă, lunguiaţă, dreptunghiulară, groasă cât buza castronului şi lungă aproape cât un deget. Dar abia apucă să o arate la lumină, că îndată, ca şi cum ar fi săvârşit o mare nechibzuinţă, făcu o mişcare iute spre a o vârî din nou în buzunar. D'Artagnan însă băgă de seamă asta… Era un om căruia nu-i scăpa nimic. Întinse deci mâna spre bucăţica de fontă.

— Ei, dar frumos lucru ai în mână? Zise el. Se poate vedea?

— Cum să nu? Răspunse poetul, ce părea să cedeze prea repede după acea intenţie de mai înainte? De bună seamă că se poate vedea; numai că, poţi să te uiţi oricât? Adăugă el cu un fel de mândrie? N-ai să ghiceşti la ce foloseşte, până ce nu-ţi voi spune eu.

D'Artagnan luă ca o mărturisire şovăielile poetului, ca şi faptul că se grăbise să bage la loc bucăţica de fontă pe care, cu o mişcare nechibzuită, o scosese din buzunar. De aceea, după ce atenţia îi fu atrasă asupra acestui punct, el îşi luă măsurile de prevedere cuvenite ce-i dădeau în orice situaţie prilejul de a fi superior celuilalt. De altminteri, orice ar fi vrut să spună domnul Jupenet, de la prima cercetare a obiectului acela, d'Artagnan îi şi înţelese rostul. Era o literă de tipar.

— Ghiceşti ce este? Întrebă poetul.

— Nu? Răspunse d'Artagnan? Pe cinstea mea, nu.

— Ei bine, domnule? Zise meşterul Jupenet? Această mică bucată de fontă e o literă de tipar.

— Nu mai spune!

— O majusculă.

— Iată, iată! Făcu d'Artagnan, căscându-şi ochii a mirare.

— Da, domnule, un J mare, prima literă a numelui meu.

— Şi zici că asta e o literă?

— Da, domnule.

— Ei bine, am să-ţi mărturisesc un lucru.

— Ce anume?

— Dar mai bine nu, căci e o prostie ceea ce vreau să-ţi spun.

— Ei, hai, spune? Insistă meşterul Jupenet cu un aer ocrotitor.

— Ei bine, nu înţeleg de loc, dacă asta e o literă, cum se poate alcătui un cuvânt?

— Un cuvânt?

— Un cuvânt tipărit, da.

— E foarte uşor.

— Să vedem.

— Te interesează?

— Nespus de mult.

— Ei bine, am să-ţi arăt cum. Aşteaptă.

— Aştept.

— Şi uită-te bine la ceea ce am să fac.

— Mă uit.

D'Artagnan părea, într-adevăr, că e numai ochi şi urechi. Jupenet mai scoase din buzunar vreo şapte sau opt bucăţele de fontă, însă mai mici.

— Ah, ah! Făcu d'Artagnan.

— Ce e?

— Dar dumneata ai o tiparniţă întreagă în buzunar. La dracu, e curios, într-adevăr!

— Nu-i aşa?

— Multe mai învaţă omul când călătoreşte, Doamne!

— În sănătatea dumitale! Zise Jupenet încântat.

— Şi într-a dumitale, la dracu şi într-a dumitale! Dar, stai o clipă, nu cu cidru din ăsta. E o băutură îngrozitoare şi nevrednică de un om care se adapă la Hipocrena; mi se pare că aşa-i spuneţi, dumneavoastră, poeţii, fântânii la care vă potoliţi setea.

— Da, domnule, aşa se numeşte fântâna noastră, e adevărat. Numele vine de la două cuvinte greceşti: hipos, care înseamnă cal… şi…

— Domnule? Îl întrerupse d'Artagnan? Am să-ţi dau să bei o licoare care vine de la un singur cuvânt franţuzesc, dar care, pentru asta, nu înseamnă că e mai proastă şi anume de la cuvântul strugure. Cidrul ăsta mă leşină şi mă umflă în acelaşi timp. Dă-mi voie să-l întreb pe hangiu dacă n-are niscaiva sticle de Beaugency sau din valea Ceran-ului, pitite printre bârnele din pivniţa lui.

Într-adevăr, hangiul, chemat, se ivi numaidecât.

— Domnule? Îi spuse atunci poetul lui d'Artagnan? Ia seama, nu vom avea timp să bem vinul, afară dacă nu ne vom grăbi, căci eu vreau să mă folosesc de reflux şi să iau corabia.

— Ce corabie? Întrebă d'Artagnan.

— Corabia care pleacă spre Belle-Isle.

— A, spre Belle-Isle? Făcu muşchetarul. Bun!

— Eh, aveţi destul timp, domnule? Zise hangiul, destupând sticla? Corabia pleacă abia peste un ceas.

— Dar cine mă va înştiinţa? Întrebă poetul.

— Vecinul dumneavoastră? Răspunse hangiul.

— Păi, nici nu-l cunosc bine.

— Când îl veţi auzi că pleacă, înseamnă că e timpul să porniţi şi dumneavoastră.

— Şi el merge tot Ia Belle-Isle?

— Da.

— Domnul acela însoţit de un lacheu? Întrebă d'Artagnan.

— Domnul acela însoţit de un lacheu.

— Vreun gentilom, de bană seamă.

— Asia nu ştiu.

— Cum, nu ştii?

— Da. Tot ce ştiu e că bea acelaşi vin ca şi dumneavoastră.

— Drace! Ce cinste pentru noi! Zise d'Artagnan, turnând vin tovarăşului său, în timp ce hangiul ieşea din odaie.

— Prin urmare? Reluă poetul, întorcându-se la gândurile lui? N-ai văzut niciodată cum se tipăreşte?

— Niciodată.

— Uite, iei literele care alcătuiesc un cuvânt, să zicem AB, pe urmă să mai punem un A, doi TT şi, în sfârşit, un U.

Şi aşeză literele cu o iuţeală şi cu o uşurinţă ce nu-i scăpără ochiului isteţ al lui d'Artagnan.

— Abătut? Pronunţă el după ce termină.

— Bun! Zise d'Artagnan. Iată toate literele aşezate una lângă alta; dar cum stau ele aşa?

Şi-i mai turnă un pahar de vin comeseanului său.

Domnul Jupenet zâmbi, ca omul care avea răspuns la toate; apoi scoase, tot din buzunar, o mică linie de metal, formată din două părţi împreunate la colţ, pe care adună şi înşiră literele, ţinându-le strâns cu degetul cel mare de la mâna stânga.

— Şi cum se numeşte această mică linie de fier? Întrebă d'Artagnan. Căci, de bună seamă, trebuie să aibă un nume.

— Asta se numeşte vingalac? Zise Jupenet. Cu ajutorul acestei linii se formează rândurile.

— Bine, bine, rămân la ceea ce am spus: dumneata ai o tiparniţă întreagă în buzunar? Zise d'Artagnan râzând cu un aer atât ele nerod, încât poetul nu băgă de seamă ca el era cel păcălit.

— Nu? Răspunse el? Dar fiindcă mi-e lene să scriu, când îmi vine un vers în minte, îl aştern numaidecât în vingalac. Fac astfel două treburi dintr-o dată.

„Drace! Îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Trebuie să vedem ce-i cu toate astea.”

Şi sub un motiv oarecare, ce nu-l stânjeni câtuşi de puţin pe muşchetar, care găsea totdeauna o pricină demnă de crezare ca să facă ce vrea el, se ridică de la masă, coborî scara, se duse sub şopronul unde se afla cărucioara, răscoli cu vârful pumnalului pânza ce învelea unul din pachetele de acolo şi văzu că era plin cu litere de fontă la fel cu acelea pe care poetul zeţar le avea în buzunarul său.

„Bun! Gândi d'Artagnan. Încă nu ştiu dacă domnul Fouquet vrea să întărească Belle-Isle cu ziduri de piatra; iată însă, în orice caz, muniţii spirituale pentru castel.”

Apoi, mulţumit că făcuse această descoperire, se întoarse şi se aşeză din nou la masă.

D'Artagnan ştia acum ceea ce voia să ştie. Rămase însă mai departe în faţa comeseanului său, până când în odaia alăturată se auzi o forfotă de om ce se pregăteşte de plecare.

Poetul zeţar sări îndată de la masă şi dădu ordin să i se înhame calul. Căruţa îl aştepta la poartă. Cel de-al doilea călător se urcă şi el în şa, în curte, împreună cu lacheul său.

D'Artagnan îl însoţi pe Jupenet până în port; aici, acesta îşi îmbarcă în corabie şi căruţa şi calul. Cât despre celălalt călător, mai acătării, făcu şi el acelaşi lucru cu cei doi cai şi cu servitorul său. Dar oricât se strădui d'Artagnan să-i cunoască numele, nu putu să afle nimic. Nu izbuti decât să-i zărească faţa, în aşa fel, încât chipul lui se întipări pentru totdeauna în minte.

D'Artagnan ar fi vrut să se îmbarce o dată cu cei doi călători, însă o pornire mai puternică decât curiozitatea, aceea a succesului, îl făcu să se depărteze de ţărm şi să se reîntoarcă la han. Aici, de cum intră, oftând, în odaie, se aruncă repede în pat, astfel ca să poată fi a doua zi dis-de-dimineaţă odihnit şi cu gândurile limpezi, după bunele sfaturi ale nopţii.

Capitolul LXVIII D'Artagnan îşi continuă cercetările.

În revărsatul zorilor, d'Artagnan puse şi el şaua pe Nevăstuica, peste care dăduse norocul în timpul nopţii, căci ronţăise singură tot fânul ce rămăsese de la ceilalţi trei tovarăşi de iesle.

Muşchetarul îşi luă toate desluşirile de care avea nevoie de la hangiu, care i se păru un om isteţ, bănuitor şi credincios cu trup şi suflet domnului Fouquet. Drept urmare, spre a nu-i stârni acestuia nici o bănuială, îi spuse şi lui povestea despre cumpărarea unor ocne de sare.

Dacă s-ar fi îmbarcat în La Roche-Bernard pentru Belle-Isle, ar fi dat loc la tot felul de comentarii, care poate că şi aşa vor fi fost făcute şi vor fi ajuns până la castel. În plus, i se părea ciudat că drumeţul acela cu lacheu continua să fie o taină pentru d'Artagnan, cu toate întrebările pe care i le pusese hangiului, ce părea să-l cunoască foarte bine.

Muşchetarul culese deci informaţii în legătură cu salinele şi porni pe drumul ce ducea către mlaştini, lăsând marea la dreapta sa şi pătrunzând în acea câmpie tristă şi nemărginită, care semăna cu o mare de nămol, ale cărei creste erau argintate ici şi colo de câte o şuviţă de sare.

Nevăstuica păşea foarte bine, cu picioarele ei mici şi nervoase, pe cărările largi cât o călcătură de om ce se strecurau printre smârcurile sărate. D'Artagnan, liniştit în privinţa vreunei poticneli ce l-ar fi silit să facă o baie rece, îşi lăsă iapa să meargă în voie, el mulţumindu-se să privească în depărtare cele trei stânci ascuţite ce se ridicau asemenea unor vârfuri de lance din sânul câmpiei fără pic de verdeaţă.

Piriac, târguşorul Batz şi Croisic, ce semănau foarte mult între ele, îi atraseră şi-i ţintuiră de la început atenţia. Iar când drumeţul întorcea capul să se orienteze şi mai bine, vedea în cealaltă parte a zării alte trei vârfuri de clopotniţe, cele de la Guérande, Le Pouliguen şi Saint-Joachim, ce păreau alezate ca nişte popice printre care el şi Nevăstuica se învârteau încoace şi încolo ca o bilă rătăcită.

Piriac era primul port mic, pe dreapta. D'Artagnan se îndreptă spre el, pe buze cu numele unor cunoscuţi negustori de sare. În clipa când ajunse în acest mic port, cinci dube mari, încărcate cu piatră, tocmai se desprindeau de ţărm. Lui d'Artagnan i se păru curios că piatra era încărcată şi dusă în altă parte, chiar dintr-un ţinut unde se resimţea lipsa de piatră. A trebuit să se folosească de toată dibăcia domnului Agnan pentru a-i trage de limbă pe oamenii din port despre pricina acestui lucru făcut pe dos. Un bătrân pescar îi răspunse domnului Agnan că pietrele nu erau scoase din Piriac şi nici din mlaştini, bineînţeles.

— Atunci de unde-s scoase? Întrebă muşchetarul.

— Domnule, sunt tocmai din Nantes şi Paimboeuf.

— Şi unde sunt duse?

— La Belle-Isle, domnule.

— Aha! Făcu d'Artagnan pe acelaşi ton prin care-l arătase zeţarului că literele lui îl interesau nespus de mult… Va să zică, se lucrează la Belle-Isle?

— Păi da, domnule. În fiecare an domnul Fouquet pune să se repare zidurile castelului.

— E dărăpănat?

— E vechi.

— Foarte bine. „La urma urmei? Îşi zise apoi d'Artagnan? Nimic nu-i mai firesc şi orice proprietar are dreptul să-şi repare casa. E ca şi cum ar veni cineva să-mi spună că fortific „Icoana Maicii Domnului„, atunci când m-aş apuca să fac pur şi simplu unele mici reparaţii. Mă tem că s-au dat veşti lipsite de adevăr maiestăţii sale şi că asta i-a pricinuit multe necazuri…” Trebuie să recunoşti însă, bunul meu domn? Spuse apoi cu glas tare, adresându-se pescarului, căci rolul lui de om bănuitor îi era impus de scopul însuşi al misiunii sale? Trebuie să recunoşti că modul cum sunt cărate aceste pietre este destul de neobişnuit.

— Cum adică? Zise pescarul.

— Ele sunt aduse din Nantes sau din Paimboeuf pe Loara, nu-i aşa?

— Apa trece pe la noi, e drept.

— E mai uşor, nimic de zis; dar atunci de ce nu sunt transportate direct de la Saint-Nazaire la Belle-Isle?

— Eh, fiindcă dubele sunt nişte vase proaste şi ţin cu greu piept mării? Răspunse pescarul.

— Ăsta nu-i un motiv.

— Iartă-mă, domnule, dar se vede treaba că dumneata n-ai călătorit niciodată pe apă? Adăugă pescarul nu fără oarecare dispreţ.

— Lămureşte-mă şi pe mine, rogu-te, dragă moşule. Mie mi se parc că, să vii de la Paimboeuf la Piriac, pentru a trece de la Piriac la Belle-Isle, e ca şi cum ai pleca din La Roche-Bernard la Nantes şi de la Nantes la Piriac.

— Pe fluviu ar fi drumul cel mai scurt? Răspunse netulburat pescarul.

— Dar fluviul face un cot mare!

Pescarul clătină din cap.

— Drumul cel mai scurt între un punct şi altul este linia dreaptă? Adăugă d'Artagnan.

— Dumneata uiţi valurile, domnule.

— Bine; chiar ţinând seama de valuri.

— Şi vântul.

— Hai, fie şi vântul.

— Păi sigur! Curentul Loarei împinge bărcile până aproape de Croisic. Dacă ele au nevoie de vreo reparaţie sau dacă schimbă echipajul, atunci vin la Piriac de-a lungul coastei; apoi de la Piriac dau de alt curent, opus, care le duce până la insula Dumet, la două leghe şi ju-mătate.

— În regulă.

— Acolo, şuvoiul râului Vilaine le mână pe o altă insulă, numită insula Hoëdic.

— Înţeleg foarte bine.

— Ei, domnule şi de la această insulă până la Belle-Isle, calea e dreaptă. Marea, luând-o în jos şi în sus, trece ca apa pe un canal, ca o oglindă printre cele două insule; dubele plutesc atunci pe deasupra ei ca nişte gâşte pe Loara, asta-i tot.

— Oricum? Zise încăpăţânatul domn Agnan? E cale lungă.

— Ei… Dacă aşa vrea domnul Fouquet! Răspunse ca încheiere pescarul, scoţându-şi căciula de lână la pronunţarea acestui nume demn de respect.

O privire a lui d'Artagnan, privire ascuţită şi pătrunzătoare ca tăişul unei spade, nu găsi în inima bătrânului decât o încredere nevinovată, iar pe trăsăturile lui nu citi decât mulţumire şi nepăsare. Spunea: „Dacă aşa vrea domnul Fouquet” ca şi cum ar fi spus: „Dacă aşa e vrerea lui Dumnezeu!”

D'Artagnan ajunsese prea departe în această parte a locului; de altminteri, după plecarea dubelor, la Piriac nu mai rămăsese decât o barcă, a bătrânului şi aceasta nu părea dornică să pornească în largul mării fără anumite migăloase pregătiri. Astfel, d'Artagnan mângâie coama Nevăstuicii, care, ca o nouă dovadă a minunatului ei caracter, porni iarăşi la drum, răscolind cu copitele praful sărat şi ţinându-şi nasul ridicat în vântul uscat ce clătina tufele de măceş şi de buruieni ale acestui ţinut. Pe la ceasurile cinci, ajunse la Croisic.

Dacă d'Artagnan ar fi fost poet, ar fi fost încântat do priveliştea întinselor prundişuri de aici, ce se lungeau până la o depărtare de mai bine de o leghe, pe care le acoperă de fiecare dată fluxul mării, pentru ca, la reflux, ele să iasă iarăşi la iveală cenuşii, mohorâte, pline de alge şi de ierburi marine şi presărate cu pietre rotunjite de apă, pietre albe şi împrăştiate pretutindeni ca nişte oseminte într-un vast cimitir. Dar soldatul, omul politic, ambiţiosul nu simt nici măcar nevoia acelei dulci mângâieri de a privi spre cer pentru a descifra acolo o speranţă sau o prevenire. Cerul roşu înseamnă, pentru astfel de oameni, vânt sau furtună; după cum norii albi şi vătuiţi, răsfiraţi în văzduh, arată tot aşa de simplu că marea va fi liniştită şi blândă.

D'Artagnan văzu un cer albastru, simţi vântul încărcat de miresmele sării şi îşi spuse: „Mă voi îmbarca, chiar şi pe o coajă de nucă, îndată ce marea se va retrage”.

La Croisic, ca ţi la Piriac, observă mari grămezi de pietre înşiruite pe nisip, la marginea apei. Aceste ziduri uriaşe, dărâmate la fiecare reflux de transporturile ce se făceau în Belle-Isle, erau, în ochii muşchetarului, o urmare şi o dovadă a ceea ce el ghicise din capul locului la Piriac. Oare domnul Fouquet reclădea vreun parapet? Înălţa oare o fortificaţie? Ca să ştie asta, trebuia să vadă.

D'Artagnan o lăsă pe Nevăstuică în grajd, mâncă, se culcă şi a doua zi, în cursul dimineţii, se plimbă prin port, sau mai bine zis prin pietrişul de pe plajă.

Croisic are un port nu mai lung de cincizeci de picioare şi o căsuţă de pază ce seamănă cu o mare gogoaşă crescută pe o tipsie. Plaja întinsă ţine loc de tipsie. O sută de roabe de pământ amestecat cu pietriş şi rotunjit în formă de con, cu cărări cotite pe de lături, sunt gogoaşa şi totodată casa de pază. Aşa se înfăţişează lucrurile astăzi; aşa se înfăţişau şi acum o sută optzeci de ani; atâta doar că gogoaşa era atunci mai mică şi nu se vedeau în jurul ei îngrăditurile de stinghii ce-o împodobesc astăzi şi pe care edilitatea acestui târguşor sărac şi smerit le-a bătut în parmalâci de-a lungul cărărilor ce duc în spirală până la terasa din faţa casei.

Pe pietrişul plăjii, vreo trei-patru pescari vorbeau despre pescuitul de sardele şi crevete. Domnul Agnan, cu privirea însufleţită de o mare voioşie, cu zâmbetul pe buze, se apropie de ei.

— Vă pregătiţi de pescuit? Întrebă el.

— Da, domnule? Răspunse un pescar? Aşteptăm refluxul.

— Şi unde pescuiţi de obicei, prieteni?

— Pe lângă coaste, domnule.

— Care sunt coastele cele mai bune?

— Eh, depinde; în jurul insulelor, de obicei.

— Dar sunt departe insulele?

— Nu prea; patru leghe.

— Patru leghe! O expediţie întreagă!

Pescarul începu să râdă în nasul domnului Agnan.

— Păi da? Reluă acesta cu naiva lui nepricepere? Căci la patru leghe nici nu se mai vede ţărmul, nu-i aşa?

— Ei… Nu totdeauna.

— Oricum… E departe… Chiar prea departe; altfel, v-aş fi rugat să mă luaţi şi pe mine cu dumneavoastră şi să-mi arătaţi ceea ce n-am văzut niciodată.

— Ce anume.?

— Un peşte de mare, viu.

— Se vede treaba că domnul e din altă parte! Zise unul dintre pescari.

— Da, sunt din Paris.

Bretonul ridică din umeri, apoi îl întrebă:

— L-ai văzut pe domnul Fouquet la Paris?

— Deseori? Răspunse Agnan.

— Deseori? Tresăriră pescarii, strângându-se roată în jurul parizianului. Îl cunoaşteţi?

— Un pic; e prieten bun cu stăpânul meu.

— Aha! Făcură pescarii.

— Şi? Adăugă d'Artagnan? I-am văzut toate castelele, cel de la Saint-Mandé, cel din Vaux, precum şi palatul din Paris.

— E frumos?

— Neîntrecut.

— Dar nu e ca la Belle-Isle? Zise un pescar.

— Hm! I-o întoarse domnul Agnan şi izbucni într-un râs aproape dispreţuitor, care făcu să se încrunte pe cei din jurul lui.

— Se cunoaşte că dumneata n-ai văzut încă Belle-Isle? Rosti cel mai curios dintre pescari. Ştii că are o lungime de şase leghe şi că e plină de copaci ce nu-şi găsesc pereche nici la Nantes, pe promenadă?

— Copaci, în mijlocul mării? Se miră d'Artagnan. Tare aş mai vrea s-o văd şi pe-asta!

— Nimic mai simplu; noi pescuim lângă insula Hoëdic; vino cu noi. De acolo, ai să vezi copacii negri din Belle-Isle, înălţându-se spre cer ca într-un paradis; ai să vezi şi coama albă a castelului, care taie ca o spadă dunga albastră a marii.

— O! Făcu d'Artagnan. Trebuie să fie tare frumos! Dar castelul domnului Fouquet de la Vaux are o sută de turnuri, asta ştii?

Bretonul îşi ridică faţa cu o admiraţie adâncă, deşi părea a nu da crezare unui asemenea lucru.

— O sută de turnuri? Murmură el. Ce-are a face. Belle-Isle e mai frumoasă. Vrei să vezi Belle-Isle?

— Ar fi cu putinţă? Întrebă domnul Agnan.

— Da, cu aprobarea guvernatorului.

— Dar eu nu-l cunosc pe acest guvernator.

— De vreme ce-l cunoşti pe domnul Fouquet, e destul să-i spui cum te cheamă.

— Oh, prieteni, din păcate eu nu sunt un gentilom.

— Oricine poate intra în Belle-Isle? Urmă pescarul în graiul lui puternic şi limpede? Cu condiţia să nu vrea răul nici insulei, nici stăpânului.

Un fior uşor trecu prin trupul muşchetarului.

— Cred şi eu! Îşi zise el. Apoi, reculegându-se: Dacă nu m-aş teme că voi suferi de răul de mare…

— În asta? Făcu pescarul, arătându-i cu mândrie barca frumoasă, cu fundul rotund.

— Bine, mă îndemnaţi să merg să văd Belle-Isle? Răspunse domnul Agnan? Numai că n-o să mă lase să cobor acolo.

— Noi ne ducem când vrem.

— Dumneavoastră? Pentru ce?

— Doamne, ca să vindem peşte corsarilor!

— Cum… Corsari! Ce tot spui, omule?

— Spun că domnul Fouquet a pus să se construiască două corăbii înarmate, spre a-i izgoni pe olandezi sau pe englezi şi noi vindem peşte echipajelor de pe aceste două mici co-răbii.

„Poftim! Poftim! Gândi d'Artagnan în sinea lui. Din ce în ce mai bine! O tiparniţă, bastioane, corăbii înarmate!… La dracu! Domnul Fouquet nu e un duşman oarecare, aşa cum mi-l închipuiam eu. Merită osteneala să te duci să-l vezi de aproape.”

— Noi plecăm la ceasurile cinci şi jumătate? Adăugă pescarul cu glas apăsat.

— Sunt al dumneavoastră; rămân aici.

Într-adevăr, d'Artagnan privi pescarii, care îşi traseră bărcile, cu nişte frânghii, până la apă; marea se umflă şi domnul Agnan păşi într-una din ele, nu fără a se preface că îi e frică, stârnind râsul micilor ucenici, care îl priveau cu ochii lor mari, plini de înţelepciune. Se culcă pe o pânză împăturită în patru, îi lăsă pe ceilalţi să întindă velele şi barca fu luată de vânt şi împinsă în larg timp de două ceasuri fără întrerupere.

Pescarii, care îşi vedeau de treburile lor, trecând dintr-o parte în alta, nu băgară de seamă că oaspetele lor nici nu pălise, nici nu gemuse, nici nu suferise de rău de mare; că, în pofida balansului îngrozitor şi a zguduiturilor nemiloase ale bărcii, pe care acum n-o mai conducea nimeni, călătorul neîncercat îşi păstrase pe de-a întregul prezenţa de spirit şi pofta de mâncare. Ei pescuiau şi pescuitul le era îmbelşugat. Spre undiţele în care erau înfipte momeli de crevete se repezeau să muşte cu lăcomie barbunii şi lufarii graşi. Două năvoade fuseseră rupte de cambule şi batogi, din pricina greutăţii lor foarte mari; trei ţipari de mare se zbăteau pe fundul bărcii, în încolăcirea lor vâscoasă, trăgând să moară.

D'Artagnan le purta noroc pescarilor; i-o şi spuseră chiar. Soldatul găsea însă că truda lor e atât de înviorătoare, încât puse mâna la treabă, adică la priponul cu undiţe, scoţând mugete de bucurie şi răcnind „La dracu!”, atât de tare, încât i-ar fi speriat pe muşchetari înşişi, ori de câte ori o zdruncinătură a strunei, provocată de prada ce i se prinsese în vârf, îi încorda muşchii şi-l făcea să-şi pună în joc toată puterea şi toată îndemnarea lui de totdeauna.

Munca asta îi stârnea atâta plăcere, încât uită de misiunea sa diplomatică. Tocmai se lupta cu o cambulă înspăimântătoare, ţinându-se cu o mână de marginea bărcii, iar cu cealaltă trăgând spre el căpăţâna căscată a rivalului, când stăpânul ambarcaţiunii îi strigă:

— Ia seama să nu fii zărit de la Belle-Isle!

Aceste cuvinte avură asupra lui d'Artagnan efectul unui obuz a cărui explozie vesteşte începutul bătăliei: dădu dintr-o dată drumul şi strunei şi cambulei, care, trăgându-se una pe alta, se scufundară în apă. Cam la o jumătate de milă cel mult, el zări ridicându-se din mare umbra albăstruie a stâncilor de la Belle-Isle, în vârful cărora trona linia albă şi impunătoare a castelului. În depărtare se întindeau apoi ogoarele, pădurile, livezile înverzite şi păşunile pline de vite care păşteau. Iată ceea ce atrase la început atenţia muşchetarului.

Soarele, coborât la o suliţă pe cer, arunca raze de aur asupra mării şi făcea să plutească în jurul acestei insule vrăjite o pulbere strălucitoare. Din pricina luminii orbitoare, nu se puteau vedea decât culmile mai mari; mici fâşii de umbră tăiau şi împestriţau cu pete întunecate covorul luminos al câmpiei sau pereţii înalţi ai întăriturilor.

— Eh, eh! Făcu d'Artagnan privind îngrămădirea de stânci negre. Iată, într-adevăr, fortificaţii care n-au nevoie de nici un inginer ca să zădărnicească orice încercare de pă-trundere. Pe unde dracu s-ar putea pune piciorul în această insulă, pe care Dumnezeu a apărat-o cu atâta străşnicie?

— Pe aici? Răspunse stăpânul bărcii, schimbând pânza şi întorcând cu putere cârma ce îndreptă luntrea spre un mic port, drăguţ şi cochet, aşezat într-un golfuleţ rotund şi înconjurat de ziduri noi, crenelate.

— La dracu! Ce văd aici? Întrebă d'Artagnan.

— Asta e Locmaria? Răspunse pescarul.

— Dar dincolo?

— Acolo e Bangos.

— Şi mai departe?

— Saujeu… Apoi palatul.

— Drace! O lume întreagă! Ah, iată şi soldaţi!

— Sunt o mie şapte sute de oameni la Belle-Isle, domnule? Îi explică pescarul cu mândrie. Ştii oare că cea mai mică garnizoană are douăzeci şi două de companii de infanterie?

— La dracu! Făcu d'Artagnan, bătând cu piciorul în scândura de pe fundul bărcii. Maiestatea sa mi se pare că avea dreptate!

Traseră la ţărm.

Capitolul LXIX Unde cititorul va fi de bună seamă tot atât de uimit ca şi d'Artagnan, regăsind o veche cunoştinţă.

La orice debarcare, fie şi din cea mai mică barcă ce pluteşte pe mare, se întâmplă să fii totdeauna cuprins de o tulburare şi de o ameţeală uşoară, ce nu-i îngăduie spiritului să se bucure de întreaga libertate de care ar avea nevoie pentru a cuprinde de la prima aruncătură de ochi noua privelişte ce ţi se deschide în faţă. Podul mişcător, matelotul care se zoreşte, clipocitul apei ce se rostogoleşte printre pietre, strigătele şi nerăbdarea celor care aşteaptă la ţărm sunt amănunte multiple ale acestei senzaţii, care se rezumă într-un singur rezultat? Şovăirea.

Aşa încât, abia după ce debarcă şi stătu câteva minute pe ţărm, d'Artagnan observă că în port şi mai cu seamă în cuprinsul insulei, se mişca o mulţime de oameni care munceau de zor.

La picioarele lui recunoscu numaidecât cele cinci dube încărcate cu piatră, pe care le văzuse plecând din portul de la Piriac. Lespezile erau cărate la ţărm cu ajutorul unui lanţ format din douăzeci sau treizeci de ţărani. Steiurile mai mari erau încărcate în nişte căruţe şi erau duse în aceeaşi direcţie ca şi celelalte blocuri de piatra, adică spre lucrările ale căror însemnătate şi mărime d'Artagnan n-o putea încă stabili. Pretutindeni domnea o forfotă asemănătoare cu aceea pe care o văzuse Telemac în clipa când debarcase la Salente.

D'Artagnan era nerăbdător să pătrundă cât mai mult în interiorul insulei; dar nu putea să-şi dea frâu liber curiozităţii, fără a stârni bănuieli şi fără a fi supravegheat din scurt. De aceea, nu înainta decât încetul cu încetul, în jurul liniei pe care o formau pescarii pe plajă, trăgând însă cu ochiul peste tot, fără a scoate o vorbă şi căutând să înlăture orice iscodire la care l-ar putea expune o întrebare nechibzuită sau un salut mai binevoitor.

Cu toate acestea, în timp ce tovarăşii lui îşi făceau negoţul lor, dăruind sau vânzând peştele lucrătorilor sau locuitorilor din oraş, d'Artagnan câştigase puţin câte puţin din teren şi, liniştit în privinţa neînsemnatei atenţii ce i se dădea, începu să-şi arunce privirea isteaţă şi sigură asupra oamenilor şi lucrurilor ce-i apăreau înaintea ochilor. De altfel, cele dintâi priviri ale lui întâlniră fapte şi constatări asupra cărora ochiul unui soldat nu se putea înşela.

La cele două margini ale portului, în aşa fel încât focarele să se poată încrucişa pe marea axă a elipsei formată de bazinul cu apă, fuseseră ridicate mai întâi două baterii menite, fără îndoială, să adăpostească tunuri de coastă, întrucât d'Artagnan văzu lucrătorii terminând zidirea platformelor şi încheierea podelelor de scânduri, semicirculare, pe care tunurile se puteau roti cu uşurinţă în toate părţile, deasupra meterezelor. Alături de fiecare din aceste baterii, alţi lucrători umpleau gropile cu pământ şi pregăteau noi platforme, pesemne pentru alte baterii. Acestea aveau nişte firide şi un vătaf al lucrătorilor striga rând pe rând la oamenii care legau faşinele, sau la cei care tăiau brazde de iarbă pentru a fi puse să susţină împletitura firidelor.

După munca ce se desfăşura la aceste lucrări înaintate, s-ar fi putut spune că ele erau pe terminate; tunurile nu fuseseră încă aduse, dar platformele îşi aveau culcuşurile şi grinzile aşezate la locul lor; pământul, bătătorit bine, le întărise cu totul, şi, presupunând că artileria s-ar fi aflat în insulă, în mai puţin de două sau trei zile portul putea fi înarmat în întregime.

Ceea ce-l surprinse pe d'Artagnan, când îşi întoarse privirile de la bateriile de coastă spre fortificaţiile oraşului, fu să vadă că Belle-Isle era apărată de un sistem întru totul nou, despre care contele de la Fere îi vorbise, mai mult decât o dată, ca despre un mare progres, dar a cărui aplicare n-o văzuse niciodată până acum. Aceste fortificaţii nu ţineau nici de metoda olandeză a lui Marollais, nici de metoda franceză a cavalerului Antoine de Ville, ci de sistemul lui Manesson Mallet, un inginer priceput care, de şase sau aproape opt ani, părăsise serviciul Portugaliei, ca să intre în serviciul Franţei. Aceste lucrări se deosebeau prin aceea că în loc să se înalţe deasupra pământului, ca toate vechile întărituri menite să apere oraşul împotriva năvălitorilor cu scări, ele se adânceau, dimpotrivă, la pământ, astfel încât, în loc de ziduri mari, apăreau acum şanţuri cât mai adânci. Lui d'Artagnan nu-i trebui prea mult timp ca să-şi dea seama de superioritatea acestui sistem, faţă de care bătaia tunurilor nu mai însemna nici o primejdie. Afară de asta, şanţurile fiind sub nivelul mării, ele puteau fi oricând umplute cu apă prin nişte deschizături subterane.

În rest, lucrările erau aproape pe sfârşite şi un grup de lucrători, primind ordine de la un om ce părea a fi conducătorul acestor treburi, tocmai punea cele din urmă pietre. Un podeţ de scânduri, întins pe deasupra şanţului, pentru ca roabele cu materiale să treacă mai uşor, făcea legătura între partea dinăuntru şi partea din afară.

D'Artagnan întrebă cu o curiozitate plină de nevinovăţie dacă îi era îngăduit să treacă peste pod şi i se răspunse că nici un ordin nu se împotrivea la asta. În consecinţă, d'Artagnan trecu podul şi înaintă spre grupul de lucrători. Acest grup era condus de omul acela pe care-l observase d'Artagnan de la început şi care părea să fie inginerul-şef. Un plan era întins pe o piatră largă, ţinând loc de masă, iar la câţiva paşi de acolo funcţiona un scripete pentru ri-dicarea greutăţilor mai mari.

Acest inginer, care, dată fiind însemnătatea lui, îi atrase în primul rând atenţia lui d'Artagnan, avea pe el o haină lungă până la genunchi, haină ce, prin lungimea ei, nu se potrivea de loc cu munca pe care o făcea, întrucât aici ar fi fost nevoie mai curând de un costum de zidar, decât de unul de senior. Altfel, era un bărbat înalt, cu umerii largi şi pătraţi, pe cap cu o pălărie acoperită în întregime cu pene. Dădea din mâini într-un chip cum nu se poate mai impunător şi se părea, căci nu se vedea decât din spate, că-şi certa lucrătorii pentru încetineala sau pentru nevolnicia lor.

D'Artagnan se apropia tot mai mult.

După un răstimp, bărbatul cu pene la pălărie încetă să mai dea din mâini şi, cu palmele sprijinite pe genunchi, urmărea, pe jumătate aplecat înainte, strădania a şase salahori care încercau să salte de la pământ un bloc de piatră şi să-l aşeze pe o bucată de lemn, în aşa felea să poată fi vârâtă pe sub piatră funia scripetelui. Cei şase oameni, împingând piatra dintr-o singură parte, îşi adunau puterile ca s-o ridice cam la o palmă de pământ, asudând şi răsuflând din greu, în timp ce al şaptelea se pregătea să vâre sub ea, de îndată ce se va face destul loc, bucata de lemn ce urma s-o susţină. Dar piatra le scăpă de două ori din mâini, înainte de a fi ridicată la înălţimea necesară ca să poată fi vârâtă sub ea acea bucată de lemn. E de la sine în-ţeles că, de câte ori piatra le scăpa din mâini, ei săreau repede la o parte, ferindu-şi picioarele, ca să nu fie prinse şi strivite sub marginea pietrei. De fiecare dată când această piatră recădea, se înfunda tot mai mult în pământul moale, ceea ce făcea şi mai anevoioasă munca la care năduşeau din răsputeri lucrătorii aceia. O a treia încercare nu avu nici ea un rezultat mai bun, în schimb sfârşi printr-o descurajare mai mare. Totuşi, când cei şase oameni se încovoiaseră sub piatră, bărbatul cu penaş strigase el însuşi, cu un glas puternic, comanda: „Gata!” ce însoţeşte orice strădanie grea. Apoi îşi azvârli cu năduf braţele în sus.

— Of, of? Se văicări el? Ce înseamnă asta? Parc-aş avea de-a face cu nişte oameni de paie!… Lăsaţi-o dracului, daţi-vă la o parte şi uitaţi-vă cum se face treaba.

— Haidade! Murmură d'Artagnan. Nu cumva vrea să ridice el singur stânca aceea? Asta ar fi nemaipomenit, într-adevăr!

Lucrătorii pe care-i luase la rost inginerul se traseră într-o parte, pleoştiţi şi clătinând din capete, în afară de cel care ţinea bucata de lemn şi care se pregătea să-şi îndeplinească sarcina lui.

Bărbatul cu pălăria plină de pene se apropie de piatră, se aplecă, îşi vârî palmele sub colţul ce se sprijinea de pământ, îşi încordă muşchii herculeeni şi, fără nici o opintire, cu o mişcare înceată ca a unei maşini, ridică stânca la o palmă de pământ. Lucrătorul care pândea cu bârna în mână nu pierdu prilejul ce i se oferi şi vârî lemnul sub piatră.

— Iată! Zise uriaşul, fără a lăsa blocul de piatră să cadă la voia întâmplării, ci aşezându-l pe sprijinul de sub el.

— La dracu! Strigă d'Artagnan. Dar nu cunosc decât un singur om în stare să facă o asemenea ispravă!

— Ce-ai spus? Rosti matahala, întorcând capul.

— Porthos! Exclamă d'Artagnan, cuprins de uimire. Iată-l pe Porthos la Belle-Isle!

La rândul lui, bărbatul cu panaşul mare îşi îndreptă privirea către falsul intendent şi, cu toată travestirea sa, îl recunoscu din prima clipă.

— D'Artagnan! Strigă el.

Dar obrajii i se făcură deodată stacojii.

— Sst! Ţistui el către d'Artagnan.

— Sst! Ţistui muşchetarul către el.

Într-adevăr, dacă Porthos fusese descoperit de d'Artagnan, d'Artagnan fusese descoperit de Porthos. Gândul de a-şi păstra fiecare taina sa îi stăpâni pe amândoi deodată. Totuşi, prima mişcare a celor doi bărbaţi fu să se arunce unul în braţele celuilalt. Ceea ce voiau ei să ascundă faţă de ceilalţi nu era prietenia lor, ci numele lor. Dar, după îmbrăţişare, urmă numaidecât întrebarea: „Ce dracu o fi căutând Porthos la Belle-Isle, unde ridică blocuri de piatră?” îşi spuse d'Artagnan în sinea lui, fără a fi auzit de nimeni.

Mai puţin tare în diplomaţie, în comparaţie cu prietenul său, Porthos gândi cu glas tare.

— Dar ce dracu te-a adus la Belle-Isle? Îl întrebă el pe d'Artagnan. Ce-ai venit să faci aici?

Trebuia să-i răspundă fără şovăială. A sta în cumpănă dacă să-i răspundă sau nu lui Porthos ar fi însemnat să se dea bătut în faţa prietenului său şi amorul propriu al lui d'Artagnan nu şi-ar fi iertat niciodată asta.

— La dracu, prietene, am venit la Belle-Isle întrucât am aflat că eşti tu aici.

— Ei, asta-i! Făcu Porthos, vădit încurcat de acest răspuns şi căutând să-şi dea seama dacă celălalt spune adevărul, cu acea prepuelnică ascuţime de minte pe care i-o cunoaştem mai de mult.

— De bună seamă? Adăugă d'Artagnan, care nu voia să-i dea prietenului său răgazul de a se dezmetici. Am fost să te caut la Pierrefonds.

— Adevărat?

— Adevărat.

— Şi nu m-ai găsit?

— Nu, în schimb am dat acolo de Mouston.

— E sănătos?

— Tun!

— Dar, oricum, nu cred să-ţi fi spus Mouston ca sunt aici.

— De ce să nu-mi fi spus? Nu sunt eu vrednic de încrederea lui Mouston?

— Nu pentru asta; dar nici el nu ştia unde sunt.

— Oh, iată un motiv care n-are nimic jignitor, cel puţin pentru amorul meu propriu.

— Dar cum ai făcut de m-ai găsit?

— Ei, dragul meu, un mare senior ca tine lasă totdeauna urme pe unde trece şi eu m-aş socoti cel mai neghiob dintre oameni dacă n-aş fi în stare să calc pe urmele prietenilor mei.

Această explicaţie, oricât ar fi ea de măgulitoare, nu-l mulţumi întru totul pe Porthos.

— Numai că n-am putut să las urme, întrucât am umblat deghizat? Zise Porthos.

— Ah, ai venit aici travestit? Întrebă d'Artagnan.

— Da.

— Şi sub ce chip anume erai travestit?

— Sub acela de morar.

— Crezi oare că un mare senior ca tine, Porthos, îşi poate însuşi apucăturile unor oameni de rând în aşa fel încât să-i înşele pe semenii lui?

— Ei bine, ţi-o jur, prietene, că toată lumea s-a păcălit, atât de bine mi-am jucat rolul.

— Oricum, nu atât de bine încât eu să nu te fi găsit şi să nu te fi întâlnit, precum vezi.

— Ai dreptate. Spune-mi, cum de m-ai găsit şi ai dat de mine?

— Aşteaptă. Am să-ţi povestesc totul. Închipuieşte-ţi că Mouston…

— Ah, caraghiosul acela de Mouston? Zise Porthos, încreţindu-şi cele două arcuri de triumf ce-i slujeau de sprâncene.

— Aşteaptă, aşteaptă puţin. Mouston n-are nici o vină, pentru că nici el nu ştia încotro ai pornit.

— Fără îndoială. Iată de ce vreau să te ascult şi să aflu cât mai repede.

— Ah, cât eşti de nerăbdător, Porthos!

— Când nu înţeleg ceva, sunt groaznic.

— Ai să înţelegi îndată totul. Aramis ţi-a trimis o scrisoare la Pierrefonds, este?

— Este.

— Te vestea să vii înainte de echinox, da?

— Aşa-i.

— Ei bine, asta-i! Făcu d'Artagnan, sperând că o astfel de explicaţie îi va fi de ajuns lui Porthos.

Dar acesta păru a fi căzut pradă unei mari frământări a minţii.

— Ah, da, pricep! Zise el. Fiindcă Aramis mă vestea să vin înainte de echinox, tu ai dedus că e vorba de o întâlnire cu el. Şi te-ai interesat unde se găseşte Aramis, spunându-ţi: „Unde va fi Aramis, va fi şi Porthos”. Ai aflat apoi că Aramis e în Bretania şi ţi-ai spus: „Porthos e în Bretania”.

— Ei, chiar aşa e. Zău, Porthos, nu ştiu de ce nu te-ai făcut ghicitor. Aşadar, înţelegi: sosind la Roche-Bernard, am auzit despre marile lucrări de fortificaţii care se fac în Belle-Isle. Felul cum mi s-a povestit despre asta mi-a aţâţat curiozitatea. M-am urcat într-o barcă de pescari, fără să ştiu câtuşi de puţin că tu eşti aici. Am venit şi am văzut un voinic ridicând o piatră pe care nici Ajax n-ar fi fost în stare s-o mişte din loc. Atunci nu m-am putut opri sa strig: „Numai baronul de Bracieux poate să facă o asemenea isprava”. Tu m-ai auzit, ai întors capul, m-ai recunoscut, ne-am îmbrăţişat şi, pe legea mea, dacă vrei, prietene drag, ne mai putem îmbrăţişa o dată.

— Iată cum se lămuresc toate, în adevăr? Rosti Porthos.

Şi-l îmbrăţişă pe d'Artagnan cu atâta prietenie, încât muşchetarul îşi pierdu răsuflarea timp de cinci minute.

— Bravo, bravo, mai tare ca niciodată? Bâigui d'Artagnan? Şi mai ales în puterea braţelor, din fericire!

Porthos îi răspunse prietenului său cu un zâmbet măgulit.

În timpul celor cinci minute cât îi trebuiră lui d'Artagnan ca să-şi recapete răsuflarea, se gândi că de-aici încolo avea de jucat un rol nu tocmai uşor. Era vorba, anume, de a pune mereu întrebări, dar de a nu răspunde niciodată la nimic. Când îşi recăpătă răsuflarea, planul lui de bătaie era întocmit.

Capitolul LXX Unde ideile lui d'Artagnan, mai întâi foarte tulburi încep să se limpezească puţin.

D'Artagnan porni numaidecât la atac.

— Acum, că ţi-am spus totul, dragă prietene, sau mai bine zis că ai ghicit totul, lămureşte-mă ce faci aici, plin de praf şi de noroi?

Porthos îşi şterse fruntea de sudoare şi, privind în jurul lui cu mândrie, răspunse:

— Dar mi se pare că vezi tu singur ce fac aici!

— Fără îndoială, fără îndoială: ridici pietre.

— Oh, asta ca să le arăt puturoşilor ăstora ce înseamnă un bărbat! Zise Porthos cu mult dispreţ. Înţelegi însă că…

— Da, nu ăsta-i rostul tău, să ridici pietre, cu toate că mulţi sunt puşi să o facă, dar puţini pot să le ridice ca tine. De aceea, te-am întrebat adineauri: ce faci aici, baroane?

— Studiez topografia, cavalere.

— Studiezi topografia?

— Da; dar tu, tu ce cauţi aici, sub acest veşmânt de burghez?

D'Artagnan recunoscu în sinea lui că făcuse o greşeală lăsându-se pradă uimirii. Porthos se folosise de slăbiciunea sa, pentru a-i arunca o întrebare. Din fericire, d'Artagnan se aştepta la această întrebare.

— Află? Zise el? Că sunt burghez de-a binelea; hainele n-au de ce să te mire, fiindcă sunt pe măsura rosturilor mele de-acum.

— Lasă gluma, tu eşti un muşchetar!

— Nici tu nu mai eşti, bunul meu prieten; mi-am dat demisia.

— Fugi de-aici!

— Pe Dumnezeul meu, da!

— Şi ai renunţat la serviciu?

— L-am părăsit.

— L-ai părăsit şi pe rege?

— Pentru totdeauna.

Porthos îşi ridică braţele spre cer, aşa cum face un om când află o veste de necrezut.

— Oh, la naiba, una ca asta nu-mi intră în cap! Zise el.

— Şi, totuşi, e adevărat.

Dar cine te-a îndemnat să iei o asemenea hotărâre?

— Regele nu mi-a plăcut; Mazarin mă râcâia pe nervi de multă vreme, cum prea bine ştii; şi atunci am lăsat uniforma baltă.

— Dar Mazarin a murit.

— La dracu, ştiu asta; numai că, atunci când a murit el, demisia mea era dată şi primită de două luni de zile. Aşa că, văzându-mă liber, am tras o fugă până la Pierrefonds să-l văd pe scumpul meu Porthos. Aflasem despre fericitul chip în care ştii tu să-ţi împarţi vremea şi voiam să fac şi eu la fel, alături de tine, măcar vreo cincisprezece zile.

— Dragă prietene, ştii foarte bine că uşa casei mele îţi stă deschisă nu pentru cincisprezece zile, ci pentru un an, pentru zece ani, pentru toată viaţa dacă vrei.

— Îţi mulţumesc, Porthos.

— Ah, da, ai pesemne nevoie de bani! Îl întrebă Porthos, făcând să sune cei vreo cincizeci de ludovici pe care-i avea în buzunarul de la brâu. Nu te ruşina, cere.

— N-am nevoie de nimic; economiile mele le-am investit în afacerea lui Planchet, care îmi plăteşte dobânzile.

— Economiile tale?

— Fireşte? Zise d'Artagnan. De ce-ai crede că nu mi-am strâns şi eu economiile mele, ca oricare altul, Porthos?

— Eu? N-am spus niciodată asta; dimpotrivă, te-am bănuit mai de mult… Adică Aramis te-a bănuit că ai avea ceva economii. Eu, vezi tu, nu mă amestec în treburile altora; atât doar că, după cât pot să-mi dau seama, agoniseala unui muşchetar trebuie să fie destul de mică.

— Fără îndoială că da, în comparaţie cu tine, Porthos, care eşti milionar; totuşi, stai şi judecă: aveam strânse de la început douăzeci şi cinci de mii de livre.

— Frumos! Făcu Porthos cu un aer încântat.

— Apoi? Continuă d'Artagnan? La această sumă am adăugat, în ziua de 28 a lunii trecute, încă două sute de mii de livre.

Porthos căscă ochii mari, ca şi cum l-ar fi întrebat pe muşchetar: „De unde naiba ai furat o asemenea sumă, prietene?”

— Două sute de mii de livre! Exclamă el în cele din urmă.

— Da, care, împreună cu cele douăzeci şi cinci de mii de la început şi cu douăzeci de mii de livre pe care le am la mine, întregesc suma de două sute patruzeci şi cinci de de mii de livre.

— Dar, rogu-te, de unde ţi-a picat această avere?

— Da, aşa e. Am să-ţi povestesc despre asta mai târziu, dragă prietene; acum, fiindcă tu ai să-mi povesteşti mie mai multe despre tine, să le lăsăm pe ale mele la urmă.

— Bravo! Exclamă Porthos. Iată-ne pe toţi bogaţi. Dar ce-aş putea să-ţi povestesc eu?

— Spune-mi, bunăoară, cum a fost numit Aramis…

— Ah, da, episcop de Vannes.

— Tocmai? Zise d'Artagnan? Episcop de Vannes. Dragul de Aramis! Ştii că şi-a găsit drumul?

— Da, da, da! Fără să mai punem la socoteală că nu se va opri aici.

— Cum, crezi oare că nu se va mulţumi cu ciorapii violeţi şi că va râvni şi la pălăria roşie?

— Sst! Asta i s-a şi făgăduit.

— Ce spui! De către rege?

— De cineva care e mai puternic decât regele.

— Ei, drace! Porthos, dar îmi vesteşti nişte lucruri de necrezut, prietene.

— Pentru ce de necrezut? Nu se găseşte oare totdeauna în Franţa cineva care să fie mai puternic decât regele?

— Oh, ba da! Pe vremea lui Ludovic al XIII-lea era ducele de Richelieu; în timpul regenţei a fost cardinalul Mazarin; acum, în zilele lui Ludovic al XIV-lea este…

— Ei, cine?

— Domnul Fouquet.

— Straşnic! L-ai ghicit dintr-o dată.

— Aşadar, domnul Fouquet i-a făgăduit lui Aramis pălăria de cardinal?

Porthos luă un aer rezervat.

— Dragă prietene? Zise el? Dumnezeu să mă ferească de a mă ocupa de treburile altora şi mai ales să dezvălui taine pe care ei ar avea poate interesul să le ţină ascunse. Când îl vei vedea pe Aramis, el are să-ţi spună tot ce va crede de cuviinţă să-ţi spună.

— Ai dreptate, Porthos. Eşti un lacăt cu şapte chei. Sa ne întoarcem atunci la ale tale.

— Da? Murmură Porthos.

— Mi-ai spus, deci, că ai venit aici pentru a studia topografia.

— Întocmai.

— Doamne, prietene, frumoase lucruri îţi mai ies din mână!

— Ce vrei să spui?

— Dar fortificaţiile astea sunt minunate.

— E părerea ta?

— De bună seamă. Într-adevăr, lăsând la o parte un asediu în toată regula, Belle-Isle e de necucerit.

Porthos îşi frecă mâinile bucuros.

— Aşa zic şi eu? Rosti el.

— Dar cine dracu a fortificat astfel această paragină?

Porthos se umflă în pene.

— Nu ţi-am spus?

— Nu.

— Şi nu bănuieşti cine?

— Nu; tot ce pot să spun este că trebuie să fie un om care a studiat toate sistemele şi care pare a se fi oprit la cel mai bun.

— Taci! Făcu Porthos. Cruţă-mi modestia, dragul meu d'Artagnan.

— Adevărat? Răspunse muşchetarul. Tu eşti acela care?… Oh!

— Îndură-te, prietene!

— Tu eşti acela care ai născocit, ai întocmit şi ai legat între ele aceste bastioane, aceste ziduri, aceste metereze, aceste creneluri şi care pregăteşti drumul acesta ascuns?

— Te rog, d'Artagnan.

— Tu ai zidit această ferestruie prevăzută cu unghiuri vârâte înăuntru şi cu altele ieşite în afară?

— Prietene…

— Tu ai dat firidelor această deschizătură cu ajutorul căreia pui la adăpost aşa de bine pe cei ce trag dinăuntru?

— Ei, Doamne, da!

— Oh, Porthos, Porthos, trebuie să ne înclinăm în faţa ta, trebuie să te admirăm. Dar tu ne-ai ascuns totdeauna acest minunat geniu! Sper, prietene, că-mi vei arăta totul cu de-amănuntul.

— Nimic mai uşor. Iată planul meu.

— Arată-mi-l.

Porthos îl conduse pe d'Artagnan spre piatra care ţinea loc de masă şi pe care era întins planul. În partea de jos a planului erau scrise, cu slovele acelea mari ale lui Porthos, de care am mai avut prilejul să vorbim, următoarele: „În loc să vă slujiţi de pătrat sau de dreptunghi, aşa cum se făcea până acum, veţi presupune că lucrarea are forma unui hexagon, acest poligon având avantajul de a oferi mai multe unghiuri decât patrulaterul. Fiecare latură a hexagonului, a cărei lungime o veţi determina ţinând seama de dimensiunile luate pe teren, va fi împărţită în două părţi egale, iar din punctul de la mijloc veţi ridica o perpendiculară spre centrul poligonului, care va fi egală în lungime cu a şasea parte a laturii. Prin extremităţi, de fiecare parte a poligonului, veţi trage două diagonale care vor tăia perpendiculara. Aceste două drepte vor forma liniile de apărare”.

— Drace! Rosti d'Artagnan, oprindu-se la acest punct al demonstraţiei. Dar e un sistem întreg aici, Porthos!

— Absolut întreg? Zise Porthos. Vrei să continuăm?

— Nu, am citit destul; dar, întrucât tu eşti acela, dragă Porthos, care conduci lucrările, ce nevoie mai ai să-ţi întocmeşti sistemul în scris?

— Eh, dragul meu, moartea!

— Cum adică moartea?

— Ei da, toţi suntem muritori.

— Ai dreptate? Răspunse d'Artagnan. Găseşti răspunsul la toate, prietene.

Şi puse planul la loc, pe piatră.

Dar în puţinul timp cât ţinuse acest plan în mâinile sale, d'Artagnan putu să observe, sub scrisul lăbărţat al lui Porthos, un scris mult mai fin, care-i amintea unele răvaşe ale Mariei Michon, despre care luase cunoştinţă în tinereţea lui. Guma trecuse însă de mai multe ori peste aceste slove, care ar fi putut scăpa unui ochi mai puţin pătrunzător decât acela al muşchetarului nostru.

— Bravo, prietene, bravo! Strigă d'Artagnan.

— Ei, acum ai aflat tot ceea ce voiai să afli, nu-i aşa? Zise Porthos, plin de el însuşi.

— O, Doamne, da; totuşi, fă-mi un ultim hatâr, prietene.

— Vorbeşte; eu sunt stăpân aici.

— Fă-mi plăcerea şi spune-mi cum se numeşte domnul acela care se plimbă pe-acolo?

— Unde, pe-acolo?

— În spatele soldaţilor.

— Urmat de un lacheu?

— Exact.

— Şi însoţit de o secătură îmbrăcată în negru?

— Că bine spui!

— Acela e domnul Gétard.

— Şi cine-i acest domn Gétard, prietene?

— E arhitectul casei.

— Al cărei case?

— Al casei domnului Fouquet.

— Aha, aha! Făcu d'Artagnan. Atunci şi tu, Porthos, aparţii tot casei domnului Fouquet?

— Eu? De unde şi până unde? Se lepădă topograful, înroşindu-se până în vârful urechilor.

— Dar spui casa, vorbind de Belle-Isle, ca şi cum ai vorbi de castelul de la Pierrefonds.

Porthos îşi muşcă buzele.

— Dragul meu? Zise el? Belle-Isle e a domnului Fouquet, aşa-i?

— Da.

— Aşa după cum Pierrefonds îmi aparţine mie.

— De bună seamă.

— Ai fost la Pierrefonds?

— Ţi-am spus că am trecut pe-acolo, nu-s nici două luni de-atunci.

— Şi n-ai văzut acolo un domn care are obiceiul să se plimbe cu o linie în mână?

— Nu; dar aş fi putut să-l văd, dacă s-ar fi plimbat într-adevăr.

— Ei bine, domnul acela e domnul Boulingrin.

— Cine-i acest domn Boulingrin?

— Tocmai asta vreau să-ţi spun. Dacă, atunci când acest domn se plimbă cu o riglă în mână, cineva mă întreabă: „Cine-i domnul Boulingrin?” eu răspund: „E arhitectul casei”. Ei bine, domnul Gétard e un Boulingrin al domnului Fouquet. Numai că el n-are nici un amestec în fortificaţiile acestea, care mă privesc numai pe mine, înţelegi? Absolut niciunul.

— Ah, Porthos? Exclamă d'Artagnan, lăsându-şi braţele în jos ca un învins ce-şi depune spada? Ah, prietene dragă, nu eşti numai un topograf herculean, dar şi un dialectician de prima clasă.

— Nu-i aşa? Răspunse Porthos? Că e o judecată bine ticluită?

Şi răsuflă adânc, ca peştele acela mare pe care d'Artagnan îl scăpase din mână, în cursul dimineţii.

— Şi acum, spune-mi? Reluă d'Artagnan? Calicul acela care se plimbă cu domnul Gétard aparţine şi el casei domnului Fouquet?

— Oh? Făcu Porthos cu dispreţ? Ăsta e un domn Jupenet, sau Juponet, un fel de poet.

— Care a venit să se statornicească aici?

— Aşa cred, că da.

— Gândeam că domnul Fouquet are destui poeţi dincolo: Scudéry, Loret, Pellisson, La Fontaine. Dacă e să-ţi spun adevărul, Porthos, acest poet nu vă face cinste.

— Ei, prietene, ceea ce ne salvează e că nu se află aici ca poet.

— Atunci cum, ce face?

— E tipograf şi, iată, mi-ai adus aminte că tocmai aveam să-i spun o vorbă nemernicului.

— Spune-i.

Porthos îi făcu un semn lui Jupenet, care-l recunoscuse pe d'Artagnan şi nu se grăbea să se apropie, ceea ce-l determină pe Porthos, în mod foarte firesc, să-i mai facă încă un semn. Acest al doilea semn era atât de poruncitor, încât celălalt trebui să se supună. Deci se apropie.

— Aşa, va să zică? I se adresă Porthos? Abia ai debarcat aici ieri, şi-ai şi început să-ţi faci de cap!

— Cum aşa, domnule baron? Întrebă Jupenet tremurând.

— Tiparniţa dumitale a gemut toată noaptea, domnule? Îl muştrului Porthos? Şi mi-a stricat somnul, la dracu!

— Domnule?… Dădu să spună cu sfială Jupenet.

— N-ai încă nimic de tras la tipar; prin urmare, nu trebuie să dai drumul la teasc. Ce-ai tipărit astă-noapte?

— Domnule, o poezie uşoară, compusă de mine.

— Uşoară! Haidade, domnule, teascul se văita de îţi făcea mai mare mila. Aşa ceva să nu se mai întâmple, m-ai înţeles?

— Da, domnule.

— Îmi făgăduieşti?

— Făgăduiesc.

— Prea bine. De astă dată te iert. Adio!

Poetul se retrase cu aceeaşi umilinţă pe care o arătase şi la venire.

— Ei bine, acum, după ce i-am tras un perdaf acestui caraghios, să mergem la masă? Zise Porthos.

— Da? Răspunse d'Artagnan? Să mergem la masă.

— Înainte de asta, vreau să-ţi spun însă, prietene, că n-avem decât două ceasuri pentru asta.

— Ce să facem! Vom încerca să ne mulţumim cu atât. Dar de ce n-avem decât două ceasuri?

— Fiindcă fluxul începe la ceasurile unu şi eu vreau să plec la Vannes o dată cu venirea fluxului. Dar, întrucât mă reîntorc mâine, tu rămâi la mine, prietene, te vei simţi ca la tine acasă. Am un bucătar bun şi o pivniţă grozavă.

— Dar nu? Îl întrerupse d'Artagnan. Am altceva mai bun de făcut.

— Ce?

— Te duci la Vannes, zici?

— Fără nici o îndoială.

— Ca să te întâlneşti cu Aramis?

— Da.

— Ei bine, eu care am venit de la Paris anume ca să-l văd pe Aramis…

— Aşa e.

— Am să merg cu tine.

— Bine, s-a făcut.

— De fapt, trebuia să mă întâlnesc mai întâi cu Aramis şi pe urmă cu tine. Dar omul propune şi Dumnezeu dispune. Să zicem că am început cu tine şi voi sfârşi cu Aramis.

— E în regulă.

— Şi în câte ceasuri ajungi de aici la Vannes?

— Oh, Doamne, în şase ceasuri. Trei ceasuri pe mare, de aici până la Sarzeau, trei ceasuri pe drum, de la Sarzeau până la Vannes.

— Nu e tocmai peste mână. Şi te duci deseori la Vannes, aflându-te atât de aproape de episcopie?

— Da, o dată pe săptămână. Dar aşteaptă puţin să-mi iau planul.

Porthos îşi strânse planul, îl împături cu grijă şi îl vârî în buzunarul său larg.

„Bun! Îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Acum cred că ştiu cine este adevăratul inginer care construieşte fortificaţiile de la Belle-Isle!”

Două ceasuri după aceea, când marea începu să se umfle, Porthos şi d'Artagnan porneau împreună spre Sarzeau.

Sfârşitul volumului I