Capitolul XL

O afacere de stat.

Cardinalul, trecând în cabinetul său de lucru, îl găsi acolo pe contele de La Fere care aştepta, foarte ocupat să admire un minunat Rafael aşezat deasupra unei vitrine încărcate cu argintărie. Eminenţa sa se apropie încet, uşor şi tăcut ca o umbră şi îşi aţinti dintr-o dată privirea asupra chipului contelui, aşa cum avea obiceiul să facă, pretinzând că poate să ghicească din simpla surprindere a feţei interlocutorului rezultatul la care ar putea să ajungă după convorbire. De data asta însă, metoda lui Mazarin dădu greş: el nu putu să citească absolut nimic pe faţa lui Athos, nici măcar respectul pe care se deprinsese să-l citească pe toate fizionomiile.

Athos era îmbrăcat în negru, cu o simplă broderie de argint. Purta cordoanele Sfântului-Spirit, al Jartierei şi al Lânei de Aur, trei ordine atât de însemnate că numai un rege sau un actor putea să le reunească. Mazarin îşi frământa îndelung mintea, puţin tulburat, pentru a-şi reaminti numele pe care trebuia să-l pună pe această înfăţişare rece ca gheaţa, dar nu izbuti.

— Sunt înştiinţat? Zise el în cele din urmă? Că mi s-a adus un mesaj din Anglia.

Şi se aşeză, făcându-le semn să plece lui Bernouin şi lui Brienne, care, în calitatea lui de secretar, se pregătea să ia pana şi să scrie.

— Din partea maiestăţii sale regelui Angliei, da, eminenţă.

— Vorbiţi destul de bine limba franceză pentru un englez, domnule? Spuse curtenitor Mazarin, scrutând printre degete ordinele Sfântul-Spirit, Jartiera şi Lâna de Aur, dar mai ales chipul mesagerului.

— Nu sunt englez, sunt francez, domnule cardinal? Răspunse Athos.

— Iată ceva neobişnuit: regele Angliei alegându-şi ca ambasadori nişte francezi; ăsta e un semn bun… Numele dumneavoastră, domnule?

— Contele de La Fere? Rosti Athos, salutând cu o plecăciune mai puţin adâncă decât ar fi cerut ceremonialul şi orgoliul ministrului atotputernic.

Mazarin ridica din umeri ca pentru a spune: „Nu cunosc acest nume”. Athos rămase neclintit.

— Şi veniţi, domnule? Reluă Mazarin? Să-mi spuneţi…

— Vin din partea maiestăţii sale regelui Marei Britanii să vestesc regelui Franţei…

Mazarin îşi încruntă sprâncenele.

— Să vestesc regelui Franţei? Continuă Athos? Fericita restaurare a maiestăţii sale Carol al II-lea pe tronul părinţilor săi.

Accentul mesagerului nu-i scăpă câtuşi de puţin şiretei eminenţe. Mazarin avea o experienţă prea îndelungată pentru a nu observa în respectul rece şi aproape mândru al lui Athos un semn de ostilitate care nu era temperatura obişnuită a acestei sere calde ce se numeşte Curte.

— Aveţi împuterniciri, fără îndoială? Întrebă cardinalul pe un ton scurt şi iritat.

— Da… Monseniore.

Acest cuvânt? Monseniore? Se desprinse greu de pe buzele lui Athos; s-ar fi zis că i le ardea.

— Atunci, arătaţi-le.

Athos scoase dintr-o punguliţă de catifea brodată, pe care o purta sub tunică, o scrisoare. Mazarin întinse mâna.

— Iertaţi-mă, monseniore? Zise Athos? Dar scrisoarea e pentru rege.

— Fiindcă sunteţi francez, domnule, trebuie să ştiţi ce înseamnă un prim-ministru la curtea Franţei.

— A fost o vreme? Răspunse Athos? Când mă preocupam, într-adevăr, de ceea ce înseamnă un prim-ministru; dar pe urmă şi sunt mulţi ani de atunci, am luat hotărârea să nu mai tratez decât cu regele.

— În cazul acesta, domnule? Zise Mazarin, care începea să-şi piardă cumpătul? Nu-l veţi putea vedea nici pe ministru, nici pe rege.

Şi se ridică în picioare. Athos vârî la loc scrisoarea în punguliţa lui, salută cu un aer grav şi se îndreptă spre ieşire. Acest sânge rece îl răscoli adânc pe Mazarin.

— Ciudate procedee diplomatice! Strigă el. Suntem oare pe vremea când domnul Cromwell ne trimitea spintecători în loc de însărcinaţi de afaceri? Nu-ţi lipseşte, domnul meu, decât o oală în cap şi Biblia la brâu!

— Domnule? Replică Athos? N-am avut niciodată plăcerea să tratez cu domnul Cromwell, ca domnia voastră şi n-am văzut însărcinaţii săi de afaceri decât cu spada în mână; nu ştiu, deci, cum se purta el cu prim-miniştrii. Cât despre regele Angliei, Carol al II-lea, ştiu atât, că, atunci când îi scrie maiestăţii sale regelui Ludovic al XIV-lea, nu-i scrie eminenţei sale cardinalului Mazarin; în a face această distincţie nu văd nici o diplomaţie.

— Ah! Strigă Mazarin, ridicându-şi faţa slăbită şi lovindu-se cu palma peste frunte. Acum mi-aduc aminte!

Athos îl privi nedumerit.

— Da, acela e! Rosti cardinalul, continuând să-l măsoare pe interlocutorul său. Da, el e… Te cunosc, domnule. Ah, diavolo, acum nu mă mai mir!

— Într-adevăr? Răspunse Athos surâzând? Tocmai mă întrebam cum se face că vestita memorie a excelenţei voastre nu-şi poate aduce aminte de mine?

— Veşnic îndărătnic şi certăreţ… Domnule. Domnule. Cum ţi se spune oare? Stai… Un nume de fluviu… Potamos… Nu… Un nume de insulă… Naxos… Nu, per Jove!… Un nume de munte… Athos! Ăsta e! Încântat să te revăd şi încântat că nu mai suntem la Rueil, unde m-ai făcut să plătesc răscumpărarea, cu afurisiţii dumitale de complici… Fronda! Faimoasa Frondă! Fronda blestemată! Oh, ce pleavă! Zău aşa, domnule, pentru ce ura dumitale este oare mai trainică decât a mea? Dacă cineva ar putea să se plângă, totuşi, cred că acela nu eşti dumneata, dumneata care te-ai ales din toate acelea nu numai cu nădragii curaţi, dar şi cu acest cordon al Sfântului-Spirit la gât.

— Domnule cardinal? Răspunse Athos? Îngăduiţi-mi să nu intru în consideraţiuni de acest ordin. Am de îndeplinit o misiune… Îmi veţi înlesni mijloacele de a duce la îndeplinire această misiune?

— Sunt mâhnit? Grăi Mazarin, bucuros că îşi adusese aminte, dar zburlit încă de dorinţa de a fi răutăcios? Sunt mâhnit, domnule… Athos… Că un frondeur ca dumneata a primit să îndeplinească o misiune pe lângă Mazarin, aşa cum se spunea odinioară…

Şi cardinalul începu sa râdă, cu toate că o tuse dureroasă îl întrerupea la fiecare vorbă şi-i zguduia pieptul.

— N-am primit o misiune decât pe lângă regele Franţei, domnule cardinal? Ripostă contele cu mai puţină acreală însă, deoarece se simţea destul de tare pe poziţie pentru a se arăta mai moderat.

— O să trebuiască, totuşi, domnule frondeur? Zise Mazarin cu voioşie? Ca, de la rege, afacerea cu care te-ai însărcinat…

— Cu care am fost însărcinat, monseniore, fiindcă eu nu alerg după asemenea lucruri.

— Fie! O să trebuiască, spun, ca aceste tratative să treacă puţin prin mâinile mele… Aşa că, să nu pierdem un timp preţios… Arată-mi condiţiile.

— Am avut onoarea să încunoştinţez, pe eminenţa voastră că numai scrisoarea maiestăţii sale regelui Carol al II-lea poate să arate care este dorinţa sa.

— Haide, eşti ridicol cu încăpăţânarea dumitale, domnule Athos! Se vede că te-ai frecat de puritanii de acolo!… Taina dumitale eu o cunosc mai bine ca dumneata şi faci, poate, rău că nu ţii seama de un om bătrân şi suferind, care s-a străduit mult în viaţa lui şi s-a luptat din răsputeri pentru credinţele lui, aşa cum şi dumneata ai făcut pentru ale dumitale… Nu vrei să spui nimic? Prea bine. Nu vrei să-mi dai scrisoarea? Şi mai bine. Vino în odaia mea, vei putea vorbi cu regele… Şi în faţa regelui… Şi acum, o ultimă întrebare: cine ţi-a dăruit Lâna de Aur? Mi-aduc aminte că se spunea că ai fi având Jartiera; cât despre Lâna de Aur însă, nu ştiam nimic…

— De curând, monseniore, Spania, cu prilejul căsătoriei maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea, a trimis regelui Carol al II-lea un brevet al Lânei, în alb; Carol al II-lea mi l-a conferit mie, scriind în locul lăsat în alb numele meu.

Mazarin se ridică şi, sprijinindu-se de braţul lui Bernouin, se îndreptă spre baldachinul său, chiar în clipa când în salon se auzi o voce: „Domnul prinţ!” Prinţul de Condé, cel dintâi prinţ de sânge, învingătorul de la Rocroy, Lens şi Nordlingen, intra într-adevăr la monseniorul Mazarin, urmat de gentilomii săi şi tocmai se înclina în faţa regelui, când prim-ministrul trase perdeaua la o parte. Athos avu timp atunci să-l zărească pe Raoul strângând mâna contelui de Guiche şi să primească un surâs la salutul lui respectuos. Avu, de asemenea, timp să vadă chipul surâzător al cardinalului, când acesta dădu cu ochii, pe masa lui, de o grămadă de aur câştigată de contele de Guiche, care avusese mult noroc la cărţi, după ce eminenţa sa îl lăsase să joace în locul său. În aşa fel că, uitând de ambasador, de ambasadă şi de prinţ, prima tresărire a bătrânului se îndreptă către bănetul de pe masă.

— Cum! Strigă el. Tot aurul ăsta… E câştigat?

— O nimica toată de vreo cincizeci de mii de scuzi, da, monseniore? Răspunse contele de Guiche, ridicându-se în picioare. Doriţi să las locul eminenţei voastre, sau să joc mai departe?

— Dă-i încoa'! Dă-i încoa'! Eşti nebun! O să pierzi tot ce-ai câştigat până acum, crede-mă!

— Monseniore? Rosti prinţul de Condé salutând.

— Bună seara, domnule prinţ? Zise ministrul cu un glas potolit. E frumos din partea dumitale că ai venit să-i faci o vizită unui prieten bolnav.

— Unui prieten!… Murmură contele de La Fere, auzind cu înmărmurire această îmbinare monstruoasă de cuvinte. Prieteni, când e vorba de Mazarin şi de Condé!

Mazarin ghici gândurile acestui frondeur, căci îi zâmbi cu triumf, apoi îndată:

— Sire? Zise el către rege? Am cinstea să prezint maiestăţii voastre pe domnul conte de La Fere, ambasadorul maiestăţii sale britanice… Afacere de stat, domnilor! Adăugă pe urmă, făcând un semn cu mâna ca toţi cei care umpleau salonul să plece.

Aceştia, în frunte cu prinţul de Condé, se retraseră la singurul gest al lui Mazarin. Raoul, după ce-i mai aruncă o privire contelui de La Fere, îl urmă pe domnul de Condé. Filip de Anjou şi regina păreau a se întreba din ochi dacă trebuiau să plece sau nu.

— O afacere de familie? Rosti atunci Mazarin, oprindu-i pe scaunele lor. Domnul pe care-l vedeţi aici aduce regelui o scrisoare prin care Carol al II-lea, întru totul restaurat pe tronul său, cere o logodnă între Domnul, fratele regelui şi domnişoara Henriette, nepoata lui Henric al IV-lea… Vrei să-i înmânezi regelui scrisoarea dumitale de acreditare, domnule conte?

Athos rămase o clipă năuc. Cum aflase oare ministrul conţinutul unei scrisori pe care el o purtase cu atâta grijă la sine? Totuşi, căutând să-şi stăpânească uimirea, întinse misiva tânărului rege Ludovic al XIV-lea, care o luă, înroşindu-se la faţă. O linişte desăvârşită se făcu în salonul cardinalului. Ea nu era tulburată decât de zgomotul aurului pe care Mazarin, cu mâna lui galbenă şi uscată, îl vâra într-un sertar, în timp ce regele citea scrisoarea.