Capitolul XXXIII

Audienţa

— Ei bine? Zise Athos cu o blândă expresie de mustrare, după ce d'Artagnan citi scrisoarea ce-i fusese trimisă de Monck.

— Ei bine? Răspunse d'Artagnan, îmbujorându-se de plăcere, dar şi de niţică ruşine că se grăbise să-i învinuiască pe rege şi pe Monck? E un semn de bunăvoinţă… Care nu obligă la nimic, e adevărat… Însă, oricum, o bunăvoinţă.

— Mi-ar fi fost greu să-l cred pe prinţ un ingrat? Fu de părere Athos.

— Fapt este că prezentul său e încă destul de aproape de trecutul lui? Replică d'Artagnan. Dar, în sfârşit, până la acest caz, totul îmi dădea dreptate.

— Asta aşa este, dragi prietene, recunosc şi eu. Ah, dar iată că ţi s-a înseninat din nou privirea. Nu-ţi poţi închipui cât de mult mă bucură asta.

— Aşadar, precum vezi? Reluă d'Artagnan? Carol al II-lea îl primeşte pe domnul Monck la ceasurile nouă; pe mine mă va primi la ceasurile zece; e o mare audienţă, una din acelea pe care noi le numeam, la Luvru, aghiazmă la curte. Hai să ne apropiem şi noi de aghiazmatar. Haide, dragă prietene!

Athos nu-i mai răspunse nimic şi amândoi se îndreptară, grăbind pasul, spre palatul Saint-James, în faţa căruia se afla încă o mulţime de lume, ce se înghesuia ca să vadă la ferestre umbrele curtenilor şi sclipirile răsfrânte de chipul regal. Băteau opt ceasuri când cei doi prieteni luară loc în galeria plină de curteni şi de oameni care aveau ceva de cerut. Toţi de acolo îşi întorceau privirile spre veşmintele lor simple şi de croială străină, ca şi spre cele două capete atât de nobile şi atât de pline de demnitate şi de importanţă. La rândul lor, Athos şi d'Artagnan, după ce măsurară din două aruncături de ochi întreaga adunare, începură să vor-bească din nou amândoi.

Deodată, o mare zarvă se stârni la capătul galeriei: era generatul Monck, care tocmai intra, urmat de mai bine de douăzeci de ofiţeri, cerşindu-i fiecare un zâmbet, întrucât, în ajun chiar, omul acesta era încă stăpânul Angliei, iar acum i se prevedea un viitor strălucit, ca restaurator al familiei Stuarţilor.

— Domnilor? Le vorbi Monck, întorcând faţa către ei? De azi înainte, va rog să ţineţi seama că eu nu mai sunt nimic. Altădată am comandat cea mai bună armată a republicii; astăzi această armată e a regelui, în mâinile căruia am venit să depun, din ordinul său, puterea mea de ieri.

O adâncă surprindere se zugrăvi pe toate chipurile şi cercul de adulatori şi de solicitatori care-l înconjura pe Monck cu o clipă mai înainte se lărgea acum încetul cu încetul, până când se pierdu în marile unduiri ale mulţimii. Monck avea să facă anticameră ca toată lumea. D'Artagnan nu se putu împiedica de a face această remarcă faţă de contele de La Fere, care îşi încruntă sprâncenele. Pe neaşteptate, uşa de la cabinetul lui Carol se deschise şi tânărul rege apăru în cadrul ei, precedat de doi ofiţeri ai casei regale.

— Bună seara, domnilor? Grăi el. Generalul Monck e aici?

— Iată-mă, sire? Răspunse bătrânul general.

Carol se îndreptă cu paşi repezi spre el şi-i strânse mâinile cu multă prietenie.

— Generale? Rosti cu glas tare regele? Ţi-am semnat brevetul: eşti duce de Albemarle şi dorinţa mea este ca nimeni să nu te întreacă în putere şi bogăţie în acest regat, unde, în afară de nobilul Montrose, nimeni nu-ţi poate sta alături în ce priveşte loialitatea, curajul şi dibăcia. Domnilor, ducele este comandantul general al armatelor noastre de pe uscat şi de pe mare; omagiaţi-l, vă rog, în această calitate.

În vreme ce toţi se înghesuiau spre general, care primea aceste omagii fără să renunţe o singură clipă la atitudinea lui obişnuită de nepăsare, d'Artagnan îi şopti lui Athos:

— Când te gândeşti că acest ducat, acest comandament al armatelor de pe uscat şi de pe mare, într-un cuvânt, toate aceste măriri au stat închise într-o ladă lungă de şase picioare şi largă de trei!

— Prietene? Replică Athos? Măriri mult mai impunătoare încă pot sta în lăzi şi mai mici decât aceea; şi rămân închise acolo pentru totdeauna…!

Deodată, Monck îi zări pe cei doi gentilomi, care stăteau mai la o parte, aşteptând să se potolească vânzoleala. Îşi făcu loc prin mulţime şi se îndreptă spre ei, în aşa fel că-i surprinse tocmai la mijlocul reflecţiilor lor filosofice.

— Vorbeaţi despre mine, desigur? Zise el zâmbitor.

— Milord? Răspunse Athos? Vorbeam şi despre Dumnezeu.

Monck stătu o clipă pe gânduri, apoi dădu replica pe un ton voios:

— Domnilor, să vorbim puţin şi despre rege, dacă vă face plăcere; căci aveţi, după câte ştiu, audienţă la maiestatea sa.

— La ceasul nouă? Zise Athos.

— La zece? Adăugă d'Artagnan.

— Să intrăm chiar acum în cabinet? Îi îndemnă Monck, făcându-le semn să o ia înaintea lui, ceea ce şi unul şi celălalt se codeau să facă.

Regele, în timpul acestei convorbiri în franţuzeşte, se întorsese în mijlocul galeriei.

— O, francezii mei! Rosti el cu tonul plin de voioşie pe care, în ciuda atâtor amărăciuni şi încercări, nu şi-l pierduse încă. Francezii, mângâierea mea!

Athos şi d'Artagnan se înclinară.

— Duce, condu pe aceşti domni în sala mea de studii. Sunt al dumneavoastră, domnii mei? Adăugă el în franţuzeşte.

Şi căută să isprăvească cât mai în grabă cu cei de la curte, pentru a se întoarce la francezii săi, cum singur îi numea.

— Domnule d'Artagnan? Rosti regele intrând în cabinetul său? Sunt mulţumit că te revăd.

— Sire, bucuria mea nu are margini salutând pe maiestatea voastră în palatul de la Saint-James.

— Domnule, ai avut bunăvoinţa să-mi faci un mare serviciu şi îţi datorez recunoştinţă. Dacă nu m-aş teme că încalc drepturile comandantului nostru general, ţi-aş oferi un post vrednic de domnia ta, aproape de persoana noastră.

— Sire? Răspunse d'Artagnan? Am părăsit serviciul regelui Franţei făcându-i prinţului meu făgăduiala de a nu mai sluji nici un rege.

— Vai? Exclamă Carol? Asta mă mâhneşte peste măsură; aş fi vrut să fac mult pentru domnia ta, căci îmi placi.

— Sire…

— Să vedem? Zise Carol cu un surâs? Nu te-aş putea îndupleca să treci peste cuvântul dumitale? Duce, ajută-mă, te rog. Dacă ţi s-ar oferi, vreau să spun dacă eu ţi-aş oferi comandamentul general al muşchetarilor mei?

D'Artagnan se înclină mai adânc decât o făcuse prima oară.

— Aş avea întristarea să nu pot primi ceea ce maiestatea voastră îmi oferă cu atâta dărnicie? Răspunse el. Un gentilom n-are altceva decât cuvântul său şi acest cuvânt, am avut cinstea de a o spune maiestăţii voastre, e dat regelui Franţei.

— Atunci să nu mai vorbim despre asta? Zise regele, întorcându-se către Athos.

Şi îl lăsă pe d'Artagnan pradă celei mai vii şi amare dezamăgiri.

„Ah, bine-am zis eu? Gândea în sinea lui muşchetarul? Vorbe! Aghiazmă la curte! Regii au minunata însuşire de a no oferi totdeauna ceea ce ştiu că noi nu vom putea primi, arătându-se astfel generoşi, fără să rişte nimic. Neghiob!… De trei ori neghiob am fost, punându-mi pentru o clipă nădejdea în el!”

În acest timp, Carol luase mâna lui Athos.

— Conte? Îi spuse el? Ai fost pentru mine un al doilea părinte; binele pe care mi l-ai făcut nu se poate răsplăti. M-am gândit totuşi să te răsplătesc. Părintele meu te-a făcut cavaler al Jartierei? E un ordin pe care nu mulţi regi din Europa pot să-l poarte; din partea reginei regente ai primit cordonul de cavaler al Sfântului-Spirit, care este un ordin nu mai puţin strălucit. La acestea, eu adaug acest cordon al Lânei de Aur, pe care mi l-a trimis regele Franţei, căruia regele Spaniei, socrul său, i-a dăruit două la fel cu prilejul căsătoriei lui. Dar, în schimb, vreau să-ţi cer un serviciu.

— Sire? Bâigui Athos încurcat? Lâna de Aur mie, când regele Franţei este singurul din ţara mea care se bucură de această distincţie!

— Vreau să fii, în ţara dumitale şi pretutindeni în lume, egal cu toţi aceia pe care suveranii îi vor fi cinstit cu încrederea lor? Răspunse Carol, scoţându-şi panglica de la gât? Şi sunt încredinţat, conte, că părintele meu îmi surâde din adâncul mormântului său.

„E cel puţin ciudat? Îşi zise d'Artagnan, în timp ce prietenul lui primea în genunchi înaltul ordin pe care i-l conferea regele? E de necrezut, oricum, că totdeauna mi-a fost dat sa văd cum cade ploaia de măriri pe capetele celor ce mă înconjoară, fără ca măcar o singură picătură să mă atingă şi pe mine! Ar însemna să-ţi smulgi părul din cap, pe cinstea mea, dacă ai fi gelos!”

Athos se ridică din nou în picioare; Carol îl îmbrăţişă cu multă dragoste.

— Generale? Se adresă apoi regele lui Monck. Dar, întrerupându-se, adăugă cu un zâmbet: Iartă-mă, voiam să spun: duce. Vezi, dacă mă ia gura pe dinainte uneori e fiindcă acest cuvânt duce e încă prea scurt pentru mine… Caut totdeauna un titlu care să-l lungească… Aş vrea să te ştiu atât de aproape de tronul meu, încât să-ţi pot spune, ca lui Ludovic al XIV-lea: frate al meu. Oh, am găsit: vei fi aproape ca un frate al meu, căci te fac vicerege al Irlandei şi al Scoţiei, scumpul meu duce… În felul acesta, de acum încolo n-are să mă mai ia gura pe dinainte.

Ducele strânse mâna regelui, dar fără însufleţire, fără bucurie, aşa cum făcea el orice lucru. Totuşi, în adâncul inimii lui se simţi tulburat de această înaltă favoare din urmă. Carol, manevrându-şi cu dibăcie generozitatea, lăsase ducelui timpul necesar ca să dorească… Deşi el n-ar fi putut râvni niciodată atât de mult cât i se dăduse acum.

— La dracu! Mormăi d'Artagnan. Iată că începe din nou să plouă cu măriri. Să înnebuneşti, nu alta!

Şi se întoarse cu un aer atât de cătrănit şi aproape comic de chinuit, că regele nu-şi putu stăpâni un zâmbet.

Monck se pregătea să părăsească încăperea şi să-şi ia rămas bun de la Carol.

— Ei bine, preacredinciosul meu, ce, vrei să pleci? Îl întrebă regele pe duce.

— Cu îngăduinţa maiestăţii voastre, căci, într-adevăr, mă simt tare obosit… Emoţiile acestei zile m-au istovit: am nevoie de odihnă.

— Dar? Zise regele? Nu vei pleca, sper, fără domnul d'Artagnan.

— Pentru ce, sire? Întrebă bătrânul războinic.

— Sper? Adăugă regele? Că dumneata ştii mai bine pentru ce.

Monck îl privi pe Carol cu nedumerire.

— Cer iertare maiestăţii voastre? Murmură el? Dar nu ştiu… la ce vă gândiţi.

— O, tot ce e cu putinţă, dar dacă dumneata uiţi, domnul d'Artagnan nu poate să uite.

Nedumerirea se zugrăvi acum şi pe chipul muşchetarului.

— Ascultă-mă, duce? Zise regele? Nu locuieşti împreună cu domnul d'Artagnan?

— Într-adevăr, sire, am cinstea de a-l găzdui la mine pe domnul d'Artagnan.

— Această idee ţi-a venit singură şi a fost numai a dumitale?

— Singură şi numai a mea, da, sire.

— Ei bine, dar nici n-ar fi putut să se întâmple altfel… Prizonierul se află totdeauna în tabăra învingătorului său.

Monck se înroşi uşor.

— Ah, e adevărat, sunt prizonierul domnului d'Artagnan.

— Fără îndoială, Monck, deoarece dumneata nu te-ai răscumpărat încă; dar nu te nelinişti pentru asta: eu sunt cel care te-am smuls din mâinile domnului d'Artagnan, eu îţi voi plăti deci răscumpărarea.

Ochii lui d'Artagnan prinseră a-şi recăpăta voioşia şi strălucirea lor obişnuită; gasconul începea să înţeleagă. Carol se apropie de el.

— Generalul? Îi spuse? Nu e un om bogat şi n-ar putea să-ţi plătească tot ce se cuvine. Eu sunt ceva mai bogat, de bună seamă; dar acum, când e duce şi dacă nu e rege e aproape ca şi rege, datorează o sumă pe care eu n-aş fi poate în stare s-o plătesc. De aceea, domnule d'Ar-tagnan, fii îngăduitor cu mine: cât îţi datorez?

D'Artagnan, încântat de întorsătura pe care o luau lucrurile, dar stăpânindu-se pe deplin, răspunse:

— Sire, maiestatea voastră nu trebuie să se îngrijoreze. Atunci când am avut fericirea de a răpi pe excelenţa sa, domnul Monck nu era decât general; prin urmare, nu mi se datorează decât o răscumpărare de general. Dacă însă generalul îmi va dărui spada sa, mă voi considera răsplătit, căci nimic pe lume nu preţuieşte atât cât preţuieşte un general, în afară de spada lui.

— Odds-fish? Cum spunea tatăl meu! Exclamă Carol al II-lea. Iată un cuvânt galant, rostit de un om galant, nu-i aşa, duce?

— Pe cinstea mea? Răspunse ducele? Da, sire. Şi îşi smulse spada de la cingătoare. Domnule? I se adresă el lui d'Artagnan? Iată ceea ce aţi cerut. Mulţi au mânuit spade mai bune; dar, oricât de modestă ar fi a mea, n-am plecat-o niciodată în faţa nimănui.

D'Artagnan luă cu multă mândrie această spadă care făcuse ca un rege să se urce pe tronul său.

— Oh, oh! Strigă Carol al II-lea. Cum adică, o spadă care mi-a redat tronul să iasă din regatul meu şi să nu figureze într-o zi printre nestematele coroanei mele? Nu, pe sufletul meu! Asta nu se va întâmpla! Căpitane d'Artagnan, plătesc două sute de mii de livre pentru această spadă; dacă e prea puţin, spune-mi-o.

— E prea puţin, sire? Răspunse d'Artagnan cu un aer de o nespusă seriozitate. Şi, înainte de toate, nu vreau s-o vând; dar dacă maiestatea voastră doreşte, acesta este un ordin pentru mine. Mă supun deci. Însă respectul pe care-l păstrez ilustrului războinic, care mă aude, îmi porunceşte să preţuiesc cu încă o treime răsplata triumfului meu. Cer, aşadar, trei sute de mii de livre pe sabie sau, dacă nu, o dăruiesc degeaba maiestăţii voastre.

Şi, apucând-o de vârf, i-o întinse regelui. Carol începu să râdă cu hohote.

— Curtenitor bărbat şi voios prieten! Odds-fish, nu-i aşa, duce? Nu-i aşa, conte? Îmi place şi mi-e drag. Uite, cavalere d'Artagnan? Zise el? Primeşte asta.

Şi, ducându-se la o masă, luă o pană şi scrise un bon de trei sute de mii de livre pentru vistiernicul său. D'Artagnan luă bonul şi, întorcându-se cu gravitate spre Monck, îi spuse:

— Şi încă am cerut prea puţin, ştiu; dar, credeţi-mă, domnule duce, mai bine aş muri decât să mă las călăuzit de avariţie.

Regele se porni din nou să râdă, asemenea celui mai fericit cokney din regatul său.

— Vei veni să mă vezi înainte de a ne părăsi, cavalere? Zise el. Voi avea nevoie de o provizie de voioşie, acum când francezii mei se pregătesc să plece.

— Ah, sire, cu voioşia nu mă voi târgui aşa cum m-am târguit cu spada ducelui şi o voi dărui maiestăţii voastre fără să cer nimic în schimb? Răspunse d'Artagnan, ale cărui tălpi ardeau de nerăbdare s-o ia din loc.

— Iar dumneata, conte? Adăugă regele, întorcându-se către Athos? Revino de asemeni, am să-ţi încredinţez un mesaj important. Mâna dumitale, duce.

Monck strânse mâna regelui.

— Adio, domnilor? Rosti regele întinzând câte o mână către cei doi francezi, care le sărutară cu vârful buzelor.

— Ei bine? Zise Athos? Când ajunseră afară, acum eşti mulţumit?

— Ai răbdare? Făcu d'Artagnan, abia stăpânindu-şi bucuria? Nu m-am întors de la vistiernic… S-ar putea să-mi mai cadă încă aghiazmatarul în cap!