Capitolul XXXIV

Belelele bogăţiei.

D'Artagnan nu pierdu timpul şi, de îndată ce se ivi prilejul, îi făcu o vizită seniorului vistiernic al maiestăţii sale. Avu atunci mulţumirea să schimbe un petic de hârtie, acoperit cu o foarte urâtă scriere, pe o cantitate uriaşă de scuzi bătuţi de curând şi purtând efigia preagraţioasei sale maiestăţi regele Carol al II-lea. D'Artagnan îşi strunea cu uşurinţă stăpânirea de sine; totuşi, în această împrejurare, nu se putu împiedica să-şi manifeste o bucurie pe care cititorul o va înţelege poate, dacă binevoieşte să fie puţin îngăduitor cu un om care, de la naşterea lui, nu văzuse încă un număr atât de mare de piese şi mai ales de fişicuri răsucite şi întocmite într-o ordine nespus de plăcută ochiului. Vistiernicul vârî toate aceste fişicuri în săculeţe şi închise fiecare săculeţ la gură, pecetluindu-l cu armele Angliei, favoare pe care n-o arăta faţă de oricine. Apoi, cu un aer nepăsător, dar totodată binevoitor, aşa cum se cuvenea să fie faţă de un om învestit cu prietenia regelui, îi spuse lui d'Artagnan:

— Poftiţi banii dumneavoastră, domnule.

Banii dumneavoastră! Aceste cuvinte făcură să vibreze mii de coarde pe care d'Artagnan nu le mai simţise niciodată în inima lui. Încărcă săculeţele într-un cărucior şi porni spre casă pradă noianului de gânduri. Un om care stăpâneşte trei sute de mii de livre nu mai poate avea fruntea netedă; totuşi, o cută pentru fiecare sută de mii de livre nu e o povară prea mare!

D'Artagnan se zăvori în casă, nu mâncă nimic, nu primi pe nimeni şi, cu lampa aprinsă, cu pistolul încărcat pe masă, veghe toată noaptea, gândindu-se la mijlocul de a înlătura primejdia ca această frumuseţe de bănet, care trecuse din cufărul regelui în cufăraşele lui, să nu treacă acum din cufăraşele sale în buzunarele vreunui hoţoman oarecare. Cel mai bun mijloc pe care-l găsi gasconul fu să-şi încuie deocamdată comoara sub nişte lacăte atât de tari, încât nimeni să nu le poată sfărâma cu pumnul şi atât de meşteşugite, încât nici o cheie obişnuită să nu le poată deschide.

D'Artagnan îşi aduse aminte că englezii treceau drept meşteri neîntrecuţi în mecanică şi în producerea de obiecte pentru păstrarea valorilor; se hotărî deci să pornească chiar de a doua zi dimineaţa în căutarea unui astfel de mecanic, de la care să cumpere o ladă de fier pentru banii săi.

N-a trebuit să se depărteze prea mult de casă. Jupânul Will Jobson, cu prăvălia în Picadilly, îi ascultă nevoile, îi înţelese necazurile şi-i făgădui să-i lucreze o broască de siguranţă, care îl va scăpa de orice temere pentru viitor.

— Am să vă dau? Zise el? Un mecanism cu totul nou. La cea dintâi încercare mai serioasă făcută asupra acestei broaşte, o plăcuţă nevăzută se va deschide dintr-o dată şi a mică ţeavă, de asemeni nevăzută, va descărca o mică găluşcă de aramă în greutate de opt uncii, care-l va doborî la pământ pe spărgător, nu fără a stârni un zgomot puternic. Ce ziceţi de asta?

— Zic că e cu adevărat ceva bine gândit! Strigă d'Artagnan. Îndeosebi mica găluşcă de aramă îmi place nespus de mult. Şi acum, domnule mecanic, condiţiile!

— Cincisprezece zile pentru lucru şi cincisprezece mii de livre plătite la predare? Răspunse meşterul.

D'Artagnan încreţi din sprâncene. Cincisprezece zile erau un răstimp destul de lung pentru ca toţi pungaşii din Londra să facă să dispară pentru el nevoia unei asemenea case de fier. Cât despre cost, cincisprezece mii de livre era un preţ prea mare pentru ceea ce puţină vigilenţă i-ar aduce fără nici un ban.

— Să mă mai gândesc? Rosti el. Mulţumesc, domnule.

Şi se întoarse galop acasă; nimeni nu se apropiase încă de comoara lui.

În aceeaşi zi, Athos veni să-i facă o vizită prietenului său şi îl găsi aşa de îngrijorat, încât nu se putu stăpâni să nu-i arate surprinderea sa.

— Cum, iată-te bogat? Zise el? Şi nu eşti vesel, tu care ai dorit atât de mult bogăţia…?

— Dragul meu, bucuriile cu care nu eşti obişnuit stânjenesc mai mult decât necazurile cu care te-ai deprins în viaţă. Dă-mi un sfat, dacă vrei. Ţie pot să ţi-l cer, căci tu ai avut totdeauna bani: spune-mi, când ai bani mulţi, ce faci cu ei?

— Asta atârnă de multe.

— Ce-ai făcut tu cu banii tăi, pentru ca să nu devii de pe urma lor nici zgârcit, nici risipitor? Căci zgârcenia usucă inima, în timp ce risipa o îneacă… Nu-i aşa?

— Nici Fabricius n-ar fi vorbit cu mai multă înţelepciune. Dar, drept să-ţi spun, pe mine banii nu m-au stingherit niciodată.

— Să vedem, i-ai plasat cumva în pământuri?

— Nu; ştii că am o casă destul de frumoasă şi că această casă formează avuţia mea cea mai mare.

— Ştiu asta.

— Astfel că şi tu ai putea să fii tot atât de bogat ca şi mine, ba chiar mai bogat dacă vrei, folosind acelaşi mijloc.

— Dar venituri mai încasezi?

— Nu.

— Ce zici de-o ascunzătoare într-un zid gros?

— N-am folosit niciodată aşa ceva.

— Atunci înseamnă că ai vreun om de încredere, vreun om de afaceri pe care te bizui şi care îţi plăteşte o dobândă mulţumitoare.

— Câtuşi de puţin.

— Doamne, dar ce faci atunci?

— Cheltuiesc tot ce am şi nu am decât ceea ce cheltuiesc, dragul meu d'Artagnan.

— Ah, asta-i! Dar tu eşti oleacă prinţ, aşa încât cincisprezece sau şaisprezece mii de livre venit ţi se topesc printre degete; afară de asta, tu ai îndatoriri, cheltuieli de reprezentare.

— Nu văd însă de ce-ai fi tu mai puţin senior decât mine, dragă prietene; banii ăştia îţi vor ajunge foarte bine.

— Trei sute de mii de livre! Pentru aşa ceva, două treimi sunt chiar de prisos.

— Iartă-mă, dar mi se pare că mi-ai. Spus… Sau parcă am auzit, în sfârşit… Îmi închipuiam că mai ai un asociat…

— Ah, drace, aşa e? Strigă d'Artagnan înroşindu-se? Mai e şi Planchet! Uitasem de el, pe viaţa mea!… Ei bine, iată o sută de mii de livre trase la o parte… Păcat, cifra era rotundă şi suna bine. E adevărat, Athos, nu mai sunt bogat. Ce memorie bună ai tu!

— Destul de bună, da, mulţumesc lui Dumnezeu.

— Isteţul de Planchet? Bombăni d'Artagnan? N-a avut o idee rea. Ce speculă, la dracu! Dar, în sfârşit, vorba e vorbă!

— Cât ai de gând să-i dai lui?

— O? Făcu d'Artagnan? Nu e băiat rău, o să ne-nţelegem noi; eu, vezi tu, am avut multă bătaie de cap, am făcut cheltuieli, toate astea trebuie să intre la socoteală, nu?

— Dragul meu, am încredere în tine? Spuse liniştit Athos? Şi nu mă tem pentru acest cumsecade Planchet; banii lui sunt mai siguri în mâinile tale, decât într-ale lui; dar, deocamdată, fiindcă nu mai ai nimic de făcut aici, e mai bine să plecăm, dacă vrei să mă asculţi. Te vei duce să-i mulţumeşti maiestăţii sale, să întrebi ce ordine are să-ţi dea şi peste şase zile vom putea privi turnurile de la Notre-Dame.

— Prietene, ard într-adevăr de dorinţa să plec şi cu aceeaşi grabă mă duc să prezint respectele mele regelui.

— Eu? Zise Athos? Mă duc să-mi iau rămas bun de la câţiva cunoscuţi din oraş şi pe urmă sunt al tău.

— Vrei să mi-l împrumuţi pe Grimaud?

— Din toată inima… Ce-ai de gând să faci cu el?

— Ceva foarte simplu şi care nu-l va obosi de loc: am să-l rog să-mi păzească pistoalele care sunt pe masă, alături de cufăraşele pe care le vezi.

— Foarte bine? Răspunse cu nepăsare Athos.

— Şi sper că nu se va clinti de aici, nu-i aşa?

— Cu nimic mai mult decât pistoalele însele.

— Atunci mă duc la maiestatea sa. La revedere.

D'Artagnan ajunse într-adevăr la palatul Saint-James, unde Carol al II-lea, care îşi scria corespondenţa, îl făcu să aştepte în anticameră vreme de un ceas întreg. În timp ce se plimba prin galerie, de la uşi la ferestre şi de la ferestre la uşi, d'Artagnan crezu că vede o mantie asemănătoare cu a lui Athos străbătând vestibulul; dar tocmai când voia să se încredinţeze dacă nu s-a înşelat cumva, uşierul îl chemă să intre la maiestatea sa. Carol al II-lea îşi freca mâinile fericit şi mulţumit, primind semnele de recunoştinţă ale amicului nostru.

— Cavalere? Zise el? Greşeşti dacă-mi eşti recunoscător; nu te-am răsplătit nici pe sfert pentru ceea ce merită povestea cu lada în care l-ai închis pe acest viteaz general… Vreau să spun pe acest excelent duce de Albemarle.

Şi regele râse cu mare poftă.

D'Artagnan socoti că nu trebuie să întrerupă pe maiestatea sa şi îşi vârî capul între umeri cu toată modestia.

— Fiindcă veni vorba, spune-mi? Întrebă Carol? Te-a iertat cu adevărat scumpul nostru Monck?

— Dacă m-a iertat? Nădăjduiesc că da, sire.

— Mde!… Păţania a fost cam crudă… Odds-fish! Să-l îndeşi într-o cutie, ca pe un hering, pe însuşi capul revoluţiei engleze! În locul dumitale, nu m-aş simţi liniştit crezând că m-a iertat, cavalere!

— Dar, sire…

— Ştiu că Monck te numeşte prietenul lui… Numai că are un ochi prea ascuţit ca să n-aibă şi memorie şi sprâncenele prea arcuite ca să nu fie şi foarte mândru; ştii, grande supercilium.

„Va trebui să învăţ latineasca, de buna seamă”? Îşi zise în sinea lui d'Artagnan.

— Uite ce? Propuse regele încântat? Vreau să mijlocesc împăcarea dumneavoastră; voi căuta să fac în aşa fel ca…

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa amarnic.

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să-i spun adevărul?

— Spune, cavalere, spune!

— Ei bine, sire, îmi faceţi o spaimă cumplită… Dacă maiestatea voastră pune la cale un asemenea lucru, aşa cum pare a dori să facă, sunt un om pierdut: ducele va pune să fiu ucis.

Regele izbucni într-un nou hohot de râs, care schimbă în groază spaima lui d'Artagnan.

— Sire, fiţi îndurător, făgăduiţi-mi că mă veţi lăsa să tratez singur această chestiune; şi dacă nu mai aveţi nevoie de serviciile mele…

— Nu, cavalere. Vrei să pleci? Zise regele cu o veselie din ce în ce mai neliniştitoare.

— Dacă maiestatea voastră nu mai are nimic să-mi ceară.

Carol redeveni aproape serios.

— Un singur lucru: să mergi şi s-o vezi pe sora mea, lady Henriette. Te cunoaşte?

— Nu, sire; însă… Un bătrân soldat ca mine nu poate fi ceva prea plăcut pentru o prinţesă tânără şi zburdalnică.

— Vreau, îţi spun, ca sora mea să te cunoască; vreau ca, la nevoie, să se bizuie pe dumneata.

— Sire, tot ceea ce-i este drag maiestăţii voastre va fi pentru mine sfânt.

— Bine… Parry! Vino, bunul meu Parry.

O uşă lăturalnică se deschise şi Parry intră, cu faţa luminată de bucurie de îndată ce-l zări pe cavaler.

— Ce face Rochester? Întrebă regele.

— E pe canal cu doamnele? Răspunse Parry.

— Dar Buckingham?

— De asemenea.

— Nici nu se putea mai bine. Vei conduce pe cavaler ia Villiers… E ducele de Buckingham, cavalere… Şi îl vei ruga pe duce să-i prezinte pe domnul d'Artagnan lady-ei Hen-riette.

Parry se înclină şi-i zâmbi lui d'Artagnan.

— Cavalere? Continuă regele? Aceasta este audienţa dumitale de rămas bun; pe urmă, vei putea porni la drum oricând vei voi.

— Sire, mulţumesc!

— Dar caută să te împaci cu Monck.

— O, sire…

— Ştii că ţi-am pus la dispoziţie una din corăbiile mele?

— Dar, sire, mă copleşiţi şi nu voi primi niciodată ca ofiţerii maiestăţii voastre să se obosească pentru mine.

Regele îl bătu uşor pe umăr.

— Nimeni nu se oboseşte pentru dumneata, cavalere, ci pentru un ambasador pe care îl trimit în Franţa şi căruia îi vei fi, sper, un bun tovarăş de drum, căci îl cunoşti.

D'Artagnan privi înaintea lui mirat.

— E un anume conte de La Fere… Acela pe care dumneata îl numeşti Athos? Adăugă regele, încheind convorbirea aşa precum o începuse, printr-un hohot voios de râs. Adio, cavalere, adio! Iubeşte-mă, aşa cum te iubesc şi eu!

Şi cu acestea, făcându-i un semn lui Parry spre a-l întreba dacă nu aşteaptă cineva în cabinetul alăturat, regele dispăru în acel cabinet, lăsându-l locului pe cavalerul ce nu-şi mai putea stăpâni uimirea în urma acestei audienţe neobişnuite. Bătrânul îl apucă prietenos de braţ şi îl conduse spre grădinile palatului.