Capitolul XX Despre Asociaţia întemeiată în strada Lombarzilor, la firma „Drugul de Aur”, pentru exploatarea ideii domnului d'Artagnan

După o clipă de tăcere, în timpul căreia d'Artagnan părea că îşi adună în gând nu o idee, ci toate ideile lui, zise:

— Nu încape îndoială, dragul meu Planchet, că tu trebuie să fi auzit vorbindu-se de maiestatea sa Carol I, regele Angliei!

— Vai, cum să nu, domnule, când dumneavoastră aţi părăsit Franţa ca să-i veniţi în ajutor; dar, în pofida acestui ajutor, el tot a fost răsturnat şi era să vă tragă şi pe dumneavoastră în căderea lui.

— Întocmai; văd că ai memorie bună, Planchet.

— Pe dracu, domnule! De mirare ar fi fost dac-aş fi pierdut-o, oricât de proastă ar fi fost ea. Cine l-a auzit pe Grimaud, care, ştiţi bine, nu vorbeşte prea mult, povestind cum a căzut capul regelui Carol, cum aţi călătorit o jumătate de noapte într-o corabie încărcată cu pulbere de puşcă şi cum l-aţi văzut plutind la suprafaţa apei pe bunul domn Mordaunt, având un pumnal cu mânerul de aur înfipt în piept, nu poate să uite uşor aceste lucruri.

— Totuşi, sunt oameni care le uită, Planchet.

— Da, aceia care n-au văzut sau care nu l-au auzit pe Grimaud povestind.

— Ei bine, fiindcă îţi aduci aminte de toate acestea, atunci nu mai e nevoie să-ţi reamintesc decât un lucru, anume că regele Carol I avea un fiu.

— Avea chiar doi, domnule, dacă nu vă supăraţi? Zise Planchet? Căci l-am văzut eu însumi pe cel de-al doilea, domnul duce de York, la Paris, într-o zi când se ducea la Palatul Regal şi mi s-a spus că era fiul mai mic al regelui Carol I. Cât despre cel mai mare, am avut cinstea să-l cunosc după nume, dar nu şi din vedere.

— Tocmai aici voiam să ajungem, Planchet: la fiul acesta mai mare, care se numea altădată prinţul de Galles, iar astăzi se numeşte Carol al II-lea, regele Angliei.

— Rege fără regat! Răspunse sentenţios Planchet.

— Da, Planchet şi ai putea să adaugi: prinţ nenorocit, mai nenorocit decât un om din popor pierdut în cel mai mizerabil cartier al Parisului.

Planchet făcu un gest plin de acea compătimire arătată îndeobşte faţă de străinii cu care nu te gândeşti că ai putea să te întâlneşti vreodată. De altminteri, el nu vedea încolţind de loc, în această socoteală politico-sentimentală, ideea aceea negustorească a domnului d'Artagnan şi gândul lui era numai la asta. D'Artagnan, care avea deprinderea de a înţelege de la început oamenii şi lucrurile, ghici ce se petrecea în capul lui Planchet.

— Am ajuns la chestiune? Zise el. Acest tânăr prinţ de Galles, rege fără regat, cum foarte bine ai zis, Planchet, mi-a stârnit interesul cel mai viu, mie, d'Artagnan. L-am văzut cerşind sprijinul lui Mazarin, care e un zgârie-brânză şi ajutorul regelui Ludovic, care e un copil şi mi s-a părut, mie, care mă pricep la aşa ceva, că în privirea înţeleaptă a regelui detronat, în nobleţea întregii lui fiinţe, nobleţe ce a rămas neatinsă în pofida tuturor mizeriilor, mi s-a părut, zic, că văd stofa unui om de inimă şi a unui rege.

Planchet încuviinţă în tăcere; toate astea, în ochii lui cel puţin, nu izbuteau încă să aducă la lumină ideea lui d'Artagnan. Acesta continuă:

— Şi iată ce judecată am făcut eu în gândul meu. Ascultă bine, Planchet, căci ne apropiem de concluzii.

— Ascult.

— Regii nu sunt semănaţi atât de des pe pământ. Or, acest rege fără regat e, după părerea mea, un grăunte pus de-o parte, menit să înflorească la timpul său, dacă o mână dibace, cumpătată şi puternică îl va semăna cu pricepere, alegând pământul, lumina şi timpul potrivit.

Planchet dădea mereu din cap a încuviinţare, ceea ce dovedea că nu pricepea încă nimic.

— Nefericit grăunte regal, mi-am zis eu şi m-am pomenit înduioşat cu adevărat, Planchet, lucru ce mă făcea să cred că m-am scrântit la cap. Iată pentru ce am voit să-ţi cer sfatul, prietene.

Planchet se înroşi de plăcere şi mândrie.

— Nefericit grăunte regal! Am să te culeg eu şi am să te sădesc într-un pământ roditor!

— Ah, Doamne! Făcu Planchet, uitându-se lung la fostul lui stăpân, ca şi cum s-ar fi îndoit că acesta era în toate minţile.

— Ei bine, ce-i? Îl întrebă d'Artagnan. Ce te doare?

— Pe mine? Nimic, domnule.

— Dar te-ai văitat: „Ah, Doamne!”

— Credeţi?

— Te-am auzit doar. Ai priceput cumva totul?

— Mărturisesc, domnule d'Artagnan, că mi-e teamă…

— Să pricepi?

— Da.

— Să pricepi că vreau să-l urc din nou pe tron pe regele Carol al II-lea, care nu mai are tron? Asta e?

Planchet sări deodată pe scaunul său.

— Aha, aha! Făcu el uluit. Asta numiţi dumneavoastră o restauraţie?

— Da, Planchet! Nu se cheamă aşa ceea ce vreau să fac?

— Fără îndoială, fără îndoială. Dar v-aţi gândit bine?

— La ce?

— La ce e pe-acolo?

— Unde?

— În Anglia.

— Şi ce-i pe-acolo, ia s-auzim, Planchet?

— Întâi şi întâi, vă cer iertare, domnule, că mă amestec în astfel de lucruri, care n-au nici o legătură cu negustoria mea, dar fiindcă e vorba de o afacere pe care mi-o propuneţi… Căci îmi propuneţi o afacere, nu-i aşa?

— Grozavă, Planchet!

— Dar fiindcă îmi propuneţi o afacere, am dreptul să îmi dau cu părerea asupra ei.

— Dă-ţi-o, Planchet; din părere în părere se naşte lumina.

— Ei bine, întrucât domnul îmi îngăduie să-mi exprim părerea, îi voi spune că acolo sunt mai întâi parlamentele.

— Da şi apoi?

— Apoi, armata.

— Bine. Mai vezi şi altceva?

— Mai e apoi naţiunea.

— Asta e tot?

— Naţiunea care a aprobat răsturnarea şi moartea fostului rege, tatăl acestuia şi care nu va voi să dea îndărăt.

— Planchet, prietene? Zise d'Artagnan? Tu judeci ca un boţ de brânză. Naţiunea… Naţiunea e obosită să tot cânte versete religioase. Şi dacă-i vorba de cântări, am băgat de seamă că naţiunilor le place mai mult să cânte stihuri deocheate. Adu-ţi aminte de Frondă; ştiu că s-a cântat pe vremea aceea! Eh, frumoase timpuri, nu?

— Nu prea, nu prea; era cât pe-aci să fiu spânzurat în acele zile.

— Era; dar ai fost, sau n-ai fost?

— N-am fost.

— Şi ai început, sau nu, să faci avere în mijlocul cântecelor acelea?

— E adevărat, da.

— Prin urmare, nu mai zici nimic?

— Ba da: să ne întoarcem la armată şi la parlamente.

— Eu spun că am douăzeci de mii de livre date cu împrumut domnului Planchet şi că mai am alte douăzeci de mii puse deoparte; cu aceste patruzeci de mii de livre ridic o armată.

Planchet îşi împreună mâinile; îl vedea pe d'Artagnan că vorbeşte serios şi rămase încredinţat că stăpânul său şi-a pierdut cu adevărat minţile.

— O armată!… Ah, domnule! Făcu el, cu cel mai îngăduitor zâmbet, de teamă să nu-l aţâţe pe nebun şi să nu-l înfurie. O armată… Mare?

— De patruzeci de oameni? Răspunse d'Artagnan.

— Patruzeci, împotriva a patruzeci de mii, nu-i destul. Dumneavoastră faceţi, singur, cât o mie de oameni, ştiu asta; dar unde veţi găsi încă treizeci şi nouă de bărbaţi pe măsura dumneavoastră? Sau, găsindu-i, cine va va da bani ca să-i plătiţi?

— Nu-i rău, Planchet… Zău ca da, vorbeşti ca un curtean.

— Nu, domnule, spun şi eu ce gândesc şi iată de ce îmi dau cu părerea că la cea dintâi luptă făţişă pe care o veţi duce cu cei patruzeci de oameni, mi-e teamă că…

— Tocmai de aceea nu voi da nici o luptă făţişă, dragă Planchet? Zise gasconul râzând. Avem în antichitate pilde foarte frumoase de retrageri şi înaintări iscusite, care ne învaţă să ne ferim de duşman, iar nu să ne încăierăm cu el. Tu trebuie să ştii asta, Planchet, tu care ai luat comanda parizienilor în ziua când trebuiau să se bată cu muşchetarii şi care ai socotit atât de bine atacurile şi contraatacurile, încât n-ai părăsit nici o clipă Piaţa Regală.

Planchet începu să râdă.

— Dacă cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră? Răspunse el? Se vor ascunde mereu şi vor fi dibaci, atunci pot trage nădejde că nu vor fi bătuţi; dar, mă rog, aveţi în vedere o ţintă anumită?

— Fără nici o îndoială. Iată deci, după părerea mea, tactica cea mai bună de urmat spre a-l reaşeza cât mai repede pe tron pe maiestatea sa Carol al II-lea.

— Bun! Strigă Planchet cu şi mai multă luare-aminte. Să admitem că tactica e buna. Dar, mai înainte de asta, mi se pare că am uitat ceva.

— Ce anume?

— Am lăsat deoparte naţiunea, căreia îi place să cânte mai mult măscări decât psalmi şi armata, cu care nu ne vom bate; mai sunt însă parlamentele, care nu cântă de loc.

— Şi care se vor bate şi mai puţin. Cum, Planchet, cu, care eşti un om deştept, te nelinişteşti din pricina unei adunături de zbierători cărora li se spune cozi şi costelivi! Parlamentele nu mă îngrijorează câtuşi de puţin, Planchet.

— De vreme ce nu vă îngrijorează pe dumneavoastră, să trecem mai departe.

— Da şi ajungem la încheiere. Îţi reaminteşti de Cromwell, Planchet?

— Am auzit vorbindu-se mult de el, domnule.

— Era un războinic încercat.

— Şi un mare mâncău, mai cu seamă.

— Cum adică?

— Da, dintr-o singură îmbucătură a înghiţit toată Anglia.

— Dar ce-ai zice, Planchet, dacă a doua zi după ce el a înghiţit Anglia, s-ar fi găsit unul care să-l înghită pe domnul Cromwell?

— O, domnule, în matematică asta e una dintre cele dintâi reguli, că acela ce e cuprinzător trebuie să fie mai mare decât cuprinsul.

— Foarte bine!… Asta-i şi problema noastră, Planchet.

— Numai că domnul Cromwell e mort şi cuprinzătorul său e acum mormântul.

— Dragul meu Planchet, văd cu multă plăcere că ai devenit nu numai matematician, ci şi filosof.

— Domnule, în negoţul meu de băcănie întrebuinţez multă hârtie trecută prin tipar; asta mă instruieşte.

— Bravo! În cazul acesta ştii, de bună seamă… Căci n-ai învăţat matematicile şi filosofia fără puţină istorie… Că după Cromwell, cel atât de mare, a urmat unul mic de tot.

— Da; acela se numea Richard şi a făcut întocmai ca dumneavoastră, domnule d'Artagnan: şi-a dat demisia.

— Bine, foarte bine! După cel mare, care a murit, după cel mic, care şi-a dat demisia, a venit un al treilea. Acesta se numeşte domnul Monck. E un general foarte isteţ, fiindcă nu s-a bătut niciodată; e un diplomat foarte bun, fiindcă nu vorbeşte niciodată, iar înainte de a spune bună ziua cuiva, se gândeşte douăsprezece ceasuri şi sfârşeşte prin a spune bună seara; ceea ce întrece orice măsură e însă că orice spusă a lui cade totdeauna bine.

— E cineva, într-adevăr? Zise Planchet? Dar eu cunosc un alt om politic care se aseamănă mult cu acesta.

— Domnul de Mazarin, nu-i aşa?

— El însuşi.

— Ai dreptate, Planchet; numai că domnul de Mazarin nu năzuieşte la tronul Franţei; asta schimbă totul, vezi tu. Ei bine, acest domn Monck, care are Anglia gata servită pe farfurie şi care a şi căscat gura ca s-o înghită, acest domn Monck, care le spune oamenilor lui Carol al II-lea şi lui Carol al II-lea însuşi: nescio vos…

— Nu ştiu englezeşte? Zise Planchet.

— Da, dar eu ştiu? Răspunse d'Artagnan. Nescio vos înseamnă: Nu vă cunosc. Acest domn Monck, omul cel mai important al Angliei, după ce o va fi înghiţit…

— Ei bine? Întrebă Planchet.

— Ei bine, prietene, mă duc acolo şi, cu cei patruzeci de oameni ai mei, pun mâna pe el, îl leg cobză şi-l aduc în Franţa, unde două afaceri grozave se deschid în faţa ochilor mei uluiţi.

— Şi alor mei! Strigă Planchet, îmbătat de entuziasm. Îl vom închide într-o cuşcă şi-l vom arăta lumii, contra cost.

— Ei bine, Planchet, asta este a treia afacere, la care eu nu mă gândisem şi pe care ai descoperit-o tu.

— O credeţi bună?

— Da, fără îndoială; ale mele sunt însă mai bune.

— Să le auzim!

— Primo: o să-l pun la răscumpărat.

— Pentru ce sumă?

— Drace! Un voinic ca el face o sută de mii de scuzi.

— O, da!

— Prin urmare: primo, cer o răscumpărare de o sută de mii de scuzi.

— Sau…?

— Sau, ceea ce e şi mai bine, îl dau regelui Carol, care, nemaiavând nici generalul de care să se teamă, nici diplomatul care să-i încurce socotelile, se va restaura el însuşi şi, odată restaurat, îmi va pune în palmă cei o sută de mii de scuzi. Iată ideea mea, Planchet; ce zici, e bună?

— Măreaţă, domnule! Strigă Planchet, tremurând de fericire. Dar cum v-a venit în minte o idee ca asta?

— Mi-a venit într-o dimineaţă, stând pe malul Loarei, în timp ce regele Ludovic al XIV-lea, preaiubitul nostru rege, lăcrăma sărutându-i mâna domnişoarei de Mancini.

— Domnule, vă garantez că ideea e sublimă, dar…

— Ah, mai e un dar!

— Daţi-mi voie! Ideea e frumoasă, dar se aseamănă cu povestirea despre pielea ursului din pădure, o ştiţi, pe care, ca s-o vinzi, trebuie mai întâi să prinzi ursul. Or, pentru a-l prinde pe domnul Monck, va fi o bătălie în regulă.

— Fără îndoială, doar d-aia îmi înjgheb o armată.

— Aha, acum pricep! Drace! O lovitură prin surprindere. O, domnule, dacă-i aşa, atunci veţi învinge, căci nimeni nu vă poate ţine piept în astfel de întâlniri.

— Am avut asemenea noroc, nimic de zis? Spuse d'Artagnan cu orgolioasă modestie. Înţelegi însă că, dacă pentru asta i-aş avea lângă mine pe dragul meu Athos, pe viteazul meu Porthos şi pe şiretul meu Aramis, treaba ar fi ca şi făcută. Dar pe ei i-am pierdut şi nimeni nu ştie unde i-aş putea regăsi. De aceea, mă voi lupta singur. Acum, nu găseşti că afacerea e bună şi plasamentul avantajos?

— Prea! Prea!

— Ce vrei să spui?

— Planurile mari nu ajung niciodată la ţintă.

— Cu acesta nu vom da greş, Planchet şi dovada e că intru eu însumi în acţiune. Pentru tine va fi un câştig frumuşel, iar pentru mine o lovitură straşnică. Se va spune: „Iată care a fost bătrâneţea domnului d'Artagnan” şi voi avea locul meu în istorisiri, ba chiar şi în istorie, Planchet. Sunt flămând de faimă!

— Domnule? Zise Planchet? Când mă gândesc că planul acesta măreţ se făureşte aici, la mine, printre sacii cu zahăr, cu prune uscate şi cu mirodenii, îmi vine să cred că prăvălia mea e un adevărat palat.

— Ia seama, ia seama, Planchet! Dacă se află cel mai mic lucru, ne paşte Bastilia pe amândoi. Ia seama, prietene, căci ceea ce facem noi aici e un complot şi domnul Monck este aliatul domnului de Mazarin. Ia seama!

— Domnule, cine a avut cinstea să stea alături de dumneavoastră nu se teme şi cine are norocul să facă afaceri cu dumneavoastră ştie să tacă.

— Foarte bine; asta te priveşte mai mult pe tine decât pe mine, ţinând seama că în opt zile eu voi fi în Anglia.

— Plecaţi, domnule, plecaţi! Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

— Atunci, banii sunt gata?

— Mâine vor fi, îi veţi primi din mâna mea. Doriţi aur sau argint?

— Aur, e mai lesne de purtat. Dar cum ne vom învoi? Ia să vedem!

— O, Doamne, în chipul cel mai simplu: îmi veţi da o chitanţă, asta e tot.

— Nu, nu? Zise repede d'Artagnan? Trebuie ordine în toate.

— Asta e şi părerea mea… Dar cu dumneavoastră…

— Şi dacă mor acolo, dacă voi fi ucis de un glonţ de flintă, dacă voi crăpa din pricină că am băut bere?

— Domnule, vă rog să credeţi că, într-un asemenea caz, aş fi atât de îndurerat de moartea dumneavoastră, că nu m-aş mai gândi la bani.

— Mulţumesc. Planchet, dar asta-i altceva. Vom întocmi, ca doi slujbaşi de judecătorie, o învoială între noi, un fel de act pe care-l vom putea numi act de tovărăşie.

— Bucuros, domnule.

— Ştiu că e greu de întocmit, dar vom încerca.

— Să încercăm.

Planchet se duse să caute o pană, cerneală şi hârtie.

D'Artagnan luă pana, o înmuie în cerneală şi scrise: „Între domnul d'Artagnan, fost locotenent de muşchetari al regelui, în prezent cu locuinţa în strada Tiquetonne, la hanul „Căprioara”

Şi domnul Planchet, băcan, cu locuinţa în strada Lombarzilor, la firma „Drugul de Aur”

S-a convenit ceea ce urmează:

O asociaţie cu un capital de patruzeci de mii de livre s-a format în scopul de a duce la îndeplinire o idee aparţinând domnului d'Artagnan.

Domnul Planchet, care cunoaşte această idee şi o încuviinţează în toate punctele, va vărsa douăzeci de mii de livre în mâinile domnului d'Artagnan. El nu va cere nici înapoierea sumei, nici dobândă, înainte de întoarcerea dintr-o călătorie pe care domnul d'Artagnan o va face în Anglia.

La rândul său, domnul d'Artagnan se leagă să verse douăzeci de mii de livre, pe care le va adăuga la cele douăzeci de mii vărsate de domnul Planchet. El va folosi amintita sumă de patruzeci de mii de livre după cum va crede de cuviinţă, luându-şi însă sarcina să respecte o înţelegere scrisă mai jos:

În ziua când domnul d'Artagnan îl va reaşeza, printr-un mijloc oarecare, pe maiestatea sa Regele Carol al II-lea pe tronul Angliei, va vărsa în mâinile domnului Planchet suma de…”

— Suma de o sută cincizeci de mii de livre? Rosti cu nevinovăţie Planchet, văzând că d'Artagnan se oprise din scris.

— Ei, la naiba, nu! Zise d'Artagnan. Împărţeala nu se poate face pe din două, n-ar fi drept.

— Totuşi, domnule, fiecare punem câte o jumătate? Se împotrivi cu sfială Planchet.

— Da, dar ascultă învoiala, dragul meu Planchet şi dacă n-o găseşti dreaptă în toate punctele atunci când va fi scrisă, ei bine, o vom şterge.

Şi d'Artagnan scrise: „Însă, întrucât domnul d'Artagnan pune în această asociaţie, în afară de capitalul de douăzeci de mii de livre, timpul, ideea, dibăcia şi pielea sa, lucruri la care ţine mult, mai ales la cel din urmă, domnul d'Artagnan va lua din cele trei sute de mii de livre două sute de mii de livre partea sa, adică două treimi din suma întreagă.”

— Foarte bine? Zise Planchet.

— E drept aşa? Întrebă d'Artagnan.

— Foarte drept, domnule.

— Şi vei fi mulţumit cu o sută de mii de livre?

— Cum dracu! Cred şi eu! O sută de mii de livre pentru douăzeci de mii?

— Şi numai într-o lună, fă socoteala.

— Cum, într-o lună?

— Da, nu-ţi cer decât o lună răgaz.

— Domnule? Făcu Planchet cu dărnicie? Vă dau şi şase săptămâni.

— Mulţumesc? Răspunse cu bunăvoinţă muşchetarul.

După care, cei doi asociaţi recitiră actul de la început până la sfârşit.

— E desăvârşit, domnule? Zise Planchet? Nici răposatul domn Coquenard, primul bărbat al doamnei baroane du Vallon, n-ar fi făcut unul mai bun.

— Găseşti? Ei bine, atunci să semnăm.

Şi amândoi îşi puseră parafa pe hârtie.

— În chipul acesta? Zise d'Artagnan? Nu-i voi rămâne nimănui dator.

— Eu însă voi rămâne îndatorat faţă de dumneavoastră? Zise Planchet.

— Nu, căci oricât de mult aş ţine la planul meu, Planchet, s-ar putea să-mi las pielea pe acolo şi atunci vei pierde totul. Dar, drace, fiindcă veni vorba, am uitat un lucru foarte important în învoiala noastră. Să-l scriem: „În cazul când domnul d'Artagnan va răposa în timpul acţiunii sale, prezenta învoială va cădea şi domnul Planchet dă de pe acum adeverinţă umbrei domnului d'Artagnan că nu va mai ridica pretenţii asupra celor douăzeci de mii de livre vărsate de către dânsul în casa numitei asociaţii.”

Această din urmă clauză îl făcu pe Planchet să-şi încreţească fruntea; dar când zări privirea atât de scânteietoare, mâna atât de puternică, spatele atât de zdravăn şi atât de robust al asociatului său, prinse din nou curaj şi, fără a mai sta pe gânduri, mai trase o coadă la iscălitura sa. D'Artagnan făcu şi el la fel. Astfel fu întocmit primul act cunoscut în istorie despre o asociaţie; atât doar că de atunci s-a abuzat poate întrucâtva şi de forma şi de fondul său.

— Acum? Zise Planchet, turnându-i un ultim pahar de vin de Anjou lui d'Artagnan? Acum duceţi-vă la culcare, scumpul meu stăpân.

— Nu încă? Răspunse d'Artagnan? Căci greul abia de-aici încolo vine şi vreau să mă gândesc la cele ce am de făcut.

— Eh? Murmură Planchet? Am o încredere atât de mare în dumneavoastră, domnule d'Artagnan, că n-aş da eu cele o sută de mii de livre nici pentru nouăzeci de mii plătite imediat.

— Dracul să mă ia? Zise d'Artagnan? Cred că tu ai dreptate, Planchet.

Şi, cu acestea, luă un sfeşnic, se urcă în odaia lui şi se culcă.