Capitolul XIXCe avea de făcut d'Artagnan la Paris

Locotenentul sări din şa în faţa unei prăvălii de pe strada Lombarzilor, cu firma „Drugul de Aur”. Un bărbat plesnind de sănătate, care purta un şorţ alb şi îşi netezea mustaţa căruntă cu o mână grăsulie, scoase un strigăt de bucurie de îndată ce văzu calul breaz în faţa casei lui.

— Domnul cavaler! Zise el. Ah, dumneavoastră!

— Bun găsit, Planchet! Răspunse d'Artagnan, plecându-se din spate ca să poată intra în prăvălie.

— Repede? Strigă Planchet? Unul la calul domnului d'Artagnan, unul să-i pregătească odaia, unul să-i aducă masa!

— Mulţumesc, Planchet! Bună ziua, copii! Zise d'Artagnan către băieţii de prăvălie ce alergau să îndeplinească ordinele stăpânului lor.

— Îmi îngăduiţi numai o clipă, să trimit această cafea, acest sirop şi aceste stafide? Se scuză Planchet. Sunt pentru casa domnului intendent superior.

— Trimite, trimite.

— Termin îndată şi după aceea vom sta la masă.

— Fă în aşa fel ca să mâncăm singuri? Zise d'Artagnan. Trebuie să-ţi vorbesc.

Planchet se uită la fostul lui stăpân cu un aer bănuitor.

— O, fii liniştit, e vorba de lucruri plăcute? Îi spuse d'Artagnan.

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine…!

Şi Planchet răsuflă uşurat, în timp ce d'Artagnan se aşeză foarte simplu pe un sac cu dopuri, rotindu-şi ochii, din curiozitate, de jur împrejur. Prăvălia era plină cu de toate; se simţea mirosul de ghimber, de cuişoare şi de piper pisat, care-l făcu pe d'Artagnan să strănute.

Băieţii de prăvălie, fericiţi că se aflau în preajma unui războinic atât de vestit, a unui locotenent de muşchetari ce putea să-l vadă la faţă pe rege, se porniră să trebăluiască încoace şi încolo cu o însufleţire ce ţinea aproape de delir şi să-i servească pe muşterii cu o iuţeală dispreţuitoare, pe care nu numai unul o băgă de seamă.

Planchet încasa banii şi făcea socoteala, întreruptă din când în când de câte o vorbă cuviincioasă aruncată fostului său stăpân. Faţă de clienţi era zgârcit cu vorbele şi arăta acea îndatorire plină de mândrie a negustorului bogat, care serveşte pe toată lumea şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. D'Artagnan observă această purtare cu o plăcere al cărei tâlc îl vom analiza mai târziu.

Şi astfel, încetul cu încetul, se făcu seară. Planchet îl pofti, în cele din urmă, într-o odaie de la catul întâi, unde, printre saci şi baloturi, o masă întinsă şi foarte curată aştepta doi oaspeţi.

D'Artagnan se folosi de un moment de răgaz spre a cerceta îndeaproape chipul lui Planchet, pe care nu-l mai văzuse de un an de zile. Înţeleptul Planchet făcuse burtă, dar faţa nu i se buhăise. Privirea lui scânteietoare sclipea şi acum cu uşurinţă în orbitele adânci, iar grăsimea, care netezeşte toate trăsăturile caracteristice de pe obrazul omenesc, nu atinsese încă nici pomeţii lui ieşiţi în relief, semn de şiretenie şi lăcomie, nici bărbia ascuţită, semn de isteţime şi dârzenie. Planchet era la fel de impunător în sala de mâncare, ca şi în prăvălia sa. Îi servi stăpânului său o cină simplă, dar cu totul pariziană: friptură rumenită în cuptorul brutarului, cu legume, salată şi desert aduse proaspete din prăvălie.

D'Artagnan fu însă cu deosebire mulţumit când băcanul destupă în cinstea sa o sticlă cu cel mai bun vin de Anjou, care, toată viaţa lui, fusese vinul său preferat.

— Altădată, domnule? Zise Planchet cu un zâmbet plin de bunătate? Eu beam vinul dumneavoastră; acum am fericirea ca dumneavoastră să-l beţi pe al meu.

— Şi, slavă Domnului, prietene Planchet, trag nădejde să-l mai beau încă multă vreme de aici încolo, căci, iată-mă, în sfârşit, liber.

— Liber! Aveţi un concediu, domnule?

— Nelimitat!

— Aţi părăsit serviciul? Întrebă Planchet cu mirare.

— Da, mă odihnesc.

— Şi regele? Strigă Planchet, care nu îndrăznea să-şi închipuie că regele s-ar putea lipsi de serviciile unui om ca d'Artagnan.

— Regele îşi va căuta norocul în altă parte… Dar ne-am ospătat din belşug, văd că ai chef de vorbă şi mă aţâţi să-ţi fac anumite mărturisiri, aşa că destupă-ţi urechile.

— Destup îndată.

Şi Planchet, cu un râs mai mult sincer decât glumeţ, destupă o sticlă de vin alb.

— Numai, lasă-mă cu mintea limpede.

— O, când o fi să vă pierdeţi dumneavoastră capul, domnule…!

— Deocamdată, capul e al meu şi vreau să-l păstrez teafăr mai mult ca oricând. Mai întâi, să vorbim despre afaceri… Cum merg banii noştri?

— Minunat, domnule. Cele douăzeci de mii de livre pe care le-am primit de la dumneavoastră le-am băgat în negustoria mea şi aduc un venit de nouă la sută; dându-vă şapte, câştig deci şi de la dumneavoastră.

— Şi eşti mulţumit?

— Încântat. Mi-aţi mai adus alţi bani?

— Ceva mai bun chiar… Dar mai ai nevoie de bani?

— O, cum să nu! Acum fiecare ar dori să-mi dea. Îmi măresc afacerile.

— Acesta era planul tău.

— Fac un fel de joc de bancă… Cumpăr mărfurile colegilor mei strâmtoraţi, dau bani cu împrumut celor care sunt strânşi cu uşa de termene…

— Fără camătă?

— O, domnule, săptămâna trecută am avut două întâlniri în dosul bulevardului pentru vorba pe care aţi rostit-o acum.

— Cum aşa?

— Veţi înţelege îndată: era vorba de un împrumut… Împrumutătorul îmi da în garanţie nişte zahăr, cu învoiala că pot să-l vând dacă nu voi primi banii înapoi la termenul hotărât. Îi împrumut o mie de livre. Nu-mi înapoiază banii, eu vând zahărul cu o mie trei sute de livre, iar el află şi pretinde să-i dau o sută de scuzi. Doamne fereşte, nici nu mă gândeam… Spunându-i că puteam să-l vând doar cu nouă sute de livre. Mi-a spus atunci că fac camătă. L-am rugat să-mi repete această vorbă în dosul bulevardului. E un fost ostaş din gardă şi a venit. I-am trecut spada dumneavoastră prin şoldul stâng.

— Drace! Frumoasă bancă, nimic de zis! Zise d'Artagnan.

— La peste treisprezece la sută mă bat? I-o întoarse Planchet. Asta mi-e firea!

— Nu lua decât doisprezece? Zise d'Artagnan? Şi numeşte restul răsplată pentru samsarlâc.

— Aveţi dreptate, domnule. Dar afacerile dumneavoastră?

— Ah, Planchet, e mult şi greu de povestit.

— Spuneţi, totuşi.

D'Artagnan îşi scărpină mustaţa ca un om care şovăie să facă o mărturisire şi nu se prea încrede în acel care-l ascultă.

— E vorba de un plasament? Întrebă Planchet.

— Da.

— Cu venit bun?

— Bunicel: patru sute la sută, Planchet.

Negustorul dădu cu pumnul în masă aşa de tare, că sticlele săriră în sus, ca şi cum ar fi fost cuprinse de spaimă.

— Să fie oare cu putinţă?

— Eu cred că va aduce mai mult? Spuse cu răceală d'Artagnan? Dar îmi place să socotesc mai puţin.

— Ah, drace! Făcu Planchet, apropiindu-şi scaunul… Dar, domnule, e ceva formidabil!… Se pot învesti mulţi bani?

— Douăzeci de mii de livre fiecare, Planchet.

— Toată averea dumneavoastră, domnule. Pentru cât timp?

— Pentru o lună.

— Şi ne va aduce cât?

— Cincizeci de mii de livre fiecăruia; socoate.

— Uluitor!… Şi va trebui să ne batem pentru un joc ca ăsta?

— Mi se pare că da şi încă din răsputeri? Zise d'Artagnan cu aceeaşi linişte; dar de astă dată, Planchet, suntem doi şi loviturile le voi lua numai asupra mea.

— Domnule, nu vă îngădui…

— Planchet, n-o să ai încotro, ar trebui să-ţi părăseşti negoţul.

— Afacerea nu se încheie la Paris?

— Nu.

— A, în străinătate?

— În Anglia.

— Ţară cu samsarlâcuri, ştiu? Zise Planchet. Ţară pe care o cunosc destul de bine… Şi ce fel de afacere, domnule, dacă nu-s prea curios?

— Planchet, e vorba de o restauraţie.

— De monumente?

— Da, de monumente; vom restaura White-Hall-ul.

— Frumos… Şi credeţi că… Într-o lună de zile…?

— Sarcina asta mi-o iau eu.

— Ştiţi dumneavoastră ce ştiţi şi de vreme ce vă băgaţi…

— Da, ştiu ce-am de făcut… Sunt foarte lămurit… Totuşi, îţi voi cere sfatul cu dragă inimă.

— Îmi faceţi prea mare cinste… Însă nu mă prea pricep la arhitectură.

— Planchet, te înşeli; tu eşti un arhitect iscusit, tot atât de bun ca şi mine pentru treaba de care e vorba.

— Mulţumesc.

— Aveam de gând, îţi mărturisesc, să le propun afacerea asta domnilor acelora, dar nu l-am găsit pe niciunul acasă… Îmi pare rău, fiindcă nu cunosc alţii mai îndrăzneţi şi mai îndemânatici ca ei.

— Aha, cum s-ar zice, va fi concurenţă şi antrepriza va fi pusă la bătaie?

— Oh, da, Planchet, da…

— Ard de nerăbdare să cunosc amănuntele, domnule.

— Ţi le voi spune, Planchet; închide bine toate uşile.

— Da, domnule.

Şi Planchet trase toate zăvoarele la uşi.

— Bun! Acum apropie-te de mine.

Planchet se supuse.

— Şi deschide fereastra, pentru ca zgomotul trecătorilor şi al căruţelor să-i împiedice să audă ceva pe cei care ar fi ispitiţi să tragă cu urechea.

Planchet deschise fereastra, după cum i se spusese şi de afară năvăli deodată în odaie o zarvă de strigăte, huruituri, lătrături şi tropote de paşi, asurzindu-l pe d'Artagnan însuşi, aşa precum îi fusese voia. Abia atunci muşchetarul sorbi un pahar de vin alb şi începu cu aceste vorbe:

— Planchet, am o idee.

— Ah, domnule, acum vă recunosc pe deplin! Răspunse băcanul tresăltând de bucurie.