Capitolul IIIÎntâlnirea

Raoul făcu un pas către fata care-l strigase din umbră.

— Dar calul meu, doamnă? Zise el.

— Iată-vă în încurcătură! Ieşiţi; în prima curte se află un şopron; legaţi acolo calul şi întoarceţi-vă repede.

— Mă supun, doamnă.

Lui Raoul nu-i trebuiră decât patru minute ca să facă ceea ce i se spusese; când se întoarse la capătul coridorului întunecos, o revăzu, în umbră, pe misterioasa necunoscută care-l aştepta pe prima treaptă a unei scări în spirală.

— Sunteţi atât de curajos ca să mă urmaţi, domnule cavaler rătăcitor? Întrebă tânăra fata, râzând în momentul când îl văzu pe Raoul şovăind.

Drept răspuns, acesta porni după ea pe scara cufundată în întuneric. Urcară astfel trei caturi, el în urma ei, atingând cu mâinile, de câte ori dibuia balustrada, o rochie de mătase ce foşnea pe lângă cei doi pereţi. La fiecare mişcare greşită făcută de Raoul, însoţitoarea lui îi şoptea un SSST! Autoritar şi-i întindea o mână catifelată şi parfumată.

— Am putea urca aşa până în vârful turnului, fără să ne dăm seama de oboseală? Zise Raoul într-un târziu.

— Asta înseamnă, domnule, că sunteţi foarte nedumerit, foarte obosit şi foarte îngrijorat; dar liniştiţi-vă, am ajuns.

Tânăra fată împinse o uşă prin care năvăli dintr-o dată un şuvoi de lumină ce învălui capătul scării unde Raoul, în picioare, stătea rezemat de rampă. Fata porni mai departe, iar el o urmă; pătrunse într-o odaie şi Raoul intră după ea.

Tocmai când îşi spunea că a căzut în vreo capcană, auzi un strigăt ascuţit, se întoarse şi zări la doi paşi de el, cu mâinile împreunate, cu genele lăsate, pe frumoasa blondă cu ochi albaştri, cu umeri albi, care-l recunoscuse mai înainte şi-l strigase pe nume. Când o văzu, citi atâta dragoste, atâta fericire în strălucirea ochilor ei, încât se lăsă să cadă în genunchi în mijlocul odăii, murmurând la rândul său numele Louisei.

— Ah, Montalais, Montalais? Suspină aceasta? Faci mare păcat înşelându-mă astfel!

— Eu, să te înşel?!

— Da, mi-ai spus că te duci jos să vezi ce este şi te-ai întors aici cu domnul.

— Trebuia s-o fac. Altfel cum ar fi primit scrisoarea pe care i-ai scris-o?

Şi arătă cu degetul scrisoarea ce se afla încă pe masă. Raoul făcu un pas ca s-o ia, dar Louise, mai iute, cu toate că în gestul ei se observa o şovăială bine prefăcută, întinse braţul să-l oprească. Raoul întâlni astfel mâna ei, caldă şi tremurătoare; o apucă într-ale sale şi o duse atât de respectuos la buze, încât depuse pe ea mai mult o suflare, decât un sărut. Între timp; domnişoara de Montalais luase scrisoarea. O împăturise cu grijă în trei, aşa cum fac toate femeile şi o vârâse în sân.

— Nu-ţi fie teamă, Louise? Zise apoi? Domnul nu va încerca să o ia de aici, aşa după cum nici răposatul rege Ludovic al XIII-lea nu smulgea răvaşele din corsajul domnişoarei de Hautefort.

Raoul se înroşi tot, văzând surâsurile celor două fete şi uită că mâna Louisei rămăsese într-ale lui.

— Aşa! Zise Montalais. M-ai iertat, deci, Louise, că l-am adus aici pe domnul; iar dumneata, domnule, n-o să mai fii supărat pe mine că te-am făcut să mă urmezi pentru a o vedea pe domnişoara. Aşadar, acum, că am încheiat pacea, să vorbim ca vechi prieteni. Prezintă-mă, Louise, domnului de Bragelonne.

— Domnule viconte? Zise Louise cu o seriozitate plină de graţie şi cu cel mai candid zâmbet? Am plăcerea să-ţi prezint pe domnişoara Aure de Montalais, domnişoară de onoare a alteţei sale regale Doamna şi, pe deasupra, cea mai bună prietenă a mea.

Raoul se înclină foarte ceremonios.

— Dar pe mine, Louise? Zise el? Nu mă prezinţi domnişoarei?

— O, ea te cunoaşte! Ştie totul!

Aceste două cuvinte din urmă o făcură să râdă pe Montalais, iar lui Raoul îi smulseră un suspin de fericire, căci el le dădu următorul înţeles: ştie totul despre dragostea noastră.

— Acum ne cunoaştem, domnule viconte? Zise Montalais. Poftim un fotoliu şi spune-ne repede ce veste ne-ai adus cu atâta grabă?

— Domnişoară, nu mai este o taină. Regele, în drum spre Poitiers, se va opri la Blois pentru a vizita pe alteţa sa regală.

— Regele aici! Exclamă Montalais bătând cu bucurie din palme. Vom avea prilejul să vedem curtea! Îţi imaginezi, Louise? Adevărata curte de la Paris! O, Doamne! Şi când asta, domnule?

— Poate chiar astă-seară, domnişoară; în mod mai sigur, mâine.

Montalais făcu un gest de mare mâhnire.

— Nu mai e timp să ne pregătim! Nu mai e timp să ne facem rochii! Suntem în întârziere ca nişte poloneze! Vom semăna cu portretele de pe vremea lui Henric al IV-lea… Ah, domnule, rea veste ne mai aduci!

— Domnişoarelor, dumneavoastră veţi fi întotdeauna frumoase.

— Ce folos!… Vom fi întotdeauna frumoase, fiindcă natura ne-a făcut drăguţe; dar vom fi caraghioase, fiindcă nu vom fi în pas cu moda… Caraghioase, da!… N-o să se uite oare la mine ca la o caraghioasă?

— Cine anume? O întrebă cu naivitate Louise.

— Cum cine? Dar eşti ciudată, draga mea… Ce întrebare e asta? E vorba de toată lumea, de curteni, de seniori, de rege.

— Iartă-mă, buna mea prietenă, dar cum aici toată lumea s-a obişnuit să ne vadă aşa cum suntem…

— De acord; numai că de data asta va fi altfel, iar noi vom fi caraghioase chiar şi pentru Blois, căci în jurul nostru va fi admirată moda Parisului şi se va vedea cât de colo că noi am rămas la moda de la Blois! E îngrozitor!

— Nu vă faceţi inimă rea, domnişoară.

— Ah, da! În fond, cu atât mai rău pentru cei ce nu mă vor găsi pe gustul lor! Zise cu un aer filosofic Montalais.

— Asta ar însemna că asemenea oameni n-au gust! Zise Raoul, credincios obiceiului său de a fi totdeauna galant.

— Mulţumesc, domnule viconte. Aşadar, spuneai că regele vine la Blois?

— Împreună cu întreaga curte.

— Domnişoarele de Mancini vor veni şi ele?

— Tocmai că nu.

— Dar, după cum se vorbeşte, s-ar părea că regele nu se poate lipsi de domnişoara Maria?

— Regele va fi nevoit să se lipsească, deoarece domnul cardinal vrea aceasta. Îşi surghiuneşte nepoatele la Brouage.

— El?! Făţarnicul!

— Taci! Făcu speriată Louise, ducând un deget la buzele sale trandafirii.

— Pff! Nimeni nu mă poate auzi aici. Vă spun că bătrânul Mazarino Mazarini e un făţarnic, care arde de dorinţa de a o face pe nepoata sa regină a Franţei.

— Nu, domnişoară, dimpotrivă, domnul cardinal îl însoară pe maiestatea sa cu infanta Maria-Teresa.

Montalais se uită în ochii lui Raoul şi-i spuse:

— Dumneavoastră, parizienii, credeţi în asemenea poveşti? Atunci înseamnă că noi, aici la Blois, ştim mai multe.

— Domnişoară, de vreme ce regele trece de Poitiers şi se îndreaptă spre Spania, de vreme ce actele de căsătorie au fost încheiate între don Luis de Haro şi eminenţa sa, înţelegeţi prea bine că nu mai e vorba de nişte jocuri capricioase.

— Aşa, va să zică! Dar presupun că regele e totuşi rege!

— Fără îndoială, domnişoară; însă cardinalul e cardinal.

— Cu alte cuvinte, regele nu este şi el om? N-o iubeşte pe Maria de Mancini?

— O adoră.

— Atunci se va însura eu ea. Asta înseamnă că vom avea război cu Spania; domnul Mazarin va cheltui câteva din milioanele pe care le are puse deoparte; gentilomii noştri îşi vor arăta vitejia în faţa mândrilor castilieni şi mulţi se vor întoarce încununaţi cu lauri, iar noi îi vom încununa cu mirt. Iată cum înţeleg eu politica.

— Montalais, eşti o zănatică? Zise Louise? Şi orice exagerare te atrage, aşa cum lumina atrage fluturii.

— Louise, tu eşti atât de înţeleaptă, încât nu vei iubi niciodată.

— Oh? Făcu Louise, cu o blândă dojană? Dar nu înţelegi, Montalais? Regina-mamă doreşte să-şi însoare fiul cu infanta; vrei ca regele să n-o asculte pe mamă? Tocmai un suflet regesc, ca al său, să dea o pildă rea? Când părinţii iau apărarea iubirii, s-a terminat cu dragostea!

Aici Louise oftă adânc; Raoul îşi lăsă ochii în jos, cu un aer stânjenit. Montalais începu să râdă.

— Bine că n-am părinţi? Murmură ea.

— Ai, desigur, veşti despre sănătatea domnului de La Fere? Întrebă Louise, înăbuşindu-şi suspinul care dezvăluise atâtea amărăciuni cu adâncimea lui plină de înţelesuri.

— Nu, domnişoară? Răspunse Raoul? Nu l-am văzut încă pe tatăl meu; mă îndreptam chiar spre locuinţa lui, când domnişoara de Montalais a binevoit să mă oprească; sper însă că domnul conte e sănătos. N-aţi auzit nimic rău în legătură cu el, nu-i aşa?

— Nimic, domnule Raoul; slavă Domnului, nimic!

Se făcu o tăcere în cursul căreia două inimi care urmau firul aceluiaşi gând se înţelegeau de minune între ele, fără să aibă nevoie nici măcar de sprijinul unei singure priviri.

— Ah, Doamne! Strigă deodată Montalais. Urcă cineva…!

— Cine poate să fie? Tresări Louise, ridicându-se în picioare.

— Stimate domnişoare, v-am stingherit prea mult; am comis o indiscreţie, fără îndoială, venind aici? Se bâlbâi Raoul, cu totul fâstâcit.

— E un pas greu? Zise Louise.

— De va fi cumva domnul Malicorne? Adăugă Montalais? N-avem de ce să ne temem.

Louise şi Raoul schimbară câte o privire, întrebându-se cine putea să fie acest domn Malicorne.

— Fiţi liniştiţi? Continuă Montalais? Nu e gelos.

— Dar, domnişoară?… Murmură Raoul.

— Ştiu ce vrei să spui… Ei bine, e tot atât de discret ca şi mine.

— Dumnezeule? Şuieră Louise, care-şi lipise urechea de uşa întredeschisă? Recunosc pasul mamei!

— Madame de Saint-Rémy! Unde să mă ascund? Zise Raoul, apucând-o nerăbdător de rochie pe Montalais, care şi ea părea că-şi pierduse puţin capul.

— Da? Întări aceasta? Da, recunosc şi eu pantofii care lipăie. E buna noastră mamă!… Domnule viconte, regret că fereastra care dă în curte e la cincizeci de picioare înălţime…

Raoul privi spre balcon cu un aer rătăcit, dar Louise îl apucă de braţ şi-l opri să sară pe fereastră.

— Ah, ce proastă sunt! Zise Montalais. Parcă n-aş avea dulapul cu rochiile de ceremonie! Pare a fi făcut anume pentru aşa ceva!

Se grăbiră, căci doamna de Saint-Rémy urca mai repede ca de obicei; ea ajunse în capul scării chiar în clipa când Montalais, ca în scenele de mare încurcătură, închidea dulapul, împingând uşa cu spatele.

— Ah? Strigă doamna de Saint-Rémy? Eşti aici, Louise?

— Da, doamnă? Răspunse fata, mai palidă decât dacă s-ar fi ştiut autoarea unei mari nelegiuiri.

— Bine, bine!

— Şedeţi, doamnă? Zise Montalais, oferind un fotoliu doamnei de Saint-Rémy şi aşezând-o în aşa fel, încât să fie cu spatele către dulap.

— Mulţumesc, domnişoara Aure, mulţumesc! Haide repede, copila mea, să mergem!

— Unde să mergem, doamnă?

— Acasă. Trebuie să-ţi pregătim toaleta.

— Cum? Făcu Montalais, grăbindu-se să joace rolul surprinsei, de teamă ca nu cumva Louise să comită vreo greşeală.

— N-aţi auzit vestea cea mare? Zise doamna de Saint-Rémy.

— Ce veste vreţi să audă, doamnă, două fete închise în acest porumbar?

— Cum?… N-aţi văzut pe nimeni?

— Doamnă, vorbiţi în enigme ŞI ne faceţi să murim de curiozitate! Strigă Montalais, care, îngrozită că o vedea pe Louise din ce în ce mai palidă, nu mai ştia cărui sfânt să i se roage.

În cele din urmă, surprinse la prietena ei o privire grăitoare, una din acele priviri care ar face şi un zid să înţeleagă. Louise îi arăta pălăria, pârdalnica de pălărie a lui Raoul, care stătea mândră pe masă. Montalais se repezi înainte, o înşfăcă iute cu mâna stângă, o duse la spate, trecând-o în dreapta şi o ascunse astfel, în timp ce continua să vorbească fără întrerupere.

— Ei bine? Zise doamna de Saint-Rémy? A venit un curier aducând vestea despre apropiata sosire aici a regelui. Asta înseamnă, domnişoarelor, că trebuie să fiţi frumoase!

— Repede! Repede! Strigă Montalais. Urmează pe doamna, mama dumitale, Louise şi lasă-mă să-mi pregătesc rochia de ceremonie.

Louise se ridică, iar mama ei o luă de mână şi o trase spre scară.

— Haide? Zise ea. Apoi îi şopti: Când ţi-am interzis să vii la Montalais, de ce-ai venit?

— Doamnă, e prietena mea. De altminteri, abia am venit.

— N-a ascuns pe nimeni aici, înaintea ta?

— Doamnă!

— Am văzut o pălărie de bărbat; trebuie să fie a caraghiosului, a ticălosului acela!

— Doamnă! Strigă iar Louise.

— A neisprăvitului de Malicorne! O domnişoară de onoare făcând asemenea lucruri… Hm!

Şi cele două glasuri se pierdură în adâncimea scării înguste.

Montalais auzise toate aceste cuvinte, al căror ecou ajungea până la ea ca printr-o pâlnie. Înălţă din umeri, dar tocmai atunci îl văzu pe Raoul care ieşea din ascunzătoarea lui, unde auzise şi el totul.

— Sărmană Montalais? Oftă ea? Victimă a prieteniei!… Şi tu, biet Malicorne, victimă a dragostei!

Se întrerupse, observând expresia tragi-comică a lui Raoul, care nu-şi putea ierta că într-o singură zi descoperise atât de multe taine.

— Oh, domnişoară? Grăi el? Cum să-ţi mulţumesc pentru atâta bunătate?

— O să ne socotim altă dată? Răspunse ea. Acum fugi cât mai repede, domnule de Bragelonne, deoarece doamna de Saint-Rémy nu e îngăduitoare şi o singură vorbă din partea ei ar putea provoca aici o vizită domiciliară cu urmări neplăcute pentru toţi. Adio…

— Dar Louise… Cum am putea să aflăm…?

— Du-te, du-te! Regele Ludovic al X-lea ştia el bine ce făcea atunci când a născocit poşta.

— Vai! Suspină Raoul.

— Şi apoi, mai sunt aici şi eu, care preţuiesc cât toate poştele regatului! Repede, pe cal! Dacă doamna de Saint-Rémy se va întoarce să-mi facă morală, cel puţin să nu te mai găsească aici!

— Are să-i spună tatălui meu, aşa-i? Murmura Raoul.

— Şi o să fii certat! Vai, viconte, se vede că vii de la curte: eşti fricos ca regele. Eh! Aici, la Blois, noi nu prea ne sinchisim de consimţământul lui papa. Întreabă-l pe Malicorne.

Cu acestea, nebunatica fată îl scoase pe Raoul pe uşa de la intrare, împingându-l de umeri. Tânărul se strecură de-a lungul porticului, îşi luă calul, sări în şa şi porni la vale în galop, ca şi cum cei opt paznici ai Domnului s-ar fi repezit cu toţii pe urmele lui.