Capitolul IIMesagerul

Domnişoara de Montalais avea dreptate: cavalerul merita să fie văzut.

Era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, voinic, zvelt, purtând cu graţie pe umerii săi minunatul veşmânt militar al epocii. Cizmele-i înalte, în formă de pâlnie, înfăşurau un picior de care domnişoara de Montalais nu s-ar fi ruşinat câtuşi de puţin dacă s-ar fi travestit în bărbat. Cu o mână fină şi nervoasă, îşi struni calul în mijlocul curţii, iar cu cealaltă îşi scoase pălăria cu pene lungi, care-i umbrea chipul totodată grav şi naiv.

Străjile, auzind tropotul calului, se treziră din somn şi săriră numaidecât în picioare. Tânărul lăsă pe unul dintre ei să se apropie de cal şi, înclinându-se în şa, îi spuse cu o voce limpede şi gravă, care fu auzită destul de bine de la fereastra unde se ascundeau cele două domnişoare:

— Un mesager pentru alteţa sa regală.

— A, a! Exclamă straja. Domnule ofiţer, un mesager!

Dar bravul soldat ştia foarte bine că nu se va ivi nici un ofiţer, dat fiind că singurul care ar fi putut să vină se afla tocmai în fundul castelului, într-un mic apartament a cărui fereastră da spre grădină. De aceea se grăbi să adauge:

— Domnule gentilom, ofiţerul e de rond, dar în lipsa lui va fi anunţat domnul de Saint-Rémy, majordomul castelului.

— Domnul de Saint-Rémy? Rosti cavalerul, roşindu-se la faţă.

— Îl cunoaşteţi?

— Da… Anunţă-l, te rog, că vreau să fiu prezentat cât mai repede cu putinţă alteţei sale.

— Pare-se că-i ceva urgent! Zise straja ca pentru sine, dar cu dorinţa vădită de a i se răspunde.

Mesagerul dădu din cap, afirmativ.

— Dacă-i aşa? Urmă straja? Mă duc să-l caut eu însumi pe majordom.

Tânărul descălecă şi în timp ce toţi ceilalţi soldaţi priveau cu mult interes fiecare mişcare a frumosului armăsar ce-l adusese pe acest mesager, soldatul se întoarse din drum, zicând:

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar fiţi bun şi spuneţi-mi numele dumneavoastră.

— Vicontele de Bragelonne, din partea alteţei sale domnul prinţ de Condé!

Soldatul făcu o plecăciune adâncă, apoi, ca şi cum numele învingătorului de la Rocroi şi Lens i-ar fi dat aripi, urcă în goană treptele de la intrare şi dispăru în anticameră.

Nici n-apucă domnul de Bragelonne să lege calul de grilajul de fier din capul treptelor, că domnul de Saint-Rémy apăru într-un suflet, susţinându-şi cu o mână pântecul uriaş, în timp ce cu cealaltă mână spinteca aerul, întocmai ca un pescar care taie valurile cu vâsla.

— Ah, domnule viconte, dumneavoastră la Blois! Strigă el. Dar asta e o adevărată încântare! Bună ziua, domnule Raoul, bună ziua!

— Respectele mele, domnule de Saint-Rémy.

— Cât de fericită se va simţi doamna de La Vall… Vreau să zic doamna de Saint-Rémy, să vă vadă! Dar poftiţi. Alteţa sa regală dejunează; s-o întrerup oare? Pricina e atât de gravă?

— Da şi nu, domnule de Saint-Rémy. Totuşi, orice clipă de zăbavă poate să aducă neplăceri alteţei sale regale.

— Dacă aşa stau lucrurile, să trecem peste consemn, domnule viconte. Veniţi cu mine. De altminteri, Domnul e într-o stare de spirit foarte bună astăzi. Şi apoi, ne aduceţi veşti, nu-i aşa?

— Mari, domnule de Saint-Rémy.

— Şi bune, presupun!

— Excelente.

— Atunci veniţi, veniţi repede! Strigă bonomul personaj, potrivindu-şi ţinuta în timp ce străbătea cu paşi mari anticamera.

Raoul îl urma cu pălăria în mână, puţin speriat de zornăitul solemn pe care-l făceau pintenii săi pe pardoseala sălilor imense.

De îndată ce el pătrunse în interiorul palatului, fereastra din curte se însufleţi din nou şi un şuşotit vioi trădă emoţia celor două tinere fete; dar curând după aceea se pare că ele luară o hotărâre bruscă, deoarece unul dintre chipuri dispăru de la fereastră? Era cel al brunetei; cealaltă rămase mai departe în dosul balconului, pitită printre flori şi cercetând cu ochi mari, prin încrengătura ramurilor, scările pe care domnul de Bragelonne îşi făcuse intrarea în palat.

În acest timp, ţinta curiozităţii celor două fete îşi continua drumul, mergând semeţ în urma majordomului. Un zgomot de paşi grăbiţi, un miros de vin şi de fripturi, un clinchet de pahare şi de farfurii îi dădură de veste că se apropie de locul unde trebuia să ajungă.

Pajii, valeţii şi ofiţerii, strânşi în încăperea ce preceda sala de mese, îl întâmpinară pe noul venit cu o bunăvoinţă obişnuită prin partea locului; unii dintre ei îl cunoşteau personal şi aproape toţi ştiau că vine de la Paris. S-ar putea spune că sosirea lui întrerupse pentru o clipă desfăşurarea serviciului. Fapt e că un paj care turna de băut alteţei sale, auzind zornăitul de pinteni în încăperea alăturată, întoarse cu nevinovăţie capul, ca un copil, fără să bage de seamă că vinul pe care-l turna curgea nu în paharul Prinţului, ci pe faţa de masă.

Doamna, care era mai puţin roaba mâncării decât ilustrul ei soţ, observă neatenţia pajului şi zise:

— Ce este?!

— Ce este? Repetă Domnul? Ce s-a întâmplat?

Domnul de Saint-Rémy profită de acest moment şi îşi vârî capul pe uşă.

— Pentru ce sunt deranjat? Zise Gaston, trăgând spre el o bucată groasă din cel mai straşnic somn ce a suit vreodată apele Loarei spre a fi pescuit între Paimboeuf şi Saint-Nazaire.

— A sosit un mesager de la Paris. O, dar după ce monseniorul va termina masa; avem destul timp.

— De la Paris?! Exclamă Prinţul, scăpând furculiţa din mână. Un mesager de la Paris ai spus? Şi din partea cui vine acest mesager?

— Din partea domnului prinţ? Se grăbi să răspundă majordomul.

Se ştie că aşa era numit domnul de Condé.

— Un mesager din partea domnului prinţ de Condé? Rosti Gaston cu o tulburare ce nu scăpă nici unuia dintre cei de faţă şi care, prin urmare, spori şi mai mult curiozitatea tuturor.

Poate că Domnul se crezu o clipă reîntors în vremea acelor fericite conspiraţii când zgomotul uşilor îi producea emoţii, când orice scrisoare putea să conţină un secret de stat, când orice mesaj slujea o intrigă pe cât de obscură, pe atât de încâlcită. Poate tocmai din această pricină numele domnului de Condé căpătă acum, sub bolţile castelului de la Blois, proporţiile unei fantome.

Domnul împinse cu mâna farfuria din faţa lui.

— Să-i spun trimisului să aştepte? Întrebă domnul de Saint-Rémy.

O privire a Doamnei îl încurajă pe Gaston, care hotărî:

— Nu, dimpotrivă, spune-i să intre numaidecât. Dar cine este?

— Un gentilom de prin părţile noastre, domnul viconte de Bragelonne.

— A, da, foarte bine!… Pofteşte-l, Saint-Rémy, pofteşte-l!

Şi în timp ce lăsă să-i scape aceste cuvinte, rostite cu gravitatea sa obişnuită, Domnul aruncă o privire ascuţită către oamenii din serviciul său şi aceştia toţi? Paji, ofiţeri, scutieri? Lăsând fiecare de o parte un şervet, un cuţit, un pocal, se retraseră spre odaia alăturată, cu o grabă pe cât de pripită, pe atât de zgomotoasă.

Această mică armată se îndepărta pe două rânduri în acelaşi timp în care Raoul de Bragelonne, condus de domnul de Saint-Rémy, intra în sala de mese.

Scurtul moment de singurătate în care această retragere îl lăsase îi îngădui monseniorului să ia o atitudine diplomatică. Nu întoarse capul, ci aşteptă până când majordomul îl aduse în faţa lui pe mesager.

Raoul se opri la capătul mesei, aşa fel ca să se afle între Domnul şi Doamna. Din acel loc făcu o plecăciune adâncă în faţa Domnului, pe urmă o alta foarte smerită în faţa Doamnei, apoi rămase neclintit şi aşteptă ca Domnul să-i adreseze primul cuvântul.

Prinţul, la rândul său, aşteptă până când toate uşile fură închise bine; nu voia să întoarcă faţa spre a se încredinţa de aceasta, căci n-ar fi fost demn din partea lui, dar asculta cu auzul încordat zgomotul zăvoarelor şi asta îi făcea să creadă că va avea, cel puţin în aparenţă, posibilitatea să discute în taină. Ultima uşă închisă, Domnul îşi ridică ochii spre vicontele de Bragelonne şi-l întrebă:

— Se pare că vii de la Paris, domnule!

— Chiar acum am sosit, monseniore.

— Ce face regele?

— Maiestatea sa e în deplină sănătate, monseniore.

— Dar cumnata mea?

— Maiestatea sa regina-mamă suferă necontenit de piept. Dar de o luna se simte mai bine.

— Am fost înştiinţat că ai venit din partea domnului prinţ. E o greşeală, de bună seamă.

— Nu, monseniore. Domnul prinţ de Condé m-a însărcinat să înmânez alteţei voastre regale această scrisoare, la care aştept răspunsul.

Raoul fusese puţin tulburat de primirea rece şi bănuitoare ce i se făcuse; glasul lui coborâse pe nesimţite la diapazonul vocii joase a interlocutorului său.

Prinţul uita că el însuşi era pricina acestui mister şi fu cuprins din nou de teamă. Luă cu o căutătură iscoditoare scrisoarea prinţului de Condé, o desfăcu aşa cum ar fi desfăcut un pachet primejdios şi, pentru ca nimeni să nu observe tulburarea de pe faţa lui în timp ce o citea, se răsuci într-o parte.

Doamna urmărea cu o nelinişte aproape egală cu aceea a Prinţului fiecare mişcare a augustului ei soţ.

Raoul, liniştit, scăpând oarecum de sub privirile cercetătoare ale gazdelor, se uita, fără să se mişte de la locul său, pe fereastra deschisă din faţa lui, admirând straturile de flori din grădină şi statuile din mijlocul lor.

— Ah! Strigă deodată Domnul, cu un zâmbet voios şi înseninat. Este o veste cât se poate de plăcută şi o minunată scrisoare din partea domnului prinţ de Condé. Citeşte, doamnă.

Masa era prea largă pentru ca braţul Prinţului să poată ajunge până la cel al Prinţesei; Raoul se grăbi să le vină în ajutor şi o făcu într-un chip atât de graţios, încât Prinţesa fu încântată şi îl răsplăti pe viconte cu un zâmbet măgulitor.

— Dumneata cunoşti, fără îndoială, conţinutul acestei scrisori! I se adresă Gaston lui Raoul.

— Da, monseniore. Domnul prinţ de Condé îmi încredinţase mesajul mai întâi verbal; apoi alteţa sa a chibzuit şi s-a hotărât să folosească pana.

— E un scris foarte frumos? Zise Doamna? Dar nu pot să citesc.

— Fii bun şi citeşte Doamnei, domnule de Bragelonne? Zise ducele.

— Da, citeşte te rog, domnule.

Raoul începu să citească; Domnul asculta încordat, cu toată luarea-aminte. Scrisoarea avea următorul cuprins: „Monseniore, Regele se pregăteşte să plece spre graniţă; vei fi aflat poate că maiestatea sa e pe cale de a se căsători. Regele mi-a făcut cinstea să mă numească maestru de ceremonii pe timpul acestei călătorii şi fiindcă ştiu câtă bucurie i-ar face maiestăţii sale să petreacă o zi la Blois, îmi iau îndrăzneala să cer alteţei voastre regale îngăduinţa de a însemna pe tăbliţa mea şi castelul pe care-l locuiţi. Dacă însă neprevăzutul acestei cereri ar putea să pricinuiască alteţei voastre regale o cât de mică neplăcere, o rog să-mi comunice acest lucru prin trimisul meu, un gentilom de încredere, domnul viconte de bragelonne. Itinerarul pe care-l voi întocmi atârnă de hotărârea alteţei voastre regale şi dacă nu vom porni spre blois, atunci voi alege Vendôme sau Romorantin. Îndrăznesc să sper că alteţa voastră regală va primi cu bunăvoinţă cererea mea, ea fiind expresia devotamentului meu fără margini şi a dorinţei mele de a vă fi cu adevărat plăcut.”

— Nimic nu-i mai măgulitor pentru noi? Zise Doamna, care se consultase de mai multe ori, în timpul acestei lecturi, din priviri, cu soţul ei. Regele aici! Exclamă ea poate puţin mai tare decât s-ar fi cuvenit pentru ca taina să nu se dea în vileag.

— Domnule? Zise la rându-i alteţa sa, luând cuvântul? Te rog să-i mulţumeşti domnului prinţ de Condé şi să-i exprimi toată recunoştinţa mea pentru plăcerea pe care mi-o face.

Raoul se înclină.

— În ce zi soseşte maiestatea sa? Mai întrebă Prinţul.

— Regele, monseniore, va sosi chiar astă-seară, după toate probabilităţile.

— Atunci cum s-ar fi cunoscut răspunsul meu, în cazul că el ar fi fost negativ?

— Am însărcinarea, monseniore, ca, în cazul când răspunsul e negativ, să mă întorc în cea mai mare grabă la Beaugency şi să dau acest răspuns curierului, care-l va duce apoi cu aceeaşi grabă domnului prinţ de Condé.

— Aşadar, maiestatea sa e la Orléans?

— Mai aproape încă, monseniore: în acest moment, maiestatea sa trebuie să fi ajuns la Meung.

— Curtea îl însoţeşte?

— Da, monseniore.

— Ah, uitasem să-ţi cer veşti despre domnul cardinal.

— Eminenţa sa pare să se bucure de cea mai deplină sănătate, monseniore.

— Nepoatele sale vin împreună cu dânsul, nu-i aşa?

— Nu, monseniore. Eminenţa sa a dat dispoziţii ca domnişoarele de Mancini să se îndrepte spre Brouage. Dumnealor vor porni pe malul stâng al Loarei, în timp ce curtea vine pe malul drept.

— Cum aşa? Domnişoara Maria de Mancini nu însoţeşte curtea? Întrebă Domnul, al cărui aer de gravitate începea să cedeze.

— Domnişoara Maria de Mancini mai ales? Răspunse Raoul, încet.

Un zâmbet fugar, rămăşiţă abia simţită a vechiului său spirit de intrigi ţesute cândva, lumină obrajii palizi ai Prinţului.

— Mulţumesc, domnule de Bragelonne? Zise atunci Domnul. Poate că dumneata nu ai vrea să duci domnului prinţ de Condé însărcinarea pe care aş dori să ţi-o încredinţez şi anume aceea de a-i arăta că mesagerul său mi-a făcut multă plăcere, dar am să i-o spun eu însumi. Raoul se înclină spre a mulţumi Domnului pentru cinstea ce i-o arăta. Domnul făcu un semn Doamnei, care lovi într-un talger aşezat ia dreapta sa. Domnul de Saint-Rémy intră îndată şi numaidecât încăperea se umplu iarăşi de slujitori.

— Domnilor? Glăsui Prinţul? Maiestatea sa îmi face onoarea de a veni să petreacă o zi la Blois; vreau să cred că regelui, nepotul meu, nu-i va părea rău pentru cinstea arătată casei mele.

— Trăiască regele! Strigară cu un entuziasm plin de însufleţire ofiţerii de serviciu, în frunte cu domnul de Saint-Rémy.

Gaston îşi lăsă faţa în jos, umbrită de o undă de tristeţe; toată viaţa lui fusese nevoit să audă, sau mai degrabă să îndure acest strigăt: „Trăiască regele!” ce răsuna mereu în jurul lui. Fiindcă nu-l mai auzise de multă vreme, îşi liniştise urechea, dar iată că acum o regalitate mai tânără, mai energică, mai strălucitoare încă se înălţa în faţa lui ca o nouă şi parcă mai dureroasă înfruntare.

Doamna înţelese amărăciunile acestei inimi sfioase şi împovărate; ea se ridică de la masă, urmată imediat, cu un gest maşinal, de către Domnul şi toţi slujitorii, cu un zumzet asemănător bâzâitului unui stup, îl înconjurară pe Raoul, cerându-i lămuriri. Doamna, observând acest freamăt, îl chemă pe domnul de Saint-Rémy.

— Nu-i momentul acum de trăncănit, ci de muncit? Zise ea cu tonul unei gospodine îmbufnate.

Domnul de Saint-Rémy se grăbi să rupă cercul format de ofiţeri în jurul lui Raoul, astfel că acesta putu să treacă în anticameră.

— Veţi avea, sper, grijă de acest gentilom? Adăugă Doamna, adresându-se domnului de Saint-Rémy.

Majordomul alergă numaidecât după Raoul.

— Doamna a dispus să vă găzduim aici? Zise el. Vă aşteaptă un apartament în castel.

— Mulţumesc, domnule de Saint-Rémy? Răspunse Bragelonne? Dar ştii cât de nerăbdător sunt să-mi pot exprima îndatoririle faţă de domnul conte, tatăl meu.

— Adevărat, adevărat, domnule Raoul; prezentaţi-i, vă rog, cu acest prilej încredinţarea respectului meu profund.

Raoul scăpă astfel şi de bătrânul gentilom şi se îndreptă spre ieşire. Dar, în timp ce trecea pe sub portic, ţinând calul de frâu, auzi o voce subţire strigându-l de pe un coridor întunecos:

— Domnule Raoul!

Tânărul întoarse mirat capul şi văzu o fetişcană brunetă, care, cu un deget la buze, îi întindea mâna.

Această tânără fată îi era necunoscută.