Capitolul XI.Politica domnului de Mazarin

În locul şovăielii ce-l stăpânea cu un sfert de ceas mai înainte, când pornise spre cardinal, acum în ochii tânărului rege se putea citi acea voinţă împotriva căreia poţi lupta, pe care o poţi chiar răpune prin propria ei neputinţă, dar care va păstra, ca o rană în adâncul inimii, măcar amintirea înfrângerii sale.

— De data asta, domnule cardinal, e vorba de un lucru mult mai uşor de găsit decât un milion.

— Credeţi oare, sire? Zise Mazarin, privindu-l pe rege cu ochiul acela şiret care ştia să pătrundă până în străfundul inimilor.

— Da, aşa cred şi atunci când vei cunoaşte obiectul cererii mele…

— Şi vă închipuiţi că nu-l cunosc, sire?

— Atunci ştii ce-mi mai rămâne să-ţi mai spun?

— Ascultaţi-mă, sire, vă voi reproduce propriile cuvinte ale regelui Carol…

— O, s-auzim!

— Ascultaţi: Dacă acest zgârcit, dacă acest ticălos de italian, a spus el…

— Domnule cardinal!

— Acesta e înţelesul, dacă nu chiar şi cuvintele. Dar, Doamne, nu sunt supărat pe dânsul pentru atâta lucru, sire; fiecare vede lumea prin prisma patimilor lui. Prin urmare, a zis: Dacă acest ticălos de italian nu-ţi dă milionul pe care i-l cerem, dacă suntem siliţi, din lipsă de bani, să renunţăm la diplomaţie, ei bine, atunci îi vom cere cinci sute de gentilomi.

Regele tresări, întrucât cardinalul nu se înşelase decât asupra numărului.

— Nu-i aşa, sire, că asta a spus? Strigă ministrul cu un accent triumfător. Apoi a trecut la vorbe frumoase, a zis: Am prieteni dincolo de strâmtoare; acestor prieteni le lipseşte doar un conducător şi un steag. De îndată ce mă vor vedea, de îndată ce vor vedea steagul Franţei, mă vor urma, căci vor înţelege că am sprijinul vostru. Culorile uniformelor franceze vor face în jurul meu cât milionul pe care domnul de Mazarin n-a vrut să mi-l dea. (Deoarece ştia prea bine că nu-i voi da acest milion.) Voi învinge cu aceşti cinci sute de gentilomi, sire şi întreaga glorie va fi a voastră. Aşa a vorbit, sau aproape aşa, nu, sire? Înfăşurându-şi cuvintele în metafore strălucitoare, în imagini pompoase, căci toţi din familia lor sunt buni de gură. Tatăl său a vorbit până pe eşafod!

Sudoarea ruşinii se scurgea pe fruntea lui Ludovic. Simţea că nu era de demnitatea lui să audă asemenea ocări la adresa fratelui său, dar încă nu ştia cum să-şi arate supărarea, mai ales faţă de cel înaintea căruia văzuse cum se pleacă totul, chiar şi mama lui. Făcu, în sfârşit, o sforţare şi zise:

— Dar, domnule cardinal, nu e vorba de cinci sute de oameni, ci de două sute.

— Vedeţi deci că am ghicit ceea ce ne cere?

— N-am tăgăduit niciodată, domnule, că ai un ochi pătrunzător şi tocmai de aceea m-am gândit că nu vei refuza fratelui meu Carol un lucru atât de simplu şi atât de uşor de îndeplinit, cum e cel pe care-l cer în numele lui, domnule cardinal, sau, mai bine zis, în numele meu.

— Sire? Răspunse Mazarin? Sunt treizeci de ani de când fac întruna politică. Am făcut-o mai întâi cu domnul cardinal de Richelieu, pe urmă singur. Poate că n-a fost întotdeauna prea cinstită această politică, trebuie s-o recunosc; dar ea n-a fost niciodată nechibzuită. Or, aceea care i se propune în momentul de faţă maiestăţii voastre e şi necinstită şi nechibzuită.

— Necinstită, domnule?

— Sire, aţi încheiat un tratat cu domnul Cromwell.

— Da şi în acest tratat domnul Cromwell şi-a pus semnătura deasupra numelui meu.

— Pentru ce aţi semnat atât de jos, sire? Domnul Cromwell a găsit un loc mai bun şi l-a ocupat; aşa era obiceiul lui. Dar să mă întorc la domnul Cromwell. Aţi încheiat un tratat cu el, adică cu Anglia, pentru că, atunci când aţi semnat acel tratat, domnul Cromwell era Anglia.

— Domnul Cromwell e mort.

— Credeţi asta, sire?

— Fără nici o îndoială, deoarece fiul său Richard i-a urmat la guvernare şi chiar a abdicat.

— Ei da, chiar aşa! Richard a rămas moştenitor după moartea lui Cromwell, iar Anglia, după abdicarea lui Richard. Tratatul face şi el parte din moştenire, fie că s-ar afla în mâinile lui Richard, fie într-ale Angliei. Tratatul a rămas deci acelaşi, mai valabil ca oricând. Pentru ce l-aţi călca, oare, sire? S-a schimbat, oare, ceva? Carol al II-lea vrea astăzi ceea ce noi n-am vrut acum zece ani; dar asta era de prevăzut. Maiestatea voastră e aliatul Angliei, sire, nu al lui Carol al II-lea. E necinstit, fără îndoială, din punctul de vedere al familiei, de a semna un tratat cu un om care a pus să i se taie capul cumnatului tatălui vostru, regele şi de a fi încheiat o alianţă cu un parlament căruia acolo i se spune „Coadă”; e necinstit, recunosc, dar n-a fost o greşeală din punct de vedere politic, întrucât, datorită acestui tratat, am cruţat pe maiestatea voastră, pe atunci minor încă, de neajunsurile unui război în afară, pe care Fronda?… Vă mai aduceţi aminte de Frondă, sire (tânărul rege înclină capul)? Pe care Fronda l-ar fi complicat şi mai mult.

Aşa că iată de ce vreau să-i explic maiestăţii voastre că a schimba drumul astăzi, fără a-i înştiinţa pe aliaţii noştri, ar fi în acelaşi timp şi necinstit şi nechibzuit. Am porni un război, după care am trage toate ponoasele; l-am porni, mândri că l-am început, dar cu aerul că ne temem de el, deşi noi înşine l-am pus la cale, deoarece o intervenţie de cinci sute de oameni, de două sute, de cincizeci, chiar numai de zece oameni, e totuşi o intervenţie. Un francez înseamnă naţiunea; o uniformă înseamnă armata. Să presupunem, bunăoară, sire, că aţi fi în război cu Olanda, ceea ce mai curând sau mai târziu se va întâmpla neîndoios, sau cu Spania, lucru ce s-ar putea întâmpla dacă însurătoarea voastră nu se face (Mazarin se uită adânc în ochii regelui)? Şi sunt mii de motive care pot pune beţe în roate acestei căsătorii? Ei bine, aţi încuviinţa oare atunci ca Anglia să trimită în Provinciile Unite sau în sprijinul Infantei un regiment, o companie, o escadră chiar de gentilomi englezi? Şi aţi mai găsi, în acest caz, că s-a ţinut, în mod cinstit, de litera tratatului ei de alianţă?

Ludovic asculta; i se părea ciudat ca Mazarin făcea paradă de bună credinţa, tocmai el, autorul atâtor şiretlicuri politice cărora toată lumea le spunea mazarinade.

— Oricum? Zise regele, fără prea multă convingere? Eu nu-i voi împiedica pe gentilomii statului meu să treacă în Anglia, dacă aceasta este dorinţa lor.

— Va trebui să-i constrângeţi să se întoarcă, sire, sau cel puţin să protestaţi împotriva prezenţei lor ca duşmani într-o ţară aliată.

— Atunci, să vedem, domnule cardinal, dumneata, un geniu atât de pătrunzător, n-ai putea găsi, sau n-am putea găsi împreună un mijloc de a-l ajuta pe acest biet rege năpăstuit, fără ca noi să ne pătăm cu nimic?

— Iată tocmai ceea ce nu vreau eu, scumpul meu sire? Răspunse Mazarin. Anglia se va călăuzi după dorinţele mele şi va juca aşa cum îi cânt eu; voi îndruma de aici politica Angliei, pe care n-o voi îndruma în alt scop. Cârmuită aşa cum este cârmuită, Anglia e pentru Europa un veşnic cuib de zâzanii. Olanda îl ocroteşte pe Carol ai II-lea; să lăsăm Olanda să facă acest lucru; cele două ţări se vor învrăjbi, se vor bate; sunt singurele două puteri maritime; să le lăsăm să-şi distrugă una alteia flotele; iar noi o vom construi pe-a noastră din sfărâmăturile vaselor lor, mai ales când vom avea destui bani ca să cumpărăm cuie.

— O, cât de lipsit de fantezie şi cât de josnic este tot ceea ce-mi spui, domnule cardinal.

— Da, dar cât de adevărat, sire, mărturisiţi-o. Mai mult încă: admit un moment că maiestatea voastră ar avea putinţa să-şi calce cuvântul şi să nesocotească tratatul? Aşa ceva se întâmplă adesea, ca un cuvânt să fie călcat şi un tratat nesocotit, dar numai atunci când cineva are un mare interes să facă aceasta, sau numai atunci când se vede stingherit de contractul încheiat; ei bine, să zicem că veţi încuviinţa sprijinul care vi se cere; Franţa, drapelul ei, ceea ce-i totuna, va trece strâmtoarea şi se va bate; dar Franţa va fi învinsă.

— Cum asta?

— Pentru că, pe legea mea, frumoasă garanţie: un general dibaci, ca maiestatea sa Carol al II-lea şi Worcesterul!

— Dar nu va mai avea a face cu un Cromwell, domnule cardinal.

— Da, însă va avea a face cu Monck, care e primejdios în alt chip. Acel iscusit neguţător de bare de care aţi pomenit era un iluminat, avea clipe de exaltare, de împăunare, de umflare, în timpul cărora se spărgea ca un butoi prea plin; şi atunci, prin acele spărturi, se prelingeau câteva picături din gândirea sa, iar după aceste câteva picături putea fi recunoscută întreaga lui gândire. În felul acesta, Cromwell ne-a lăsat, de mai mult de zece ori, să pătrundem în sufletul său, despre care se credea că e ferecat în trei platoşe de aramă? Cum zice Horaţiu. Pe când Monck! Ah, sire, să vă ferească Dumnezeu să faceţi politică vreodată cu domnul Monck! Numai lui îi datorez perii albi ce mi-au ieşit de un an de zile încoace. Monck nu e un iluminat, e, din nefericire, un om politic; el nu se sparge, ci se strânge. De zece ani şi-a îndreptat ochii către o ţintă, dar nimeni n-a putut încă să ghicească în ce constă ea. În fiecare dimineaţă face aşa cum sfătuia Ludovic al XI-lea: îşi arde boneta ţinută pe cap în timpul nopţii. Astfel, în ziua când planul lui, copt în ascuns şi cu răbdare, va răbufni, va răbufni cu toţi sorţii de izbândă ce însoţesc îndeobşte neprevăzutul. Acesta este Monck, sire, despre care n-aţi auzit poate niciodată vorbindu-se, al cărui nume poate că nici nu-l cunoşteaţi înainte de a fi fost rostit în faţa voastră de fratele vostru, Carol al II-lea, care ştie cine este el, adică o împletire de adâncime şi îndărătnicie, singurele două însuşiri înaintea cărora înţelepciunea şi înflăcărarea n-au nici o putere.

Sire, am avut şi eu înflăcărare pe când eram tânăr, iar înţelept am fost întotdeauna. Pot chiar să mă laud cu asta, fiindcă e ceea ce nu mi se iartă. Mi-am croit un drum frumos în viaţă cu aceste două însuşiri, deoarece, din fiul unui biet pescar din Piscina, am devenit primul ministru al regelui Franţei şi, în această calitate, maiestatea voastră binevoieşte s-o recunoască, am adus unele servicii tronului maiestăţii voastre. Ei bine, sire, dacă în drumul meu l-aş fi întâlnit pe Monck, în locul domnului de Beaufort, al domnului de Retz sau al domnului de Condé, ei bine, sire, am fi fost pierduţi. Feriţi-vă de a întreprinde ceva cu uşurinţă, sire, căci altfel veţi cădea în ghearele acestui soldat politic. Casca lui Monck, sire, este o ladă de fier în fundul căreia sunt lăcătuite gândurile lui şi a cărei cheie n-o are nimeni. De aceea, în preajma lui, sau mai bine zis în faţa lui, îmi înclin capul, sire, eu care nu port pe creştet decât o tichie de catifea.

— Şi ce crezi că urmăreşte acest Monck?

— Ah, dacă aş şti, sire, nu v-aş mai spune să vă feriţi de el, căci atunci aş fi mai tare ca el; dar cu unul ca dânsul mi-e şi teamă să ghicesc. Să ghicesc! Înţelegeţi cuvântul acesta? Căci, în clipa când aş crede că am ghicit, m-aş opri la o idee şi, fără să vreau, aş urma acea idee. De când acest om stăpâneşte acolo, eu mă simt ca unul din acei osândiţi ai lui Dante cărora Satan le-a răsucit gâtul, astfel că merg înainte, dar se uită înapoi: mă îndrept spre Madrid, dar nu scap din ochi Londra. Cu acest drac de om, a spune că ai ghicit ce vrea înseamnă a te înşela, iar a te înşela înseamnă a te pierde. Să mă ferească Dumnezeu de a încerca să ghicesc vreodată ce râvneşte el; mă mărginesc şi e destul atât, să iscodesc ce face. Şi cred? Înţelegeţi oare însemnătatea cuvântului cred? Cred, când e vorba de Monck, nu te leagă cu nimic? Cred că nu are altă dorinţă decât să-i urmeze lui Cromwell. Carol al II-lea i-a şi făcut propuneri prin zece persoane; iar el s-a mulţumit să-i alunge pe cei zece mijlocitori, fără a le spune altceva decât: „Plecaţi, sau pun să vă spânzure!” E un mormânt acest om! În momentul de faţă, Monck face declaraţii de credinţă Parlamentului „Coadă”; dar aceste declaraţii de credinţă pe mine nu mă înşeală: Monck nu vrea să fie asasinat. Un asasinat l-ar opri la mijlocul drumului şi el vrea ca opera lui să fie înfăptuită. De aceea, eu cred? Dar să nu credeţi ceea ce cred eu, sire; spun cred din obişnuinţă? Eu cred că Monck se poartă cu mănuşi faţă de parlament, până în ziua când îl va zdrobi. Vi se cer spade, dar ca să lupte împotriva lui Monck! Ferească-ne sfântul să ne luptăm cu Monck, sire, căci Monck ne va înfrânge, şi, înfrânt de Monck, asta nu mi-aş ierta-o toată viaţa! Mi-aş spune că această biruinţă o pregătea Monck de zece ani. Pentru Dumnezeu, sire, din prietenie pentru maiestatea voastră, dacă nu din bunăvoinţă, Carol al II-lea să stea liniştit. Maiestatea voastră îi va face aici un mic venit, îi va da unul din castelele sale. Eh, dar stai! Eram să uit tratatul, acel faimos tratat despre care vorbeam adineauri. În virtutea lui, maiestatea voastră nu are nici măcar dreptul să-i dea un castel!

— Cum asta?

— Da, da, maiestatea sa şi-a luat obligaţia să nu dea găzduire regelui Carol şi chiar să-l trimită în afara graniţelor. Tocmai pentru asta l-am şi trimis peste graniţă, dar iată că el s-a întors iarăşi aici. Sire, vreau să sper că-i veţi da a înţelege fratelui vostru că nu poate rămâne la noi, că asta e cu neputinţă, că prezenţa lui ne dăunează, sau eu însumi…

— Destul, Domnule! Zise regele, ridicându-se în picioare. Că îmi refuzi un milion, e dreptul dumitale: milioanele îţi aparţin; că îmi refuzi două sute de gentilomi, ai de asemenea acest drept: eşti prim-ministru şi răspunzi, în ochii Franţei, de soarta păcii şi a războiului; dar a pretinde să mă împiedici, pe mine, regele, de a-i acorda ospitalitate nepotului lui Henric al IV-lea, vărului meu primar, martorului copilăriei mele, aici se opreşte puterea domniei tale, de aici începe voinţa mea.

— Sire? Zise Mazarin, încântat de a fi scăpat atât de uşor şi care, de altminteri, nu se împotrivise cu atâta însufleţire decât ca să ajungă, aici? Sire, mă voi pleca totdeauna în faţa voinţei regelui meu; fie deci ca regele meu să-l ţină lângă sine sau într-unul din castelele sale pe regele Angliei; asta însă s-o ştie Mazarin, dar să n-o ştie ministrul.

— Noapte bună, domnule? Zise Ludovic al XIV-lea? Plec deznădăjduit.

— Dar convins şi asta e tot ce-mi trebuie, sire? Replică Mazarin.

Regele nu mai răspunse nimic şi se retrase îngândurat, convins nu de toate cele ce-i spusese Mazarin, ci de un lucru pe care, dimpotrivă, el se ferise să i-l spună: anume că era nevoie să se ocupe în modul cel mai serios de treburile sale şi de acelea ale Europei, căci le vedea grele şi foarte încâlcite.

Ludovic îl regăsi pe regele Angliei stând în acelaşi loc unde-l lăsase. Când îl zări, prinţul englez se ridică în picioare, dar de la cea dintâi privire văzu descurajarea întipărită cu slove întunecate pe fruntea vărului său. Atunci, deschizând primul vorba, ca spre a-i da lui Ludovic putinţa să-i mărturisească mai uşor amarul răspuns pe care-l aducea, zise:

— Orice ar fi, nu voi uita niciodată bunătatea şi prietenia de care ai dat dovadă faţă de mine.

— Vai? Murmură Ludovic al XIV-lea? O bunăvoinţă stearpă, frate.

Carol al II-lea se făcu alb ca varul, îşi trecu mâna rece peste frunte şi luptă câteva clipe cu un fel de ameţeală ce-l clătină tot.

— Înţeleg? Zise în cele din urmă? Nici o speranţă!

Ludovic îl apucă de mână.

— Aşteaptă, frate? Rosti el? Să nu ne grăbim, lucrurile se pot schimba; numai hotărârile pripite strică totul. Adaugă, te rog eu, încă un an de încercări la aceia pe care i-ai îndurat până acum. Nu văd nici calea, nici prilejul spre a te putea îndemna, acum mai mult ca altă dată, să acţionezi. Rămâi cu mine, frate, îţi voi da una din reşedinţele mele, una în care vei voi şi în care îţi va plăcea să stai; vom urmări amândoi evenimentele îndeaproape şi vom pregăti împreună totul. Haide, curaj, frate!

Carol al II-lea îşi desprinse mâna dintr-a regelui şi, dându-se un pas înapoi, ca să-l salute cu mai multă ceremonie, răspunse:

— Îţi mulţumesc din tot sufletul, sire, dar am apelat fără rezultat la cel mai mare rege de pe pământ; acum nu-mi mai rămâne decât să cer o minune de la Dumnezeu.

Şi ieşi, fără a voi să mai audă nimic, cu fruntea sus, cu braţul tremurând, cu o dureroasă încruntare pe nobilul său chip şi cu acea întunecime adâncă a privirii care, nemaigăsind nici o nădejde în lumea oamenilor, pare a se duce să o ceară pe alte lumi, necunoscute.

Ofiţerul de muşchetari, văzându-l trecând atât de palid, îi căzu aproape în genunchi, vrând să-l salute. Luă apoi o faclă, chemă doi muşchetari şi coborî împreună cu nefericitul rege pe scara pustie, ţinându-şi în mâna stângă pălăria a cărei pană se târa pe trepte. Când ajunse la uşă, îl întrebă pe rege în care parte se îndreaptă, pentru a trimite muşchetarii să-l însoţească.

— Domnule? Răspunse Carol al II-lea cu jumătate de glas? Dumneata, care l-ai cunoscut pe tatăl meu, spune-mi, te-ai rugat cumva pentru el vreodată? Dacă ai făcut-o, nu mă uita nici pe mine în rugile dumitale. Acum mă duc singur şi te rog să nu mă însoţeşti, nici să pui pe cineva să mă însoţească mai departe de aici.

Ofiţerul se înclină şi făcu semn muşchetarilor să se întoarcă în interiorul palatului. El mai rămase însă o clipă sub bolta porţii, spre a-l privi pe Carol al II-lea cum se îndepărtează şi se pierde în întunecimea de la cotitura străzii.

— Acestuia, ca şi altădată tatălui său? Murmură el? Athos, dacă ar fi aci, i-ar spune, pe bună dreptate: Salut, maiestate înfrântă! Apoi, urcând scara: Ah, păcătoasă slujbă mai fac acum? Rostea el la fiecare treaptă. Ah, nevolnic stăpân! Asemenea viaţă nu mai e de trăit şi e timpul, în sfârşit, să plec de aici!… Nu mai e generozitate, nu mai e putere! Adăugă el. Dascălul a izbutit: învăţăcelul a amorţit pentru totdeauna. La naiba! N-am să o mai pot duce mult aşa. Hei, voi de-acolo? Strigă apoi intrând în anticameră? Ce-aţi rămas cu ochii holbaţi la mine? Stingeţi făcliile şi întoarceţi-vă la posturile voastre! A, mă păziţi pe mine? Da, da, vegheaţi asupră-mi, nu-i aşa, oameni buni? Bravi neghiobi! Dar eu nu sunt ducele de Guise, plecaţi de aici, că n-o să mă înjunghie nimeni pe coridorul ăsta strâmt. De altminteri? Continuă el în şoaptă? Asta ar însemna o hotărâre şi nu mai ia nimeni hotărâri de când domnul cardinal de Richelieu a trecut în lumea celor veşnici. Ei da, într-adevăr, acela era un bărbat! Am zis, de mâine încolo îmi arunc tunica în urzici! Apoi, răzgândindu-se: Dar nu, nu încă! Adăugă. Mai am de îndeplinit o faptă măreaţă, şi-o voi îndeplini; dar asta, jur, va fi cea din urmă!

Nu apucă să termine bine fraza, când un glas se auzi strigându-l din camera regelui:

— Domnule locotenent!

— Iată-mă? Răspunse el.

— Regele vrea să-ţi vorbească.

— Ia să vedem? Îşi spuse locotenentul? Te pomeneşti că e vorba tocmai de fapta la care mă gândeam eu.

Şi intră la rege.