Capitolul X Socotelile domnului de Mazarin
În timp ce regele se îndrepta cu paşi zoriţi spre aripa castelului ocupată de cardinal, însoţit numai de valetul său de cameră, ofiţerul de muşchetari, respirând ca un om care a fost silit să-şi oprească mult timp răsuflarea, ieşea din mica încăpere de care a fost vorba şi pe care regele o credea goală. Această încăpere făcuse parte cândva din camera de dormit; nu era despărţită de ea decât de un perete subţire. Asta însemna că despărţitura, făcută doar de ochii lumii, îngăduia urechii celei mai puţin indiscrete să audă tot ceea ce se petrecea în camera cea mare. Nu putea fi deci îndoială că locotenentul de muşchetari auzise tot ce se vorbise în apartamentul maiestăţii sale.
La auzul ultimelor cuvinte ale tânărului rege, el ieşi deci în grabă, pentru a-i da salutul când trecu şi a-l însoţi din ochi până ce dispăru pe culoar. Apoi, după ce monarhul nu se mai văzu, clătină din cap într-un chip cum numai el o făcea şi, cu o voce căreia patruzeci de ani petrecuţi departe de Gasconia nu-i putuseră schimba accentul gascon, zise:
— Tristă slujbă, trist stăpân!
Şi, rostind aceste cuvinte, locotenentul se lăsă din nou în jilţul său, întinse picioarele şi închise ochii ca un om care doarme sau care stă îndelung pe gânduri.
În timpul acestui scurt monolog, urmat de scena de mai sus, pe când regele, străbătând lungile coridoare ale vechiului castel, se îndrepta spre domnul de Mazarin, o scenă cu totul deosebită se petrecea la cardinal.
Mazarin se urcase în pat, puţin chinuit de gută, dar cum era un om ordonat şi nu renunţa la aceasta nici măcar în momentele de durere, căuta să facă din starea sa de veghe un tot atât de bun prilej de a-şi continua lucrul. Ca atare îi spusese lui Bernouin, valetul său de cameră, să-i aducă un mic pupitru de voiaj, ca să poată scrie şezând în pat.
Dar guta nu este un vrăjmaş ce se lasă învins atât de uşor şi cum, la fiecare mişcare pe care o făcea, din surdă, durerea devenea ascuţită, cardinalul îl întrebă pe Bernouin:
— Brienne nu-i aici?
— Nu, monseniore? Răspunse valetul de cameră. Domnul de Brienne, cu îngăduinţa voastră, s-a dus să se culce, dar dacă eminenţa voastră o doreşte, poate fi sculat şi chemat să vină aici.
— Nu, nu face să-l trezim. Ia să vedem, totuşi. Blestemate cifre!
Şi cardinalul se cufundă în gânduri, începând să numere pe degete.
— Oh! Cifrele! Zise Bernouin. Dacă eminenţa voastră se apucă de socoteli, îi prevăd pentru mâine cea mai straşnică migrenă! Şi unde mai pui că domnul Guénaud nici nu-i aici!
— Ai dreptate, Bernouin. Ei bine, în cazul acesta ai să-l înlocuieşti pe Brienne, prietene. Într-adevăr, ar fi trebuit să-l iau cu mine pe domnul de Colbert. Acest tânăr lucrează bine, Bernouin, foarte bine. Un băiat de treabă!
— Eu nu ştiu cum este? Zise valetul de cameră? Dar mie, unuia, nu-mi prea place mutra acestui băiat de treabă.
— Bine, bine, Bernouin. Nu e nevoie de părerea dumitale. Aşază-te aici, ia pana şi scrie.
— Sunt gata, monseniore. Ce trebuie să scriu?
— Aici, fii atent, sub cele două rânduri scrise.
— Sunt gata.
— Scrie: şapte sute şaizeci de mii de livre.
— Am scris.
— De la Lyon…
Cardinalul părea că şovăie.
— De la Lyon? Repetă Bernouin.
— Trei milioane nouă sute de mii de livre.
— Gata, monseniore.
— De la Bordeaux, şapte milioane.
— Şapte? Repetă Bernouin.
— Ei da, şapte? Rosti cardinalul cu năduf. Apoi, reculegându-se: Îţi dai seama, Bernouin? Adăugă el? Ca ăştia sunt bani ce vor fi cheltuiţi?
— De, monseniore, ori că vor fi cheltuiţi, ori că vor fi încasaţi, asta nu mă priveşte, întrucât toate aceste milioane nu sunt ale mele.
— Aceste milioane sunt ale regelui; fac socoteala banilor regelui. Dar să mergem mai departe; unde eram?… Tu mă întrerupi mereu.
— Şapte milioane de la Bordeaux.
— Aşa-i, ai dreptate. De la Madrid, patru. Ţi-am spus ai cui sunt banii ăştia, Bernouin, fiindcă toată lumea face prostia să mă socotească milionar. Iar eu resping asemenea prostie. De altminteri, un ministru n-are nimic al lui. Haide, scrie mai repede. Încasări generale, şapte milioane. Proprietăţi, nouă. Ai scris, Bernouin?
— Da, monseniore.
— Bursă, şase sute de mii de livre; valori diverse, două milioane. Ah, uitam: mobilierul diferitelor castele…
— Să fac semnul coroanei? Întrebă Bernouin.
— Nu, nu, e de prisos; se înţelege de la sine. Ai scris, Bernouin?
— Da, monseniore.
— Şi cifrele?
— Sunt înşirate unele sub altele.
— Adună, Bernouin.
— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de livre, monseniore.
— Ah? Oftă cardinalul cu o expresie de regret? Nu sunt nici măcar patruzeci de milioane!
Bernouin mai făcu o dată adunarea.
— Nu, monseniore, mai lipsesc şapte sute patruzeci de mii de livre.
Mazarin ceru socoteala şi o cercetă el însuşi cu multă atenţie.
— Oricum? Zise Bernouin? Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de livre sunt o avere!
— Ah, Bernouin, iată ce-aş vrea să-l fac pe rege să vadă!
— Păi eminenţa voastră spunea că aceşti bani sunt ai maiestăţii sale.
— Fără îndoială. Însă ce folos! Aceste treizeci şi nouă de milioane sunt ca şi cheltuite, dacă nu şi mai mult!
Bernouin zâmbi în felul său, adică asemenea cuiva care nu crede decât ceea ce vrea el să creadă, în timp ce pregătea băutura de noapte a cardinalului şi-i aşeza perna la cap.
— Vai? Murmură Mazarin după ce valetul de cameră ieşi? Nu sunt nici patruzeci de milioane. Trebuie totuşi să ating cifra de patruzeci şi cinci de milioane, la care m-am hotărât. Dar cine ştie dacă voi avea timp! Îmbătrânesc, mă duc, nu voi mai ajunge până acolo. Dar poate că voi găsi încă două-trei milioane în buzunarele bunilor noştri prieteni spanioli. Oamenii ăştia au descoperit Peru, şi, ce naiba! Trebuie să le mai fi rămas ceva.
În vreme ce vorbea astfel, adâncit în cifrele lui şi uitând de gută, învinsă momentan de o preocupare care, pentru cardinal, era cea mai importantă dintre toate, Bernouin dădu buzna deodată în cameră, cu un aer îngrozit.
— Ei bine? Se miră cardinalul? Ce s-a întâmplat?
— Regele, monseniore, regele!
— Cum regele! Făcu Mazarin, ascunzând repede hârtia cu socotelile. Regele aici? La ora asta? Îl credeam culcat de mult. Ce să se fi întâmplat oare?
Ludovic al XIV-lea, care tocmai în acel moment intră în odaie, auzi cuvintele din urmă şi văzu mişcarea buimacă a cardinalului, care dădea să se ridice în capul oaselor.
— Nu e nimic, sau cel puţin nimic care să te poată îngrijora, domnule cardinal. E o comunicare de mare însemnătate pe care trebuie să o fac chiar în astă-seară eminenţei voastre, iată totul.
Mazarin se gândi numaidecât la atenţia deosebită pe care regele o dăduse cuvintelor lui în legătură cu domnişoara de Mancini şi îşi spuse că această comunicare nu putea să pornească decât de aici. Se însenină deci din nou la faţă şi îşi luă aerul cel mai binevoitor cu putinţă, schimbându-şi dintr-o dată înfăţişarea, spre marea bucurie a regelui. Apoi, după ce Ludovic se aşeză, cardinalul zise:
— Sire, s-ar cuveni de bună seamă să ascult pe maiestatea voastră în picioare, dar furia durerilor mele…
— Nu poate fi vorba de etichetă între noi, scumpe domnule cardinal? Îl întrerupse Ludovic cu multă afecţiune în glas. Eu sunt elevul domniei tale şi nu regele, o ştii prea bine, mai ales în astă-seară, când vin la domnia ta ca un om care vrea să te roage ceva şi încă chiar ca unul foarte umil şi foarte doritor să fie bine primit.
Mazarin, văzând roşeaţa din obrajii regelui, se întări în credinţa lui de la început, anume că sub toate aceste vorbe măgulitoare se ascundea o pornire de dragoste. De data asta însă, vicleanul politician, oricât era el de şiret, se înşela: roşeaţa nu era pricinuită de nevinovatele îndemnuri ale unei pasiuni tinereşti, ci numai de dureroasa constrângere la care era supus orgoliul regal.
În calitatea sa de unchi, Mazarin căută să uşureze mărturisirea.
— Vorbiţi, sire? Zise el? Şi fiindcă maiestatea voastră vrea să uite pentru o clipă că eu îi sunt supus şi să mă considere îndrumătorul şi preceptorul său, exprim încă o dată maiestăţii voastre toate sentimentele mele de devotament şi afecţiune.
— Mulţumesc, domnule cardinal? Răspunse regele. Ceea ce vreau să cer eminenţei voastre are de altfel puţină însemnătate pentru domnia ta.
— Cu atât mai rău? Spuse cardinalul? Cu atât mai rău, sire. Aş vrea ca maiestatea voastră să-mi ceară un lucru important şi chiar un sacrificiu… Dar, orice mi-aţi cere, sunt gata să vă împac sufletul şi să vă îndeplinesc dorinţa, scumpul meu sire.
— Ei bine, iată despre ce este vorba? Zise regele, a cărui inimă zvâcnea aşa de tare, încât bătăile ei nu se puteau asemui decât cu bătăile inimii cardinalului? Am primit vizita fratelui meu, regele Angliei.
Mazarin sări ca ars în patul său, de parc-ar fi fost pus în contact cu o butelie de Leyda sau cu pila lui Volta, în timp ce surprinderea, sau mai bine zis dezamăgirea, îi lumină chipul cu o asemenea lucire de mânie, încât Ludovic al XIV-lea, oricât de puţin diplomat ar fi fost, putu să vadă că ministrul nădăjduise să audă cu totul altceva din gura sa.
— Carol al II-lea! Strigă Mazarin cu o voce aspră şi cu o dispreţuitoare strâmbătură a buzelor. Aţi primit vizita lui Carol al II-lea?
— A regelui Carol al II-lea? Adăugă Ludovic, acordând pe un ton apăsat nepotului lui Henric al IV-lea titlul pe care Mazarin uita să i-l dea. Da, domnule cardinal, acest nefericit prinţ mi-a mişcat inima povestindu-mi nenorocirile sale. Trece printr-o mare încercare, domnule cardinal şi mi se pare de neîngăduit, mie, care am văzut cum alţii se certau pentru tronul meu şi care am fost nevoit, în zilele de tulburări, să-mi părăsesc capitala, mie, în sfârşit, care cunosc nenorocirea, să las fără sprijin un frate gonit din drepturile lui şi pus pe fugă.
— Eh? Rosti cu dispreţ cardinalul? De ce nu are şi el, ca maiestatea voastră, sire, un Jules Mazarin în preajma sa! Coroana i-ar fi rămas neatinsă.
— Ştiu tot ceea ce casa mea datorează eminenţei voastre? Reluă regele cu mândrie? Şi crede-mă că, în ce mă priveşte, n-am să uit niciodată acest lucru. Dar tocmai pentru că fratele meu, regele Angliei, nu are în preajma lui geniul puternic care pe mine m-a salvat, tocmai de aceea, spun, aş vrea să-i acord sprijinul aceluiaşi geniu şi rog braţul domniei tale să se întindă deasupra capului său, fiind încredinţat, domnule cardinal, că mâna domniei tale, numai atingându-l, va şti să pună din nou pe fruntea lui coroana căzută la picioarele eşafodului tatălui său.
— Sire? Replică Mazarin? Vă mulţumesc pentru buna părere ce-o aveţi despre mine, dar noi nu putem face nimic acolo: e o ţară de nebuni, care se leapădă de Dumnezeu şi taie capetele regilor lor. Sunt primejdioşi, sire şi ţi-e şi silă să te uiţi la ei, de când s-au tăvălit în sânge regesc şi în cloaca covenantară. O astfel de politică nu mi-a plăcut niciodată şi mă feresc de ea.
— Atunci ne poţi ajuta s-o înlocuim cu alta.
— Care?
— Cea a lui Carol al II-lea, bunăoară, restaurându-l.
— Eh, Doamne! Exclamă Mazarin. Nu cumva sărmanul rege se mângâie cu această himeră?
— Ba da? Răspunse Ludovic numaidecât, îngrozit de greutăţile pe care ochiul atât de priceput al ministrului său părea că le întrezăreşte în acest plan. Nu ne cere pentru asta decât un milion.
— Atâta tot! Un biet milion, nu-i aşa? Făcu în bătaie de joc cardinalul, îngroşând accentul său italian. Un biet milion, dacă te lasă inima, scumpe frate… Familie de cerşetori, ce vrei!
— Cardinale? Rosti Ludovic al XIV-lea, înălţând fruntea? Această familie de cerşetori e o ramură a familiei mele!
— Sunteţi atât de bogat ca să daţi milioane altora, sire? Aveţi milioane de dat?
— O? Replică Ludovic al XIV-lea cu o nespusă durere, pe care se străduia totuşi, din răsputeri, să nu şi-o trădeze pe chip? O, da, domnule cardinal, ştiu că sunt sărac, dar, la nevoie, coroana Franţei preţuieşte cât un milion şi, pentru a săvârşi o faptă bună, îmi voi pune chezăşie, dacă trebuie, coroana. Voi găsi eu câţiva bancheri care să-mi împrumute un milion.
— Aşadar, sire, spuneţi că aveţi nevoie de un milion? Întrebă Mazarin.
— Da, domnule, asta am spus.
— Vă înşelaţi mult, sire, întrucât aveţi nevoie de o sumă mult mai mare. Bernouin! Veţi vedea îndată, sire, de cât anume aveţi nevoie în realitate… Bernouin!
— Cum, cardinale? Făcu regele? Ai de gând să ceri sfatul unui lacheu, în legătură cu treburile mele?
— Bernouin? Strigă încă o dată cardinalul, prefăcându-se că nu observă jignirea tânărului Prinţ. Vino aici şi spune-mi cifra, despre care vorbeam adineauri, prietene.
— Cardinale, n-ai auzit ce-am spus? Rosti din nou Ludovic, pălind de indignare.
— Sire, nu vă supăraţi; eu fac socoteala avutului maiestăţii voastre pe faţă. Toată lumea în Franţa ştie asta, registrele mele sunt deschise. Ce te-am pus eu să faci adineauri, Bernouin?
— Eminenţa voastră m-a pus să fac o adunare.
— Şi ai făcut-o, nu-i aşa?
— Da, monseniore.
— Pentru a vedea suma de care maiestatea sa are nevoie în momentul de faţă. Ţi-am spus eu asta sau nu? Fii sincer, prietene.
— Eminenţa voastră mi-a spus-o.
— Ei bine, despre ce sumă era vorba?
— Patruzeci şi cinci de milioane, cred.
— Şi la ce sumă ajunsesem, adunând laolaltă toate veniturile?
— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de franci.
— Prea bine, Bernouin, asta e tot ce voiam să ştiu; acum lasă-ne? Zise cardinalul, aţintindu-şi privirea strălucitoare asupra tânărului rege, încremenit de uimire.
— Şi totuşi?… Îngăimă regele.
— Vă îndoiţi încă, sire? Zise cardinalul. Ei bine, priviţi atunci dovada celor ce v-am spus.
Şi Mazarin trase de sub pernă hârtia acoperită cu cifre şi o arătă regelui; acesta îşi întoarse privirea ca să n-o vadă, într-atât de mare îi era durerea.
— Aşadar, întrucât maiestatea voastră doreşte un milion şi cum acest milion nu e trecut aici, înseamnă că suma de care aveţi nevoie se ridică la patruzeci şi şase de milioane, sire. Ei bine, nu cred să existe bancher pe lume care să împrumute o asemenea sumă, chiar primind ca chezăşie coroana Franţei.
Regele, strângând pumnii sub dantelele de la mâneci, împinse fotoliul la o parte.
— Bine? Zise el? Fratele meu, regele Angliei, va muri atunci de foame.
— Sire? Răspunse pe aceiaşi ton Mazarin? Amintiţi-vă o vorbă pe care v-o spun aci drept cel mai sănătos precept politic: „Bucură-te că eşti sărac, când aproapele tău e şi el sărac”.
Ludovic stătu câteva momente pe gânduri, aruncând o privire nu lipsită de curiozitate spre hârtia vârâtă pe jumătate la loc, sub pernă.
— Prin urmare? Zise el? E cu neputinţă să mi se împlinească cererea aceasta de bani, domnule cardinal?
— Absolut, sire.
— Gândeşte-te că asta îmi va crea un duşman mai târziu, dacă el se va urca din nou pe tron fără sprijinul meu.
— Dacă maiestatea voastră nu se teme decât de asta, poate să fie liniştit? Rosti cu vioiciune cardinalul.
— Foarte bine, nu mai stărui? Zise Ludovic al XIV-lea.
— V-am convins cel puţin, sire? Întrebă cardinalul, punându-şi palma pe mâna regelui.
— Întru totul.
— Cereţi-mi orice altceva, sire şi voi fi fericit să vă ajut, după ce v-am refuzat lucrul acesta.
— Orice altceva?
— Ei bine, da, căci nu sunt eu cu trup şi suflet în slujba maiestăţii voastre? Hei, Bernouin, făclii şi paznici pentru maiestatea sa! Maiestatea sa se reîntoarce în apartamentele sale.
— Nu încă, domnule şi fiindcă te arăţi atât de binevoitor cu mine, voi căuta să trag foloase.
— Pentru maiestatea voastră, sire? Întrebă cardinalul, sperând că măcar de data aceasta va fi vorba de nepoata sa.
— Nu, domnule, nu pentru mine? Răspunse Ludovic? Ci tot pentru fratele meu Carol.
Chipul lui Mazarin se întunecă deodată şi cardinalul bolborosi câteva cuvinte pe care regele nu le putu auzi.
