Capitolul XVI Remember!

Un călăreţ ce venea grăbit pe drumul care urca spre Blois, de unde abia plecase de vreo jumătate de ceas, se încrucişa cu cei doi călători şi, oricât de grăbit părea să fie el, îşi ridică totuşi pălăria în momentul când trecu prin dreptul lor. Regele aproape că nici nu-l luă în seamă pe tânăr, căci călăreţul acela care-i întâlni pe drum era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani; pe măsură ce se depărta, el întorcea din când în când capul şi-i făcea cu mâna unui om care stătea în picioare lângă poarta de fier a unei case frumoase, cu pereţii albi şi roşii, fiind zidită din cărămizi şi din bucăţi de piatră, cu acoperişul de ţiglă, aşezată în partea stângă a drumului pe care îl urma prinţul.

Bărbatul acesta, un bătrân înalt şi slab, cu părul alb? Vorbim de cel care stătea în picioare lângă poartă? Bărbatul acesta răspundea semnelor pe care i le făcea tânărul cu alte semne de despărţire, la fel de duioase, ca ale unui părinte. Tânărul dispăru la cea dintâi cotitură a drumului mărginit de copaci falnici şi bătrânul se pregătea să intre în curte, când cei doi călători, ajunşi în dreptul porţii, îi atraseră luarea-aminte.

Regele mergea, după cum am spus, cu capul aplecat, cu braţele căzute, lăsându-se purtat de pasul şi aproape de voia calului; la rândul său, Parry, ca să se poată bucura şi mai mult de căldura plăcută a soarelui, îşi scosese pălăria şi îşi plimba privirea când la dreapta, când la stânga drumului. Ochii lui îi întâlniră pe ai bătrânului din mijlocul porţii, care, ca şi cum ar fi avut o vedenie, lăsă să-i scape un strigăt şi făcu un pas spre cei doi călători. De la Parry, ochii lui se îndreptară numaidecât spre rege, asupra căruia se opriră o clipă cu stăruinţă. Această cercetare, oricât de fugară ar fi fost, se oglindi în aceeaşi clipă, în chipul cel mai vădit, pe faţa uriaşului bătrân; căci de îndată ce-l recunoscu pe cel mai tânăr dintre călători? Şi spunem recunoscu, deoarece numai o recunoaştere cu adevărat putea să dea naştere unui asemenea gest? De îndată ce-l recunoscu, aşadar, pe col mai tânăr dintre călători, îşi împreună mai întâi mâinile cu o respectuoasă surprindere, apoi, ridicându-şi pălăria de pe cap, salută atât de adânc, încât se lăsă chiar să cadă în genunchi.

Oricât de abătut, sau mai bine zis oricât de cufundat era regele în gândurile lui, această manifestare a bătrânului îi atrase numaidecât luarea-aminte. Carol îşi opri calul şi, întorcându-se către Parry, întrebă:

— Doamne, Parry, cine să fie oare omul acesta care mă salută astfel? Mă cunoaşte cumva?

Parry, tulburat, palid, îşi îndemnă calul şi se apropie de poarta de fier.

— Ah, sire? Zise el, oprindu-se deodată la cinci sau şase paşi de bătrânul ce continua să stea îngenuncheat? Sire, mă vedeţi cuprins de uimire, deoarece mi se pare că-l recunosc pe acest brav bărbat. Ei, da, e chiar el. Maiestatea voastră îmi îngăduie să-i vorbesc?

— De bună seamă.

— Dumneata eşti oare, domnule Grimaud? Întrebă Parry.

— Da, eu? Răspunse uriaşul bătrân, ridicându-se în picioare, însă fără a pierde nimic din respectuoasa lui atitudine.

— Sire? Strigă atunci Parry? Nu m-au înşelat ochii! Omul acesta este slujitorul contelui de La Fere, iar contele de La Fere, dacă vă mai aduceţi aminte, e acel vrednic gentilom despre care i-am vorbit atât de deseori maiestăţii voastre, încât amintirea lui trebuie să fi rămas, nu numai în gândul, dar şi în inima voastră.

— Acela care a fost de faţă la cele din urmă clipe ale părintelui meu, regele? Întrebă Carol, tresărind din toată fiinţa lui la această amintire.

— Chiar acela, sire.

— Vai! Exclamă prinţul. Apoi, adresându-se lui Grimaud, a cărui privire înţelegătoare şi vie părea a căuta să-i ghicească gândurile, îl întrebă: Prietene, stăpânul dumitale, domnul conte de La Fere, locuieşte cumva prin împrejurimi?

— Aici? Răspunse Grimaud, arătând cu braţul întins în urmă poarta de fier a casei cu pereţii albi şi roşii.

— Domnul conte de La Fere e acasă în clipa de faţă?

— În fund, sub castani…

— Parry? Spuse regele? Nu vreau să pierd acest prilej, atât de preţios pentru mine, de a-i mulţumi gentilomului căruia familia noastră îi datorează o atât de frumoasă pildă de credinţă şi generozitate. Ţine-mi calul, te rog, prietene.

Şi, aruncând frâul în mâinile lui Grimaud, regele intră singur la Athos, ca un egal la egalul său. Carol fusese îndrumat de explicaţia atât de scurtă a lui Grimaud? „în fund, sub castani”? Astfel că lăsă casa în stânga şi porni drept înainte spre aleea arătată. Locul era uşor de, găsit: creasta acestor copaci înalţi, încărcaţi de frunze şi de flori proaspete, întrecea pe a tuturor celorlalţi arbori din împrejurimi.

Când ajunse sub coroanele ce împestriţau cărarea cu pete de lumină sau de umbră, după capriciul bolţilor lor mai mult sau mai puţin înfrunzite, tânărul prinţ zări un gentilom care se plimba cu mâinile la spate şi părea adâncit într-o senină visare. De bună seamă, Carol al II-lea se va fi întrebat adeseori cum arăta la chip acest gentilom, căci acum păşi fără nici o şovăială drept spre el. La auzul mersului său, contele de La Fere ridică faţa şi, văzând un necunoscut cu înfăţişare elegantă şi nobilă îndreptându-se spre el, îşi scoase pălăria de pe cap şi se opri. La câţiva paşi numai, Carol al II-lea îşi scoase şi el pălăria; apoi, ca şi cum ar fi răspuns la întrebarea mută a contelui, zise:

— Domnule conte, am venit să-mi îndeplinesc o datorie faţă de dumneata. Ţineam de multă vreme să-ţi exprim recunoştinţa mea adâncă. Sunt Carol al II-lea, fiul lui Carol Stuart, care a domnit în Anglia şi a murit pe eşafod.

La acest nume ilustru, Athos simţi că-i trece un fior prin vine; dar văzându-l pe tânărul prinţ în picioare, cu capul descoperit în faţa lui şi întinzându-i mâna, două lacrimi îi tulburară o clipă azurul limpede al ochilor lui frumoşi.

Se înclină cu mult respect, însă prinţul îl luă de braţ şi-i spuse:

— Vezi cât sunt de nenorocit, domnule conte? A trebuit ca numai întâmplarea să mă aducă la dumneata! Vai, nu mi-e dat să am pe lângă mine oamenii care îmi sunt dragi şi pe care îi preţuiesc, căci mă aflu în starea când nu pot decât să le păstrez recunoştinţa în inimă şi numele în amintire. Fără servitorul dumitale, care l-a recunoscut pe al meu, aş fi trecut prin faţa casei dumitale ca pe lângă a unui străin.

— E adevărat? Zise Athos, răspunzând prin cuvinte la prima parte a frazei rostite de prinţ şi printr-un salut la cea de a doua? E adevărat, maiestatea voastră a avut parte de zile grele.

— Dar cele mai grele, vai? Răspunse Carol? Vor veni poate abia de acum încolo!

— Sire, să nu ne pierdem nădejdea.

— Conte, conte? Urmă Carol clătinând din cap? Am tras nădejde până ieri seară şi, ţi-o jur, ca un bun creştin.

Athos privi spre rege cu luare-aminte, ca şi cum i-ar fi pus o întrebare.

— Oh, povestea mea e uşor de spus? Răspunse Carol. Proscris, jefuit, dispreţuit, m-am hotărât, călcându-mi poate pe inimă, să bat pentru cea din urmă oară la poarta norocului. Nu e scris oare, acolo sus, că pentru familia noastră, atât fericirea cât şi nenorocirea să vină numai din partea Franţei? Dumneata ştii mai bine, domnule, dumneata care eşti unul dintre francezii pe care nenorocitul meu părinte i-a văzut la picioarele eşafodului său în ziua morţii, după ce îi avusese la dreapta lui în zilele de bătălii.

— Sire? Murmură cu modestie Athos? N-am fost singur, iar eu şi cu tovarăşii mei ne-am făcut în acea împrejurare datoria de gentilomi, atâta tot. Dar maiestatea voastră voia să-mi facă cinstea de a-mi povesti…

— Aşa e. Mă bucuram de ocrotirea? Iartă-mi şovăiala, conte, dar pentru un Stuart, dumneata înţelegi asta, dumneata care înţelegi orice, cuvântul e greu de rostit? Mă bucuram, zic, de ocrotirea vărului meu, stathuderul Olandei; dar, fără intervenţia, sau măcar fără încuviinţarea Franţei, stathuderul nu putea să ia nici o hotărâre. Venisem deci să cer această încuviinţare regelui Franţei, care mi-a refuzat-o.

— Regele v-a refuzat, sire?

— Oh, nu el; tânărul meu frate Ludovic nu are nici o vină, ci domnul de Mazarin.

Athos îşi muşcă buzele.

— Gândeşti poate că ar fi trebuit sa mă aştept la acest refuz? Zise regele, care observase gestul celuilalt.

— Într-adevăr, la asta mă gândeam, sire? Răspunse foarte cuviincios contele. Îl cunosc pe acest italian de multă vreme.

— Atunci m-am hotărât să împing lucrurile până la capăt şi să aflu cât mai repede cu putinţă ultimul, cuvânt al soartei mele. I-am spus fratelui meu Ludovic că, pentru a nu compromite nici Franţa, nici Olanda, îmi voi încerca singur norocul, aşa cum am mai făcut, cu două sute de gentilomi, dacă ar vrea să mi-i dea, sau cu un milion, dacă ar vrea să mi-l împrumute.

— Ei bine, sire?

— Ei bine, domnule, în clipa de faţă simt în mine ceva ciudat? Mulţumirea deznădejdii. Unele suflete? Şi am început să-mi dau seama că şi al meu se numără printre acestea? Încearcă o adevărată mulţumire ajungând la convingerea că totul este pierdut pentru ele şi că a sosit, în sfârşit, ceasul cel de pe urmă.

— Oh, nădăjduiesc? Rosti Athos? Că maiestatea voastră n-a ajuns chiar până acolo.

— Ca să-mi spui asta, domnule conte, ca să încerci să-mi reaprinzi în inimă speranţa, înseamnă că n-ai înţeles bine ceea ce ţi-am spus. Am venit la Blois, conte, pentru a cere fratelui meu Ludovic pomana unui milion, cu ajutorul căruia speram să-mi recâştig drepturile şi fratele meu Ludovic m-a refuzat. Vezi dar că totul e pierdut!

— Maiestatea voastră îmi va îngădui să spun că sunt de altă părere?

— Cum aşa, conte, mă iei oare drept un spirit vulgar în asemenea măsură încât să nu-mi dau seama de starea în care mă găsesc?

— Sire, am văzut mai totdeauna că în împrejurările cele mai nenorocite răbufnesc deodată marile întorsături ale norocului.

— Mulţumesc, conte; e frumos să întâlneşti inimi ca a dumitale, adică atât de încrezătoare în Dumnezeu şi în monarhie, încât să nu deznădăjduiască niciodată pentru o soartă regală, oricât de jos ar fi căzut ea. Din nefericire, cuvintele dumitale, dragă conte, sunt ca acele leacuri socotite desăvârşite şi care, totuşi, neputând vindeca decât rănile uşoare, n-au nici o putere asupra morţii. Îţi mulţumesc pentru stăruinţa de a mă mângâia, conte; îţi mulţumesc pentru amintirea dumitale plină de devotament, dar eu ştiu ce mă aşteaptă. Nimic nu mă mai poate salva acum. Şi iată, prietene, sunt atât de încredinţat de acest lucru, încât am pornit pe drumul surghiunului, împreună cu bătrânul meu Parry; mă întorc să-mi îndur cumplitele chinuri în mica sihăstrie ce mi se hărăzeşte în Olanda. Acolo, crede-mă, conte, totul va sfârşi curând şi moartea va veni degrabă; e chemată cu stăruinţă de acest trup pe care îl roade sufletul şi de acest suflet care năzuieşte spre odihna cerească!

— Maiestatea voastră are o mamă, o soră, fraţi; maiestatea voastră e capul unei familii, de aceea trebuie să-i ceară lui Dumnezeu o viaţă lungă, iar nu o moarte grabnică. Maiestatea voastră e proscrisă, fugărită, dar îşi are drepturile sale; trebuie deci să năzuiască spre lupte, spre înfruntări, spre tron şi nu spre odihna cerească.

— Conte? Zise Carol al II-lea, cu un zâmbet de o indescriptibilă tristeţe? Ai auzit spunându-se vreodată că un rege şi-a recucerit regatul cu un servitor de vârsta lui Parry şi cu trei sute de scuzi pe care acest servitor îi are în pungă?

— Nu, sire; dar am auzit spunându-se şi nu numai o dată, că un rege detronat şi-a recâştigat tronul printr-o voinţă dârză, prin stăruinţă, prin sprijinul prietenilor şi cu un milion de franci folosiţi aşa cum trebuie.

— Dar nu m-ai înţeles oare? Acest milion, pe care l-am cerut fratelui meu Ludovic, mi-a fost refuzat.

— Sire? Zise atunci Athos? Maiestatea voastră binevoieşte să-mi mai îngăduie câteva clipe, ascultând cu atenţie cele ce-mi mai rămân să-i spun?

Carol al II-lea privi cu încordare spre Athos.

— Bucuros, domnule? Zise el.

— Atunci am să rog pe maiestatea voastră să vină cu mine? Adăugă contele, îndreptându-se spre casă.

Şi îl conduse pe rege în cabinetul său, unde îl pofti să şadă.

— Sire? Reluă el? Maiestatea voastră mi-a spus adineauri că, după cum stau lucrurile în Anglia, un milion i-ar fi de ajuns ca să-şi recapete tronul?

— Ca să încerc, cel puţin şi ca să mor ca un rege, în cazul când n-aş izbuti.

— Ei bine, sire, rog pe maiestatea voastră să binevoiască a asculta, aşa cum mi-a făgăduit, ceea ce îmi rămâne să-i spun.

Carol făcu un semn de încuviinţare din cap. Athos se îndreptă spre uşă şi trase zăvorul, după ce se încredinţă că nu asculta nimeni prin apropiere, apoi se întoarse.

— Sire? Vorbi el? Maiestatea voastră a avut bunăvoinţa să-şi aducă aminte că am însoţit pe nobilul şi preanefericitul Carol I, atunci când călăii l-au dus de la Saint-James la White-Hall.

— Da, fireşte, mi-am adus aminte şi-mi voi aduce totdeauna.

— Sire, întâmplarea e prea lugubră ca s-o asculte un fiu, căruia de bună seamă i-a fost povestită de alţii mai înainte, totuşi trebuie să-i mai vorbesc o dată despre ea maiestăţii voastre, fără să las la o parte nici un amănunt.

— Vorbeşte, domnule.

— În ziua când regele, tatăl vostru, urca pe eşafod, sau mai bine zis trecea din camera sa spre eşafodul ridicat dincolo de fereastră, totul fusese pregătit pentru fuga lui. Călăul fusese îndepărtat, o gaură fusese făcută sub podeaua apartamentului său, în sfârşit, eu însumi mă aflam sub bolta funebră pe care am auzit-o trosnind deodată sub paşii săi.

— Parry mi-a povestit aceste groaznice amănunte, domnule.

Athos făcu o. plecăciune şi continuă:

— Iată însă ce nu v-a putut povesti el, sire, întrucât cele ce urmează s-au petrecut între Dumnezeu, părintele vostru şi mine şi niciodată n-am vorbit despre ele nimănui, nici chiar celor mai buni prieteni ai mei. „Îndepărtează-te numai pentru câteva clipe? A rostit augustul martir către călăul mascat. Ştiu că nu voi putea să scap, dar te rog să nu loveşti decât la un semn al meu. Vreau să-mi fac în voie rugăciunea.”

— Iartă-mă? Zise Carol al II-lea pălind? Dar dumneata, conte, care cunoşti atâtea amănunte în legătură cu această tristă întâmplare, amănunte care, după cum spuneai adineauri, n-au fost dezvăluite nimănui, ştii cumva şi numele acelui călău infernal, al acestui laş care şi-a ascuns faţa ca să ucidă fără milă un rege?

Athos se schimbă uşor la faţă.

— Numele lui? Zise el. Da, îl cunosc, dar nu pot să-l spun.

— Şi ce-a devenit?… Căci nimeni în Anglia nu ştie ce s-a întâmplat cu el.

— A murit.

— Dar nu în patul său, nu de moarte liniştită şi blândă, nu de moartea oamenilor cumsecade?

— A murit într-un chip năprasnic, într-o noapte cumplită, răpus de mânia oamenilor şi trăsnetele lui Dumnezeu. Trupul lui, străpuns de o lovitură de pumnal, s-a rostogolit în adâncimile oceanului. Dumnezeu să-l ierte pe cel ce l-a ucis!

— Să trecem mai departe? Zise Carol al II-lea, văzând că La Fere nu vrea să spună mai mult.

— Regele Angliei, după ce-i vorbi, aşa cum am spus, călăului acela mascat, a adăugat: „Să nu loveşti, mă auzi, decât atunci când voi ridica braţul şi voi rosti: REMEMBER!”

— Într-adevăr? Zise Carol cu glas surd? Ştiu că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de nefericitul meu părinte. Dar în ce scop, pentru cine l-a rostit?

— Pentru gentilomul francez ascuns sub eşafodul său.

— Adică pentru dumneata, domnule?

— Da, sire şi fiecare din cuvintele pe care le-a spus acolo, deasupra scândurilor acoperite de un postav negru, îmi răsună şi astăzi în urechi. Regele s-a lăsat deci într-un genunchi. „Conte de La Fere? A întrebat el? Eşti aici?” „Da, sire”? Am răspuns. Atunci regele s-a aplecat şi mai mult.

Carol al II-lea, el însuşi nerăbdător să audă urmarea, chinuit de durere, se aplecase spre Athos pentru a culege una câte una vorbele pe care le rostea contele. Capul său îl atingea aproape pe al lui Athos.

— Aşadar? Reluă contele? Regele se plecă şi mai mult. „Conte de La Fere? Zise? N-am putut să fiu salvat de tine. N-a fost scris să fiu salvat. Dar, chiar de-aş săvârşi o nelegiuire, îţi voi spune: da, le-am vorbit oamenilor; da, i-am vorbit lui Dumnezeu şi acum îţi vorbesc ţie, cel din urmă. Pentru a susţine o cauză pe care am socotit-o sfântă, am pierdut tronul părinţilor mei şi am irosit moştenirea copiilor mei”.

Carol al II-lea îşi ascunse faţa în palme şi o lacrimă sfâşietoare îi alunecă printre degetele albe şi slăbite.

— Mi-a mai rămas un milion în aur? Mi-a spus mai departe regele. L-am îngropat în hruba castelului Newcastle, în clipa când am părăsit acest oraş.”

Carol îşi înălţă faţa cu o expresie de dureroasă bucurie, care ar fi smuls gemete din pieptul celor ce cunoşteau această nemărginită suferinţă.

— Un milion! Murmură el. Oh, conte!

— Aceşti bani, numai tu singur ştii că există; foloseşte-i atunci când vei crede că e momentul să vii în sprijinul fiului meu cel mai în vârstă. Şi acum, conte de La Fere, spune-mi adio!„ „Adio! Adio, sire!” am strigat.

Carol al II-lea se ridică şi îşi lipi fruntea înfierbântată fereastră.

— Atunci? Reluă Athos? Regele rosti cuvântul remember! Pe care mi-l adresa mie. Şi iată, sire, că îmi aduc aminte!

Regele nu-şi putu stăpâni tulburarea. Athos îi văzu tremurarea umerilor zguduiţi de plâns şi auzi suspinele ce-i spărgeau pieptul la fiecare răsuflare. Tăcu, doborât el însuşi de talazul de amintiri amare pe care-l aruncase peste capul acesta regesc.

Carol al II-lea, zdrobit de durere, părăsi fereastra, îşi potoli lacrimile şi se reîntoarse să se aşeze alături de Athos.

— Sire? Vorbi contele? Până astăzi am socotit că n-a sosit încă ceasul pentru a folosi acest ultim aur, dar, cu ochii aţintiţi asupra Angliei, simţeam că ceasul acela se apropie. Mâine aveam de gând să caut să aflu în ce parte din lume se găseşte maiestatea voastră şi să mă duc să o întâlnesc. Dar a venit ea la mine; asta înseamnă că Dumnezeu e de partea noastră.

— Domnule? Zise Carol cu glasul sugrumat de tulburare? Eşti pentru mine un înger trimis de Dumnezeu; eşti salvatorul meu, ridicat din mormânt de către tatăl meu însuşi; dar, crede-mă, de zece ani războaiele civile au trecut fără întrerupere peste ţara mea, învălmăşind oamenii şi răscolind pământul; e de presupus că în măruntaiele gliei n-a mai rămas nici atâta aur câtă dragoste în inimile supuşilor mei.

— Sire, locul unde maiestatea sa a îngropat milionul e bine cunoscut de mine şi nimeni, sunt încredinţat de asta, n-a putut să-l descopere. De altminteri, castelul Newcastle e dărâmat oare până în temelii? L-a dat oare cineva la o parte, piatră cu piatră şi l-a smuls din rădăcini până la ultima bucăţică?

— Nu, e încă în picioare, dar în clipa de faţă îl ocupă generalul Monck, care îşi are acolo tabăra. Singurul colţ unde mă aşteaptă un sprijin, unde am o avere, e, după cum vezi, cotropit de vrăjmaşii mei.

— Generalul Monck, sire, nu se poate să fi descoperit comoara despre care v-am vorbit.

— Da, dar trebuie oare să mă predau lui Monck, pentru a descoperi această comoară? Ah, vezi, prin urmare, conte, trebuie să închei cu destinul, fiindcă mă îngenunche de fiecare dată când încerc să mă ridic. Ce să fac, atâta vreme cât n-am decât un singur slujitor, pe Parry, pe acest Parry pe care Monck l-a mai alungat o dată? Nu, nu, conte, să primim cea de pe urmă lovitură.

— Ceea ce nu poate face maiestatea voastră, ceea ce Parry nu mai poate încerca, credeţi, sire, că aş putea să izbutesc eu?

— Dumneata? Dumneata, conte, să te duci acolo?

— Dacă maiestatea voastră o doreşte, da, sire, mă voi duce? Zise Athos, plecându-se în faţa regelui.

— Dumneata, atât de fericit aici, conte?

— Nu pot să fiu fericit, sire, câtă vreme am de îndeplinit o datorie şi încă o datorie supremă, pe care mi-a încredinţat-o regele, părintele vostru: aceea de a veghea asupra soartei voastre şi de a folosi banii lăsaţi de el, pentru redobândirea tronului. Aşa că maiestatea voastră să-mi facă numai un semn şi sunt gata să pornim la drum, sire.

— Ah, domnule? Exclama regele, uitând de orice etichetă regală şi aruncându-se de gâtul lui Athos? Dumneata îmi dovedeşti că există un Dumnezeu în cer şi că acest Dumnezeu îşi trimite uneori vestitorii săi la nenorociţii care gem pe acest pământ.

Athos, mişcat de pornirea tânărului, îi mulţumi cu un adânc respect şi, apropiindu-se de fereastră, strigă:

— Grimaud, caii!

— Cum! Aşa, dintr-o dată? Rosti regele. Ah, domnule, eşti, cu adevărat, un om minunat!

— Sire? Zise Athos? Nu cunosc nimic mai grabnic decât a sluji pe maiestatea voastră. De altminteri? Adăugă el zâmbind? E un obicei al meu pe care l-am deprins de mult, slujind-o pe regina, mătuşa voastră şi pe regele, părintele vostru. Cum aş putea să-l pierd tocmai în ceasul când e vorba sa slujesc pe maiestatea voastră?

— Ce om! Murmură regele. Apoi, după o clipă de gândire: Dar nu, conte, nu pot să-ţi cer atâta sacrificiu. Nu am nimic spre a-ţi răsplăti asemenea servicii.

— Hm! Făcu Athos râzând. Maiestatea voastră glumeşte, căci are un milion. Ah, de ce nu am eu măcar o jumătate din această sumă: aş fi pus pe picioare un regiment până acum! Dar, slavă Domnului, mi-au mai rămas aici câteva fişicuri de aur şi câteva diamante ale familiei. Maiestatea voastră va binevoi, sper, să le împartă cu un slujitor devotat.

— Cu un prieten. Da, conte, dar cu o condiţie: ca, la rândul meu, acest prieten să împartă cu mine mai târziu.

— Sire? Zise Athos, deschizând o cutie din care scoase aur şi giuvaericale? Iată că suntem destul de bogaţi. Noroc ca suntem patru, ca să ne apărăm de hoţi.

Bucuria făcu să zvâcnească sângele în obrajii palizi ai lui Carol al II-lea. Văzu apropiindu-se de scară cei doi cai ai lui Athos, aduşi de Grimaud, care se şi încălţase cu cizme pentru drum.

— Blaisois, să dai această scrisoare vicontelui de Bragelonne. Pentru toată lumea, sunt plecat la Paris. Îţi las în seamă casa, Blaisois!

Blaisois făcu o plecăciune, îl îmbrăţişa pe Grimaud şi închise poarta grea de fier.