Capitolul XVII Unde este căutat Aramis, dar unde nu-l aflăm decât pe Bazin.

Nu trecuseră nici două ceasuri de când plecase stăpânul casei, care, spre a-i amăgi pe Blaisois, apucase pe drumul către Paris şi un călăreţ cu un frumos cal breaz se opri în faţa porţii. Cu un „Hei!” răsunător, el strigă la grăjdarii ce stăteau încă roată, dimpreună cu grădinarii, în jurul lui Blaisois, povestitorul din toate zilele al slugărimii de la castel. Acest „Hei!”, pe care jupânul Blaisois îl cunoştea fără îndoială, îl făcu să întoarcă faţa şi să exclame tare:

— Domnul d'Artagnan!… Daţi fuga, măi, şi-i deschideţi poarta!

O ceată de opt vlăjgani se repezi la poarta de fier, care fu deschisă într-o clipă, ca şi cum ar fi fost un fulg. Şi toţi se întreceau cu ploconelile, căci era cunoscută primirea aleasă, pe care stăpânul avea obiceiul să o facă acestui prieten, şi, apoi, în asemenea împrejurări, era destul să tragi cu ochiul la felul cum se purta valetul.

— Ah? Rosti cu un zâmbet plin de mulţumire d'Artagnan, legănându-se în scară înainte de a coborî din şa? Dar unde este scumpul nostru conte?

— Eh, să vedeţi, domnule? Răspunse Blaisois? Mâhnirea domnului conte, stăpânul nostru, nu va fi mai mică decât a dumneavoastră, când va afla că i-aţi călcat pragul! Soarta a făcut ca domnul conte să plece nu mai demult decât acum două ceasuri.

D'Artagnan însă nu se mâhni pentru un lucru atât de mărunt.

— Bun? Zise el? Văd că vorbeşti cea mai curată franţuzească din lume; îmi vei da o lecţie de gramatică şi de vorbire frumoasă, în timp ce voi aştepta întoarcerea stăpânului tău.

— Numai că asta e cu neputinţă, domnule? Răspunse Blaisois. O să aşteptaţi prea mult.

— Nu se întoarce astăzi?

— Nici mâine, domnule, nici poimâine. Domnul conte a plecat într-o călătorie lungă.

— Călătorie…?! Se miră d'Artagnan. Nu cumva îmi îndrugi palavre?

— Domnule, este curatul adevăr. Domnul mi-a făcut cinstea să-mi lase în seamă casa şi a adăugat cu glasul lui atât de poruncitor şi atât de blând… Care pentru mine e tot una: „Vei spune că am plecat la Paris”.

— Ei bine? Strigă d'Artagnan? Dacă s-a îndreptat către Paris, e tot ce voiam să ştiu; trebuia să-mi fi spus asta de la început, nătărăule… A plecat de două ceasuri, zici?

— Da, domnule.

— Îl voi ajunge repede din urmă. E singur?

— Nu, domnule.

— Dar cine îl însoţeşte?

— Un gentilom pe care nu-l cunosc, un bătrân şi domnul Grimaud.

— Va să zică, nu vor merge aşa de iute ca mine… Am şi plecat…

— Domnul vrea să mă asculte o clipă? Zise Blaisois, apucând uşor dârlogii calului.

— Da, însă fără vorbe multe, sau spune-le mai repede!

— Ei bine, domnule, mie mi se pare că vorba asta cu Parisul e numai o momeală.

— O, o! Făcu d'Artagnan îngrijorat. O momeală?

— Da, domnule; domnul conte nu se duce la Paris, aş putea să jur.

— Ce te face să crezi?

— Iată ce: domnul Grimaud ştie totdeauna unde se duce stăpânul nostru şi mi-a făgăduit că, prima dată când se va duce la Paris, îmi va lua şi mie cei câţiva gologani pe care vreau să-i trimit nevestei mele.

— A, eşti însurat?

— Am fost; nevasta mea era de pe aici, dar stăpânul găsea că e prea guralivă şi am trimis-o la Paris; îi duc lipsa uneori, dar alteori parcă e mai bine.

— Pricep, dar termină cu astea; aşadar, nu crezi că domnul conte a plecat la Paris?

— Nu, domnule, căci atunci Grimaud nu şi-ar mai fi ţinut făgăduiala, adică şi-ar fi călcat cuvântul şi asta nu e cu putinţă.

— Asta nu e cu putinţă? Repetă d'Artagnan, căzând dintr-o dată pe gânduri, fiindcă se lămurise pe dată. Bine, bravul meu Blaisois, mulţumesc.

Blaisois făcu o plecăciune.

— Uite ce e, tu ştii că nu sunt un om curios din fire… Am însă mare nevoie de stăpânul tău… N-ai putea… Cu un cuvinţel… Tu, care vorbeşti totdeauna cu miez, să-mi dai a înţelege… O silabă numai… Şi voi ghici singur restul.

— Pe cinstea mea, domnule, n-aş putea face nimic… Habar n-am încotro a apucat stăpânul meu… Cât despre… Să ascult la uşi, asta nu intră în obiceiurile mele şi, de altminteri, nici nu e îngăduit aici, la noi.

— Dragul meu? Zise d'Artagnan? Iată un început rău pentru mine. Dar nu-i nimic. Ştii cel puţin cam când se va întoarce contele?

— Tot atât de puţin, domnule, cât ştiu şi despre ţinta călătoriei sale.

— Haide, Blaisois, haide, ia gândeşte-te!

— Domnul se îndoieşte de sinceritatea mea? Ah, domnul mă mâhneşte peste măsură!

— Să-i ia dracul limba lui aurită! Bolborosi d'Artagnan. Un bădăran face mai mult când îţi spune o singură vorbă… Adio!

— Domnule, primiţi, vă rog, plecăciunile mele.

„Secătură! Murmură d'Artagnan în sinea lui. Caraghiosul ăsta e de nesuferit.”

Îşi mai aruncă o dată privirea spre casă, întoarse calul şi ieşi pe poartă cu aerul unui om pe care nu l-a supărat nimeni şi căruia nu-i pasă de nimic. Dar după ce coti zidul şi când nu-l mai putea zări nimeni, îşi zise, răsuflând adânc:

— Ia să vedem! Athos să fi fost oare acasă?… Nu. Toţi trândavii ăştia care stăteau cu braţele încrucişate în ogradă ar fi fost plini de năduşeală dacă stăpânul lor ar fi stat cu ochii pe ei. Athos în călătorie?… E de neînţeles. Oricum, ăsta e misterios al naibii… Şi-apoi nu, nu e omul care îmi trebuie mie. Eu am nevoie de un spirit şiret, răbdător. Treaba mea e la Melun, într-o anumită mănăstire, pe câte ştiu. Patruzeci şi cinci de leghe; adică patru zile şi jumătate. Haide, vremea e frumoasă şi eu sunt liber. Să pornim la drum!

Şi dădu pinteni calului, apucând înspre Paris. În a patra zi ajunse la Melun, aşa după cum dorise.

D'Artagnan avea obiceiul să nu întrebe niciodată unde duce drumul pe care apuca sau să ceară vreun sfat de prisos cuiva. Pentru asemenea amănunte, el se încredea în dibăcia lui, care nu-l înşela niciodată, într-o experienţă de treizeci de ani şi într-o mare uşurinţă de a citi pe feţele caselor întocmai ca pe acelea ale oamenilor.

La, Melun, găsi numaidecât mănăstirea, o clădire îmbietoare, cu tencuială de ghips peste cărămizile roşii, cu viţă sălbatică atârnând de-a lungul streşinilor şi cu o cruce de piatră, sculptată, ce se ridica mai sus de coama acoperişului. Din sala de jos a acestei clădiri se desprindea un zumzet, sau mai degrabă un zvon de glasuri, asemenea ciripitului unor puişori când cuibul prinde viaţă sub piuitul lor vioi. Unul din aceste glasuri silabisea rând pe rând literele alfabetului. O voce groasă şi melodioasă în acelaşi timp îi certa pe cei flecari şi îndrepta greşelile celui care citea.

D'Artagnan recunoscu această voce şi cum fereastra de la sala de jos era deschisă, se aplecă în şa, printre lăstarii şi frunzele roşii de viţă şi strigă:

— Bazin, scumpul meu Bazin, bună ziua!

Un om îndesat, gros, cu fruntea teşită, cu capul împodobit cu o coroană de păr argintiu, tăiat scurt, imitând tunsoarea canonicilor şi acoperit cu o veche tichie de catifea neagră, se ridică numaidecât în picioare când auzi glasul lui d'Artagnan. De fapt, nu SE RIDICĂ ar trebui să spunem, ci sări. Bazin sări într-adevăr şi răsturnă scaunul scund, pe care câţiva copii se repeziră să i-l aşeze din nou, războindu-se între ei mai abitir decât o făceau grecii când voiau să smulgă din mâinile troienilor trupul lui Patrocle, Şi Bazin nu numai că sări din loc, dar scăpă jos alfabetarul şi varga pe care o ţinea într-o mână.

— Dumneavoastră! Strigă el. Dumneavoastră, domnule d'Artagnan!

— Da, eu. Unde e Aramis… Adică nu, domnul cavaler d'Herblay… ba nu, iar m-am încurcat, domnul vicar general?

— Ah, domnule? Răspunse Bazin cu un aer important? Monseniorul a plecat la dioceza sa.

— Cum ai spus? Făcu d'Artagnan.

Bazin repetă fraza.

— Asta-i bună! Aramis are o dioceză?

— Da, domnule. De ce nu?

— Aşadar e episcop?

— Dar de pe ce lume veniţi, domnule? Răspunse Bazin oarecum înţepat? Că n-aţi aflat încă acest lucru?

— Dragul meu Bazin, noi, păgânii, noi, ăştia care mânuim spada, noi ştim că un bărbat poate fi colonel, sau general de armată, sau mareşal al Franţei; dar c-ar putea ii episcop, arhiepiscop sau papă… Dracul să mă ia dacă o veste ca asta ajunge la urechile noastre înainte de a fi făcut pe trei sferturi înconjurul pământului.

— Sst! Sst! Ţistui Bazin, holbând ochii la el. Să n-audă copiii aceştia, cărora mă străduiesc să le bag în cap numai principii frumoase.

Copiii făcuseră, într-adevăr, cerc în jurul lui d'Artagnan, admirând calul său, spada lungă, pintenii şi înfăţişarea lui impunătoare. Îi admirau îndeosebi glasul gros, în aşa fel că atunci când el slobozi ocara aceea, toată şcoala strigă: „Dracul să mă ia!” cu un vuiet nemaipomenit de râsete, de strigăte şi tropăituri care-l umpleau de mândrie pe muşchetar şi-l făceau să-şi piardă firea pe bătrânul pedagog.

— Hei? Strigă el? Tăceţi odată, gălăgioşilor!… Hei… Poftim, abia aţi sosit, domnule d'Artagnan şi toate principiile mele frumoase s-au dus de râpă… Dar ce vreţi, dumneavoastră, ca întotdeauna, stârniţi zarvă peste tot pe unde treceţi… Parc-ar fi turnul Babei aici!… Ah, Doamne Dumnezeule! Ah, neastâmpăraţii!

Şi domnul Bazin se porni să împartă la ghionţi, cu osârdie, în dreapta şi-n stânga, ceea ce spori şi mai mult tărăboiul făcut de şcolarii săi, care slobozeau acum altfel de ţipete.

— Noroc, cel puţin, că aici n-aveţi cu cine să vă mai ţineţi de tărăşenii? Zise apoi Bazin.

— Crezi? Rosti d'Artagnan cu un surâs ce-l făcu pe pedagog să simtă că-l trece un fior prin spate.

„E în stare”? Îşi zise el în sinea lui.

— Şi unde se află dioceza stăpânului tău?

— Monseniorul René este episcop la Vannes.

— Cine l-a numit?

— Domnul intendent superior, vecinul nostru.

— Cum, domnul Fouquet?

— Fără îndoială că dânsul.

— Aramis se are deci bine cu el?

— Monseniorul slujea în fiecare duminică la domnul intendent superior, la Vaux; apoi vânau împreună.

— Ah!

— Afară de asta, monseniorul îşi pregătea uneori citaniile… Nu, vreau să zic predicile sale, cu domnul intendent superior.

— Hm! Te pomeneşti că predică în versuri acest vrednic episcop?

— Domnule, nu luaţi în derâdere cele sfinte, pentru numele lui Dumnezeu!

— Bine, Bazin, bine! Aşadar, Aramis e la Vannes?

— La Vannes, în Bretania.

— Eşti un prefăcut, Bazin; nu-i adevărat ceea ce-mi spui.

— Domnule, veniţi sa vedeţi, apartamentele presbiteriului sunt goale.

— Are dreptate? Murmură d'Artagnan, aruncându-şi ochii spre clădirea a cărei înfăţişare da impresia de singurătate.

— Dar monseniorul cred că v-a scris despre numirea sa.

— Când s-a făcut ea?

— Acum o lună.

— O, atunci nu-i încă timpul pierdut. Înseamnă că Aramis n-a avut până acum nevoie de mine. Dar, ia spune, Bazin, tu pentru ce nu-l urmezi pe pastorul tău?

— Domnule, nu pot, am îndatoriri aici.

— Alfabetul?

— Şi pocăiţii mei.

— Cum, spovedeşti? Eşti preot?

— Aproape. Mă simt chemat pentru asta!

— Dar ordinele?

— O? Răspunse Bazin cu înfumurare? Acum, că monseniorul e episcop, voi căpăta cu uşurinţă ordinele, sau cel puţin anumite scutiri.

Şi îşi frecă mâinile bucuros.

— Hotărât? Îşi zise d'Artagnan? Pe oamenii ăştia nu-i mai poţi smulge de la ale lor. Dă-mi ceva să mănânc, Bazin!

— Numaidecât, domnule.

— Un pui, o supă şi o sticlă de vin.

— Azi e sâmbătă, zi de post? Zise Bazin.

— Am scutire? Făcu d'Artagnan.

Bazin îl privi cu un aer răutăcios.

— Aha, jupâne vulpoi, drept cine mă iei? Zise d'Artagnan. Dacă tu, care eşti slugă, tragi nădejde să capeţi scutire pentru a săvârşi nelegiuiri, eu, prietenul stăpânului tău, nu pot avea o scutire ca să mănânc de dulce într-o zi de post, după pofta stomacului meu? Bazin, fii binevoitor cu mine, sau, pe viul Dumnezeu, mă voi plânge regelui şi atunci nu vei mai spovedi niciodată! Ştii doar că pe episcopi îi numeşte regele şi acolo eu sunt cel mai tare!

Bazin surâse cu şiretenie.

— Oh, îl avem şi noi pe domnul intendent superior? Zise el.

— Şi vrei să zici că nu-ţi pasă de rege?

Bazin nu răspunse nimic la aceasta; zâmbetul lui spunea însă totul.

— Mâncare? Zise d'Artagnan? Iată că se apropie de şapte ceasuri.

Bazin se întoarse şi-l trimise pe cel mai în vârstă dintre şcolarii lui să-i dea de veste bucătarului. Între timp, d'Artagnan cerceta presbiteriul.

— Pff! Făcu el cu dispreţ. Monseniorul stătea destul de prost aici, asta nu-i o locuinţă pentru înălţimea sa.

— Avem castelul de la Vaux? Zise Bazin.

— Care face poate cât Luvrul? Replică în glumă d'Artagnan.

— Mai mult chiar? I-o întoarse Bazin cu cel mai deplin sânge rece.

— A! Făcu d'Artagnan.

Poate că ar mai fi lungit vorba şi ar fi susţinut cu tărie supremaţia Luvrului, dar locotenentul îşi aduse aminte că frumosul lui cal rămăsese legat de un belciug la poartă.

— Drace! Zise el. Trimite pe cineva să se îngrijească de calul, meu. Stăpânul tău, episcopul, n-are unul la fel în grajdurile sale!

Bazin privi pieziş spre cal şi răspunse:

— Domnul intendent superior i-a dăruit patru cai din grajdurile sale şi unul singur din cei patru face cât patru ca al dumneavoastră.

Lui d'Artagnan îi năvăli sângele în obraji. Îl mânca palma şi căuta în creştetul lui Bazin locul unde avea să-i cadă pumnul. Dar se stăpâni. Mânia îi trecu şi se mulţumi să-i spună:

— Drace! Drace! Bine am făcut că am părăsit serviciul regelui. Spune-mi, nobile Bazin, câţi muşchetari are domnul intendent superior?

— Cu banii lui, îi va avea pe toţi ai regatului? Răspunse Bazin închizând cartea şi dând drumul copiilor cu lovituri de vargă.

— Drace! Drace! Mai rosti o dată d'Artagnan.

Şi întrucât i se dădu de veste că ospăţul era gata, porni în urma bucătăresei, care-l pofti în sala de mâncare, unde cina îl aştepta întinsă pe masă, D'Artagnan se aşeză şi atacă vitejeşte puiul.

— Mi se pare? Zise el, muşcând cu poftă din friptura ce-i fusese servită şi care se vedea cât de colo că nu fusese dată prin untură? Mi se pare că am făcut o mare greşeală atunci când nu m-am grăbit să intru în slujba unui astfel de stăpân. E un senior puternic, după cât s-ar spune, acest intendent superior. Într-adevăr, noi, ăştia de la curte, nu ştim nimic, căci razele soarelui ne împiedică să vedem stelele cele mari, care sunt şi ele tot nişte sori, dar ceva mai depărtate de pământul nostru, atâta tot.

Cum lui d'Artagnan îi plăcea mult, fie pentru a face haz, fie pentru a-i trage de limbă, să pună oamenii să vorbească despre lucrurile ce-l interesau pe el, acum se aruncă asupra jupânului Bazin; dar îşi pierdu vremea degeaba. În afară de laudele cam umflate şi obositoare la adresa domnului intendent superior, Bazin, care, la rândul său, se ţinea în gardă, nu dezvălui nimic în faţa curiozităţii lui d'Artagnan, decât nişte fapte lipsite de însemnătate, ceea ce-l nemulţumi pe muşchetar, care, de îndată ce termină masa, ceru să i se pregătească de culcare.

D'Artagnan fu condus de Bazin într-o odaie sărăcăcioasă, unde găsi un pat destul de prost; noroc însă că oaspetele nu era pretenţios. I se spuse că Aramis luase toate cheile de la apartamentul lui particular şi cum d'Artagnan ştia că Aramis era un bărbat ordonat şi avea de obicei multe lucruri de ascuns în apartamentul său, asta nu-l miră câtuşi de puţin. Aşa că se trânti în pat, cu aceeaşi vitejească pornire ca şi atunci când atacase puiul, deşi comparativ patul era ceva mai tare şi cum îi era tot aşa de somn pe cât îi fusese de foame, nu-i trebui mai mult timp până să adoarmă decât îi trebuise ca să ronţăie până şi ultimul oscior al fripturii.

De când nu mai era în slujba nimănui, d'Artagnan îşi făgădui să doarmă cu atât mai adânc, pe cât de uşor dormise mai înainte. Dar, oricât de solemnă ar fi fost această făgăduiala şi cu toată hotărârea lui de a şi-o îndeplini cu sfinţenie, d'Artagnan fu deşteptat din somn în puterea nopţii de un huruit de trăsuri şi de gălăgia lacheilor călări. O mare luminaţie se revărsă deodată peste pereţii odăii lui; sări din pat în cămaşa de noapte şi alergă la fereastră.

„Nu cumva s-o fi întors regele?” îi trecu prin gând, în timp ce se freca la ochi, căci, într-adevăr, era o suită care nu putea să fie decât a unei persoane regale.

— Trăiască domnul intendent superior! Strigă, sau mai degrabă chiui, la o fereastră de la catul de jos, o voce în care o recunoscu pe a lui Bazin; acesta, în timp ce striga astfel, flutura într-o mână o batistă, iar în cealaltă ţinea un sfeşnic aprins.

D'Artagnan văzu atunci ceva, în formă de faţă omenească, luminată de sfeşnic, aplecându-se spre uşa celei dintâi trăsuri; în acelaşi timp, prelungi hohote de râs, care porneau din trăsură, stârnite pesemne de ciudata înfăţişare a lui Bazin, formară ca o dâră de bucurie în urma cortegiului care trecea în grabă.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama? Murmură d'Artagnan? Că nu era regele: nu se râde cu atâta poftă atunci când trece regele. Hei, Bazin? Strigă apoi către vecinul său, care se aplecase pe trei sferturi peste fereastră, ca să urmărească din ochi cât mai mult trăsura? Ia spune, ce-a fost acolo?

— A trecut domnul Fouquet? Răspunse Bazin, cu un aer protector.

— Şi toţi aceşti oameni?

— Curtea domnului Fouquet.

— Oh, oh! Făcu d'Artagnan. Ce-ar zice domnul de Mazarin dacă ar auzi una ca asta?

Şi se culcă din nou, îngândurat, întrebându-se cum se face că Aramis e totdeauna sprijinit de omul cel mai puternic din regat? „Să fie oare din pricină că are mai mult noroc decât mine, sau fiindcă eu sunt mai nătărău decât el? Ei şi?!” Era expresia finală prin care d'Artagnan, devenit înţelept, îşi încheia în prezent fiecare gând şi fiecare frază. Altădată spunea: la dracu! Ceea ce suna ca o împunsătură de pinten, dar acum îmbătrânise şi murmura acest: ei şi?! Oarecum filosofic, ce ţinea loc de frâu în domolirea pornirilor sale mai mari sau mai mici.